Poveștile impresionante ale lăcașelor de cult dispărute din Capitală

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

http://www.adevarul.ro/locale/bucuresti/bucuresti-stiri_din_bucures...

BUCUREȘTI
Biserica Sfânta Vineri, în timpul demolării din 1987

Zeci de biserici cu o valoare istorică și arhitecturală inestimabilă au fost puse la pământ, în perioada regimului comunist, pentru a face loc construcțiilor-gigant precum Casa Poporului sau Cartierul Civic.

Biserica Enei, cu o istorie care datează din 1611, lăcaș de cult cu un ansamblu important de pictură murală, a fost prima victimă a demolărilor regimului ceaușist. La începutul de secolului al XX-lei, biserica se afla vizavi de Maidanul Primăriei, un teren neconstruit pe care se antrenau jandarmii, unde se găsește, în prezent, Teatrul Național din București.

Drama Bisericii Enei a început după cutremurul din 1977. Blocul Dunărea, care se afla chiar lângă monumental religios, a căzut, alaturi de multe alte clădiri-simbol. Cu toate acestea, lăcașul de cult a rămas în picioare, neatins. Supărat că blocul nu a căzut peste biserică, Ceaușescu a decis demolarea ei. N-a fost ușor de dat jos. Turla s-a prăbușit după mai multe încercări. Au fost distruși și pereții cu picturi murale neprețuite, iar clopotul s-a crăpat în cădere. În 1981, a urmat Biserica Mărgeanului, a cărei istorie data din 1946. Un an mai târziu, și Biserica Crângași 2, construită în 1943, a fost pusă la pământ de buldozere.

Biserica unde s-a rugat Mihai Viteazul

În anul 1984, a venit rândul faimoasei Biserici Alba-Postăvari, ctitorită în 1568, cu picturi murale inestimabile semnate de Anton Serafim. Lăcașul de cult se afla pe locul actualei Piețe Constituției și are o istorie pe cât de veche, pe atât de interesantă. În această biserică se afla icoana Sfântului Nicolae care a devenit celebra în urma episodului petrecut cu Mihai Viteazul, Ban al Craiovei pe atunci, care a trecut pe acolo când era dus la decapitare din porunca lui Alexandru Voda cel Rău.



Click pe fotogalerie pentru a vedea mai multe imagini cu bisericile...

Mihai Viteazul a cerut să fie lăsat să se roage în Biserica Alba-Postăvari. S-a rugat la icoana Sfântului Nicolae. Apoi, când a ajuns la locul sacrificării, călăului i s-a făcut milă de el și a aruncat securea. Mihai Viteazul a scăpat cu viață. În 1591, Mihai Viteazul a ctitorit Mănăstirea Mihai Vodă, care a supraviețuit până astăzi. Dar nu în totalitate. Deși ansamblul Mănăstirii Mihai Vodă a fost considerat și în perioada comunistă unul dintre cele mai prețioase monumente ale Bucureștiului , nu a scăpat de politica de excludere a lăcașelor de cult din perimetrul vizual, adoptată între 1980 și 1990. Astfel, în 1984, în timpul construcției Centrului Civic, clădirea mănăstirii a fost demolată.

Spirea Veche a fost greu de pus la pământ

A urmat Biserica Spirea Veche, cu o istorie datând din secolul al XVI-lea. Pentru eliberarea cu repeziciune a amplasamentului destinat Casei Poporului, lăcașul de cult a fost demolat în aprilie 1984. Fiind printre primele biserici la a cărei structura de rezistenţă s-a folosit betonul armat, distrugerea ei s-a făcut prin dinamitări succesive, datorită solidităţii ei.

În același an, aripile de nord și de est ale Mănăstirii Antim, construită între 1713 și 1715, au fost demolate. Aceeași soartă a avut-o și Mănăstirea Văcărești, cu o tradiție datând din 1716. Una dintre cele mai însemnate mănăstiri din București, a fost pusă la pâmănt între 1984 și 1987. Dintr-o suprafață de circa 2.500 de metri pătrați de frescă, datând din timpul edificării, au putut fi salvați de către profesorul Dan Mohanu și studenții săi de la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” doar 140 de metri pătrați.



Click pe fotogalerie pentru a vedea mai multe imagini cu bisericile demolate în perioada comunismului!

Pictura murală care împodobea paraclisul locului de închinare a voievodului a fost aproape complet distrusă, cu excepția unor fragmente cu icoane sau scene biblice care au fost furate de muncitorii șantierului de demolare. Istoria s-a repetat și în cazul Bisericilor Izvor și Gherghiceanu, care au fost distruse în 1984.

În 1985, a venit rândul Bisericii Sfântul Nicolae Sârbi, care data de la începutul secolului al XVI-lea. La fel s-a întâmplat și în cazul Mănăstirii Cotroceni, construită în 1679, care a fost demolată în același an. Lăcașul de cult era una dintre cele mai vechi mănăstiri brâncovenești din București, pe locul acesteia aflându-se astăzi Palatul Cotroceni.

Tot în 1985, două corpuri de clădire și capela Institutului Medico-Legal „Mina Minovici‟ din 1892, au fost puse la pâmânt. Capela din incinta instituției fusese o operă a arhitectului Paul Petricu. Mare parte din inventarul ei s-a pierdut în timpul demolării: lambriurile și stranele din stejar sculptat, mozaicul de deasupra intrării, pictura din absida altarului și vitraliile executate în Franța la începutul secolului al XX-lea.

Lacul Morii în locul Bisericii Crângași

Un an mai târziu, în 1986, Biserica Crângași, construită în 1564, și cimitirul adiacent, au fost distruse pentru a face loc Lacului Morii. De asemenea, Biserica Sfântul Nicolae-Jitniță (1590) din Calea Văcărești, a fost demolată în iulie 1986. Biserica Mănăstirii Pantelimon, cu o istorie datând din 1750, a fost și ea rasă de pe fața pământului în același an. Și Biserica Doamna Oltea (1947) a fost demolată în 1986.

Lacrimi pentru Sfânta Vineri

Biserica Sfânta Vineri Herească din secolul al XVII-lea, a fost demolată în iunie 1987, la doar câțiva ani după renovare. Lăcașul de cult era împodobit cu picturi de Dumitru Belizarie. Când biserica a fost despicată de lamele şi de odgoanele care o înconjurau, un tânăr înalt, cu o cămaşă albă, s-a aruncat în faţa buldozerelor. „Eu nu fug din faţa altarului, darâmaţi biserica peste mine. Va fi cel mai frumos mormânt”, îşi amintesc istoricii.

Apoi, lanţurile au fost legate de biserică, iar zidurile au fost smulse. Mii de oameni care barau linia tramvaielor dinspre Călăraşi au început să urle şi să blesteme cănd au căzut coloanele şi pridvorul sfântului lăcaş. Bucureşteni, martori oculari ai distrugerii, au aprins lumânări şi au vegheat toată noaptea ruinele bisericii.

Totodată, Biserica Sfântul Spiridon-Vechi din secolul al XVII-lea, a fost demolată în iulie 1987. În timpul demolării, a fost furată icoana dăruită bisericii de către Patriarhul Silvestru al Antiohiei în 1748.

Picturi distruse sau furate

Biserica Olteni, ctitorită în 1696, a fost rasă de pe fața pământului în iunie 1987. În 1821, în timpul luptelor dintre eteriști și otomani, biserica servise arnăuților drept loc de rezistență și fusese avariată de bombardamente. Între 1863 și 1865 biserica fusese restaurată în stil neogotic. Picturile murale executate de Gheorghe Tattarescu au fost distruse sau furate în timpul demolării.

De asemenea, Biserica Bradu Staicu din 1726, restaurată în 1875 de arhitectul Al. Freiwald, a fost demolată în octombrie 1987. Odată cu biserica a dispărut și pilonul mesei altarului, considerat a fi mai vechi decât monumental religios.

Tot în 1987, a fost pusă la pământ și Biserica Sfântul Troiță-Izvor, ctitorită în 1804. Lăcașul de cult a fost descris de Barbu Ștefănescu Delavrancea în nuvela Hagi-Tudose. Odată cu demolarea au dispărut și numeroase obiecte de cult.

Manastirea Hodos-Bodrog

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

http://www.crestinortodox.ro/biserici-manastiri/mitropolia-banatulu...

Actuala manastire, situata pe soseaua Arad - Periam, la numai 15 km nord de Arad, pe cursul inferior al Muresului, dupa traditie, ar fi o continuare a alteia mai vechi din Cenad (pe Mures) de la inceputul secolului XI. Cercetarile arheologice facute in anul 1976 au descoperit in incinta manastirii mai multe vestigii care dovedesc existenta unei asezari monahale pe acest loc inca de la inceputul mileniului II.

