Preot sau popă?

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

Nu puţini sunt aceia care cred că fie spui "preot", fie spui "popă", de fapt, te referi la aceeaşi persoană, la aceaşi slujire, la aceeaşi formare duhovnicească a aceluiaşi om, pentru că cele două cuvinte sunt sinonime. FALS!
Pentru a înţelege de ce nu sunt sinonime cele două cuvinte, iată pe scurt portretul celor doi:
Preot:
- slujitor prin vocaţie,
- urmează Teologia şi îmbrăţişează preoţia din convingere
- slujeşte din dragoste, fără a face diferenţe între oameni
- nu uită că este slujitor al Domnului, purtându-se ca atare în orice împrejurare
- scopul său este de a aduce pe cât mai mulţi pe Calea lui Dumnezeu
- predică prin propria lui viaţă pe Hristos, vorbind din inimă ceea ce el însuşi crede şi trăieşte
Popa:
- slujitor prin circumstanţe
- urmează Teologia şi calea preoţiei din interes
- socoteşte preoţia un "job" ca oricare altul şi de multe ori îl veţi auzi spunând: "sunt preot numai cât sunt în biserică, în rest sunt şi eu ca ceilalţi oameni"
- nu poarta reverenda, decât la biserica, pentru a nu se "da de gol"
- scopul său principal este de a obţine câştiguri trecătoare pentru sine
- predică numai din cărţi şi tratate teologice, idei citite, nu trăite
Şi cu toate acestea, trebuie sa ştiţi ca Tainele săvârşite după tipic sunt valide indiferent dacă slujitorul este "preot" sau "popă".
Diferenţa nu se face la acest capitol ci la un altul foarte important numit: Judecata lui Hristos, când toţi vom da seama !
Acest scurt articol nu este o invitaţie la judecarea slujitorului de la Sfântul Altar ci doar o explicaţie duhovnicească a celor doi termeni folosiţi atât de des.

Cu dragoste Părintele Ciprian!

Tot la aceeași temă:
,,Popă" sau ,,preot"?
Ca în toate religiile, şi în creştinism există slujitori ai cultului, adică persoane special alese şi rânduite pentru îndeplinirea îndatoririlor rituale.
În religia creştină, ei fac parte din ceea ce numim cler sau ierarhie bisericească. Această ierarhie cuprinde trei trepte sau grade: arhierei, preoţi şi diaconi. Aceştia constituie ierarhia superioară, pentru că există şi o ierarhie inferioară care cuprinde: ipodiaconi (subdiaconi), lectori, cântăreţi şi alţii.
În cele ce urmează ne vom referi la modul de adresare faţă de aceşti slujitori bisericeşti, adresare care este foarte confuză în lumea neclericală.
De la început trebuie să spunem că toate aceste trepte ale ierarhiei se primesc printr-o slujbă specială de sfinţire, care se numeşte Taina sfintei Hirotonii, actul sfinţirii în sine se numeşte hirotonire sau hirotonisire. Slujba este oficiată numai de arhierei, un şi de preoţi şi diaconi. Un arhiereu este sfinţit de către trei arhierei, iar preotul şi diaconul sunt sfinţiţi de către un arhiereu. Aşadar, persoanele clerice, membrii ierarhici sunt sfinţiţi şi un sfinţi, sfinţenia fiind o calitate pe care o dobândesc numai anumite persoane, recunoscute şi proclamate ca atare de către Biserică.
Arhiereul este persoana sfinţită care deţine puterea bisericească, adică învăţătorească, sfinţitoare şi de conducere, în deplinătatea ei. Arhiereul mai poartă şi numele slav de Vlădică. Toţi arhiereii sunt egali între ei sub aspectul deţinerii şi exercitării puterii bisericeşti. Ei se deosebesc din punct de vedere administrativ. În acest sens, în administraţia bisericească există mai multe trepte ale arhieriei. Aşa, de exemplu, conducătorul titular al unei episcopii sau eparhii se numeşte episcop. El poate să aibă un vicar sau ajutător care se numeşte arhiereu – vicar. Unui episcop ne adresăm cu formula ,,Prea Sfinţite Părinte Episcop, Prea Sfinţia Voastră, Prea Sfinţia Ta". Apelativul ,,Prea Sfinte" un este corect. Mai există şi formula, întrebuinţată în Bisercile de limbă greacă, ,,Prea Sfinţite Stăpân" , pe care o folosim şi în Biserica Ortodoxă Română.
Conducătorul titular al unei arhiepiscopii, adică al unei unităţi bisericeşti superioare episcopiei, se numeşte arhiepiscop. Modul de adresare este ,,Înalt Prea SfinţitePărinte Arhiepiscop".
Mai multe arhiepiscopii şi episcopii alcătuiesc o mitropolie. Conducătorul unei mitropolii se numeşte mitropolit, căruia ne adresăm cu formula ,,Înalt Prea Sfinţite Părinte Mitropolit".
Unitatea bisericească cea mai mare este patriarhia, care cuprinde mai multe mitropolii şi care este condusă de un patriarh. Modul de adresare pentru patriarhi este ,,Prea Fericite Părinte Patriarh", ,,Prea Fericirea Voastră". În Biserica Romano – Catolică şi în unele Biserici ortodoxe se întrebuinţează formula ,,Sanctitatea Voastră". Arhiepiscopii, mitropoliţii şi patriarhul au vicari sau ajutători care se numesc episcopi vicari.
Toţi arhiereii vicari, episcopii, arhiepiscopii, mitropoliţii şi patriarhii se mai numesc ierarhi. Ei alcătuiesc înalta ierarhie.
Cât priveşte a doua treaptă a ierarhiei bisericeşti, denumirea corectă este cea de preot şi nu de popă, care este termen de origine slavă şi care are un sens popular cu iz de dispreţ şi ironie. Unui preot ne adresăm cu formulele: ,,cucernice sau prea cucernice părinte", ,,părinte", ,,sfinţia voastră", ,,sfinţite părinte", ,,cinstite părinte".
Pentru slujitorii din treapta a treia, adică diaconii, întrebuinţăm formulele: ,,părinte diacon", ,,sfinţia voastră", ,,cucernice sau preacucemice părinte diacon".

BISERICA ŞI CULT pe înţelesul tuturor" Preot Prof. Dr. NICOLAE NECULA, Editura Europartner, ISBN

Părinţii să-şi încredinţeze copiii lui Dumnezeu

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

Dumnezeu a dat primilor zidiţi, lui Adam şi Evei, marea binecuvântare de a deveni împreună-creatori cu El. În continuare părinţii, bunicii, etc. sunt şi ei împreună-creatori cu Dumnezeu, pentru că dăru­iesc trupul.

Dumnezeu, într-un anumit fel, este obligat să se intereseze de copii. Atunci când copilul se botează, Dumnezeu îi pune la dispoziţie un înger pentru a-l apăra. Aşadar copilul este ocrotit de Dumnezeu, de îngerul păzitor şi de părinţii lui. Îngerul păzitor este întotdeauna lângă el şi îl ajută. Cu cât creşte copilul, cu atât părinţii sunt eliberaţi de responsabilităţi. Dacă părinţii mor, atunci Dumnezeu de sus şi de aproape, precum şi îngerul păzitor de aproape, continuă să-l ocrotească necontenit pe copil.

Părinţii trebuie să-i ajute duhovniceşte pe copiii lor încă de când sunt mici, pentru că atunci metehnele lor sunt mici şi uşor se pot tăia. Sunt precum cartoful proaspăt, care se cojeşte uşor, atunci când îl razi puţin. Căci dacă se va învechi trebuie să iei cuţitul pen­tru a-l curăţa, iar dacă este şi puţin stricat, trebuie să tai mai în adânc. Atunci când copiii sunt ajutaţi de mici şi se umplu de Hristos, vor fi lângă El totdeauna. Şi chiar dacă ar devia puţin atunci când vor creşte, datorită vârstei sau a unei rele prietenii, pe urmă iarăşi se vor întoarce la El. Pentru că frica de Dumnezeu şi evlavia care au adăpat inimile lor încă din vârsta copilăriei nu este cu putinţă să fie uitate vreodată.

Apoi, în perioada adolescenţei, care este vârsta cea mai grea, grija părinţilor pentru copiii lor este mai mare, până ce îi vor ţine la şcoală şi îi vor căsători. Atunci părinţii să facă tot ceea ce pot pentru a-i ajuta, iar ceea ce nu pot face, pentru că întrece puterile lor, să o încredinţeze Atotputernicului Dumnezeu. Când părinţii îşi încredinţează copiii lor lui Dumnezeu, atunci El este obligat să-i ajute în lucrurile care nu se pot face omeneşte. Dacă, de pildă, copiii [adolescenţi] nu ascultă, să-i încredinţeze lui Dumnezeu, iar nu să caute diferite moduri de a-i constrânge. Mama să-i spună lui Dum­nezeu: “Dumnezeul meu, copiii mei nu mă ascultă. Eu nu pot face nimic. Ai grijă Tu de ei!”.

Alaltăieri, la priveghere mi-a făcut o deosebită impresie o mamă pe care o cunoşteam de multă vreme. A venit să ia binecuvântare. Dar văd că are cu ea numai pe copiii cei mai mari. “Unde sunt cei mici?” o întreb. “Acasă, Părinte, îmi răspunde. Fiind o zi aşa de mare am vrut să venim la priveghere şi m-am sfătuit cu soţul: «Deoarece mergem la priveghere şi nu la distracţii, Dumnezeu va trimite un înger să-i păzească pe micuţii noştri»“. Rar mai întâlneşti astăzi o astfel de încredere în Dumnezeu, pentru că acum, aşa cum a dispărut încrederea copiilor în părinţi, tot astfel a dispărut şi încrederea părinţilor în Dumnezeu.

Şi auzi adeseori pe mulţi părinţi spunând: “De ce tocmai copilul nostru să apuce pe un drum rău? Doar noi mergem regulat la biserică”. Şi aceasta se întâmplă pentru că părinţii nu-I dau lui Hristos şurubelniţa ca să le strângă puţin copiilor lor vreun şurub slăbit, ci vor să le facă ei singuri pe toate.

Şi cu toate că există Dum­nezeu, Care ocroteşte copiii, şi îngerul lor păzitor este mereu lângă ei, ocrotindu-i şi el la rândul său, părinţii se neliniştesc până se îmbolnăvesc. Şi deşi sunt oameni credincioşi, se comportă ca şi când nu ar exista Dumnezeu şi înger păzitor, împiedicând astfel intervenţia dumnezeiască. În timp ce ar trebui să se smerească şi să ceară ajutor de la Dumnezeu şi atunci Bunul Dumnezeu le va ocroti copiii lor.

CONTINUAREA O PUTETI GASI AICI...

http://www.razbointrucuvant.ro/2009/11/26/cuv-paisie-aghioritul-responsabilitatea-parintilor-pentru-educatia-copiilor/

Examenul lui Iov

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

Un examen de credinta

Biblia este plina de examene de credinta, prin care Domnul Dumnezeu a pus la încercare credinta robilor Sai.
Printr-un un astfel de examen de credinta a trecut si dreptul Iov. Cine era Iov? Era, asa cum spune cartea care-i poarta numele, un om „fara prihana si curat la suflet. El se temea de Dumnezeu si se abatea de la rau”. Se laudau si îngerii
din cer cu viata lui Iov.

Într-o zi, împreuna cu „fiii lui Dumnezeu” s-a înfatisat si Satana în fata lui Dumnezeu.

„Domnul a zis catre Satana: De unde vii? Si Satana a raspuns: Din cutreierarea pamântului si de la plimbarea pe care am facut-o pe el. (Iata si aici o dovada ca Satana cutreiera mereu pamântul, cautând pe cine sa înghita).

Si Domnul i-a zis: Ai vazut pe robul Meu Iov? Nu este nimeni ca el pe pamânt. Este un om fara prihana si curat la suflet, care se teme de Dumnezeu si se abate de la rau.

Si Satana a raspuns Domnului: Oare degeaba se teme Iov de Dumnezeu? Nu l-ai ocrotit Tu pe el, casa lui si tot ce este al lui? Ai binecuvântat lucrul mâinilor lui si turmele lui acopar tara.

Dar ia întinde-Ti mâna si atinge-Te de tot ce are, si sunt încredintat ca Te va blestema în fata.
Domnul a zis Satanei: Iata, îti dau pe mâna tot ce are, numai asupra lui sa nu întinzi mâna” (Iov 1, 6-12).
Si ca focul unui grozav bombardament au început sa curga nenorocirile asupra lui Iov…

Averea, vitele, casele, copiii, totul a pierdut în chip naprasnic – repede si pe neasteptate. Nenorocirile
se tineau lant, una dupa alta. Iov a pierdut tot, dar n-a pierdut credinta… Si, aruncându-se la pamânt, Iov „s-a închinat si a zis: «Gol am iesit din pântecele mamei mele si gol ma voi întoarce în sânul pamântului. Domnul a dat, Domnul a luat, Numele Domnului fie binecuvântat». În toate acestea, Iov n-a pacatuit deloc, si n-a vorbit nimic necuviincios împotriva lui Dumnezeu” (Iov 1, 20-22).

