Omul e singur și sărac, ca un ecou fugar printre stâncile unui munte. Omul e trist, făptură rătăcită și slabă,orfan al darurilor dumnezeiești.Sărman al înțelesului și bucuriei,poartă deschisă tuturor îngenuncherilor. Om, omule bun, pune în cugetul și fapta ta întâi dragostea.
Întâi dragostea. Nu dragostea nesățioasă, dragostea de bogăție, de femei, de putere, de stăpânire, ci dragostea de frumusețe,de lumină,de adevăr, dragostea mângâiere, îndemn și creație. Nu dragostea care cere,vrea pentru sine,ci dragostea care dăruie, care hrănește pe altul. Nu dragostea sufletului pustiit,ci aceea a sufletului care se revarsă fluvial. Dragostea este cheia clipei și a veșniciei. Dragostea care împrăștie urâtul,urâtul singurătății,topește răul, răul întunericului, alungă tiparele și hotarele, alungă potrivniciile; aduce pretutindeni ființă nouă și nerobitoare. Dragostea naște și pârguiește rodul, transfigurează și înalță sufletul; prin ea dumnezeiasca față joacă focul luminilor de ape în lumea durerilor noastre.[...]Este în firea omului să învingă prin dragoste. Dumnezeul întrupat ne-a dezvăluit lumea nouă,adevărul, viața și puterea prin dragoste. Omul este om prin puterea dragostei sale. Să iubești un copac, o floare, un copil, o femeie, să iubești pământul și cerul boltit albastru,să iubești totul: joc,cântec, lumină,jocul și armonia cosmică, să iubești îndeosebi omul,fratele tău, bun sau ticălos, tare sau slab, să-L iubești pe Dumnezeu cu puterile tale însutite peste ființa ta legată de păcat. [...]Întâi dragostea. Dragostea care înflorește cireșul,care crește copilul, care satură flămândul, care mângâie răstignitul, dragostea lui Dumnezeu pentru creația Sa. Așa vine pacea, pacea adevărată, pacea Raiului și a vieții veșnice. Pământul e ușor sub pasul tău, ușor ca zborul gândurilor pure, omule, lumina crește și înflorește pe buzele, pe ochii, pe cerul minunilor puse acolo de degetul lui Dumnezeu. Când ai pornit să fii om, să știi că dragostea e cea dintâi virtute, ea este semnul dezrobirilor. Cântecul tău se îneacă fără dragoste și mâna ta bâjbâie. Caută sâmburele vieții. E în tine!
(Ernest Bernea, Îndemn la simplitate)
Întâi dragostea. Nu dragostea nesățioasă, dragostea de bogăție, de femei, de putere, de stăpânire, ci dragostea de frumusețe,de lumină,de adevăr, dragostea mângâiere, îndemn și creație. Nu dragostea care cere,vrea pentru sine,ci dragostea care dăruie, care hrănește pe altul. Nu dragostea sufletului pustiit,ci aceea a sufletului care se revarsă fluvial. Dragostea este cheia clipei și a veșniciei. Dragostea care împrăștie urâtul,urâtul singurătății,topește răul, răul întunericului, alungă tiparele și hotarele, alungă potrivniciile; aduce pretutindeni ființă nouă și nerobitoare. Dragostea naște și pârguiește rodul, transfigurează și înalță sufletul; prin ea dumnezeiasca față joacă focul luminilor de ape în lumea durerilor noastre.[...]Este în firea omului să învingă prin dragoste. Dumnezeul întrupat ne-a dezvăluit lumea nouă,adevărul, viața și puterea prin dragoste. Omul este om prin puterea dragostei sale. Să iubești un copac, o floare, un copil, o femeie, să iubești pământul și cerul boltit albastru,să iubești totul: joc,cântec, lumină,jocul și armonia cosmică, să iubești îndeosebi omul,fratele tău, bun sau ticălos, tare sau slab, să-L iubești pe Dumnezeu cu puterile tale însutite peste ființa ta legată de păcat. [...]Întâi dragostea. Dragostea care înflorește cireșul,care crește copilul, care satură flămândul, care mângâie răstignitul, dragostea lui Dumnezeu pentru creația Sa. Așa vine pacea, pacea adevărată, pacea Raiului și a vieții veșnice. Pământul e ușor sub pasul tău, ușor ca zborul gândurilor pure, omule, lumina crește și înflorește pe buzele, pe ochii, pe cerul minunilor puse acolo de degetul lui Dumnezeu. Când ai pornit să fii om, să știi că dragostea e cea dintâi virtute, ea este semnul dezrobirilor. Cântecul tău se îneacă fără dragoste și mâna ta bâjbâie. Caută sâmburele vieții. E în tine!