Tot dupa o veche traditie, manastirea Hodos Bodrog, a luat fiinta in urma descoperirii unei icoane a Maicii Domnului cu Pruncul Iisus. Traditia ne istoriseste cum un taur din turma unui pastor a scos cu coarnele dintr-o movila de pamant Icoana "facatoare de minuni" a Maicii Domnului, pe acel loc credinciosii construind o bisericuta unde s-a pastrat icoana, acesta fiind doar inceputul manastirii. Hodos, ar fi fost numele taurului de care legenda leaga inceputul manastirii si provine de la slavul "hudus", care inseamna sarbatoresc, maiestuos. Numele de Bodrog desemneaza pozitionarea manastirii intre ape, intre satele Bodrogul Vechi si Bodrogul Nou.



Prima atestare documentara a manastirii, apare intr-o diploma emisa de Regele Bela al III-lea, de la 1177, prin care se atesta proprietatile monahale si vecinii acesteia. Se spune ca vechimea manastirii ar fi mult mai mare, pentru ca aici ar fi salasluit, pe vremea ducelui Ahtum, la inceputul secolului al XI-lea, calugari greci de rit rasaritean. Intr-un alt document din 1216 Manastirea Hodos - Bodrog, sub numele de "Manastirea Ciala" este mentionata in randul altor manastiri de rit rasaritean apartinand de sistemul monastic teodosian cu centrul la Ierusalim. Din anul 1446 se generalizeaza denumirea de Bodrog, iar din anul 1784 apare denumire a de Hodos-Bodrog. In secolul al XII-lea manastirea avea o biserica de lemn, actuala biserica de zid existand din a doua jumatate a secolului al XlV-lea.



In anul 1948, manastirea a pierdut dreptul de a mentine scoala orfelinat. Multi calugari au ajuns in temnita, iar manastirea a fost deposedata de terenurile agricole, de utilaje si de padure. Decretul 410 din anul 1959 a interzis manastirii sa mai primeasca calugari. Lacasul a ramas cu 2 hectare de teren ca zona de protectie, iar cladirile si dependintele au fost date spre folosinta CAP-ului. La 1965 a fost adus staret Timotei Iftimie, cu care a colaborat la inviorarea vietii duhovnicesti si propasirea lucrarilor gospodaresti. Pana la 1976, manastirea a functionat cu statut de gospodarie anexa a Episcopiei Aradului, iar dupa 1977 a primit autonomie. Intre anii 1979-1985 i s-au facut mari reparatii si lucrari de consolidare. In anul 1991, pe baza Legii 18, asezamantul a primit 10 hectare teren, iar pe baza Legii 169/1997 urmeaza sa fie improprietarita cu suprafata agricola pana la 50 de hectare si 30 de hectare de padure.




Biserica manastirii cu hramul "Intrarea in Biserica a Maicii Domnului" (21 Noiembrie), dateaza din a doua jumatate a sec. XIV, si este o constructie din piatra si caramida romana, cu ziduri foarte groase, fiind construita in stilul triconic bizantin. In decursul timpului biserica a trebuit sa fie de mai multe ori restaurata, pastrandu-se insa forma ei initiala, intervenindu-se doar la acoperis, care, in sec. XVIII, a primit o forma baroca. Dupa anul 1766 s-a executat tencuirea bisericii in exterior, cu tencuiala de var si nisip cu influente baroce. Pentru a putea fi mai bine protejata si pentru a-i mari interiorul, in anul 1790 s-a mai adaugat un pridvor, care era prevazut a fi cu turla, dar din lipsa de fonduri nu a mai putut fi terminat. Catapeteasma din lemn a fost executata de staretul Ieronim Balinton, in 1940.



Pictura interioara este realizata in fresca si dateaza din secolele XVI-XVII. in decursul timpului, s-au mai facut unele restaurari, dintre care cea mai recenta a fost executata intre 1938-1940, de pictorii Al. Demian si C. Cenan.



In anul 1989 obstea manastirii in frunte cu staretul Timotei Iftimie, au inceput construirea unei noi biserici, lucrarile fiind finalizate abia in anul 1997, la 28 septembrie, cand Prea Sfintitul Parinte Timotei a savarst slujba tarnosirii bisericii. Pictura in tehnica "fresco" a fost executata de pictorii Radu si Alexandrina Jitariu, mozaicurile exterioare au fost realizate de pictorul Victor Jurca din Lugoj, iar lucrarile de sculptura din interior de Gavriloaia Vasile din Targul Neamt. Hramul bisericii noi este "Pogorarea Duhului Sfant".



In latura de rasarit a incintei se afla o cladire de care este lipit altarul de vara, iar pe latura de apus, o mare cladire de care este lipita biserica noua, construita dupa anul 1990. Dintre cladirile vechi se mai pastreaza turnul-clopotnita, care e ste foarte inalt, cladirea staretiei (din a doua jumatate a secoLu lui al XVIII-lea) si o parte a zidului de incinta pe latura din nord.



Personalitati de seama care si-au adus contributia la dainuirea acestui monument peste veacuri sunt: Sava Brancovici (1607), Sofronie, Episcop de Lipova si Gyula (1651), Isaia Diacovici (1690), Eugeniu de Savoia, care a acordat protectie manastirii in 1716, calugarul Naum Ramniceanu (1788) si Nicolae Iorga (1905). In secolele XIX-XX, aici si-au primit tunderea in monahism personalitati bisericesti precum: Miron Romanul, Ioan Metianu, Miron Cristea, Nicolae Balan, Grigore Comsa, Andrei Magearu, Policarp Morusca. Manastirea a fost, in secolul al XVIII-lea, si un centru de invatatura. Aici isi faceau ucenicia tinerii care doreau sa ajunga preoti, remarcandu-se in mod magistral, Timotei de Hodos (1714) sau arhimandritii Gheorghe si Vicentiu. Tot aici, copiii iobagilor din satele vecine au invatat scrisul si cititul.



In prezent, manastirea are mai multe ateliere in care lucreaza calugarii. Mai important este atelierul de croitorie, unde se confectioneaza potcapuri si mitre arhieresti. Manastirea poseda o colectie de arta veche bisericeasca si multe obiecte de patrimoniu din secolele XIV-XIX (icoane, carti vechi si alte obiecte).









AM FOST SI EU AICI LA  BODROG...VINEREA LA 12 NOAPTEA SE FAC SF. MASLURI DE SANATATE SI AM VAZUT SI DEMONIZATI ACOLO...SI CARE S-AU FACUT BINE...E FOARTE FRUMOS...CEVA DIVIN...ATASEZ CATEVA POZE FACUTE CU TELEFONUL...PRINTRE CARE SI ACEASTA INIMA , CARE ARE O LEGENDA , SI SE AFLA PE ZIDUL BISERICII...SPUNEA CINEVA CA DACA ESTI FOARTE CREDINCIOS SI PUI URECHEA PE INIMA O AUZI CUM BATE...

CUM IESI DIN SAT SI O IEI PE DRUMUL SPRE MANASTIRE GASESTI DE-A DREAPTA SI DE-A STANGA DRUMULUI....14 CRUCI...DRUMUL CRUCII...SI LA FIECARE ICOANA SE POT PUNE LUMANARI..SI DRUMUL E DESTUL DE LUNG, SI UTIMA CRUCE E IN CURTEA BISERICII...EU CAND AM MERS PRIMA DATA DOAMNA CU CARE AM PLECAT M-A INVATAT SA IAU LUMANARI DE LA BISERICA , SI IN CAPUL SATULUI LA PRIMA CRUCE , MULTA LUME A COBORAT SI FARA SA VORBIM NIMIC, DOAR IN RUGACIUNE ,NE RUGAM LA FIECARE CRUCE SI APRINDEAM CATE O LUMANARE ...ERA NOAPTEA SI LUMEA MERGEA CU LUMANARI APRINSE...A FOST CEVA DIVIN, CEVA CE DOVEDESTE CA DUMNEZEU EXISTA SI NE OCROTESTE ...

BISERICA DIN BAIA DE FIER

DUMNEZEU SA VA BINECUVANTEZE! SA VA FIE ASCULTATE RUGACIUNILE!

http://www.verticalonline.ro/bisericile-din-baia-de-fier?utm_source...

Biserica parohială din comuna Baia de Fier, sat Baia de Fier, un valoros monument istoric, reprezintă din punct de vedere arhitectural şi pictural, stilul brâncovenesc specific secolului al XVIII-lea. Despre trecutul documentar al acestor lăcaşuri de cult, în cele ce urmează.

Arhivele gorjene deţin multe documente despre bisericile din Baia de Fier

Cercetându-se fondul arhivistic „Protoieria Judeţului Gorj” aflat în depozitele Serviciului Judeţean Gorj al Arhivelor Naţionale, în inventarul pe anul 1894 s-a găsit un răspuns al preotului paroh, Dimitrie Vasile, în urma ordinului nr. 1068 din noiembrie 1894 al Protoieriei Judeţului Gorj, prin care trebuia să prezinte inventarul averii mobile şi imobile a bisericilor din parohia comunei Baia de Fier, plasa Novaci.