Iov a trecut cu bine peste acest examen greu. În curând însa avea sa urmeze o încercare si mai grea. O boala îngrozitoare îi cuprinse trupul întreg; o buba rea, din talpa picioarelor si pâna în crestetul capului, îl facea sa sufere dureri amare si grele. I se topeau oasele si carnea de dureri înfricosate, dar Satana nu l-a putut desparti de
dragostea lui Dumnezeu. Din mijlocul acestui examen de credinta striga Iov: „Chiar daca nu voi mai avea carne pe mine, chiar daca mi-ar lua viata, eu totusi voi vedea pe Dumnezeu si El îmi va fi binevoitor” (Iov 19, 26).
Iov, cu examenul lui, este pus în fata noastra sa ne cercetam si sa grijim, caci si noi, de multe ori, trebuie sa trecem prin câte un examen de credinta. Caci pâna când esti sanatos si toate îti merg bine, nu e lucru mare sa fii credincios.

Examenul credintei începe în clipa când se face noapte în viata ta. Când vin încercarile si loviturile, Domnul îti pune la încercare credinta ta. Plângi si te rogi – si, drept raspuns, loviturile sporesc si mai mult. Cerul parca nu aude si nu vede strigarea ta. Dar credinta cea tare, în clipe ca acestea îsi arata puterea. Respinsa mereu, ea striga mai tare pe Domnul. Alungata mereu, ea se arunca mai cu putere la picioarele Domnului.
Credinta cea tare striga: Fa ce vrei cu mine, Doamne; bate-ma, omoara-ma… eu nu ma las de Tine! Aceasta e credinta biruitoare, adevarata credinta, care nu se lasa de Domnul orice i s-ar întâmpla.
Cel ce a trecut si trece printr-un astfel de examen, acela e crestinul cel viu si biruitor.
( Continuare ) »

Sfaturi de la sf. Andrei

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

„Crede într-un singur Dumnezeu, Preamărit şi închinat în Treime: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh.
Caută mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi celelalte ţi se vor adăuga ţie.
Fii credincios lui Dumnezeu şi Bisericii Sale Ortodoxe şi ca fiu al ei, păzeşte-i poruncile. Precum în timpul lui Noe au scăpat de potop numai cei ce se aflau în corabie, aşa şi acum nu te poţi mântui în afara Bisericii Ortodoxe.
Scopul vieţii este mântuirea, căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă dacă-şi va pierde sufletul?
Scurta rugăciune de mai jos este cel mai preţios dar al lui Dumnezeu dat omului:
„Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!”
„Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte-mă pe mine, păcătosul!”
Spune frate cu buzele şi cu inima neîncetat aceste cuvinte mântuitoare, deoarece luminează mintea, liniştesc inima, ard păcatele şi izgonesc pe necuraţi.
Dimineaţa, pe nemâncate, ia Sfânta Anaforă, aghiazmă şi unge-te cu ulei sfinţit prin care primim binecuvântarea lui Dumnezeu şi Harul Preasfântului Duh.
Cel puţin o dată pe an să faci sfeştanie în casă şi în fiecare lună stropeşte cu aghiazmă casa şi gospodăria. Când eşti bolnav, cheamă Preoţii bisericii pentru Sfântul Maslu.
Străduieşte-te să ai un pomelnic permanent cu vii şi morţi, la cel puţin o biserică sau mânăstire.
Fugi de lux, desfrânare, băutură, lene-mama tuturor relelor! La lucru străin nu întinde mâna.
Fereşte-te de citirea cărţilor eretice şi de a purta discuţii cu sectanţii. Vorbele rele strică obiceiurile bune.
Să te împotriveşti cu toată tăria marilor păcate ce bântuie lumea: necredinţa, vrăjitoria, desfrânarea, avortul, sinuciderea treptată prin droguri, tutun, alcool, cafea şi să te străduieşti să-ţi sfinţeşti viaţa.
Nimănui nu-i dori răul, iar pe cel ce ţi-a făcut binele nu-l uita. Fii cu toată lumea în pace.
Zilnic împodobeşte-ţi sufletul cu fapte bune, creştineşti: smerenie, bunătate, blândeţe, milostenie, dragoste.
Milostenia n-a sărăcit niciodată pe nimeni, dar beţia şi desfrânarea, da!
Duminica şi sărbătorile lasă lucrul şi du-te la biserică spre a înălţa lui Dumnezeu rugăciuni de laudă, de cerere şi mulţumire, păzindu-te să nu necinsteşti aceste zile prin fapte netrebnice.
Acasă să nu leneveşti, ci în faţa icoanei, cu candela aprinsă roagă-te lui Dumnezeu cu smerenie şi credinţă, dimineaţa şi seara, înainte şi după masă, la începutul şi sfârşitul lucrului.
Sfintei Cruci a lui Hristos închină-te cu smerenie şi sărut-o cu credinţă şi dragoste, pentru că pe ea răstignindu-se Domnul a săvârşit mântuire a toată lumea.
Respectă nunta ca pe o legătură sfântă şi în căsnicie du o viaţă cinstită, curată, plină de iubire şi credincioşie. Fereşte-te de avort prin care poţi ucide un suflet care, prin a sa trăire, ţi-ar putea mântui tot neamul.
Creşte-ţi copiii în dragostea de Dumnezeu şi-i pregăteşte pe ei pentru a moşteni fericirea cea veşnică, pentru că vei răspunde de ei la Înfricoşata Judecată.
Iubeşte şi cinsteşte pe părinţii tăi că-ţi va fi ţie bine în viaţă şi vei trăi ani mulţi pe pământ.
Ţine cele patru posturi din an şi zilele de miercuri şi vineri cu excepţia celor prevăzute cu harţi în calendar.
Împlineşte canonul dat de duhovnic la spovedanie.
Crede că Domnul nostru Iisus Hristos care S-a înălţat la ceruri va veni să judece viii şi morţii şi va răsplăti fiecăruia după credinţa şi faptele sale.
Munceşte ca şi cum n-ai muri niciodată, dar îngrijeşte-te de suflet ca şi cum ai muri mâine!”

SARINDARUL si FOLOSUL LUI

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

Ce este un sărindar?

Sărindarul este rânduiala de pomenire a mortilor sau a viilor la patruzeci de Sfinte Liturghii în şir. În lb. greacă „sărindar” inseamnă patruzeci.

· Preotul pomeneşte sărindarele la 40 de Proscomidii săvarşite duminica, in sărbatori si in alte zile, scoţând pe Sfantul Disc miride (părticele din prescurile aduse la altar) pentru vii - respectiv pentru morţi - dupa cum este intocmit pomelnicul.

· Sărindarul este de doua feluri: sărindarul de obşte si sărindarul individual.


Sărindarul de obste se săvarşeste de către preot timp de 40 de Liturghii neintrerupt in cinstea unui eveniment cum ar fi: sfinţirea bisericii, hirotonie etc. La acest sărindar se pomenesc pomelnice sarindar cu rubrici pt vii si pt morti (in special aceia care au contribuit la renovarea, constructia bisericii etc……. ctitorii din vechime s.a.m.d.


Sărindarul individual este pomenirea celor vii sau morţi la 40 de Sfinte Liturghii consecutive pentru a cere de la Dumnezeu iertare şi dezlegare de păcate.

La mânăstiri unde se săvârşeşte zilnic Sfânta Liturghie, se poate da un pomelnic sărindar în orice perioadă.

În special însă creştinii aduc sărindare la biserică la începutul posturilor mari ( postul Naşterii Domnului sau postul Paştilor) însoţite de prinoase ( grâu, untdelemn, vin, zahăr, făină, mirodenii şi alte daruri ) necesare pregătirii colivelor.

Sărindarele pentru cei adormiţi sunt pomenite în posturi la Sfânta Litrghie şi la slujba litiei pentru cei adormiţi - zilnic.

În toate sâmbetele Postului Mare Biserica face pomenire specială pentru cei adormiţi săvârşind slujba Liturghiei şi a Parastasului .

· Dezlegarea sărindarelor - este ziua în care se împlinesc cele 40 de zile de pomenire, şi se celebrează prin slujirea celei de-a 40-a Litrughii şi a Parastasului.

- Credincioşii care duc un sărindar la sfânta biserică trebuie să se roage individual în această perioadă la rugăciunile particulare, dar trebuie să participe la biserică în sâmbetele special rânduite pentru pomenirea morţilor şi mai ales în ziua delegării parastaselor, când pregătesc colivă şi alte daruri spre a fi împărţite ca milostenie.

- În Postul Mare dezlegarea sărindarelor se face în Sâmbăta Floriilor.

Cuvânt al Sfantului Grigorie Dialogul, despre sarindare.
Ne spunea noua Sf. Grigorie episcopul Romei: “A fost un calugar, intr-o oarecare manastire, care imi slujea mie, iar, mai pe urma, incepand a se imbolnavi, s-a apropiat de moarte. Deci, ii slujea lui ca un frate al lui dupa trup, un frate cu numele de Copiosie, care si acum este viu. Iar cel mai sus-zis frate, vazandu-se aproape de moarte, a spus fratelui sau: “Am, a zis el, ascunsi trei galbeni.” Dar acest lucru nu s-a putut tainui fata de fratii din manastire. Pentru ca, cercetand cineva, din intamplare, mainile fratelui, a aflat acei trei galbeni.

Si cum am auzit aceasta despre fratele ce petrecea impreuna cu noi in manastire, n-am trecut-o cu vederea. Ca asezamantul manastirii astfel este, ca, adica, toti fratii de obste vietuiesc si nimeni nu are la sine nimic. Deci, foarte m-am intrebat cum si ce sa fac, spre curatirea acestui frate si spre pilda si invatatura tuturor fratilor. Deci, chemand pe iconom, i-am zis lui: “Mergi si sa nu lasi pe nimeni din frati ca sa vie la fratele cel ce moare, nici cuvinte de mangaiere sa auda din gurile lor. Ci, cand va fi aproape de moarte si va incepe sa cheme pe frati la sine, sa-i zica lui trupescul frate: Pentru cei trei galbeni pe care i-ai ascuns, la toti fratii esti o uraciune; ca macar cu acest amar cuvant sa poata a se curati de acel greu pacat. Iar, dupa ce va muri, sa nu-l ingropati pe el unde se ingroapa fratii, ci in gunoi facand o groapa, acolo sa-l acoperiti si cei trei galbeni impreuna peste dansul sa-i aruncati, zicandu-i: Argintul tau intru piezare impreuna cu tine sa fie, si, aceasta zicand sa-l acoperiti pe el.”

Cu aceasta, doua foloase am voit sa fac, si aceluia si fratilor: ca pe acela, adica, grija si mahnirea cea de moarte sa-l curete de pacat, iar pe ceilaiti, mai vartos frica celui osandit sa-i mantuiasca de la un pacat ca acela, ceea ce s-a si facut. Deci, fratele acela, apropiindu-se de moarte, se ruga ca sa vina la dansul fratii. Si, intristandu-se el, i-a spus lui cel de un sange cu el frate: Pentru acesti trei galbeni, toti fratii au scarba de tine. Iar el, pentru pacatul sau, foarte mult suspina si, in suspinele acelea, a iesit din trupul sau. Dupa aceea, l-au ingropat, asa cum poruncisem. Si, intrind fratii in grija pentru osandirea aceluia, indata au inceput a-si aduce inaintea mea lucrurile lor cele netrebnice si proaste, pe care randuiala manastirii le da lor voie sa le aiba. Inca, foarte m-am temut, ca nu cumva sa ma fac si eu vinovat intru ceva.

