Omul e singur și sărac, ca un ecou fugar printre stâncile unui munte. Omul e trist, făptură rătăcită și slabă,orfan al darurilor dumnezeiești.Sărman al înțelesului și bucuriei,poartă deschisă tuturor îngenuncherilor. Om, omule bun, pune în cugetul și fapta ta întâi dragostea.
Întâi dragostea. Nu dragostea nesățioasă, dragostea de bogăție, de femei, de putere, de stăpânire, ci dragostea de frumusețe,de lumină,de adevăr, dragostea mângâiere, îndemn și creație. Nu dragostea care cere,vrea pentru sine,ci dragostea care dăruie, care hrănește pe altul. Nu dragostea sufletului pustiit,ci aceea a sufletului care se revarsă fluvial. Dragostea este cheia clipei și a veșniciei. Dragostea care împrăștie urâtul,urâtul singurătății,topește răul, răul întunericului, alungă tiparele și hotarele, alungă potrivniciile; aduce pretutindeni ființă nouă și nerobitoare. Dragostea naște și pârguiește rodul, transfigurează și înalță sufletul; prin ea dumnezeiasca față joacă focul luminilor de ape în lumea durerilor noastre.[...]Este în firea omului să învingă prin dragoste. Dumnezeul întrupat ne-a dezvăluit lumea nouă,adevărul, viața și puterea prin dragoste. Omul este om prin puterea dragostei sale. Să iubești un copac, o floare, un copil, o femeie, să iubești pământul și cerul boltit albastru,să iubești totul: joc,cântec, lumină,jocul și armonia cosmică, să iubești îndeosebi omul,fratele tău, bun sau ticălos, tare sau slab, să-L iubești pe Dumnezeu cu puterile tale însutite peste ființa ta legată de păcat. [...]Întâi dragostea. Dragostea care înflorește cireșul,care crește copilul, care satură flămândul, care mângâie răstignitul, dragostea lui Dumnezeu pentru creația Sa. Așa vine pacea, pacea adevărată, pacea Raiului și a vieții veșnice. Pământul e ușor sub pasul tău, ușor ca zborul gândurilor pure, omule, lumina crește și înflorește pe buzele, pe ochii, pe cerul minunilor puse acolo de degetul lui Dumnezeu. Când ai pornit să fii om, să știi că dragostea e cea dintâi virtute, ea este semnul dezrobirilor. Cântecul tău se îneacă fără dragoste și mâna ta bâjbâie. Caută sâmburele vieții. E în tine!
(Ernest Bernea, Îndemn la simplitate)
Întâi dragostea. Nu dragostea nesățioasă, dragostea de bogăție, de femei, de putere, de stăpânire, ci dragostea de frumusețe,de lumină,de adevăr, dragostea mângâiere, îndemn și creație. Nu dragostea care cere,vrea pentru sine,ci dragostea care dăruie, care hrănește pe altul. Nu dragostea sufletului pustiit,ci aceea a sufletului care se revarsă fluvial. Dragostea este cheia clipei și a veșniciei. Dragostea care împrăștie urâtul,urâtul singurătății,topește răul, răul întunericului, alungă tiparele și hotarele, alungă potrivniciile; aduce pretutindeni ființă nouă și nerobitoare. Dragostea naște și pârguiește rodul, transfigurează și înalță sufletul; prin ea dumnezeiasca față joacă focul luminilor de ape în lumea durerilor noastre.[...]Este în firea omului să învingă prin dragoste. Dumnezeul întrupat ne-a dezvăluit lumea nouă,adevărul, viața și puterea prin dragoste. Omul este om prin puterea dragostei sale. Să iubești un copac, o floare, un copil, o femeie, să iubești pământul și cerul boltit albastru,să iubești totul: joc,cântec, lumină,jocul și armonia cosmică, să iubești îndeosebi omul,fratele tău, bun sau ticălos, tare sau slab, să-L iubești pe Dumnezeu cu puterile tale însutite peste ființa ta legată de păcat. [...]Întâi dragostea. Dragostea care înflorește cireșul,care crește copilul, care satură flămândul, care mângâie răstignitul, dragostea lui Dumnezeu pentru creația Sa. Așa vine pacea, pacea adevărată, pacea Raiului și a vieții veșnice. Pământul e ușor sub pasul tău, ușor ca zborul gândurilor pure, omule, lumina crește și înflorește pe buzele, pe ochii, pe cerul minunilor puse acolo de degetul lui Dumnezeu. Când ai pornit să fii om, să știi că dragostea e cea dintâi virtute, ea este semnul dezrobirilor. Cântecul tău se îneacă fără dragoste și mâna ta bâjbâie. Caută sâmburele vieții. E în tine!
(Ernest Bernea, Îndemn la simplitate)