Biserică de secol XVII
Conform inventarului, biserica parohială cu patronajul „Toţi Sfinţii”, a fost construită din zid în anul 1649 de ctitorii Dionisie Arhimandrit, Bălăcescu Egumen al Mănăstirii Horezu, în timpul lui Ion Grigore Ghica Voievod. Starea sa era bună, dar necesita repararea acoperişului. Curtea bisericii cuprindea următorul teritoriu: la răsărit 7 m, sud 15 m, vest 17 m şi nord 6 m. Avere mobilă nu deţinea.
Serviciul proscomidiei, într-un limbaj specific perioadei cuprindea: „2 discuri de cositor, 1 stea de cositor, 1 potir de tumbac poleit cu argint, 2 linguriţe: 1 de argint şi 1 de alamă. Alte obiecte de serviciu: 1 chivot de tinichia, 6 candele de sticlă cu tocurile de alamă (1 mare şi 5 mici), 10 sfeşnice de lemn: 2 mari fixate şi 4 purtative şi 4 de alamă mici, 2 cadelniţe de alamă galbene, 2 clopote din care unul de bronz aşezat în turla bisericii, având trecut cu cifre arabe anul 1754, 1 toc de lemn lângă clopot şi 1 colimbitru de lemn”.
Îmbrăcămintea cuprindea: 1 antimis de pânză; 2 mese pe sfântul pristol: una de pânză şi una de rips; 1 proscomid; 3 advere de materie rips; 1 stihar de damasc verde
2 epitrahire: unu de stofă şi unu de lână; 2 perechi rucănite de materie veche; 3 sfite: una de stofă, una de rips vişiniu şi una de lână materie veche; 1 epitaf de pânză
1 steag de pânză zugrăvit vechi..
Cărţile religioase, vechi, groase, sunt scrise fie cu litere chirilice, fie latine. Printre acestea menţionăm: Un Octoih tipărit în anul 1854 în Bucureşti, la tipografia arhiepiscopului D.D. Nifon, mitropolitul Ungro-Vlahiei; Un Orolog tipărit în anul 1835, din timpul împăratului Ferdinand I, Mitropolit fiind Ştefaniu; O Liturghie tipărită în anul 1887, la tipografia Bucureşti, în timpul Regelui Carol I ŞI A Episcopului Gheradia; O Apostolă tipărită în anul 1888, la tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, în timpul Regelui Carol I;Un Evhologiu tipărit în anul 1888; Un Predicator tipărit în anul 1883, la Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, în timpul Regelui Carol I şi a Episcopului Melchisidec de Roman; Un Triod tipărit în anul 1892, , la Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, în timpul Regelui Carol I; O Evanghelie tipărită în anul 1844, la Tipografia Sibiului, în timpul Împăratului Ferdinand I, Episcop V. Moga.
Mobilierul bisericii cuprindea 12 icoane din care 4 mari împărăteşti, 7 prasnicare în cutie şi 1 pe iconostas, toate de lemn; 1 iconostas de lemn vopsit; 1 casă de lemn simplă; 1 tetropod de lemn vopsit şi îmbrăcat cu piele deasupra; 2 stane; 24 jeţuri de lemn, 7 rupte; 1 ladă pentru conservarea lumânărilor, 1 poliandru de materie necunoscută.

Despre Biserica Filială
Biserica filială din nordul satului Sohodol, a fost construită din lemn în anul 1809, an săpat în grinda de lemn aşezată deasupra uşii de la intrare, de ctitorii Jupăn zis Popa Statie. Starea sa era bună, dar necesita reparaţii la temelie şi acoperiş. Curtea bisericii cuprindea următorul teritoriu: la răsărit 4 m, sud 8 m, vest 12 m şi la nord 5 m. Biserica are formă dreptunghiulară, fiind aşezată pe o temelie din piatră de calcar adusă din masivul calcaros din imediata apropriere nordică a ei, masiv numit de localnici „Cornăţele”.
Serviciul proscomidiei, într-un limbaj specific perioadei cuprindea:”2 discuri de cositoriu, 1 stea de tinichia, 2 potire de tinichia rupte, 1 linguriţă de alamă. Alte obiecte de serviciu: 1 chivot de lemn, 5 candele de sticlă cu topurile de alamă, 7 sfeşnice din care 2 de fier fixate, 1 de lemn purtativ şi 4 mici de alamă, 1 cadelniţă de alamă, 2 clopote: unu de bronzu în clopotniţă şi unul mic pe prestal, 1 toci de lemn, 1 vadră de lemn”.
Îmbrăcămintea era formată din: 1 antisimă de pânză; 2 mese pe sfântul pristol de pânză veche; 1 proscomide de lemn; 3 advere de pânză sadea veche; 2 stihare de cauciuc
3 epetrahire de damasc; 1 pereche rucanite de lână; 1 sfite de damasc; 1 epitaf de muşama
1 steag de pânză vopsită şi zugrăvită.
De asemenea, conform acestui inventar, biserica avea în gestiune numeroase cărţi vechi şi importante, având în vedere, acum, scrierea şi anul tipăriturii, printre care amintim:1 Evanghelie tipărită în anul 1806, la Tipografia I. Bartău Sibiu, în timpul Împăratului Frantiscurs II Consostor; 1 Liturghie tipărită în anul 1809, la Tipografia I. Bartău Sibiu, în timpul Împăratului Frantiscurs II Consostor; 1 Ohtoih tipărit în anul 1692, Tipografia Seminarului Blaj, Împărat D.D. Frantisch, Episcop Vladica Ion Bob;12 Minee tipărite în zilele lui I. Ipsilanti, Episcopul Argeşului Iosiv, Tipografia Universitate Pesta; 1 Pentacostar tipărit în anul 1850, Tipografia Blaj, în timpul Împăratului D.D. Frantisch şi al Episcopului I. Bob; 1 Epistolă tipărită în anul 1888, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, în timpul Regelui Carol I;1 Orologiu tipărit în anul 1858 în timpul domnitorului Alexandru D. Ghica; 1 Psaltire tipărită în anul 1841, Episcopii Buzău, în timpul domnitorului AL. D. Ghica, Episcop D. D. Chesarie  etc.
Mobilierul cuprindea 6 icoane din care 4 mari împărăteşti, 1 pe iconostas şi 1 de lemn, 1 iconostas de lemn vopsit, 1 masă simplă, 1 tetropod simplu, 2 strane simple, 12 jeţuri.
Cristina Paula Vasiloiu

MĂNĂSTIREA CĂMÂRZANI

DUMNEZEU SA VA BINECUVANTEZE!

Nu am auzit de ea şi nu am văzut-o.Nici nu ai cum să ştii de multe mănăstiri care nu sunt în circuitul turistic,ci sunt retrase într-un colţ de rai, spre reculegere şi rugăciune.E o mănăstire nouă pe locul unei vechi biserici boiereşti.Ce m-a impresionat din cele câteva imagini a fost arhitectura extraordinară a bisericii.Stilul şi toata tradiţia construcţiilor bisericeşti din Bucovina sunt cu grijă păstrate şi aşezate la locul lor cu artă şi bun gust.Până o să am ocazia să merg şi eu acolo, o să vă arăt şi vouă mănăstirea cu ce am găsit pe internet( Wikipedia ).

Mănăstirea Cămârzani este o mănăstire de maici amplasată în satul Cămârzani (din comuna Vadu Moldovei), la o distanță de circa 7 kilometri de orașul Fălticeni. Aici a fost construită o biserică în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, de către boierul Morțun, pe proprietatea sa.



Devenită schit după cel de-al doilea război mondial și apoi redusă la rangul de biserică parohială, a fost redeschisă în anul 1992 ca mănăstire de maici.

ISTORICUL FONDĂRII

În anul 1863, boierul Emanoil Morțun a construit o biserică de mir pe moșia sa din satul Cămârzani (din comuna Vadu Moldovei), în incinta conacului. Biserica construită a avut hramul Sfântului Gheorghe și era lăcaș de închinare doar pentru familia boierească. În partea de nord a bisericii se află astăzi mormântul ctitorului și al altor membri ai familiei sale.

După cel de-al doilea război mondial, în anul 1947, moșia boierească a fost expropriată, iar terenurile au fost împărțite veteranilor din cel de-al doilea război mondial. Biserica a devenită filială a bisericii din Ciumulești-Gane, preot pe atunci fiind Gheorghe Baltag. La rugămintea preotului, aici a fost înființat un schit de călugări, care a aparținut din punct de vedere administrativ de mănăstirile Neamț, Slatina și Râșca. Primul egumen al schitului a fost ieromonahul Natan, căruia i-au urmat ieromonahii: Iosif Gabor, Antonie Creptone, Varnava, Damaschin, Crescent și Iliodor.