Iar dupa treizeci de zile de la moartea lui, a inceput a dori sufletul meu dupa fratele ce murise si cu frica ma gandeam la muncile lui si cautam o cale pentru izbavirea lui. Deci, chemand pe iconomul la mine, cu mare grija i-am zis lui: Este destul cat s-a muncit in foc fratele nostru cel mort. Si datori suntem sa-i ajutam lui, dupa puterea noastra, ca doar se va izbavi din acele munci. Mergi, dar, si pana la treizeci de zile Jerfa Mantuitorului sa se aduca pentru dansul. Deci, ducandu-se, s-a facut asa. Inca si noi am facut la fel pentru sufletul aceluia, pana ce fratele cel mort s-a aratat lui Copiosie, cel de un sange cu el frate, zicandu-i: “Pana acum, frate, foarte rau m-am muncit, iar acum sunt bine si intru lumina, pentru ca astazi Sfanta Impartasire am primit.” Deci, acestea vazand si auzind fratele lui, s-a dus la manastire, spunandu-le tuturor fratilor. Iar ei, numarand zilele, au aflat ca aceea era ziua intru care, cea de a treizecea jerfa, se adusese pentru dansul. Si acel frate al lui nu stia ca, pentru fratele sau fac rugaciune cei din manastire, iar acestia nu stiau ce vazuse despre dansul fratele lui, cel de acelasi sange. Si, asa, intru aceeasi zi, s-au instiintat impreuna de cele ce se faceau. Dintru care, un lucru aevea se arata: Ca, pentru mantuitoarele Jertfe, s-a izbavit fratele acela din munci.” Deci, a sluji la cei morti, sarindare, cu adevarat, un lucru prea de folos este. Amin.

.Scurte reguli pentru o viată cucernică

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE..

Crede, intr-un singur Dumnezeu, Preamarit si inchinat in Treime: Tatal si Fiul si Duhul Sfant.

Mai inainte de toate, de Dumnezeu teme-te si pe Dansul slaveste-L cu toata inima ta, ca si El sa te slaveasca pe tine impreuna cu sfintii Lui.

Cauta mai intai imparatia lui Dumnezeu si dreptateta Lui si celelalte ti se vor adauga tie.

Fii credincios lui Dumnezeu si Bisericii Sale Ortodoxe si ca fiu al ei, pazeste-i poruncile. Precum in timpul lui Noe au scapat de potop numai cei ce se aflau in corabie asa si acum nu te poti mantui in afara Bisericii Ortodoxe.

Scopul vietii este mantuirea sufleteasca, caci ce-i foloseste omului sa castige lumea intreaga daca-si va pierde sufletul sau.

Scurta rugaciune de mai jos este cel mai pretios dar al lui Dumnezeu dat omului : « Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu milueste-ma pe mine pacatosul ». Spune frate cu buzele si cu inima neincetat aceste cuvinte mantuitoare, deoarece lumineaza mintea, linistesc inima, ard pacatele, biciuiesc si izgonesc pe draci. Cu numele lui Iisus, biciueste vrajmasii caci nu este arma mai puternica in cer si pe pamant.

Acasa sa nu te lenevesti ci in fata icoanei cu candela aprinsa roaga-te lui Dumnezeu cu smerenie si credinta , dimineata si seara, inainte si dupa masa, la inceputul si la sfarsitul lucrului.

Orice lucru sa-l incepi cu binecuvantare lui Dumnezeu si sa-l termini multumind Lui.

Sfintei Cruci a lui Hristos inchina-te cu smerenie si sarut-o cu credinta si dragoste pentru ca pe ea rastignindu-se Domnul a savarsit mantuirea a toata lumea.

Icoanei Mantuitorului Hristos, icoanei Preacuratei Lui Maici si icoanelor sfintilor Lui, da-le cinstea cuvenita cu tot respectul si privind la dansele inalta-te cu mintea si cu simtirile catre aceia pe care ele ii inchipuiesc.

Respecta nunta ca o legatura sfanta si in casnicie du o viata cinstita, curata, plina de iubire si credinciosie. Fereste-te de avort prin care poti ucide un suflet care prin a sa traire (viata) ti-ar putea mantui tot neamul.

Creste copiii in dragoste de Dumnezeu si-i pregateste pe ei pentru a mosteni fericirea cea vesnica ca vei raspunde de ei la Infricosata Judecata.

Iubeste si cinsteste pe parintii tai ca-ti va fi bine in viata si vei trai ani multi pe pamant.

Tine cele 4 posturi din an si zilele de miercuri si vineri cu exceptia celor de harti prevazute in calendar.

Dimineata pe nemancate ia Sfanta Anafura, aghiazma si unge-te cu ulei sfintit prin care primim binecuvantarea lui Dumnezeu si harul Preasfantului Duh.

Cel putin o data pe an sa faci sfestanie in casa si in fiecare luna stropeste cu aghiazma casa si gospodaria.

Cand esti bolnav cheama preotii Bisericii pentru Sfantul Maslu.

Straduieste-te sa ai un pomelnic permanent cu vii si morti, la cel putin o biserica sau manastire. Rugaciunile inaltate la cer pentru cei ce au adormit in credinta sunt folositoare, desi ei nu sunt cu tine, sunt vii inaintea lui Dumnezeu.

Fugi de lux, desfranare, bautura, lene - mama tuturor relelor.

La lucru strain nu intinde mana.

Fereste-te de citirea cartilor eretice si de a purta discutii cu sectantii. Vorbele rele strica obiceiurile bune.

Sa te impotrivesti cu toata taria marilor pacate ce bantuie lumea : necredinta, vrajitoria, desfranarea, avortul, sinuciderea treptata prin droguri, tutun, alcool, cafea si sa te straduiesti sa-ti sfintesti viata.
Nimanui nu-i dori raul, iar binele ce ti s-a facut nu-l uita. Fii cu toata lumea in pace.

Zilnic impodobeste-ti sufletul cu fapte bune crestinesti : smerenie, bunatate, blandete, miloestenie, dragoste..ce apropie pe om de chipul si asemanarea cu Dumnezeu, adica nemuritor cu sufletul si plin de dragoste fata de aproapele. Milostenia n-a saracit nicodata pe nimeni, dar betia si desfranarea da.

Aratand lui Dumnezeu cainta pentru pacatele tale, marturiseste-le inaintea preotului duhovnic si cu binecuvantarea lui macar in cele patru posturi din an, sa te invrednicesti de marea fericire de a te impartasi cu Preacuratul, Prasfantul Trup si Sange al Mantuitorului Hristos spre iertarea pacatelor si fericirea vesnica si implineste canonul dat de duhovnic la spovedanie.

Osebeste din masa ta o praticica pentru sufletul tau, spre pastrare saracilor si da-o de pomana, si o vei primi inapoi cand te vei infatisa la judecata Domnului.

Dumnezeu a fagaduit iertare pacatosilor care se pocaiesc, dar nu in ziua de maine.

Crede ca Domnul nostru Iisus Hristos care s-a inaltat la cer va veni sa judece viii si mortii si va rasplati fiecaruia dupa credinta si faptele sale, dupa care va incepe pentru unii o viata fericita si vesnica, iar pentru altii chinuri vesnice.

Cuvant - Manastirea Frasinei

Simplificaţi-vă viaţa!, Cuviosul Paisie Aghioritul

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...




“Cu cât oamenii se îndepărtează mai mult de viaţa cea simplă, firească şi înaintează spre lux, cu atât creşte şi neliniştea din ei. Şi cu cât se îndepărtează mai mult de Dumnezeu, este firesc să nu afle nicăieri odihna. De aceea umblă neliniştiţi chiar şi împrejurul lumii – precum cureaua maşinii împrejurul roţii nebune – pentru că în toată planeta noastră nu încape multa lor linişte. Din traiul cel bun lumesc, din fericirea lumească iese stresul lumesc. Educaţia exterioară cu stres duce în fiecare zi sute de oameni (chiar şi copii mici) la psihanalize şi la psihiatri şi construieşte mereu spitale de boli psihice şi instruieşte psihiatrii, dintre care mulţi nici în Dumnezeu nu cred, nici existenţa sufletului nu o primesc. Prin urmare, cum este cu putinţă ca aceşti oameni să ajute suflete, când ei înşişi sunt plini de nelinişte? Cum este cu putinţă ca omul să mângâie cu adevărat, dacă nu crede în Dumnezeu şi în viaţa cea adevărată, cea de după moarte, cea veşnică? Când omul prinde sensul cel mai adânc al vieţii celei adevărate, i se îndepărtează toată neliniştea şi-i vine mângâierea dumnezeiască, şi astfel se vindecă. Dacă ar fi mers cineva la spitalul sau cabinetul de boli psihice şi le-ar fi citit bolnavilor pe Avva Isaac, s-ar fi făcut bine toţi cei ce ar fi crezut în Dumnezeu, pentru că ar fi cunoscut sensul cel mai adânc al vieţii.

Oamenii încearcă să se liniştească cu calmante sau cu teorii yoga, şi nu vor adevărata linişte, care vine atunci când se smereşte omul şi care aduce mângâierea dumnezeiască înlăuntrul lor. Şi turiştii care vin din ţări străine şi umblă pe drumuri, prin soare, căldură, praf, prin atâta zăpuşeală, gândeşte-te cât suferă! Ce silă, ce apăsare sufletească au, de ajung să socoată destindere această chinuială exterioară! Cât sunt de izgoniţi de ei înşişi, de ajung să socoată această chinuială drept odihnă!

Când vedem un om cu o nelinişte mare, cu mâhnire şi supărare, deşi le are pe toate – nu-i lipseşte nimic – atunci să ştim că-i lipseşte Dumnezeu. În cele din urmă, oamenii sunt chinuiţi şi de bogăţie, pentru că bunurile lumeşti nu-i împlinesc sufleteşte; suferă de un chin îndoit. Cunosc oameni bogaţi care au de toate şi nu au copii, şi tot se chinuiesc. Se plictisesc de somn, se plictisesc de plimbări, sunt chinuiţi de toate. “În regulă”, îi zic unuia, “dacă ai timp liber, fă-ţi cele duhovniceşti. Citeşte un Ceas, citeşte puţin din Evanghelie”. “Nu pot”, îmi spune. “Fă un bine, du-te la un spital şi mângâie un bolnav”. “Cum să merg până acolo?, îmi răspunde. “Şi de ce să fac aceasta?”. “Du-te şi ajută vreun sărac de prin vecini”. “Nu, nu mă mulţumeşte nici aceasta”, spune. Să aibă timp liber, să aibă o grămada de case, să aibă toate bunătăţile şi să se chinuiască! Ştiţi câţi astfel de oameni există? Şi se chinuiesc până ce li se strâmbă mintea? Înfricoşător! Şi dacă nici nu lucrează, ci îşi trag veniturile numai din averile lor, atunci sunt cei mai chinuiţi oameni. Dacă ar avea cel puţin un serviciu, ar fi mai bine.

Viaţa de astăzi e alergătură, este un iad

Oamenii se grăbesc şi aleargă mereu. La ora cutare trebuie să se afle aici, la cealaltă acolo, şi aşa mai departe. Şi ca să nu uite ce au de făcut, şi le notează pe toate. Cu atâta alergătura, tot este bine ca îşi mai amintesc cum îi cheamă… Nici pe ei înşişi nu se cunosc. Dar cum să se cunoască? Se poate să te oglindeşti în apă tulbure? Dumnezeu să mă ierte, dar lumea a ajuns un adevărat spital de nebuni. Oamenii nu se gândesc la cealaltă viaţă, ci cer numai aici mai multe bunuri materiale. De aceea nu află linişte şi aleargă mereu.

Bine că există viaţa de dincolo. Dacă oamenii ar fi trăit veşnic în viaţa aceasta, nu ar fi existat un iad mai mare, dat fiind felul în care şi-au făcut ei viaţa. Cu neliniştea asta de acum, dacă ar fi trăit 800-900 de ani, ca în vremea lui Noe, ar fi trăit un mare iad. “Zilele anilor noştri şaptezeci de ani, iar de vor fi în putere, optzeci de ani; şi ce este mai mult decât aceştia, osteneala şi durere.” (Ps.89, 10-11). Şaptezeci de ani sunt de ajuns ca oamenii să-şi căpătuiască copiii.

Într-o zi a trecut pe la coliba mea un medic care trăieşte în America şi mi-a spus despre viaţa de acolo. Lucrează toată ziua. Fiecare membru al familiei trebuie să aibă maşina sa. Apoi acasă, pentru ca fiecare să se mişte liber, trebuie să aibă patru televizoare. Lucrează şi se ostenesc ca să scoată bani mulţi, ca sa spună că sunt aranjaţi şi fericiţi. Dar ce legătură au toate astea cu fericirea? O astfel de viaţă plină de nelinişte şi într-o neîncetată alergătură (după bani) nu înseamnă fericirea, ci este un iad. Ce să faci cu viaţa într-un astfel de stres? Dacă ar fi trebuit ca întreaga lume să trăiască o astfel de viaţă, eu nu aş fi voit-o. Dacă Dumnezeu le-ar fi zis acestor oameni: “Nu vă pedepsesc pentru viaţa ce o trăiţi, însă vă voi lăsa să trăiţi veşnic în acest fel”, asta pentru mine ar fi fost un mare iad.