(Ernest Bernea, Îndemn la simplitate)
Un comentariu:
Caută sâmburele vieții. E în tine! Luând asupra Sa natura noastră omenească, Domnul Hristos a înălţat omenirea. Cei păcătoşi sunt astfel în poziţia în care : prin legătura cu Domnul Hristos : pot în adevăr să devină vrednici de numele de "fii ai lui Dumnezeu".O astfel de iubire este fără egal. Să fim numiţi copii ai împăratului ceresc! Preţioasă făgăduinţă! "Dumnezeu este iubire" este scris pe fiecare boboc de floare ce stă să se deschidă, pe fiecare fir de iarbă ce se ridică. Cuvântul lui Dumnezeu descoperă caracterul Său. El însuşi a făcut şi face cunoscut iubirea şi mila Sa infinită. Când Moise s-a rugat: "Arată-mi slava Ta", Domnul a răspuns: "Voi face să treacă pe dinaintea ta toată frumuseţea Mea" (Exod 33,18.19). Aceasta este slava Sa. Domnul a trecut pe dinaintea lui Moise "şi a strigat: 'Domnul Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie, care îşi ţine dragostea până la mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul'". (Exod 34,6.7). "El este milos şi plin de îndurare, îndelung răbdător şi bogat în bunătate", pentru că "Îi place îndurarea". (Iona 4,2; Mica 7,18).Dumnezeu a legat inimile noastre de El prin nenumărate dovezi ale iubirii Sale din ceruri şi de pe pământ. El a căutat să ni Se descopere prin lucrurile din natură şi prin cele mai profunde şi gingaşe legături omeneşti pe care inimile noastre le pot cunoaşte. Pentru a descoperi lumii iubirea nemărginită a lui Dumnezeu, Domnul Iisus a venit să trăiască printre oameni.El a luat asupra Sa natura omenească, pentru ca în acest fel să poată satisface mai bine nevoile omului.Domnul Hristos nu critica slăbiciunea omenească. El a rostit adevărul, dar totdeauna l-a rostit cu iubire. Acesta este caracterul lui Dumnezeu, căci din inima Tatălui se revarsă asupra fiilor oamenilor torentele milei divine manifestate în Isus Hristos. Mântuitorul cel iubitor şi milostiv era Dumnezeu "arătat în trup" (1 Timotei 3,16).Domnul Hristos a fost mijlocul prin care Tatăl a putut să-Şi reverse asupra unei lumi căzute în păcat nemărginita Sa iubire. "Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine" (2 Corinteni 5,19).În agonia Ghetsemanilor, în moartea ispăşitoare de pe crucea Golgotei inima Iubirii infinite a plătit preţul mântuirii noastre. Domnul Isus spunea: "Tatăl Mă iubeşte, pentru că îmi dau viaţa, ca iarăşi s-o iau" (Ioan 10,17). Sau cu alte cuvinte: "Atât de mult vă iubeşte Tatăl meu, încât pe Mine Mă iubeşte mai mult pentru că Mi-am dat viaţa pentru mântuirea voastră. "Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu". :)
Trimiteți un comentariu