Schitul și-a încetat existența ca urmare a Decretului nr. 410/1959, biserica schitului devenind biserică de mir, afiliată din nou parohiei din Ciumulești-Gane. Ca preot a rămas protosinghelul Vichentie Bobeică, angajat pe post de paznic

REDESCHIDERE CA MĂNĂSTIRE

În anul 1992, ca urmare a strădaniilor PS Gherasim Putneanul, episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților și om al acestor locuri, fostul schit a fost redeschis ca mănăstire de maici. A fost construit un paraclis închinat Sfântului Mina, sfințit în același an, apoi, la 22 decembrie 1992, a avut loc sfințirea întregului complex mănăstiresc.

Începând din acea dată, s-a instalat aici primul sobor de maici, care au venit de la Mănăstirea Teodoreni din cartierul sucevean Burdujeni, împreună cu maica stareță Teodora Marinescu. Maicile au inventarul de la ultimul egumen al schitului, protosinghelul Vichentie Bobeică. La început, obștea mănăstirii era formată din 12 maici.

Inițial, complexul mănăstiresc era format din doar câteva chilii construite de protosinghelul Vichentie Bobeică, adăpostite într-o clădire de lângă biserică. Astăzi, în această clădire se află stăreția,



câteva chilii



și paraclisul.
În anii următori, a avut loc o campanie de construcții și îmbunătățiri. În anul 1994, au fost cumpărate mai multe clădiri de la societatea Pomifal Fălticeni (IAS Cămârzani), care au fost modificate în spiritul arhitecturii tradiționale românești. Apoi, Mănăstirii Cămârzani i-au fost retrocedate 10 din cele 12 hectare de teren, iar în perioada 1999-2000 au fost înființate mai multe ateliere: de sculptură, pictură, croitorie și tricotaj.

În anul 2000, sub îndrumarea directă a PS Gherasim Putneanul, s-a început construcția bisericii noi, în stilul tradițional moldovenesc.



Dorind să transforme mănăstirea într-un centru de spiritualitate ortodoxă și de cultură românească, PS Gherasim a pus bazele unui bogat muzeu, care adăpostește, pe lângă colecțiile arheologice, etnografice, numismatice, meșteșugărești, realizate de prof. Virginia Bârleanu și aduse aici de la școala veche din comuna Vadu Moldovei și multe icoane din lemn, obiecte de cult, cărți și veșminte liturgice.



S-a deschis și o bibliotecă, unde au fost adăpostite valoroase colecții de carte, reviste și manuscrise.

Biserica este de proporții monumentale, fiind construită din cărămidă.



Planul bisericii este dreptunghiular, iar turla are formă piramidală.





Altarul este de formă semicirculară, în părțile laterale fiind dispuse câte o nișă pentru proscomidie și pentru diaconic. Catapeteasma este un element de o mare valoare artistică, fiind înaltă până la arca prin care se susține bolta naosului și altarului. Icoanele au fost pictate în ulei pe lemn de tei. S-a construit apoi un zid de incintă prevăzut cu turn-clopotniță la intrare și mai multe corpuri de chilii.

Până în prezent s-a succedat un număr de 6 preoți duhovnici. La data de 13 mai 1999, a fost numită ca stareță monahia Maria Deac. Astăzi, viețuiesc în cadrul mănăstirii, circa 90 de maici. Hramul mănăstirii este praznicul Sfântului Gheorghe, sărbătorit în fiecare an la data de 23 aprilie.

După ce se retrăsese la Mănăstirea Cămârzani în ultimele luni de viață, ca urmare a problemelor de sănătate, fiind bolnav de pancreatită, episcopul Gherasim Putneanul a trecut la Domnul la vârsta de 80 de ani, la data de 6 decembrie 2004. A fost înmormântat trei zile mai târziu în curtea Mănăstirii Cămârzani, potrivit dorinței proprii a episcopului, lângă mormintele familiei boierilor Morțun, ctitorii Mănăstirii.



Slujba de înmormântare a fost oficiată de către un sobor numeros de ierarhi și clerici, în frunte cu Mitropolitul Daniel Ciobotea al Moldovei și Bucovinei, alături de Arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților, IPS Pimen Zainea și de PS Calinic Botoșăneanul, Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Iașilor.

ZECE LOCURI CU PUTERI MIRACULOASE IN ROMANIA

DUMNEZEU SA VA BINECUVANTEZE!

---

Într-o lume agitată, în care bunăstarea e pe primul plan, oamenii calcă ţara în lung şi-n lat, în căutarea unui leac miraculos. Şi adesea uită că minunea vindecării e poate chiar în ei.

În ţara asta a noastră, de care unii s-au plictisit şi vor să plece, în timp ce alţii, din afară, ar da oricât numai să păşească în unele regiuni, sunt zone unde ne simţim mai aproape de divinitate.

Cercetătorii au descoperit unul dintre aceste locuri în punctul de întâlnire al paralelei 45, la jumătatea nordică a globului, cu meridianul 25, ce marchează jumătatea Europei. Se pare că peticul de pământ care începe pe la Dealul Negru şi se întinde până spre Sibiu atinge perfecţiunea.
Nu întâmplător sunt renumite staţiunile Călimăneşti, Căciulata, Olăneşti, Govora. Se spune că bolnavii care se "încarcă" o vreme aici cu energie se pot vindeca şi fără curele de apă. Pe lângă acestea, sunt la noi multe locuri minunate.

Izvorul tămăduitor de la Izbuc
În judeţul Bihor, la Mănăstirea Izbuc sălăşluieşte un izvor cu apă tămăduitoare. Firicelul de apă izvorăşte chiar în incinta lăcaşului. Curge intermitent, la intervale de 15-30 de minute, şi se transformă în leac vindecător în Vinerea Luminată. Oricât de gravă ar fi suferinţa cuiva, la Izbuc îşi găseşte alinarea.

Crucea de la Coslogeni
Ţinutul Dobrogei e bogat în locuri făcătoare de minuni. Unul e Schitul Crucii de la Coslogeni. Mulţi bolnavi şi-au găsit vindecarea, cei ce nu puteau vorbi au primit grai, orbii şi-au recăpătat vederea. În timp, Sfânta Cruce a crescut în înălţime şi, numai Dumnezeu ştie cum, la zi mare, Crucea se umple de mir.

Mănăstirea armenească de la Hagigadar
Puţină lume ştie că în România există o singură mănăstire armenească şi aceea se află în apropierea oraşului Suceava, la Hagigadar. Credincioşii ştiu însă că aici se împlinesc şi cele mai ascunse dorinţe. Dar pentru aceasta trebuie să urci dealul mănăstirii în genunchi, să înconjori biserica de trei ori, apoi să mergi la preot pentru a-ţi citi rugăciunile.

Troiţa de la Ioneşti 

Satul Ioneşti, din judeţul Argeş, poziţionat între Piteşti şi Roşiorii de Vede, este deja foarte cunoscut pentru miracolele înfăptuite în faţa renumitei sale Troiţe. Deşi îndelung controversate, miracolele din acest lăcaş sfânt nu pot fi nicicum contestate.

Schitul Şatra Pintii
Schitul Şatra lui Pintea sau Şatra Pintii, cum i se spune în Ţara Lăpuşului, are izvoarele făcătoare de minuni păzite de un munte sfânt şi o fântână cu apă tămăduitoare de pe vremea haiducului Pintea. Bătrânii povestesc cum apa se făcea odată "ca untu'" şi vindeca orice boală a celor ce veneau în lăcaşul de lângă Târgu Lăpuş.

Peştera Muierilor
Unul dintre cele mai fascinante monumente ale naturii de pe teritoriul ţării noastre, situat în comuna Baia de Fier din judeţul Gorj, scobit de vreme în pântecele muntelui de calcar de lângă râul Galbenul, este Peştera Muierilor. Vorbeşte lumea că în acest loc s-ar vindeca boli şi s-ar înfăptui miracole. S-a auzit despre această bijuterie din piatră peste mări şi ţări, căci umblă zvonul că în interiorul ei femeile ce nu pot avea copii capătă darul procreerii. Mai mult, cum păşeşti înăuntru, de eşti obosit, prinzi vigoare şi chef de viaţă. Astmul, diabetul, reumatismul, depresia, insomnia, dereglările hormonale dispar ca prin minune după câteva ceasuri în Peştera Muierilor. Se mai spune că şi cele mai puternice farmece de dragoste şi de moarte se fac cu apa care se prelinge pe stalactitele din peşteră.