De aceea, mulţi oameni nu pot răbda să trăiască în astfel de condiţii şi ies afară în aer liber, fără direcţie şi scop. Se adună în grupuri şi merg în afara oraşelor, în mijlocul naturii, unii ca să facă gimnastică, iar alţii pentru altceva. Mi s-a spus despre unii că ies în aer liber şi aleargă, ori se suie pe munţi până la înălţimea de 6000 de metri. Îşi ţin răsuflarea, apoi o lasă, şi iarăşi inspiră adânc… Lucruri de nimic. Aceasta arată că inima lor este strivită de nelinişte şi caută o ieşire. Am spus unuia dintre aceştia: “Voi săpaţi o groapă, o măriţi, vă minunaţi de groapa ce aţi făcut-o şi… săriţi în ea, prăvălindu-vă în jos, în timp ce noi [creştinii] săpăm groapa, dar aflăm metale preţioase. Nevoinţa noastră are rost, fiindcă se face pentru ceva mai înalt.“

Simplificaţi-vă viaţa!

Mirenii spun: “Fericiţi sunt cei care trăiesc în palate şi au toate înlesnirile”. Dar însă fericiţi sunt cei care au izbutit să-şi simplifice viaţa şi s-au eliberat din laţul acestui progres lumesc al multelor înlesniri, sau mai degrabă al multelor greutăţi, şi au scăpat de acest stres înfricoşător al vremii noastre de azi. Dacă omul nu îşi simplifică viaţa, se chinuieşte, în timp ce simplificând-o nu va avea acest stres.

Odată, la Sinai un german i-a spus unui copil de beduin, care era foarte deştept: “Tu eşti deştept, poţi învăţa carte”. “Şi după aceea?”, îl întrebă copilul. “După aceea o să devii mecanic”. “Şi după aceea?”. “După aceea iţi vei deschide un atelier de reparat maşini”. “Şi după aceea?”. “După aceea o să-l măreşti”. “Si după aceea?”. “După aceea vei lua şi pe alţii să lucreze şi vei avea mult personal”. “Adică, ii spune, să am eu durere de cap, apoi să dau şi altuia durere de cap, şi după aceea altuia? Nu este mai bine acum, când nu am nicio durere de cap?” Cea mai mare durere de cap vine din gândurile acestea: “Să facem aceasta, să facem cealaltă”. Dacă gândurile ar fi duhovniceşti, cel ce le are ar simţi mângâiere duhovnicească şi nu ar avea durere de cap.

Încă şi la mireni insist mult asupra simplităţii, pentru ca multe din cele ce se fac nu sunt de trebuinţă şi îi mănâncă stresul. Le vorbesc de cumpătare şi nevoinţă. Strig mereu: “Simplificaţi-vă viaţa, şi stresul va fugi“. Cele mai multe divorţuri de aici pornesc. Oamenii au de făcut multe treburi, multe lucruri şi astfel se ameţesc. Lucrează amândoi, tata şi mama, şi îşi lasă copiii de izbelişte. Osteneală, nervi – din probleme mici, scandaluri mari – apoi, divorţ fără justificare. Acolo ajung. Dar dacă şi-ar simplifica puţin viata, ar fi şi odihniţi, şi veseli. Acest stres este o catastrofă.

Odată mă aflam într-o casă foarte luxoasă. Discutând cu stăpânii ei, aceştia mi-au zis: „Noi trăim în rai, în timp ce alţi oameni duc lipsă”. “Trăiţi în iad”, le spun. “Nebune, în noaptea aceasta…”, a spus Dumnezeu bogatului. Dacă Hristos m-ar întreba: “Unde vrei să trăieşti, într-o puşcărie sau într-o casă ca aceasta?”, eu aş răspunde: “Într-o puşcărie întunecată”, pentru că puşcăria m-ar ajuta. Mi-ar aminti de Hristos, de sfinţii mucenici, mi-ar aminti de pustnicii care au stat în crăpăturile pământului, mi-ar aminti de călugărie. Puşcăria ar semăna puţin şi cu chilia mea, şi m-aş bucura. Dar casa voastră de ce mi-ar aduce aminte şi la ce m-ar ajuta? De aceea puşcăriile mă odihnesc mai mult decât un salon lumesc, dar şi decât o chilie frumoasă a unui monah. De mii de ori aş prefera să stau în puşcărie, decât într-o astfel de casă.

Odată, fiind găzduit în casa unui prieten din Atena, gazda m-a rugat să primesc un creştin înainte de a se lumina de ziuă, deoarece în altă vreme a zilei acela nu putea. Aşadar, acel om a venit bucuros şi slăvind neîncetat pe Dumnezeu. Avea multă smerenie şi simplitate şi-mi cerea să mă rog pentru familia lui. Fratele acesta era cam pe la 38 de ani şi avea şapte copii. Împreună cu familia lui mai stăteau şi cei doi părinţi ai săi; în total unsprezece suflete, care locuiau împreună într-o singură cameră. Îmi spunea cu toată simplitatea pe care o avea: “Camera ne încape numai atunci când stăm în picioare, dar când trebuie să ne culcăm nu ne mai încape, este puţin strâmtă. Dar, slavă lui Dumnezeu, acum am făcut un adăpost pentru bucătărie şi am rezolvat-o. Părinte, noi cel puţin avem un acoperiş deasupra capului, în timp ce alţii stau sub cerul liber”. Lucra ca tocilar. Locuia în Atena şi plecă înainte de a se lumina de ziuă ca să ajungă la Pireu, unde lucra. Din pricina statului în picioare şi a multelor drumuri avea varice, care îl deranjau, însă multa lui dragoste pentru familie îl făcea să uite durerile şi suferinţele. Mai ales se prihănea pe sine mereu şi spunea ca nu are dragoste, pentru că nu face fapte bune cum se cuvine unui creştin şi lăuda pe femeia sa că face fapte bune, pentru că pe lângă copiii şi socrii săi, de care avea grijă, mergea şi lua lucrurile bătrânilor din vecinătate, pe care le spăla; le punea acestora casele în rânduială şi le făcea şi câte o supă. Pe faţa acestui bun creştin se putea vedea zugrăvit harul dumnezeiesc. Avea înlăuntrul său pe Hristos şi era plin de bucurie, iar camera sa era plină de bucurie paradisiacă. În timp ce aceia care nu au înlăuntrul lor pe Hristos sunt plini de nelinişte. Chiar şi numai doi oameni dintre aceştia să fie, nu încap nici în unsprezece camere. Pe când acei unsprezece oameni, care aveau pe Hristos în ei, încăpeau într-o singură cameră.

Chiar şi pe unii oameni duhovniceşti îi vezi că nu încap, oricât loc ar avea, fiindcă înlăuntrul lor n-a intrat în întregime Hristos. Dacă femeile ce au trăit în Farasa ar fi văzut luxul care exista azi, chiar şi în mănăstiri, ar fi zis: “Va arunca Dumnezeu foc să ne ardă! Ne va părăsi Dumnezeu”. Acelea îşi făceau treburile taca-taca. Dis-de-dimineaţă trebuia să scoată caprele la păscut, apoi să deretice casa. După aceea, mergeau la bisericuţele din împrejurimi ori se adunau prin peşteri, unde vreuna, care ştia puţină carte, citea Sinaxarul cu Sfântul zilei. Pe urmă dă-i la metanii; rosteau apoi şi rugăciunea: “Doamne Iisuse…”. Şi lucrau, şi se osteneau. Femeia trebuia să ştie să coasă toate hainele casei. Şi pe atunci le cosea cu mâna. Maşini de cusut erau puţine, şi acelea numai în oraşe; în sate nu existau. În Farasa exista numai o singură maşină de cusut. Coseau încă şi hainele bărbaţilor lor, care erau mai comode decât cele de astăzi; iar ciorapii ii împleteau cu mâna. Aveau gust, tragere de inimă, şi le mai rămânea şi timp, fiindcă ele pe toate le făceau simple. Femeile din Farasa nu se uitau la amănunte. Trăiau bucuria călugăriei. Şi dacă, de pildă, pătura nu era bine întinsă şi atârna puţin într-o parte, şi i-ai fi spus: “Îndreaptă pătura!”, ea ţi-ar fi răspuns: “Te împiedică la rugăciune?”.

Oamenii de astăzi nu cunosc această bucurie a călugăriei. Ei cred că nu trebuie să trăieşti în lipsă, ca să nu te chinuieşti. Dacă oamenii ar gândi puţin mai călugăreşte, dacă ar trăi mai simplu, ar fi liniştiţi. Acum se chinuiesc, pentru că au în sufletul lor nelinişte şi deznădejde. “Cutare a reuşit în viaţă fiindcă şi-a făcut două blocuri de locuinţe sau pentru că a învăţat cinci limbi etc. Iar eu nu am nici un apartament şi nu ştiu nicio limba străină. Oh, sunt pierdut!”. Unul are o maşină şi începe: “Cutare are una mai bună. Să-mi iau şi eu”. Ia una mai bună, însă tot nu se bucură de ea, pentru că altul are una încă şi mai bună. Şi ia pe cea încă şi mai bună, dar după aceasta află că unii au avioane personale şi iar se chinuieşte. Nu se mai opresc. În timp ce unul nu are maşină slăveşte pe Dumnezeu şi se bucură. “Slava lui Dumnezeu, spune, nu-i nimic ca n-am maşină. Am în schimb picioare sănătoase şi pot merge. Câţi oameni nu sunt cu picioarele tăiate şi nu se pot sluji pe sine, nu pot ieşi la plimbare, ci le trebuie un om să-i slujească, în timp ce eu am picioarele mele!”. Şi un şchiop se bucura când spune: “Alţii sunt lipsiţi de amândouă picioarele!”.

Nemulţumirea şi nesaţiul sunt un rău mare. Cel robit bunurilor materiale este stăpânit mereu de mâhnire şi de nelinişte, pentru că pe de o parte tremură ca să nu piardă cele materiale, iar pe de alta parte ca să nu i se ia sufletul. Într-o zi a venit un bogat din Atena şi mi-a spus: “Părinte, am pierdut legătura cu fiii mei; mi-am pierdut copiii!”. “Câţi copii ai?”, îl întreb. “Doi”, îmi răspunde. “I-am crescut cu lapte de pasăre. Tot ce au vrut au avut! Chiar şi maşină le-am luat.” Din discuţie reieşea că şi el avea maşina lui, şi femeia sa pe a ei, şi copiii lui pe a lor. “Binecuvântatu-le, i-am spus, tu în loc să-ţi micşorezi problemele, le-ai mărit. Acum ai nevoie de un garaj mare pentru maşini, de un mecanic pe care să-l plăteşti de patru ori mai mult ca să le repare, ca să nu mai vorbim de faptul că vă primejduiţi toţi patru în fiecare clipă să muriţi. În timp ce dacă ţi-ai fi simplificat viaţa, familia ţi-ar fi fost unită, v-aţi fi înţeles unul pe altul şi nu ai fi avut aceste probleme. Nu sunt vinovaţi copiii tăi, tu eşti vinovat că nu te-ai îngrijit să le dai altă educaţie”. O familie, patru maşini, un garaj, un mecanic etc.! Ce are dacă merge unul mai târziu? Toate aceste înlesniri nasc greutăţi.

Altă dată a venit un alt familist la coliba mea – familia lui era alcătuită din cinci persoane – şi mi-a zis: “Părinte, avem o maşină şi mă gândesc să-mi iau alte două. Ne vor ajuta”. “Dar te-ai gândit cât vă vor îngreuia? l-am întrebat. Pe aceea pe care o ai o pui acolo, într-o gaură, pe toate trei unde le vei pune? Îţi va trebui un garaj şi o magazie pentru carburanţi. Veţi trece prin trei primejdii. Mai bine sa aveţi una şi să vă limitaţi ieşirile. Veţi avea atunci timp să vă vedeţi şi de copii. Veţi avea şi linişte. Simplificarea este totul”. “Nu m-am gândit la aceasta”, îmi zice.

Când eram mici făceam dintr-un mosor o jucărie minunată, şi ne bucuram de ea. Copiii mici se bucură de o maşinuţă mai mult decât oricare din părinţii lor, atunci când îşi cumpără un Mercedes. Dacă întrebi o fetiţă: “Ce vrei, o păpuşă sau un bloc de locuinţe?”, vei vedea ca îţi răspunde: “O păpuşă”. Aşadar, copiii mici cunosc deşertăciunea lumii.
- Părinte, ce ajuta mai mult pentru ca cineva să cunoască această bucurie a cumpătării?
- Să prindă sensul cel mai adânc al vieţii. “Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu…”. De aici porneşte simplitatea şi orice înfruntare corectă a lucrurilor”.