Crucile "de leac" de la Dervent
Pe malul drept al Dunării, aproape de paradisul antic de la Vicina, din cetatea "Păcuiul lui Soare", se înalţă cu semeţie un loc încărcat cu o puternică forţă spirituală, Mănăstirea Dervent. Se spune că pe aceste meleaguri s-ar fi săvârşit fapte miraculoase. Credinţa celor ce s-au rugat la "crucile de leac" le-a adus vindecarea, lăsând în urmă cârjele, ca mărturie a tămăduirii lor. Unii au mărturisit chiar în declaraţii oficiale, în faţa autorităţilor, felul în care şi-au găsit leacul. Nu e nimic altceva decât puterea slujbelor speciale şi a Moliftelor Sfântului Vasile cel Mare, rostite cu mult har de preoţii mănăstirii. Până şi animalele şi-au găsit vindecarea aici, iar apa din Izvorul Sfântului Andrei a ajutat nevăzători să vadă lumina zilei. Minunile de la Dervent dovedesc fără strop de îndoială că Dumnezeu a întins aripi de îngeri asupra acestui loc, căci orice credincios ce a păşit o dată pragul mănăstirii simte nevoia lăuntrică de a reveni iar şi iar.

Colţul Chiliilor
După un urcuş anevoios, ce parcă nu te lasă să renunţi la visul de a atinge vârful muntelui, ajungi într-o poiană luminată, în mijlocul căreia ţâşneşte un izvor. Fără să-i cunoşti puterile miraculoase, sorbi însetat un căuş de apă proaspătă şi rece şi simţi că ceva s-a schimbat în interiorul trupului tău. Poate că de aceea pelerinajul spre Piatra Mică din Zărneşti a devenit în timp una dintre cele mai importante procesiuni ortodoxe pentru aducerea ploii. Dumnezeu nu a lăsat niciodată aşteptările credincioşilor fără răspuns după ce au păşit în lăcaşul spiritual scobit în inima muntelui, în piatră. Nouă cruci încadrează drumul spre Colţul Chiliilor, unde se află o peşteră ce ascunde o bisericuţă deosebită. Şi se pare că, pe lângă apa izvorului de afară, chiar frigul din interiorul peşterii contribuie la vindecarea sufletească şi trupească.

Icoane făcătoare de minuni 

Iată unde se află unele icoanel făcătoare de minuni din România: Mănăstirea Hodoş-Bodrog din jud. Arad , Schitul Cetăţuia din jud. Argeş, Biserica Vovidenia din jud. Bacău , Mănăstirea Gorovei din jud. Botoşani, Bisericile Colţea, Doamnei, Grădina Icoanei şi Buna Vestire din Bucureşti, Mănăstirea Călugăra din Caraş Severin, Mănăstirea Dălhăuţi din Focşani, Mănăstirea Nicula din Cluj, Mănăstirea dintr-un lemn din Vâlcea, Biserica Madona Dudu din Dolj, Mănăstirea Adam din Galaţi, Biserica Letca Nouă din Giurgiu, Mănăstirea Golia din Iaşi, Mânăstirile Căldăruşani şi Pasărea din Ilfov, Mănăstirea Dragomireşti din Maramureş, Mănăs-tirea Icoanei din Neamţ, Mănăstirea Pissiota din Prahova, Mănăstirea Bixad din Satu Mare, Mănăstirea Strâmba din Sălaj, Mănăstirea Râşca din Suceava, Mănăstirea Pantelimon din Teleorman.

Mâna Sfântului Ciprian 

Se întâmplă să treci pe lângă Biserica Zlătari fără să ştii măcar ce comoară ascunde: mâna Sfântului Ciprian, ocrotitorul de vrăji şi blesteme. Moaştele sfinte se odihnesc de sute de ani într-o raclă de sticlă şi reprezintă pavăza lăcaşului de cult şi a celor ce îi trec pragul. Se spune că aici Moliftele Sfântului Vasile sunt mai puternice ca oriunde, că nicăieri altundeva nu poţi găsi mai degrabă ajutorul divin la necaz

Viata sfantului Mina

Viata Sfantului Mina



Icoana bisericii din Bucuresti

Crestinii ortodocsi il sarbatoresc maine pe Sfantul Mare Mucenic Mina, ale carui moaste se afla in Bucuresti, la Biserica “Sf. Mina” (undeva in zona Unirii, la intersectia strazilor Coposu si Mantuleasa). Este un Sfant foarte drag tuturor, cunoscut mai ales pentru ca ne ajuta sa gasim lucrurile pierdute.

Despre Sf Mina se stie ca s-a nascut in anul 285 in Egipt, in familie crestina, parintii sai numindu-se Eudixius si Eufemia. Parintii sai nu au avut multa vreme copii. In timpul unei sarbatori inchinate Maicii Domnului, Eufemia s-a rugat cu lacrimi Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu sa ii daruiasca un copil, iar la sfarsitul rugaciunii sale, dinspre icoana s-a auzit rostit "Amin". Cateva luni mai tarziu, avea sa se nasca biunecuvantatul copil Mina. Tatal sau a murit pe cand el avea 11 ani, iar mama sa pe cand avea 14 ani; la 15 ani el s-a inrolat in armata romana, unde I s-a dat un rang inalt, datorita numelui tatalui sau.

A slujit in Algeria, timp de 3 ani, ca ostas. Aceasta se intampla pe vremea imparatilor romani pagani Diocletian si Maximilian, care au dat porunca sa fie chinuiti si ucisi toti crestinii care nu se vor inchina la idoli. Scarbit si mahnit de privelistea crestinilor obligati a se inchina la idoli, a plecat in pustiu, timp de 5 ani ducand viata de anahoret, in post si rugaciuni catre adevaratul Dumnezeu.

In al cincilea an de pustnmicie, Mina a avut o revelatie, in care a vazut un inger care incununa martirii cu coronite, iar in timp ce se gandea la viziunea sa, a auzit un glas care a spus: " Fii binecuvantat Mina, cel care ai fost chemat la viata pioasa inca din copilaria ta. Tu vei fi incununat cu trei cununi: una pentru puritatea / celibatul tau, a doua pentru viata ascetica, iar a treia pentru mucenicie".

"Si intarindu-se de ajuns si aprinzandu-i-se sufletul cu dumnezeiescul dor catre Hristos, s-a pogorat din munte si, stand in mijlocul inchinatorilor la idoli, a propovaduit pe Hristos. Pentru aceea a fost dat la chinuri: i s-a frecat trupul cu tarsini si a fost ars de foc si tarat fara mila peste ciulini, de i-a spart trupul, in urma carora si-a primit sfarsitul prin sabie" (Sinaxar). A fost martirizat in anul 309, in Frigia.



Manastirea inchinata Sf.Mina in Grecia

Se spune soldatii care l-au ucis pe Mina au aruncat trupul sau in foc, dar timp de 3 zile nu a ars, astfel incat corpul sau a putut fi luat de catre sora sa, care impreuna cu niste soldati l-au dus la Alexandria pentru a fi pus intr-o biserica. Atunci cand persecutia contra crestinilor a incetat, se spune ca un inger i-a aparut Papei Atanasie al Alexandriei, spunandu-i sa ia trupul Sf Mina, sa-l puna pe o camila si sa-l duca in Desertul de Vest. Intr-un anume loc, nu departe de Alexandria, la marginea Lacului Mariut, camila nu au mai vrut sa se miste, oricat au incercat crestinii sa o faca sa mearga mai departe. Au inteles astfel ca este un semn de la Dumnezeu si in acel loc au ingropat trupul Sf Mina.




Timp de cateva secole, nu s-a mai stiut nimic de Mina, ostasul mucenic, pana cand intr-un anume loc din desert, oile bolnave ale unui pastor au inceput sa se vindece miraculous si chiar pastoral insusi s-a tamaduit. Vestea s-a dus repede, bolnavii au inceput sa vina, fara sa stie care este de fapt cauza acestor vindecari. Locul devenise atat de cunoscut, incat chiar fiica Imparatului de la Constantinopole ( Constantin cel Mare sau Zeno), bolnava de lepra,a fost trimisa acolo spre tamaduire. Stand noaptea pe malul apei, in locul in care se faceau minuni, Sf Mare Mucenic Mina i s-a aratat in vis, descoperind ca acolo se afla sfintele sale moaste si poruncind sa se cladeasca o biserica in cinstea sa. Dimineata, fata era vindecata si a spus insotitorilor sai visul
Pe acel loc, la 45 km sud-vest de Alexandria, imparatul de la Constantinopole a ordonat ridicarea nu doar a unei catedrale, ci un intreg oras a fost construit pe acel loc, cuprinzand strazi, cladiri, biserici si baptisteriu, o cladire cu doua aripi pentru bolnavi ( de o parte barbati, de alta parte femei si copii), magazine. Orasul Sf Mina a devenit unul dintre cele mai vestite locuri de pelerinaj si tamaduire ale lumii crestine, sticlute de ulei sau apa sfintita pe care era gravat numele Sf Mina fiind descoperite in siteuri arhelologice din diverse tari apartinand spatiului mediteraneean, ca de exemplu: in Heidelberg - Germania, Milano - Italia, Dalmatia - Croatia, Marsilia - Franta, Dongola - Sudan si in Jerusalim. La mijlocul sec al VII-lea, orasul a fost distrus de catre musulmani. Primele excavari pentru punerea in valoare a siteului arheologic Abu Mena au inceput in tre anii 1905 - 1907.



Catedrala Inchinata Sfantului Mina din Alexandria, Egipt

In prezent, la aproximativ 1 km distanta de orasul Sf Mina, Papa Chiril VI al Alexandriei ( papa intre anii 1959 - 1971) a costruit una dintre cele mai impresionante si faimoase manastiri ale Egiptului, in care se afla spre inchinare moastele Sf Mina si ale papei. Aici vietuiesc acum 101 calugari, care slujesc Sfanta Liturghie de 3 ori pe zi ( de la orele 6, de la 8 si de la 10).

Pătimirea Sfîntului Marelui Mucenic Mina

Sfîntul Mucenic Mina era egiptean de neam iar cu credinţa creştin şi cu slujba ostaş, fiind sub stăpînirea tribunului Fermilian în Mitropolia Cotuanului. Atunci împărăţeau Diocleţian şi Maximian, împăraţi păgîni care au dat poruncă în toate părţile ca, creştinii care nu se vor închina idolilor, să fie munciţi şi omorîţi toţi; încît credincioşii pretutindeni erau siliţi spre jertfe idoleşti

Atunci fericitul Mina, nerăbdînd să vadă nevoia aceea, nici voind să privească cum se cinstesc idolii cei fără de suflet, şi-a lăsat ostăşia şi s-a dus în munte în pustie, mai bine voind a vieţui cu fiarele decît cu poporul care nu cunoaşte pe Dumnezeu. Şi umbla din loc în loc prin munţi şi prin pustietăţi, învăţînd Legea Domnului, iar cu postul şi cu rugăciunea curăţindu-şi sufletul său, slujea ziua şi noaptea adevăratului Dumnezeu. Apoi trecînd multă vreme, s-a făcut un mare praznic idolesc în cetatea Cotuanului, la care adunîndu-se mulţime de popor păgînesc, se făceau diferite jocuri şi privelişti, alergări de cai şi lupte în cinstea necuraţilor zei, la care privelişte privea toată cetatea cu luare aminte, de pe locuri înalte.



Acel praznic, văzîndu-l Sfîntul Mina mai înainte cu duhul, s-a aprins de rîvnă după Dumnezeu, şi lăsînd munţii şi pustietatea, a venit în cetate şi în mijlocul priveliştii a stat la un loc înalt, unde putea fi văzut de toţi, şi a strigat cu glas tare: “Venit-am către cei ce nu mă caută pe mine, arătatu-m-am celor ce nu întrebau de mine”. Acestea strigînd sfîntul, toţi cei de la privelişte şi-au întors ochii spre dînsul şi tăcînd se mirau de îndrăzneala lui. Acolo se afla şi Piros, ighemonul cetăţii

Acela îndată a poruncit să prindă pe sfîntul şi, aducîndu-l, l-a întrebat: “Cine eşti tu?” Iar Sfîntul Mina a strigat în auzul a tot poporul, zicînd: “Eu sînt robul lui Iisus Hristos, Care împărăţeşte în cer şi pe pămînt”. Şi iar l-a întrebat ighemonul: “Străin eşti sau eşti locuitor de aici? Şi cum ai îndrăzneala aceasta să strigi astfel în mijlocul priveliştii?” Iar sfîntul nerăspunzînd la cuvintele lui, unul din ostaşii cei ce stăteau înainte l-a cunoscut pe dînsul şi a zis: “Cu adevărat, acesta este Mina ostaşul care era sub stăpînirea tribunului Fermilian”.

Iar ighemonul a zis: “Oare ostaş ai fost, precum grăiesc aceştia despre tine?” Sfîntul a răspuns: “Aşa este, ostaş am fost şi petreceam în cetatea aceasta; dar, văzînd fărădelegile poporului celui amăgit de diavoli care se închină idolilor iar nu lui Dumnezeu, pentru aceea am lepădat slujba ostăşească şi am ieşit din cetate, ca să nu fiu părtaş fărădelegii şi pieirii lor; şi am umblat pînă acum prin locuri pustii, fugind de oamenii cei necredincioşi şi vrăjmaşi Dumnezeului meu. Iar acum auzind de praznicul vostru cel necurat, am rîvnit după Dumnezeul meu şi am venit să mustru orbirea voastră şi să mărturisesc pe Unul, adevăratul Dumnezeu, Care a zidit cerul şi pămîntul cu cuvîntul Său şi ţine toată lumea”. Auzind acestea ighemonul, a poruncit să ducă pe sfîntul în temniţă şi să-l păzească pînă a doua zi. Iar el, toată ziua aceea s-a îndeletnicit cu prăznuirea şi cu priveliştea.



A doua zi a şezut ighemonul la judecată şi scoţînd din temniţă pe Sfîntul Mina, în toate chipurile voia să-l înduplece pe el la închinăciunea idolească, făgăduindu-i daruri şi cu munci îngrozindu-l. Dar de vreme ce nu a putut să-l înduplece cu cuvintele sale la credinţa cea idolească, a început a-l sili. Şi dezbrăcîndu-l şi întinzîndu-l la pămînt patru ostaşi, a poruncit să-l bată fără cruţare cu vine de bou, încît curgeau şiroaie de sînge din rănile lui. Iar un oarecare dintre cei ce stăteau acolo, cu numele Pigasie, a zis către sfîntul: “Miluieşte-te pe tine, omule, şi te supune poruncii ighemonului, mai înainte, pînă nu va fi zdrobit trupul tău de răni. Eu te sfătuiesc, apropie-te de zei, numai pînă la o vreme, ca să te izbăveşti de muncile acestea; iar pe urmă iarăşi vei sluji Dumnezeului tău. Vei aduce o dată jertfă idolilor şi puţină vreme vei sluji lor, ca să scapi de cumplitele munci”.

Sfîntul a răspuns cu asprime: “Du-te de la mine, lucrătorule al fărădelegii, căci eu am jertfit şi încă voi jertfi jertfă de laudă Dumnezeului meu, Care-mi dă ajutorul Său şi mă întăreşte în răbdare, încît muncile acestea mai mult mi se par uşurare decît cumplită muncă”. Mirîndu-se muncitorul de răbdarea aceasta, a poruncit să pună asupra lui mai multe munci. Deci, sfîntul a fost spînzurat pe lemn şi cu unghii de fier strujit, iar muncitorul, batjocorindu-l, zicea: “Oare simţi vreun fel de dureri, Mina? Oare îţi plac muncile? Voieşti să-ţi mai îndulcesc această dulceaţă?”



Interiorul catedralei din Alexandria,Egipt

Iar mucenicul, deşi pătimea, a răspuns ighemonului: “Nu mă vei birui muncitorule cu muncile acestea de scurtă vreme, pentru că-mi stau înainte ostaşii Impăratului ceresc care îmi ajută şi pe care tu nu-i vezi”. Iar ighemonul a poruncit slugilor să muncească mai aspru pe sfîntul şi zicea: “Nu mărturisi aici alt împărat afară de împăraţii romanilor”. Iar mucenicul răspundea: “Dacă aţi fi cunoscut voi pe adevăratul Împărat, nu aţi fi hulit pe Cel mărturisit de mine; pentru că Acela este cu adevărat Impărat al cerului şi al pămîntului şi nu este altul afară de Dînsul. Iar voi, neştiindu-L pe El, Il huliţi şi-L asemănaţi cu împăraţii voştri cei muritori, cărora Cel de sus le-a dat cinstea cea împărătească şi stăpînirea, Însuşi fiind Domn a toată făptura”

Ighemonul a zis către dînsul: “Cine este Acela Care dă stăpînire împăraţilor şi stăpîneşte peste toţi?” Mucenicul a răspuns: “Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care totdeauna viază, Căruia toate I se supun, cele din cer şi cele de pe pămînt. Acela este Care aşează în scaune pe împăraţi şi le dă stăpînire”. Muncitorul a zis: “Oare nu ştii că împăraţii romanilor se mînie asupra tuturor celor care mărturisesc numele lui Hristos şi au poruncit să-i omoare pe dînşii?”