Sursa: Cuviosul Paisie Aghioritul, “Cu durere si cu dragoste pentru omul contemporan”, Editura Evanghelismos, 2003 via Revista Porunca Iubirii

http://sfantulmunteathos.wordpress.com/2012/10...

Cuviosul Marcu Ascetul

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

„Lucrarea pocăinţei se înfăptuieşte cu aceste trei porunci:
- îndepărtarea gândurilor,
- rugăciune neîncetată,
- răbdarea în necazurile ce ne vin, care sunt nu doar văzute, ci şi nevăzute,
astfel încât să supună aceste gânduri care stăruie mult şi să le facă nelucrătoare, deci, deoarece prin cele trei virtuţi amintite se poate întregi lucrarea pocăinţei. Cred că pocăinţa se potriveşte tuturor, şi păcătoşilor, şi drepţilor, care vor să se mântuiască, căci nu există normă a urcuşului desăvârşirii care să nu se prelungească în timp întru săvârşirea virtuţilor amintite. Cu adevărat, pocăinţa le este celor ce sunt începători - început în credinţă, celor ce sunt la mijlocul urcuşului - înaintare, iar celor desăvârşiţi - statornicie în aceasta...
Neîndoielnic mă vei întreba: dar aceia care au bineplăcut lui Dumnezeu şi au ajuns la desăvârşire de ce mai au nevoie de pocăinţă? Căci, desigur, unii oameni ajung desăvârşiţi; unii ca aceştia există şi astăzi. Da, dar ascultă cu înţelegere şi vei afla de ce au şi aceştia nevoie de pocăinţă. Minciuna vine de la diavol, a spus Dumnezeu; iar vederea şi poftirea unei femei a numit-o adulter, şi mânia împotriva aproapelui a numit-o ucidere, şi de orice cuvânt necugetat a spus că vom da socoteală. Cine, atunci, nu a căzut vreodată măcar în ispita minciunii, cine a rămas străin de orice dorinţă provocată de vedere, sau nu a fost biruit cumva de mânia către aproapele, sau nu a grăit nici un cuvânt nefolositor, ca să nu aibă nevoie de pocăinţă. Căci chiar de acum nu mai este la fel cum altă dată a fost, şi îi este de folos să se pocăiască până la moarte[...]
De ne vom nevoi in pocăinţă până la moarte, şi nici aşa nu vom putea împlini cele de trebuinţă, căci nimic nu este vrednic de împărăţia cerurilor. Precum mâncăm şi bem şi vorbim şi ascultăm, astfel suntem datori din fire să ne pocăim.”

DESPRE COMPORTAREA CREŞTINEASCĂ

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

 Putem să mergem la mare sau la ştrand ca să facem plajă ?

A face baie în mare sau în râu nu este păcat, dacă suntem singuri sau în compania unor persoane de acelaşi sex, dar cu discernământ. În nici un caz nu este permis să facă baie bărbaţii la un loc cu femeile. Iată ce spune Canonul 77 de la Sinodul al VI-lea: “Nu se cuvine ca persoanele sfinţite, sau clericii, sau asceţii să se scalde în baie cu femeile, şi nici vreun creştin laic, deoarece această prihănire este cea dintâi la păgâni. Iar de se va dovedi cineva în aceasta, de va fi cleric să se caterisească, iar de va fi laic să se afurisească”.
La fel spune şi Canonul 30 de la Sinodul din Laodiceea din anul 343: “Nu se cuvine a se scălda în baie cu femei cei ieraticeşti, sau clericii, sau asceţii şi nici orice creştin, sau laic. Pentru că aceasta este cea dintâi învinuire la neamuri”.
Sfinţii Părinţi au rânduit aşa pentru că nu face nimeni baie îmbrăcat, ci cu trupul gol sau sumar îmbrăcat, ori lucrul acesta nu este cuviincios mai ales când sunt la un loc bărbaţi şi femei, deoarece se ajunge uşor la păcatul desfrânării cel puţin cu gândul, care e tot desfrânare. Iar dacă cineva ar spune că el nu se sminteşte când merge la mare, deoarece e întărit în credinţă şi stăpân pe el, trebuie să se gândească la faptul că el poate fi pricină de sminteală pentru alţii mai neputincioşi, şi e acelaşi păcat.

Canoanele Sfinţilor Părinţi fac vreo referire la imaginile imorale ?

Da. Canonul 100 al Sinodului al VI-lea spune aşa: “Ochii tăi să vadă drepte şi cu toată paza fereşte-ţi inima, porunceşte înţelepciunea” (Proverbe 4, 23-25), căci simţirile trupului lesne introduc în suflet pe ale lor. Deci poruncim ca de acum înainte, în nici un chip să nu se mai zugrăvească picturi care amăgesc vederea şi strică mintea şi aprinderile îndulcirilor ruşinoase, nici pe tablouri şi nici în alt chip; iar dacă cineva s-ar apuca să facă aceasta, să se afurisească”.
Este destul de clar că şi aceia care privesc imagini imorale fie prin reviste, fie prin ziare, fie la televizor sau în altă parte au acelaşi păcat.

152. Femeile pot purta pantaloni, pălărie sau îmbrăcăminte bărbătească ?

În legătură cu travestirea în bărbat, răspunsul Sfinţilor Părinţi dat la Sinodul din Cangra, în canonul 13, este destul de clar: “Dacă cineva dintr-o aparentă nevoinţă schimbă îmbrăcămintea, şi în loc de obişnuita îmbrăcăminte femeiască ar îmbrăca bărbătească, să fie anatema”.

153. Femeia poate să-şi tundă părul ?

Despre tunderea părului la femei, Canonul 17 al sinodului din Cangra spune aşa: “Dacă vreuna din femei din cauza unei aparente nevoinţe şi-ar tunde părul, pe care l-a lăsat Dumnezeu pentru amintirea supunerii, să fie anatema ca una ce calcă această poruncă”.

154. Ce spun Sfinţii Părinţi referitor la relaţiile dintre părinţi şi copii ?

Referitor la părăsirea copiilor, Canonul 15 al Sinodului din Cangra spune aşa: “Dacă cineva şi-ar părăsi fiii şi nu i-ar hrăni, nici nu i-ar creşte în cuviincioasa cinstire de Dumnezeu, ci ar motiva (în vreun fel) nepurtarea lui de grijă, să fie anatema”, iar despre necinstirea părinţilor, Canonul 16 al aceluiaşi Sinod, spune aşa: “Dacă cineva din fiii părinţilor mai cu seamă de credincioşi s-ar depărta şi n-ar da cuvenitul respect părinţilor săi, motivând cu cinstirea de Dumnezeu şi relevând mai mult aceasta, să fie anatema”.
De aici putem trage concluzia că nimeni nu trebuie să-şi neglijeze părinţii, justificând aceasta cu participarea la acţiuni duhovniceşti, iar cine vrea să trăiască zile multe şi fericite să nu uite Porunca a V-a din Decalog.

155. Dacă o anumită persoană ne aduce gânduri de patimă, ce trebuie să facem ?

Sfântul Ioan Scărarul spune: “Numele care ne aduc gânduri de patimă nu le mai pomenim”. Evitaţi să vă întâlniţi cu acea persoană şi nici la rugăciune să nu o pomeniţi.

156. Ce animale şi păsări sunt spurcate şi nu avem voie să le mâncăm ? Dar blănurile lor le putem îmbrăca ?

Noi creştinii români e bine să mâncăm cărnurile pe care le-am moştenit din neam în neam şi le cunoaştem, pentru că noi avem mâncărurile noastre tradiţionale. Un creştin nu se poate împăca în sufletul său cu ideea că poate să mănânce şoarece, câine, pisică şi nici blănurile lor să nu le folosească la ceva, după legea bunei-cuviinţe creştineşti. Aşa că, se cade să le evităm.

157. Dacă înainte de a cunoaşte credinţa am furat ceva şi persoana trăieşte sau a murit, cum procedăm ?

Dacă păgubaşul trăieşte, să i se dea lui sub o formă oarecare, pe măsura valorii lucrului furat; dacă nu trăieşte, să i se dea familiei; dacă nu are cui să-l mai dea, să facă milostenie.

158. Dacă un om plin de păcate, nespovedit, nepregătit, moare în ziua de Paşti, merge în Rai ? Dar dacă un creştin pregătit de moarte moare în Săptămâna Patimilor, merge în iad ?

Acestea sunt vorbe lumeşti care nu trebuie crezute.

159. Dacă e bine să credem în vise şi cum să le deosebim ?

Oricât ar fi ele de bune, de întăritoare sau de rele visele, nu trebuie să ţină nimeni prea mult seama de ele. Cele care vi se par deosebite sau care se repetă trebuie povestite părintelui duhovnicesc care are darul de a le tâlcui.

160. În cazuri de nedreptăţire, putem apela la tribunal, la judecată?

E bine să se evite lucrurile acestea, pentru că se ajunge la cheltuială şi la mai multe păcate, dar dacă sunt cazuri mai grave, trebuie descurcate de autorităţi.

161. Dacă un sectar ne oferă o biblie sau alte cărţi de-ale lor, le primim ?

Nu le primim.

162. Ne putem mântui mai uşor în mânăstire decât în lume ?

Cine are credinţă dreaptă în Iisus Hristos, fapte bune şi smerenie, se mântuieşte oriunde. Mântuirea este un dar de la Dumnezeu şi se dă celor care cred în Răscumpărătorul nostru - Iisus Hristos şi au faptele credinţei.

163. Ce sunt virtuţile şi care sunt acestea ?

Virtutea este stăruinţa în săvârşirea faptelor bune şi plăcute Lui Dumnezeu.
Virtuţile sunt de două feluri: teologice şi morale. Virtuţile teologice sunt: credinţa, nădejdea şi dragostea, iar cele morale (de căpetenie) sunt: înţelepciunea, dreptatea, bărbăţia şi cumpătarea.
Înţelepciunea este chibzuinţa de a ne purta astfel în viaţă încât să nu supărăm pe Dumnezeu sau pe aproapele prin vreo faptă sau vreo vorbă de-a noastră.
Dreptatea este voinţa hotărâtă de a da fiecăruia ceea ce este al său.
Bărbăţia este însuşirea sufletului de a împlini datoriile cu statornicie şi a înfrunta cu mult curaj greutăţile şi primejdiile vieţii.
Cumpătarea este virtutea prin care ne stăpânim pe noi înşine pentru a pune frâu poftelor şi patimilor rele.
Celor şapte păcate de moarte li se opun şapte virtuţi: smerenia - împotriva mândriei, dărnicia - împotriva iubirii de argint, de avuţii, curăţia - împotriva desfrânării, cumpătarea - împotriva lăcomiei, blândeţea - împotriva mâniei şi sârguinţa - împotriva zavistiei.

Suiş duhovnicesc

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

Dan Stanca

Cunoaştem trei trepte duhovniceşti. Care sunt acestea? Să începem cu prima, fiindcă, evident, provoacă reacţiile cele mai blânde. Cred în Dumnezeu. Aceasta este prima treaptă. Credinciosul, din clipa în care-şi afirmă convingerile, se simte stingher în mijlocul societăţii. Actuala civilizaţie pentru care credinţa este o chestiune privată, discretă şi facultativă, nu priveşte cu ochi buni o asemenea mărturisire făcută fără echivoc şi chiar patetic. Totuşi, fiind vorba doar de credinţă, de ceva impalpabil, nevăzut şi în fond inefabil, persoana care şi-o exprimă este încă acceptată.


Ce se întâmplă însă în cazul celei de-a doua trepte? Nu mai spun "cred în Dumnezeu", ci, scandalos de-a dreptul, "îl văd pe Dumnezeu". De data aceasta, lucrurile se complică. Societatea recepţionează în plin provocarea şi nu rămâne indiferentă. Scandalul deci îşi ia avânt. Cel care nu numai că are credinţă, dar - ce neobrăzare! - o şi depăşeşte trecând din invizibil în vizibil, nu mai poate fi tolerat. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut, dar în egală măsură şi fericiţi cei cu inima curată, fiindcă ei îl vor vedea pe Dumnezeu... Inima curată a aceluia care-l vede pe Domnul devine insuportabilă în mijlocul murdăriei obşteşti. De aici represalii, sancţiuni, pedepse, (ne)fericitul este declarat nebun şi, în consecinţă, nu mai are ce căuta printre oamenii sănătoşi.

Ce se întâmplă cu treapta a treia? Acum credinciosul face un salt înspăimântător. Nu numai că spune că-l vede pe Dumnezeu, dar afirmă că este Dumnezeu. În acest moment, scandalul nu mai poate fi în nici un chip stăvilit şi erupe cu o asemenea forţă încât lumea în care trăim iese din ţâţâni. Are loc aşadar suprema identificare. Marii mistici, trăitori ai faptului religios, cei care au luminat istoria cu floarea de foc a credinţei lor, sunt aceia în care Domnul coboară. Din martor şi mărturisitor ai unei teofanii, devii tu însuţi teofanie şi eşti totuna cu Domnul Căruia i te închini. Probabil Meister Eckhart şi Vladimir Ghyka au reuşit la vremea lor o asemenea identificare. De asemenea, Părinţii deşertului l-au văzut şi încorporat pe Dumnezeu. Iisus nu ar fi fost crucificat dacă nu ar fi spus că este Fiul Domnului, şi deci Domnul însuşi. Atunci societatea trebuie să se apere. Confruntată cu un asemenea nivel, viaţa noastră desfăşurată pe orizontală este grav primejduită. Trupul omenirii ajunge brăzdat de răni adânci. Orice afirmaţie întru Domnul este ca o sabie care loveşte şi naşte falii teribile. Cu atât mai mult teofaniile şi mai presus de ele întrupările avatarice produc seisme în monolitul istoriei şi al civilizaţiei. Dar aşa, şi nu altfel, reîncepe creaţia. Şi nu e începutul lumină? Şi nu este lumina scandalul nopţii?

Ce este cunoaşterea profundă a lui Dumnezeu?

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

Apare atunci când înţelegerea raţională coboară în inima noastră şi lucrează spre slava lui Dumnezeu şi Hristos, cel care vine în viaţa teologului, este într-adevăr o plenitudine, o împlinire. Mă gândesc acum la ispita pe care o poate avea orice teolog, de orice statut ar fi el, în momentul în care rugăciunea rămâne pe un plan secund. Sfântul Evraghie spune: "Dacă eşti teolog, te rogi şi dacă te rogi, eşti teolog", aceasta este cunoaşterea lui Dumnezeu profundă.

Noi ştim foarte bine, din ceea ce citim şi din ce ne-au prezentat Sfinţii Părinţi, legat de ispitirile celui rău, că diavolul l-a ispitit şi pe Mântuitorul Hristos, în pustie. Imediat ce ai luat o hotărâre de a te ruga, de a posti, de a fi mai aproape de Dumnezeu, cel rău se apropie de tine imediat şi te ispiteşte acolo unde încerci să fii mai puternic.

Sunt câteva lucruri pe care noi le putem vedea oarecum în lucrarea noastră de cunoaştere şi de înţelegere a lui Dumnezeu pentru a nu cădea în păcatul mândriei. Aici este scopul urmărit de diavol în ispitirea teologului, de a ajunge să cadă în păcatul mândriei, să creadă că inteligenţa este a lui, că înţelepciunea este a lui, că nu sunt darurile lui Dumnezeu şi este dincolo de Dumnezeu. Deci, trebuie să fim foarte atenţi, încercând acea lucrare deosebită, de aprofundare a cunoaşterii raţionale, teoretice cu această cunoaştere afectivă care se manifestă prin rugăciune. Aici intervine cealaltă dimensiune a sufletului omenesc, voinţa, care pune în mişcare şi raţiunea, şi starea afectivă, totul lucrând în cele din urmă spre înţelegerea personală a celui care a pornit pe drumul acesta de a se forma el ca om al lui Dumnezeu, răspunzând preceptelor lui Dumnezeu şi neanulându-i Dumnezeu libertatea. Dumnezeu, fiind primit în sufletul nostru, ne scapă dându-ne adevărata libertate, să ajungem la cuvântul Sfântului Apostol Pavel: "Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine".

Sfaturi duhovnicesti

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...



Sfantul Siluan Athonitul ne marturiseste:

Cum sa ne rugam

"Cel ce iubeste pe Domnul, totdeauna isi va aduce aminte de El, iar aducerea - aminte de Domnul naste rugaciunea. De nu-ti vei aduce aminte de Domnul, nici nu te vei ruga, iar fara rugaciune sufletul nu petrece in dragostea lui Dumnezeu, caci prin rugaciune vine Harul Sfantului Duh. Prin rugaciune se pazeste omul de pacat, caci mintea rugatoare se indeletniceste cu Dumnezeu, si intru smerenia Duhului sta inaintea fetei Domnului, pe carele Il cunoaste sufletul celui ce se roaga".

"Duhul Sfant foarte mult se aseamana unei maici iubite, adevarate. Maica isi iubeste pruncul si-i este mila de el; tot asa si Duhului Sfant Ii este mila de noi, iarta, tamaduieste, intelepteste si bucura, si se cunoaste Duhul Sfant in smerita rugaciune..."

Cat ne iubeste Domnul...
"In aceasta lume fiecare isi are ascultarea: unul este imparat, altul Patriarh, altul bucatar, sau fierar, sau invatator; dar Domnul pe toti iubeste, si mai mare rasplata va fi aceluia care mai mult iubeste pe Dumnezeu. Domnul ne-a dat porunca de a iubi pe Dumnezeu din toata inima, din toata mintea, din tot sufletul. Dar fara rugaciune cum poti iubi? De aceea mintea si inima omului trebuie sa fie totdeauna slobode pentru rugaciune.

Pe care-l iubesti, la Acela vrei sa te gandesti, despre el vrei sa vorbesti, cu el vrei sa fii. Dar pe Domnul iubeste sufletul ca pe Tatal si Ziditorul sau, si sta inaintea Lui cu teama si cu dragoste: cu teama, caci este Domnul; cu dragoste, caci sufletul Il cunoaste ca Tata; El este milostiv foarte, si Harul Sau mai dulce decat toate cele. […]

Nu am putere sa infatisez cat de mult ne iubeste Domnul; in Duhul Sfant se cunoaste aceasta iubire, iar sufletul celui ce se roaga cunoaste pe Duhul Sfant".

Despre sufletul smerit...
"Sufletul smerit are multa odihna, dar cel mandru insusi pe sine sfasie. Cel mandru nu cunoaste dragostea lui Dumnezeu si este departe de El. Se mandreste ca este bogat sau invatat, sau in slava, dar nu-si cunoaste nefericitul saracia si pierzania, caci pe Dumnezeu nu cunoaste. Dar pe cel ce se lupta impotriva mandriei, Domnul il ajuta a birui acea patima.

Mandria nu lasa sufletul sa paseasca pe calea credintei. Celui necredincios dau acest sfat: sa zica "Doamne, daca Tu esti, atunci lumineaza-ma, si-Ti voi sluji din toata inima si sufletul meu". Si pentru un astfel de gand smerit si pentru hotararea de a sluji lui Dumnezeu, Domnul negresit va lumina.

Cel stapanit de slava desarta, sau se teme de draci, sau s-a asemanat lor; dar nu trebuie sa te temi de draci, ci de slava desarta si de mandrie sa te temi, caci prin ele se pierde Harul.[…] Domnul mult ne iubeste, dar noi totusi cadem, caci nu avem smerenie".

Cum sa dojenim...
"Pe fratele trebuie sa-l dojenesti bland si cu dragoste. Pacea se pierde daca sufletul se va semeti, sau daca se va inalta mai presus de fratele, sau va osandi pe cineva, sau pe fratele va dojeni, dar nu bland si cu dragoste, daca vom manca mult, sau ne vom ruga cu moleseala - pentru acestea se pierde pacea.

Dar de ne vom deprinde a ne ruga osarduitor pentru vrajmasi si a-i iubi, pacea totdeauna va ramane in sufletele noastre; iar de vom ura sau osandi pe fratele, mintea ni se va intuneca, si pierdem pacea si indraznirea catre Dumnezeu".

Cum sa stii daca vietuiesti dupa voia lui Dumnezeu?

Iata semnul: daca te mahnesti pentru un lucru oarecare, inseamna ca nu deplin te-ai dat voii Lui, macar ca poate ti se pare ca traiesti dupa voia Lui.

Cel ce vietuieste dupa voia Lui Dumnezeu, nu se ingrijeste de nimic. Iar daca are nevoie de vreun lucru, el pune inaintea Domnului si pe sine, si acel lucru; si chiar de nu primeste lucrul de trebuinta ramane si mai departe linistit, ca si cum l-ar avea.

Sufletul care s-a dat voii lui Dumnezeu, nu se teme de nimic: nici de furtuna, nici de talhari, de nimic. Ci orice I s-ar intampla, zice: "Asa este placut lui Dumnezeu". Daca se imbolnaveste, gandeste: inseamna ca boala imi este de folos, altfel Dumnezeu nu mi-ar fi dat-o. Si asa pastreaza pacea in suflet si in trup".

Cum sa iubim...
"Noi nu cuprindem in deplinatate iubirea Maicii Domnului, insa stim ca:

Cu cat mai mare este dragostea, cu atat mai mare suferinta sufletului; Cu cat mai deplina dragostea, cu atat mai deplina cunoasterea; Cu cat mai fierbinte dragostea, cu atat mai inflacarata rugaciunea; Cu cat mai desavarsita dragostea, cu atat mai sfanta viata.

Nimenea dintre noi nu ajunge deplinatatea iubirii Maicii Domnului si avem trebuinta de pocainta lui Adam; insa in parte, precum ne invata Duhul Sfant in Biserica, si noi cuprindem aceasta iubire".

O, fratilor,
"De cand mi-a dat Domnul in Duhul Sfant sa cunosc iubirea lui Dumnezeu, iata, de patruzeci de ani, ma indurerez pentru norodul Lui.

O, fratilor, nimic nu este mai bun decat dragostea lui Dumnezeu, cand Domnul incalzeste sufletul cu iubire pentru El si pentru aproapele.

Mare este mila Domnului: sufletul a cunoscut pe El, pe Ceresc Tatal sau, si plange, si se zbuciuma, de ce atat de mult am mahnit pe Dumnezeu. Si Domnul da iertare gresalelor, si bucuria si veselia de a iubi pe Facatorul sau, si de a iubi pe aproapele, si a plange pentru el; doara Milostiv Domnul va lua tot sufletul la Sine, unde El a gatit un loc prin patimile Sale.

Cel ce a cunoscut desfatarea iubirii lui Dumnezeu, cand sufletul este incalzit de har si iubeste pe Domnul si pe fratele sau, Acela cunoaste in parte ca "Imparatia lui Dumnezeu inlauntrul vostru este". (Luca 17, 21)

Arhim. Siluan Visan

Feriti-va de orice infatisare a raului !

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

 
Raul are limitarea lui, nu poate fi nesfirsit. Cel ce face ceva rau are limitarea lui, caci raul ce il face il macina in interior, ii tulbura linistea, sufletul, somnul. Omul ce face rau e desfigurat, se transforma frumusetea lui in oboseala, in tremur, in ascundere. Caci raul se face la intunecime, si e din intunecimea mintii. Raul are limitare in faptuire si in dainuire, caci omul ce-l faptuieste atit se va macina si se va consuma, ca va ajunge el sa nu mai poata sa duca acea rautate. Limita e si din simburele de bine si bunatate care se afla in orice suflet, oricit de inegurat ar fi.
Dar cel ce e sa-l primeasca sa nu raspunda la rau cu rau, ci poate sa se dea de-o parte, si sa astepte sa se vadeasca. Daca vede ca la prima incercare cel ce face rau nu se indreapta, ci continua, si nu accepta sa revina la bunatate, atunci cel ce e sa primeasca fapta rea, poate sa se dea mai incolo, caci spus e “Feriti-va de orice infatisare a raului”.
Sa aibe rabdare, si sa astepte, caci cel rau va fi macinat de fapta-i, si chiar de se va ascunde, va iesi de se va vadi, caci nimic din ce e facut in ascuns nu va sta ascuns ci va iesi la lumina.
Feriti-va de orice infatisare a raului. Infatisare si din cele primite de la cel aproape de tine, din dreapta ta, din dreptatea ta, simtindu-te nedreptatit, si voind sa vadesti nedreptatea ca sa te indreptatesti. Dar nu, ai rabdare, caci raul e limitat si se va vadi, si dreptatea ta e in fata lui Dumnezeu, si va fi si in fata oamenilor, daca e voia lui Dumnezeu.
Si din cele din fata ta, din cele viitoare, tulburarea ipoteticului rau din viitor – adica nu ginditi rau, nu stati sa scrutati raul din viitor, ci lasati-le in voia lui Dumnezeu, ca altcineva care sa aibe mai mare grija de toate nu exista, decit Dumnezeu.
Feriti-va de orice infatisare a raului si din cele din spatele tau, raul care il tii minte din fapte trecute si grele si tulburi din relele primite. Feriti-va sa tineti minte raul, caci e o infatisare a raului. De ai trecut de ceva greu sau rau, uita-l repede, lasa-l acolo unde e, in spatele tau, si lasa-i lui Dumnezeu puterea de a indrepta si de a pune El pe fagasul bun toate, si pentru tine si pentru cel ce-ti facu raul.
Si din cele din stinga ta, din greselile tale, iarta-te si pe tine, si cereti iertare, caieste-te, smereste-te ca ai cazut in cele ale potrivnicului, indreapta ce facusi si nu mai face, si fereste-te de cele din stinga ta, de raul ce l-ai face, sau l-ai plati ca raspuns la nedreptatile ce le-ai suferit.
Feriti-va de orice infatisare a raului, caci infatisarea raului nu e din infatisarea lui Dumnezeu, nu e voia Lui acolo, acolo e incrincenare, e durere, e tremur sufletesc, e macinare, e tulburare, e uriciune si negura.