Răspuns-a mucenicul: “Domnul a împărăţit, să se mînie popoarele. Dacă împăraţii voştri se mînie asupra lui Hristos şi asupra creştinilor care mărturisesc numele Lui, ce-mi pasă mie? Eu de acea mînie nu ţin seama, fiind rob al Hristosului meu. Numai de aceasta am grijă, ca să petrec în mărturisirea Preasfîntului Său Nume pînă la moarte şi să mă îndulcesc de dragostea Lui, de care cine mă va putea despărţi? Necazul sau strîmtorarea, sau prigoana, sau foamea, sau nevoia, sau sabia? Nimic nu mă va despărţi pe mine de dragostea lui Hristos!”
După aceasta muncitorul a poruncit să frece rănile lui cu petece de păr. Şi acestea făcîndu-se, mucenicul zicea: “Acum mă dezbrac de haina cea de piele şi mă îmbrac cu veşmîntul mîntuirii”. Apoi a poruncit muncitorul să-l ardă pe sfînt cu făclii aprinse şi a fost ars tot trupul lui, iar el tăcea. Şi l-a întrebat pe el ighemonul: “Oare nu simţi focul, Mina?” Sfîntul a răspuns: “Dumnezeul nostru pentru Care pătimesc, este foc mistuitor şi-mi ajută mie şi pentru aceea nu bag în seamă focul acesta cu care mă ardeţi şi nu mă tem de muncile voastre cele de multe feluri. Pentru că îmi aduc aminte de cuvintele Domnului meu din Evanghelie: Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, căci sufletul nu pot să-l ucidă“.

Zis-a lui ighemonul: “Cum grăieşti tu acestea, căci ai petrecut toţi anii vieţii tale în oaste şi ştii carte?” Sfîntul a răspuns: “Domnul nostru Iisus Hristos a zis nouă: Cînd veţi fi duşi înaintea împăraţilor şi a domnilor pentru Mine, nu vă îngrijiţi cum sau ce veţi grăi, că vi se va da în acel ceas gură şi înţelepciune cu care veţi grăi”. Iar ighemonul a întrebat: “De unde a ştiut Hristosul vostru că veţi pătimi pentru Dînsul unele ca acestea?



Sfîntul a răspuns: “De vreme ce este Dumnezeu adevărat, apoi este şi înainte-văzător. El a ştiut şi ştie toate cele ce vor fi şi mai înainte de a se face oarecare lucruri; toate sînt ştiute de El, şi chiar şi gîndurile noastre le cunoaşte”. Iar ighemonul neştiind ce să spună împotriva acestora, a zis către sfîntul: “Mina, lasă cuvîntarea cea multă şi alege una din două: sau fii al nostru, ca să nu te muncim mai mult, sau fii al lui Hristos, ca să te pierdem odată”.

Sfîntul a răspuns cu mare glas: “Al lui Hristos am fost, sînt şi voi fi!” Iar ighemonul a zis: “Dacă voieşti, te voi lăsa două sau trei zile ca să te gîndeşti bine şi să ne dai răspunsul cel de pe urmă”. Sfîntul a răspuns: “Nu două sau trei zile au trecut de cînd sînt creştin, şi n-am cugetat niciodată să mă lepăd de Dumnezeul meu. Deci nu se cade mai mult a gîndi, nici a nădăjdui ighemoane altceva a auzi de la mine, decît numai acest răspuns de pe urmă: de Dumnezeul meu nu mă voi lepăda şi idolilor voştri nu voi jertfi, nici nu voi pleca genunchiul meu înaintea celor fără de suflet”.

Atunci ighemonul, mîniindu-se mai mult, a poruncit să aştearnă pe pămînt cîrlige şi multe cuie de fier şi peste acelea să tîrască legat pe Sfîntul Mina. Iar el, ca şi cînd ar fi fost tras pe nişte flori, mai cu îndrăzneală defăima pe zei şi nebunia poporului celui înşelat de diavoli. Iar ighemonul a poruncit să-l bată cu vergi de plumb şi a fost muncit astfel mult timp. Iar unul din ostaşii care erau acolo, anume Iliodor, a zis către muncitorul: “Stăpîne ighemoane, nu este tăinuit luminării tale cum că neamul creştinesc este nepriceput şi nu bagă seama de munci, ca şi o piatră sau lemn fără suflet, iar moartea o socotesc ca pe o băutură dulce. Deci, nu te osteni mai mult, ci porunceşte mai degrabă a sfîrşi pe acest creştin împietrit”.



Îndată ighemonul a dat această hotărîre asupra sfîntului: “Pe Mina, ostaşul cel rău, care a căzut în credinţa creştinească, iar porunca împărătească nu a vrut s-o asculte, nici a voit să jertfească zeilor, poruncim să se taie cu sabia, şi trupul lui să fie ars în foc înaintea tuturor”. Deci, luînd ostaşii pe Sfîntul Mucenic Mina, l-au dus după cetate şi i-au tăiat capul; apoi aprinzînd un foc mare au aruncat într-însul sfîntul trup mucenicesc. Iar oarecare dintre credincioşi, după ce s-a stins focul, au venit acolo şi au apucat părţi din moaştele sfîntului care rămăseseră din foc. Învelindu-le în pînză curată, le-au uns cu aromate, iar după puţină vreme le-au dus în patria lui şi le-au pus la loc cinstit, pe care loc mai pe urmă au zidit şi o biserică în numele lui; şi multe minuni se săvîrşeau într-însa cu rugăciunile sfîntului.

Povestirea lui Timotei, Arhiepiscopul Alexandriei, despre minunile Sfîntului şi Marelui Mucenic Mina

După moartea păgînilor şi urîtorilor de Dumnezeu împăraţi ai Romei, împărăţind dreptcredinciosul împărat Constantin cel Mare, şi credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos sporind, atunci oarecare iubitori de Hristos din cetatea Alexandriei, căutînd moaştele Sfîntului şi slăvitului Mucenic al lui Hristos Mina, au zidit o biserică în numele lui. În aceeaşi vreme un negustor bine credincios din pămîntul Isauriei, venind în Alexandria după neguţătorie, a auzit de minunile şi de tămăduirile cele multe ce se făceau în Biserica Sfîntului Mina şi a zis întru sine: “Mă voi duce dar şi eu şi mă voi închina cinstitelor moaşte ale Sfîntului Mucenic şi voi duce un dar în biserica lui, ca Dumnezeu să-mi fie milostiv, prin rugăciunile răbdătorului Său de chinuri”.

Deci, sculîndu-se, a plecat luînd cu sine o pungă plină cu galbeni. Şi venind la un iezer format de revărsarea mării, a aflat o trecătoare şi a venit la locul ce se zicea Locsonita. Acolo, ieşind la ţărm, îşi căuta loc unde să se odihnească peste noapte, că era seară. Aflînd o casă, a zis gazdei: “Prietene, fie-ţi milă şi mă primeşte în casa ta, ca să rămîn aici, fiindcă a apus soarele şi mă tem a merge singur pe cale şi nici n-am tovarăş să călătorească cu mine”. Iar cel cu casa a zis: “Intră, frate, şi rămîi aici pînă ce se va face ziuă”




Deci, intrînd oaspetele în casă, s-a culcat şi a adormit. Iar cel cu casa, văzînd la oaspete punga cu galbeni, a rîvnit spre dînsa şi îndemnat fiind de diavolul, a gîndit să ucidă pe oaspetele său ca să ia aurul. El s-a sculat la miezul nopţii şi l-a sugrumat cu mîinile; apoi, tăindu-l bucăţi, a pus acestea într-o coşniţă pe care a ascuns-o în cămara sa cea mai ascunsă, căutînd după aceea un loc foarte retras unde să îngroape pe cel ucis

Aşa cugetînd acela, s-a arătat Mucenicul lui Hristos Mina, şezînd pe cal, venind ca un ostaş de la împăratul şi, intrînd pe uşă în casa ucigaşului, întrebă despre oaspetele cel ucis. Iar ucigaşul a zis către dînsul: “Nu ştiu ce spui, stăpîne, n-a fost la mine nimeni”. Iar sfîntul, pogorîndu-se de pe cal, a intrat în casa cea ascunsă, şi aflînd coşniţa a tras-o afară şi a zis către ucigaş: “Ce este aceasta?” Iar el înfricoşîndu-se, s-a aruncat la picioarele sfîntului. Apoi sfîntul, alcătuind bucăţile celui tăiat şi rugîndu-se, a înviat pe cel mort. După aceea a zis către dînsul: “Dă slavă lui Dumnezeu!”

Iar el, sculîndu-se ca din somn şi cunoscînd ce a pătimit de la cel cu casa, a preamărit pe Dumnezeu, mulţumind şi închinîndu-se ostaşului care se arătase. Apoi sfîntul, luînd aurul de la ucigaş, l-a dat omului celui înviat şi a zis: “Mergi în calea ta cu pace!” După aceea, întorcîndu-se către ucigaş, l-a certat pe dînsul şi l-a bătut, iar acela cerea iertare. Sfîntul dîndu-i iertare şi rugîndu-se pentru dînsul, a încălecat pe cal şi s-a făcut nevăzut de la ochii lui.