«Nevoiţi-vă măcar un pic mai mult», ne îndemna el. «Purtaţi-vă crucea fără să cârtiţi; nu vă gândiţi că sunteţi mai deosebiţi; nu căutaţi să vă îndreptăţiţi păcatele şi slăbiciunile, ci căutaţi să vă vedeţi aşa cum sunteţi; şi, mai cu seamă iubiţi-vă unii pe alţii.»
Pentru aceea, ni se cuvine a cere de la Dumnezeu cu durerea inimii şi cu credinţă, să ne dea să aflăm bogăţia aceasta, comoara cea adevărată a lui Hristos în inimile noastre, întru puterea şi lucrarea Duhului. Şi aşa, aflând mai întâi în noi înşine pre Domnul a fi folosul nostru, şi mântuirea, şi viaţa cea vecinică, apoi şi pre alţii, după putinţă şi prilej să-i folosim, din comoara cea lăuntrică, de la Hristos, scoţând“.
«Noi suntem peregrini pe acest pământ şi nu avem nimic care să dăinuiască».
Să nu uităm nicicând acest lucru. Suntem călători. Viaţa aceasta nu este decât începutul unei continuări ce nu se va sfârşi niciodată. Suntem înclinaţi să o tratăm ca pe un lucru permanent şi grozav de important, înclinaţie ce se traduce în termeni de carieră, educaţie, întâietate etc. Însă toate acestea mor o dată cu noi, atunci când moare trupul; nu ducem nimic cu noi în lumea de apoi.
din “Viata si lucrarile parintelui Serafim Rose” de Ierom. Damaschin,

La intrarea în Biserică

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

La intrarea în Biserică trebuie să rostim: "Veselitu-m-am de cei ce mi-au zis: în casa Domnului voi merge. Iar eu întru mulţimea îndurărilor Tale, Doamne, voi intra în casa Ta; închina-mă-voi în Biserica Ta cea sfântă Doamne, povăţuieşte-mă cu dreptatea Ta, pentru vrăjmaşii mei îndreptează înaintea Ta calea mea, ca fără alunecare să preaslăvesc o Dumnezeire: pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!“.

După ce am intrat în Biserică, trebuie să ne oprim sub policandrul din naos ca să facem trei metanii. După cele trei închinări, ne îndreptăm spre tetrapodul din partea dreaptă, pe care se află icoana hramului bisericii, a sfântului zilei, ori a Învierii. Minunat ar fi ca după ce am făcut două metanii, să rostim troparul sfântului sau al praznicului. Sărutăm icoana şi mai facem o metanie. Ajuns la icoana împărătească a Mântuitorului, pe catapeteasmă, rostim următoarea rugăciune: "Preacuratului Tău chip ne închinăm, Bunule, cerând iertare greşelilor noastre, Hristoase Dumnezeule, că de bună voie ai primit a Te sui cu trupul pe cruce, ca să scapi din robia vrăjmaşului pe cei ce i-ai zidit. Pentru aceasta, cu mulţumire strigăm Ţie: toate le-ai umplut de bucurie, Mântuitorul nostru, Care ai venit să mântuieşti lumea. Amin!“ 
Sarutăm icoanele din dreapta şi ne retragem sub policandrul din naos, fără a trece prin faţa Uşilor Împărăteşti. De aici mergem în stânga, la icoana Maicii Domnului, şi spunem următoarea rugăciune: "Născătoare de Dumnezeu, ceea ce eşti izvorul milei, învredniceşte-ne şi pe noi milostivirii tale. Caută spre robul tău cel păcătos. Arată-ţi puterea ta, ca totdeauna. Căci nădăjduind întru tine îţi strigăm, cum oarecând ţi-a strigat Gavriil, mai marele voievod al celor fără de trup: Fecioară bucură-te!“. Sărutăm icoanele din partea stângă şi revenim sub policandru, unde facem alte trei metanii. Dacă în Biserică sunt prezente în pronaos iconostase, mergem să ne inchinăm la icoanele de acolo. După ce ne-am închinat în faţa acestor icoane, ne îndreptăm spre sfintele moaşte (dacă biserica păstrează sfinte moaşte). La ieşirea din biserică, facem trei metanii spre sfântul altar şi rostim:
"Doamne, Dumnezeul meu, Ţie-Ţi încredinţez toată viaţa mea şi pe Tine Te rog: apară-mă, mântuieşte-mă şi fă-mă părtaş îndurării Tale, dă-mi îndreptare vieţii şi purtare înţeleaptă, dăruieşte-mi sfârşit creştinesc, cinstit şi paşnic şi mă fereşte de toată răutatea şi bântuirea potrivnicului. Iar în ziua temutei Tale judecăţi să-mi fii blând mie, robului Tău, şi să mă numeri cu oile cele alese de-a dreapta Ta, ca împreună cu acestea să Te slăvesc în veci. Amin“.

TINTA SPIRITUALITATII ORTODOXE SI DRUMUL SPRE EA

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

Spiritualitatea ortodoxa urmareste desavirsirea credinciosului in Hristos. Si cum desavirsirea nu se poate dobindi in Hristos, decit prin participarea la viata Lui divino-umana, se poalte spune ca tinta spiritualitatii ortodoxe este desavirsirea omului credincios prin unirea lui cu Hristos si intiparirea lui tot mai deplina de chipul umanitatii lui Hristos, plina de Dumnezeu.

Se poate spune deci ca tinta spiritualitatii crestine ortodoxe este unirea omului credincios cu Dumnezeu, in Hristos. Dar cum Dumnezeu este nesfirsit, tinta unirii cu El, sau a desavirsirii noastre, nu corespunde niciodata unui capat, de la care sa nu se mai poata inainta. Toti parintii rasariteni spun, de aceea, ca desavirsirea nu are hotar.

Astfel, desavirsirea sau unirea noastra cu Dumnezeu este nu numai o tinta, ci si un progres nesfirsit. Totusi, pot fi distinse pe acest drum doua mari etape: una, a inaintarii spre desavirsire, prin eforturi de purificare de patimi si de dobindire a virtutilor; si o alta, de viata mereu mai inaintata in unirea cu Dumnezeu, in care lucrarea omului este inlocuita cu lucrarea lui Dumnezeu, omul dind din partea sa mai mult receptivitatea, sau deschiderea pentru umplerea lui de tot mai multa viata dumnezeiasca.

Din cele spuse se pot desprinde urmatoarele trasaturi ale spiritualitatii crestine ortodoxe:
1.Starea culminanta a vietii spirituale este o unire a sufletului cu Dumnezeu, traita sau experimentata...
2. Aceasta unire se realizeaza prin lucrarea Duhului Sfant, dar pana la obtinerea ei omul este dator cu un indelungat efort de purificare.
3. Aceasta unire se infaptuieste atunci cind omul a ajuns la "asemanarea cu Dumnezeu" si ea este totodata cunoastere si iubire.
4. Efectul acestei uniri consta, intre altele, intr-o considerabila intensificare a energiilor spirituale din om, insotita de multe feluri de harisme.

In Rasarit se mai foloseste, pentru caracterizarea acestei uniri, si termenul indraznet de indumnezeire sau de participare la dumnezeire. Tinta spiritualitatii crestine ortodoxe ar fi, asadar , trsirea starii de indumnezeire sau de participare la viata dumnezeiasca. Experienta, exprimata pregnant ca stare de indumnezeire, cuprinde mai intii doua invataturi generale:
1. Ea reprezinta ultima treapta a desavirsirii omului, fapt pentru care faza aceasta suprema din viata pamanteasca a omului credincios sau tinta intregii lui vieti se mai numeste si desavirsire.
2. Aceasta Îndumnezeire se realizeaza prin participarea omului credincios la puterile dumnezeiesti, prin revarsarea in el a nemarginirii divine.

Intrucat aceasta experienta reprezinta treapta celei mai inalte desavirsiri pe pamint, ea inseamna o normalizare si o actualizare suprema a puterilor omenesti; iar intrucit ea este o stare de indumnezeire - de cunoastere, de iubire, de forta spirituala experimentata de credicios, aceasta stare se afla mai presus de limita puterilor noastre, alimentindu-se din puterea dumnezeiasca.

Starea culminanta a vietii duhovnicesti este starea omului credincios ridicat mai presus de nivelul puterilor sale, nu prin sine, ci prin lucrarea Duhului Sfant. «Mintea noastra iese afara din sine si asa se uneste cu Dumnezeu, devenita mai presus de minte», spune sfantul Grigorie Palama. Caci ea n-ar putea vedea ceea ce vede «numai prin faptul ca are simtul mintal, asa precun nici ochiul omului n-ar putea vedea fara o lumina sensibila exterioara ei si deosebita de ea». In vremea acestei vederi a lui Dumnezeu, mintea se depaseste pe sine insasi si toate lucrarile ei mintale primesc o lucrare a lui Dumnezeu.

Daca tinta spiritualitatii crestine este viata tainica, de unire cu Dumnezeu, calea spre ea cuprinde urcusul care duce spre acest pisc. Ca atare, calea aceasta, pe de o parte se deosebeste de acel pisc, pe de alta parte, sta cu el intr-o legatura organica, asa cum sta urcusul muntelui, cu piscul sau.

La starea de desavirsire si de unire tainica cu Dumnezeu nu se poate ajunge decit prin indelungatele eforturi sau nevointe, iar eforturile care nu tind spre incoronarea cu acel moment final al nevointelor, sau spre unirea tainica cu Dumnezeu, apar ca un lucru fara scop.

Dar legatura intre nevointe si unirea tainica cu Dumnezeu este si mai strinsa decit cea dintre drum si tinta, intrucit, desi trairea acelei uniri se infaptuieste la capatul final al tuturor straduintelor ascetice, aurora ei in suflet incepe de mai inainte, in cursul acelor nevointe.

Deci, perfectiunea crestina cere un sir intreg de straduinte pina la dobindirea ei. Apostolul Pavel compara aceste straduinte cu exercitiile trupesti la care se supuneau atletii pentru a deveni biruitori in lupte. Fara a folosi termenul, Sfintul Pavel a folosit icoana vechilor exercitii trupesti pentru a caracteriza nevointele crestinului in vederea dobindirii desavirsirii. Clement Alexandrinul si Origen introduc apoi si termenii de asceza si ascet. Treptat termenii acestia capata in rasarit un colorit monahal. Minastirile se numesc asketeria, locuri de exercitiu, iar «ascetul» este monahul, care se straduieste sa obtina desavirsirea prin observarea tuturor regulilor de infrinare si de curatire de patimi. Origen da numele de asceti crestinilor rivnitori, care se exercitau in mortificarea patimilor si in alte deprinderi in vederea desavirsirii.

O comparatie amanuntita, a ascetului duhovnicesc cu luptatorul din arena ne ofera sfintul Nil Ascetul in Cuvintul ascetic. Ascetica este deci acea parte a spiritualitatii care se ocupa cu regulile si cu eforturile ce duc pe om de la prima treapta a urcusului spre desavirsire, pina la contemplatie si unirea cu Dumnezeu. Ascetica indica partea activa a vietii spirituale, partea de cooperare pe care Dumnezeu ne-o cere noua, silintele ce se cer din partea noastra ; iar unirea tainica cu Dumnezeu, dimpotriva, indica aspectul suportarii pasive a lucrarii harului in noi, initiativele lui Dumnezeu, pe care noi trebuie numai sa le urmam si care nu-I apartin decit Lui.