Sfantul Mina in voia Domnului

Era în Alexandria un om cu numele Eutropie. Acesta s-a făgăduit să dea Bisericii Sfîntului Mina un vas de argint. Deci, chemînd pe argintar, i-a poruncit să-i facă două vase; unul cu numele sfîntului şi să scrie pe dînsul cuvintele: “Vasul Sfîntului Mare Mucenic Mina”, iar pe celălalt numele lui şi să scrie pe dînsul aşa: “Vasul lui Eutropie, cetăţeanul Alexandriei”. Iar argintarul, cînd a săvîrşit amîndouă vasele, al Sfîntului Mina a ieşit mai frumos decît celălalt. Iar Eutropie, cînd era odată pe mare şi se ospăta dintr-însele, văzînd vasul cel făcut pe numele Sfîntului Mina mai frumos decît cel făcut pe numele lui, nu voia să-l mai dea sfîntului, ci a poruncit slugii sale să pună într-însul bucate, iar pe cel cu numele său să-l trimită la Biserica Sfîntului Mina.
După ce s-a sfîrşit masa, a luat sluga vasul mucenicului şi mergînd la marginea corăbiei a început a-l spăla în mare. Şi spălîndu-l, a căzut asupra lui o spaimă, căci a văzut un om ieşind din mare, care răpind vasul din mîna lui, s-a făcut nevăzut. Iar sluga, tremurînd de frică, s-a aruncat în mare după vas. Acestea văzînd stăpînul lui, s-a spăimîntat şi plîngînd zicea: “Vai mie, ticălosul, pentru ce am oprit vasul sfîntului, căci am pierdut şi pe rob şi vasul. Dar Tu, Doamne Dumnezeul meu, nu Te mînia pînă în sfîrşit şi fă milă cu sluga mea, că iată, dau făgăduinţă că dacă voi afla măcar trupul slugii mele, apoi voi face alt vas ca acela, pe care-l voi da plăcutului Tău, Sfîntul Mina, sau voi da preţul vasului pierdut la biserica sfîntului”.



Intrarea bisericii Sfantul Mina din Bucuresti

Apoi ajungînd corabia la ţărm, a ieşit Eutropie la uscat şi se uita pe marginea mării, voind să vadă trupul slugii aruncat de mare, ca să-l îngroape pe el. Şi luînd aminte cu sîrguinţă, a văzut pe slugă cu vasul ieşind din mare şi, înspăimîntîndu-se, a zis cu mare glas: “Slavă lui Dumnezeu. O, cu adevărat, mare este Sfîntul Mina!” Apoi au ieşit toţi din corabie şi văzînd pe slugă ţinînd vasul, s-au mirat şi slăveau pe Dumnezeu. După aceea l-au întrebat pe el cum a rămas viu în mare şi cum a ieşit sănătos. Iar el le-a spus, zicînd: “Cînd m-am aruncat în mare, un bărbat slăvit împreună cu alţi doi, m-au apucat şi au călătorit pînă aici împreună cu mine, ieri şi astăzi”. Eutropie luînd pe slugă şi vasul, s-a dus la biserica Sfîntului Mina şi, închinîndu-se, a lăsat vasul cel făgăduit sfîntului şi s-a dus, mulţumind lui Dumnezeu şi preamărind pe plăcutul Său, pe Sfîntul Mina.

O femeie oarecare cu numele Sofia, din părţile Fecozaliei, mergea la Sfîntul Mina să se închine. Şi a întîmpinat-o un ostaş, pe cînd mergea pe cale şi poftind-o pe dînsa, voia să o silească la desfrînare. Iar ea, împotrivindu-se, chema în ajutor pe Sfîntul Mucenic Mina, care n-a trecut-o cu vederea, ci şi pe siluitor l-a certat şi pe femeie a păzit-o nevătămată. Pentru că ostaşul acela legînd calul de piciorul său cel drept, voia să siluiască pe femeie.

Iar calul sălbăticindu-se, nu numai că a apărat pe femeie, ci şi pe stăpînul nelegiuit l-a tîrît pînă la Biserica Sfîntului Mina, nechezînd şi sforăind, încît a scos pe mulţi ca să-l vadă, căci era praznic şi se adunase mulţime de popor la biserică. Ostaşul acela, văzînd adunare de bărbaţi, iar calul tot speriat şi că nimeni nu poate să-l ajute, s-a temut ca să nu pătimească de la cal ceva mai rău; deci, fără de ruşine şi-a vădit fărădelegea sa, mărturisind-o înaintea tuturor. Atunci îndată a stat calul şi s-a făcut blînd, iar ostaşul, intrînd în biserică, a căzut în genunchi, rugîndu-se şi cerînd iertare pentru greşeala sa.



Un şchiop şi o femeie mută şedeau lîngă biserica sfîntului, împreună cu alţii mulţi, pentru tămăduire. Iar la miezul nopţii, cînd dormeau toţi, sfîntul s-a arătat ologului şi i-a zis: “Apropie-te încetişor de femeia cea mută şi o atinge pe dînsa la picior”. Iar şchiopul a zis: “Sfinte al lui Dumnezeu, oare desfrînat sînt eu, de-mi porunceşti aceasta?” Iar sfîntul i-a zis şi a doua oară şi a treia oară: “Dacă nu vei face aceasta, nu te vei tămădui”. Iar ologul s-a tîrît, după porunca sfîntului şi a atins-o pe cea mută la picior; iar ea deşteptîndu-se, a început a striga, supărîndu-se asupra şchiopului, care temîndu-se de ea, s-a sculat şi sărind, a fugit. Apoi au cunoscut amîndoi vindecarea lor, că şi femeia cea mută a vorbit şi omul cel olog a sărit ca cerbul; şi au dat mulţumire lui Dumnezeu şi Sfîntului Mucenic Mina.

Un evreu oarecare avea ca prieten un creştin. Deci, ducîndu-se evreul într-un loc departe, a dat prietenului său spre păstrare o lădiţă cu o mie de galbeni. Apoi evreul zăbovind cîtăva vreme în acea latură, creştinul a gîndit în inima sa să nu-i mai dea înapoi galbenii cînd se va întoarce, ci să-i tăinuiască, ceea ce a şi făcut. Venind evreul, a cerut de la creştin să-i dea galbenii ce i-a încredinţat spre păstrare. Iar creştinul a tăgăduit, zicînd: “Nu ştiu ce vorbeşti, căci nu mi-ai dat nimic”.

Evreul, auzind aceasta, s-a mîhnit şi s-a deznădăjduit de aurul său, dar a zis creştinului: “Frate, nimeni nu ştie de aceasta, numai Unul Dumnezeu şi dacă tăgăduieşti aurul cel dat ţie spre păstrare zicînd că nu l-ai primit, apoi spune cu jurămînt. Deci, să mergem la biserica Sfîntului Mina şi acolo jură-te că n-ai luat de la mine lădiţa cu o mie de galbeni”.

Şi au mers amîndoi împreună şi creştinul s-a jurat înaintea lui Dumnezeu că n-a luat de la evreu aurul în păstrare. După sfîrşitul jurămîntului, au ieşit amîndoi din biserică şi cînd au încălecat pe caii lor, a început calul creştinului a se speria încît nu mai era cu putinţă a-l ţine; căci rupînd frîul, a fugit şi a aruncat la pămînt pe stăpînul său. Căzînd creştinul de pe cal, i-a ieşit inelul din deget şi o cheie din buzunar. Apoi, sculîndu-se, a prins calul şi l-a îmblînzit şi încălecînd, iarăşi mergea împreună cu evreul.



Icoana Sfantul Mina din biserica ortodoxa cu acelasi hram din Egipt

Ajungînd la un loc, a zis creştinul către evreu: “Prietene, iată locul este frumos, să descălecăm de pe cal ca să mîncăm”. Şi descălecînd, au slobozit caii ca să pască, iar ei au început a se ospăta. După puţin, creştinul a văzut pe sluga sa că venise şi stătea înaintea lui ţinînd în mînă lădiţa evreului, iar în cealaltă, inelul căzut din degetul lui şi cheia; şi văzîndu-l, s-a spăimîntat. Apoi a zis către slugă: “Ce este aceasta?” Sluga a zis: “Un ostaş înfricoşat, călare, a venit la stăpîna mea şi i-a dat cheia şi cu inelul şi a zis către dînsa: “Trimite în grabă lădiţa evreului, ca să nu cadă bărbatul tău în primejdie. Deci, mi-a dat mie acestea ca să ţi le aduc precum mi-a poruncit”.



Evreul văzînd, s-a spăimîntat de această minune; apoi, bucurîndu-se, s-a întors cu creştinul la Sfîntul Mina, s-a închinat pînă la pămînt cerînd cu credinţă Botezul, pentru o minune ca aceasta pe care singur a văzut-o. Iar creştinul ruga pe sfîntul să-i dea iertare pentru că a defăimat legea lui Dumnezeu. Şi amîndoi au primit ceea ce au cerut, adică unul Sfîntul Botez iar altul iertare. Şi au mers fiecare întru ale sale, bucurîndu-se şi slăvind pe Dumnezeu şi pe plăcutul Său, Sfîntul Mina.