Desigur ca aceasta nu inseamna ca eforturile ascetice nu sint ajutate de har, nici ca pasivitatea din faza unirii este inertie; ci numai ca expenenta spirituala culmininanta nu-si are izvorul in puterile spirituale umane, ci exclusiv in Dumnezeu, pe cind eforturile ascetice se datoreaza si unei contributii active a puterilor sufletesti ale omului. J. Hausherr, vorbind despre activitate si pasivitate in legatura cu purificarea activa si pasiva, zice: «Activ si pasiv sint alte doua idei neclare sau false. In contabilitate si poate in mecanica ele comporta o intrebuintare sigura, pentru ca datoria se distinge net de avutie, socul primit, de socul dat. Dar in psihologie ? Omul care nu reactioneaza in nici un fel este un mort, si a reactiona este a actiona. Deci nu exista pasivitate pura. Cu atit mai mult in morala si in spiritualitate, actul uman singur este moral sau imoral, meritoriu sau nu. Actiunea divina nu sfinteste fara acceptarea umana ; si a accepta nu este numai a suporta, ci si a face un act de primire. Nu exista deci pentru adult sfintire pur pasiva, nici purificare pur pasiva. Dar nici purificare pur activa! Creatura nu are initiativa absoluta, chiar in ordinea naturii.

In ordinea gratiei, trebuie repetat cu sfintul Irineu : "facere est proprium benignitatis Dei, fieri autem proprium est hominis". Acolo unde psihologia nu observa decit actiunea si starea, metafizica si teologia stiu ca este mai intii patimirea si primirea.

Asceza este "omorirea mortii" din noi, ca sa se elibereze firea de sub robia ei, cum spune sfintul Maxim Marturisitorul. Caci sint doua morti : cea dintii este produsa de pacat si este moartea firii, cea de a doua este moartea dupa asemanarea lui Hristos, care este moartea pacatului si a mortii produse de el. Dar precum moartea firii, ca descompunere produsa de pacat, nu vine numai in momentul final, ci roade ca un vierme vreme indelungata, asa si moartea mortii, sau a pacatului, nu este numai ceva de moment, ci ceva ce trebuie pregatit vreme multa prin mortificare ascetica. Asceza deci este o eliminare treptata a otravii care duce firea la descompunere, la coruptie. Este, cu alte cuvinte, o eliminare a bolii ce duce firea spre moarte si deci fortificarea firii. Asceza este mortificare de-viata-facatoare (
), cum ii zice sfintul Simion Noul Teolog. Ea este omorirea treptata a pacatului si a tuturor tendintelor spre el.

In opinia curenta cuvintul asceza este asociat cu un sens negativ. Asceza ar fi pe toata linia retinere, infrinare, stradanie negativa. Aceasta parere se explica prin faptul ca tendintele pacatoase ale firii, obisnuintele care duc spre moartea ei, au ajuns sa fie considerate ca latura pozitiva a vietii. In fond stradania in asceza, in aparenta negativa, infrunta elementul negativ din firea noastra, urmarind, prin opozitia permanenta ce i-o face, eliminarea lui.

In realitate, asceza are un scop pozitiv. Ea urmareste fortificarea firii si eliberarea ei de viermele pacatului care o roade, care promoveaza stricarea ei. Asceza sadeste in locul patimilor virtutile, care presupun o fire cu adevarat intarita. Este adevarat ca ultima tinta a ascezei este sa elibereze firea nu numai de miscarea poftelor pacatoase, ci si de ideile lucrurilor care se ivesc in minte dupa curatirea de patimi. Dar aceasta, numai pentru a-si cistiga o independenta fata de lucrurile create, care au robit prin patimi firea, si pentru a-L dori si mai mult pe Dumnezeu.

Este adevarat ca asceza trebuie sa pregateasca lui Dumnezeu, pe ultima treapta a eforturilor ei, si o minte golita de toate intiparirile lucrurilor create, de toate preocuparile pamintesti, o minte pura. Dar acest «gol» nu este nici el ceva cu totul negativ. Caci oricit se vorbeste de pasivitatea factorului uman sub lucrarea slavei dumnezeiesti, nicaieri nu se spune ca aceasta pasivitate ar echivala cu o inertie, cu un minus total. «Golul» mintii, oferit lui Dumnezeu, reprezinta pozitiv o sete exclusiv de El, dupa ce o indelungata experienta l-a convins despre stricaciunea tuturor preocuparilor patimase si despre relativitatea tuturor preocuparilor intelectuale orientate spre lucrurile create, pe care, ca urmare, le-a lepadat de la sine pentru a primi in Iocul lor pe Dumnezeu.

Slabiciunea firii se arata, dupa sfintii parinti, in lipsa ei de fermitate, in nestatornicia ei. Iar aceasta nestatornicie este vadita de usurinta cu care este atrasa de placere si este impinsa de durere. Ea nu are forta sa stea dreapta in fata acestora, ci ajunge de o vibratilitate foarte putin barbateasca, ca o trestie batuta de vint. Vointa si judecata ei dreapta, doua din elementele esentiale ale firii, isi pierd orice putere. Firea ajunge ca o minge in mina patimilor, purtata incoace si incolo de toate imprejurarile, de toate impresiile. Ea nu mai sta tare in libertatea ei, a ajuns de o slabiciune spirituala care poarta toate semnele stricaciunii ; ea nu tradeaza nicidecum o incoruptibilitate care sa-i asigure eternitatea.

Dar omorirea acestei slabiciuni de moarte strecurata in fire, fortificarea firii prin asceza, a devenit posibila prin mortificarea si moartea de-viata-facatoare a lui Iisus Hristos. Puterea dumnezeirii I-a ajutat Lui sa biruie iubirea de placere si frica de moarte a firii Lui, sa o faca, asadar, ferma. Iar legatura tainica, in care se afla potential firea din orice ipostas omenesc cu firea omeneasca din ipostasul Lui divino-omenesc, devenind printr-o credinta vie si lucratoare o legatura tot mai efectiva, face ca forta redobindita de firea Lui omeneasca sa se comunice si firii celorlalti oameni ce cred in El.

Eforturile ascetice sint mijloacele prin care firea omeneasca, pe care o purtam fiecare, participa tot mai mult la forta firii Lui omenesti ; caci in eforturile noastre este prezenta si forta din firea omeneasca a lui Hristos. Legatura potentiala cu Hristos ni se face efectiva prin credinta in El, si forta Lui devine forta noastra. De aceea, asceza noastra este o moarte treptata cu Hristos, ca desfasurare de putere, o moarte a omului vechi, o prelungire prin vointa a botezului. Nu este numai o imitare a lui Hristos, ca in Apus, ci o mortificare eroica cu Hristos si in Hristos. Noi sintem uniti cu Hristos inca inainte de starea culminanta a unirii tainice cu El, inca in actul prelungit al mortificarii noastre. Nu numai ca inviem cu Hristos, ci si murim cu El; sau, nu inviem cu Hristos daca nu si murim cu El, mai intii.

Invierea cu Hristos urmeaza ca o continuare a mortificarii, sau a mortii, nu ca o schimbare de directie. Este adevarat ca, in unirea cu Hristos in moarte, prezenta Lui nu ne este atit de vizibila; dar aceasta tine de faptul ca in vreme ce noi murim treptat dupa omul cel vechi, moare si Hristos cu noi; dar moartea Lui este si o smerire, o ascundere a slavei. Hristos nu se vede in etapa mortificarii, dar este prezent si se stie ca este. Iar intemeierea sigurantei noastre despre prezenta Lui in noi, pe credinta si nu pe vedere, vadeste din nou caracterul eroic al fazei ascetice.

Prezenta aceasta a lui Hristos, ca forta nevazuta, o indica sfintii parinti Marcu Ascetul si Maxim Marturisitorul, cans spun ca Hristos este fiinta virtutilor. Daca virtutea inseamna barbatie, tarie, iar fiinta acestei tarii este Hristos, evident ca in asceza noastra lucreaza forta lui Hristos.

Faptul ca prin asceza nu se urmareste numai curatirea de patimi, ci, in acelasi timp, dobindirea virtutilor, arata din nou ca asceza nu este ceva negativ, ci o fortificare a firii. In cursul ascezei se suprima, prin staruinta indelungata, deprinderile vicioase si se sadesc in fire deprinderi virtuoase. Si trebuie multa tenacitate pentru a impiedica vechile obisnuinte sa rasara din nou si pentru a consolida noile deprinderi bune.

In aceasta caracterizare generala a ascezei se cuvine sa remarcam si unul din aspectele formale ale ei. Ea urmeaza un drum determinat, o ordine si o insiruire de etape ce nu poate fi nesocotita, o disciplina precisa care tine seama de legile dezvoltarii normale a vietii sufletesti, pe de o parte, si de principiile credintei, pe de alta parte. Aceasta lupta dupa lege inseamna ca drumul ei este stabilit in conformitate cu o ratiune bine intemeiata. Faptul acesta arunca o lumina si asupra fazei finale a vietii spirituale.

Unirea tainica cu Dumnezeu, spre care duce asceza, nu sta la bunul plac al oricui in orice clipa. Ea este cu totul altceva decat starile de confuza afectivitate, in oare se poate transpune cineva cind ii place, sau care pot veni peste cineva intimplator. Dupa parcurgerea drumului ascetic in care fiecare moment este asezat, nu fara ratiune, la locul lui, mintea trebuie sa treaca prin etapa cunoasterii "ratiunilor" lucrurilor create, cum zice sfintul Maxim Marturisitorul, si abia dupa ce a strabatut si aceasta faza, insusindu-si ratiunile create si depasindu-le, patrunde in lumina unirii si cunoasterii tainice. Intrucit aceasta faza de cunoastere a ratiunilor reale si de depasire a lor se insira si ea pe scara ascezei, este evident ca unirea tainica cu Dumnezeu, situata la capatul final al acestui urcus, nu este ceva irational, ci ceva suprarational, nu este o stare dobindita de pe urma unei debilitati a ratiunii si a unei ignorari a ratiunilor lucrurilor, ci de pe urma depasirii tuturor posibilitatilor ratiunii, dusa la suprema forta si agerime, ca si de pe urma cunoasterii complete a intelesurilor rationale ale lucrurilor.

Asceza, ca drum al celei mai riguroase ratiuni practice si al celei mai depline cunoasteri a ratiunilor lucrurilor, este dovada ca la trairea unirii cu Dumnezeu nu se ajunge prin ocolirea ratiunii, ci prin folosirea prealabila a tuturor Posibilitatilor ei, pentru ca si din aceasta sa se aleaga firea cu o suprema capacitate de a se face vas al intelegerii supraumane, comunicate de harul Duhului Sfint. Dumnezeu este Ratiunea suprema, izvorul ratiunilor tuturor lucrurilor. Mintea care se ridica, in faza unirii cu Dumnezeu, la contemplarea nemijlocita a acestei Ratiuni, trebuie sa se fi pregatit pentru intelegerea acestui sin al tuturor ratiunilor, prin cunoasterea cit mai multora din ele, desi nemarginit-mai-multul pe care il cunoaste acum pune in umura modul de cunoastere de mai inainte.

Pe de alta parte, trebuie remarcat ca asceza crestina nu esle o tehnica artificiala si unilaterala, oare ar produce prin ea insasi trairea unirii tainice cu Dumnezeu. O asemenea asceza falsa are ca urmare o incoronare falsa, care se caracterizeaza prin urmatoarele semne:
a) ea nu implica nici o conditie morala, ci este o chestiune de temperament;
b) extazul este cautat pentru el insusi, el fiind scopul suprem ;
c) acest fel de extaz este steril, cind nu este degradant; omul nu revine din el nici mai instruit, nici mai bun ;
d) acest extaz se aseamana cu o "mina intinsa in vid, din care nu aduce decit neant".

Prima cauza a acestor conceptii eronate despre asceza si despre culminatia ei in unirea cu Dumnezeu este parerea gresita ca omul are in posesiunea sa toate mijloacele care-l pot duce la treapta spiritutala suprema si depinde numai de un anumit antrenament, mai mult sau mai putin ingenios, pentru a le scoate la iveala.

Spre deosebire de aceasta conceptie falsa, crestinismul socoteste ca la vederea nemijlocita a lui Dumnezeu nu se poate ajunge fara harul daruit de El, iar pentru primirea acestui har este necesara o perfectionare morala a intregii fiinte umane prin necontenitul ajutor dumnezeiesc si nu ajunge un antrenament pur omenesc pentru a trezi din somnul ei cine stie ce putere adormita in firea noastra. In crestinism, Dumnezeu nu are o natura asemanatoare cu un obiect, pe care-l putem cuceri printr-o incursiune omeneasca dirijata de o tactica bine pusa la punct; El este Persoana si ca atare, fara o initiativa din partea Lui, nu poate fi cunoscut. Iar pentru aceasta autodescoperire a lui Dumnezeu intr-o vedere tainica, trebuie sa ne facem vrednici in mod sincer, curati si buni. Caci El este mai presus de orice ofensiva ce uzeaza de forta sau de siretenie. Deci asceza crestina este un drumul luminat de ratiune, dar nu numai de ratiune, ci si de credinta, de rugaciune si de ajutorul lui Dumnezeu, un drum de-a lungul caruia intreaga noastra fire se purifica de pacat si se fortifica moral.

Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae,