BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...
Preot Ioan
De când există neamul românesc, de aproape 2000 de ani, credinţa lui a fost fără strămutare cea dreaptă şi sfântă, aşa cum a primit-o de la Iisus Hristos prin Sfântul Apostol Andrei, care a poposit şi propovăduit în Dobrogea. Nici năvălirile barbare, nici jugul Semilunei, nici ameninţările sau ademenirile vecinilor de altă lege n-au putut clinti din credinţa lor pe înaintaşii noştri. Pentru apărarea credinţei ortodoxe şi a moşiei strămoşeşti şi-au vărsat sângele, şi-au dat viaţa strămoşii noştri de la cel mai mic la cel mai mare, de la vlădică până la opincă. Ceea ce am fost şi ceea ce suntem astăzi se datorează în mare parte Sfintei Biserici Ortodoxe. Noţiunile de ROMÂN şi CREŞTIN-ORTODOX sunt strâns şi indisolubil legate una de alta. Mare este bucuria noastră că facem parte din Biserica Ortodoxă. Cu o gură şi o inimă să mărturisim şi să ne rugăm, cu ajutorul lui Dumnezeu, să nu apucăm pe povârnişul rătăcirilor şi să nu ne lepădăm de „ADEVĂR“ căci El este numai unul, cu toate că numărul cultelor religioase şi al sectelor este extraordinar de mare. Şi cu toate acestea nu se vorbesc de rău una pe alta şi nici nu se învinuiesc una pe cealaltă că au învăţături greşite. Printre cultele care se ostenesc să atragă de partea lor creştini ortodocşi este şi cel adventist de ziua a şaptea (AZŞ). Adventiştii „garantează“ adepţilor lor starea de „aleşi“ şi „sfinţi“ în împărăţia de 1000 de ani.
ORIGINEA ADVENTIŞTILOR
Denominaţiunea „Adventişti de Ziua a Şaptea“ a apărut în prima jumătate a secolului trecut. Doctrina (învăţătura) lor are ca punct central apropiata venire a lui Hristos, Care va întemeia Împărăţia de 1000 de ani pe pământ. DE AICI ŞI NUMELE LOR: ADVENTUS = VENIRE.
SCURT ISTORIC
În 1831, când William Müller, un fermier din Massachusetts, de credinţă baptistă a început să ţină predici ocazionale în care se vorbea despre apropiata venire a lui Hristos pentru a întemeia o împărăţie de 1000 de ani pe pământ, s-au găsit destui adepţi care să-l asculte, să-l creadă şi să-l urmeze. DACĂ PÂNĂ ÎN SECOLUL AL XIX-LEA, CREŞTINII CARE AŞTEPTAU VENIREA LUI HRISTOS PE PĂMÂNT N-AU FIXAT O DATĂ ANUME, WILLIAM MÜLLER O VA FACE.
Născut din părinţi baptişti, William Müller a studiat cărţile profetice ale Vechiului Testament şi Apocalipsa şi a ajuns la concluzia că Hristos va coborî pe pământ în anul 1843. Această falsă profeţie şi-a anunţat-o cu 10 ani înainte (1833), însă anul 1843 a trecut ca oricare altul fără să se producă evenimentul mult aşteptat. Müller declară adepţilor săi că nu i-a înşelat, însă este vorba de o eroare de calcul. Ucenicul său, Samuel Snow, este însărcinat să „caute“ greşeala. Şi într-adevăr după ce revede calculul magistrului, acesta găseşte greşeala: nu era vorba de anul 1843, ci de anul 1844, iar ziua exactă a coborârii lui Hristos era 10 octombrie. Pe măsură ce se apropia ziua fixată, discipolii lui Müller îşi părăseau ocupaţiile, iar în vitrinele magazinelor din Boston se găseau anunţuri ca acesta: „Aici se vând ieftin haine albe pentru călătoria la cer din 10 octombrie 1844“. Pentru negustori „evenimentul“ a fost o afacere bună. Adventiştii lui Müller au trăit noaptea de 9 spre 10 octombrie cu multă înfrigurare. Adunaţi într-o sală mare din Boston sau urcaţi pe acoperişuri şi pe coline, îmbrăcaţi în veşminte albe, ei au aşteptat toată noaptea sunetul trâmbiţei îngereşti care trebuia să vestească lumii coborârea lui Hristos. Müller a trebuit să recunoască a doua oară că s-a înşelat. El şi-a sfătuit adepţii să se întoarcă la baptişti. Calea întoarcerii era însă imposibilă. S-au divizat în: Adventiştii Evangheliei, Creştinii Adventului, Uniunea Adventului etc. Acum apare o tânără delirantă de 17 ani care, după căsătorie, va deveni cunoscută sub numele de Hellen G. White. Având o sănătate şubredă, a fost nevoită să-şi întrerupă cursurile şcolare în clasa a treia primară, din cauza gravelor crize şi halucinaţii, fie ereditare, fie însuşite din practica „căderii“ în transă a membrilor sectei metodiştilor. Eşecul lui Müller nu a descumpănit-o, ci dimpotrivă, l-a speculat prompt şi cu succes. Chiar în anul căsătoriei, Hellen White pretinde că are o „revelaţie“ prin care Dumnezeu i-a poruncit să serbeze Sabatul în ziua a şaptea din săptămână. Această idee i-a fost inspirată de fapt din scrierea unui alt adventist, căpitanul de vapor Iosif Bates. Adventiştii de ziua a şaptea spun că Hellen White (pe care o mai numesc „Spiritul profetic“), a avut 2000 de viziuni şi vise profetice. Însă lucrările Hellenei White, nu sunt scrise de ea, căci navea decât trei clase primare, ci de cei interesaţi în propagarea învăţăturii adventiste într-o lume creştin-ortodoxă.
ADVENTIŞTII DE ZIUA A ŞAPTEA ÎN ROMÂNIA
În anul 1864 a venit în Europa primul predicator al sectei adventiste, Mihail Czechowski, care a predicat mai întâi în Italia, apoi în Elveţia, Franţa, Germania, Austria, Ungaria şi Rusia. În anul 1870 ajunge şi în România şi se stabileşte la Piteşti. Primii adepţi sunt Toma Aslan şi fratele lui care organizează o grupare adventistă în Piteşti. În 1881 GRUPAREA AVEA DOAR 13 MEMBRI, IAR CINCI ANI MAI TÂRZIU ERA PE CALE DE DISPARIŢIE. Un grup de adventişti germani s-a stabilit în Dobrogea şi au format un nucleu în satul Sarighiol. Tot în Dobrogea s-a refugiat din Rusia un alt adventist Babienco, care va organiza altă grupare. Prin anul 1900 apare şi în Bucureşti cea dintâi grupare adventistă al cărei coordonator era studentul în medicină, Petre Paulini.
DOCTRINA (ÎNVĂŢĂTURA) ADVENTISTĂ:
► Biblia este inspirată de Dumnezeu.
► Dumnezeirea sau Sfânta Treime este alcătuită din Tatăl, Fiul şi Spiritul Sfânt.
► Iisus Hristos a murit pentru păcatele oamenilor, a înviat din morţi, S-a înălţat la cer şi mijloceşte pentru oameni la Dumnezeu Tatăl.
► Pentru a dobândi mântuirea, fiecare trebuie să se nască din nou; această naştere din nou înseamnă o deplină transformare a vieţii şi a caracterului.
► Statul este considerat o instituţie rânduită de Dumnezeu.
DAR
1. Se declară cunoscători ai datei exacte a celei de-a doua veniri a Mântuitorului.
2. Serbează Sabatul.
3. Ţin legea Vechiului Testament.
4. Respectă anumite reguli sanitare.
5. Resping preoţia, Sfânta Tradiţie, cultul icoanelor, pomenile etc.
1. SE POATE CUNOAŞTE DATA EXACTĂ A PARUSIEI?
Aici atingem un punct foarte sensibil al învăţăturii adventiştilor. De fapt, chiar numele de „adventişti“ vine de la pretenţia acestora că ştiu „cu exactitate“ data celei de-a doua veniri a Mântuitorului (ADVENTUS = PARUSIE = A DOUA VENIRE). Primii adventişti, care „au aflat“ data exactă a celei de-a doua veniri, au fost chiar întemeietorii cultului. W. Müller, tălmăcind cărţile profetice ale Vechiului Testament şi Apocalipsa, a dat câteva date „exacte“ ale venirii lui Iisus - 1843, apoi 10 octombrie 1844, dată rectificată de S. Snow. Însă Hristos nu a apărut, înşelăciunea fiind dovedită, W. Müller şi-a recunoscut public greşeala, sfătuindu-i pe adepţi să revină la baptişti. Cea care a salvat calculele „corecte“ s-a dovedit a fi Hellen White, care a declarat că în 1844 Hristos nu a venit în trup, El dorind întâi să cureţe Sanctuarul Ceresc (?!?), iar apoi va veni să întemeieze împărăţia Sa de 1000 de ani. De ce încearcă adventiştii să calculeze data exactă a celei de-a doua veniri? Mântuitorul ne-a avertizat că „nimeni nu ştie de ceasul când va veni Fiul Omului“ (Matei 24:36); „Nu este al vostru a şti anii şi vremurile pe care Tatăl le-a pus în stăpânirea Sa“ (Faptele Apostolilor 1:7). El ne-a sfătuit doar să priveghem pentru că nu se ştie când va veni stăpânul casei (Luca 12:37-38). Singura explicaţie este aceea că „fraţii“ adventişti au fost înşelaţi, devenind „fii ai înşelătorului diavol“ (Ioan 8:4). Sfântul Apostol Pavel ne spune cât se 5 poate de clar: „În privinţa venirii Domnului nostru Iisus Hristos şi a adunării noastre împreună cu El, vă rugăm, fraţilor, să nu vă clătinaţi degrabă cu mintea, nici să vă spăimântaţi nici de vreun duh, nici de vreun cuvânt, nici de vreo scrisoare ca pornită de la noi, cum că ziua Domnului a şi sosit. Să nu vă amăgească nimeni cu nici un chip; căci ziua Domnului nu va sosi până ce mai întâi nu va veni lepădarea de credinţă şi nu se va da pe faţă omul nelegiuirii, fiul pierzării“ (2Tesaloniceni 2:1-3); „Deci, dar, fraţilor, staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţi învăţat, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră“ (2Tesaloniceni 2:15).
2. SABATUL SAU DUMINICA?
Duminica este ziua cinstită de creştini. Este o mare diferenţă între serbarea Duminicii - proprie creştinilor - şi odihna Sabatului - proprie evreilor. Privind schiţa de mai jos cu cele trei mari religii ale lumii, putem observa că vinerea este ziua de odihnă a musulmanilor, SÂMBĂTA ESTE ZIUA DE ODIHNĂ A EVREILOR, duminica - ziua de odihnă şi sărbătoare a creştinilor. Punem o întrebare simplă şi clară: adventiştii din ţara noastră de ce ţin Sabatul??? Sunt evrei sau sunt creştini??? Dacă sunt creştini atunci să ţină Duminica !!! Adventiştii au început să ţină Sabatul după 1846, când „profeta“ Hellen White susţine că a primit un mesaj de la Dumnezeu prin care-i poruncea (?!?) să restituie „adevărata zi de odihnă“ adică Sabatul. Trebuie menţionat că până în 1846 adventiştii au serbat, ca toţi creştinii, ziua de Duminică. Ce i-a determinat pe adventişti să revină la Sabat? Hellen White este cea care i-a convins pe adepţi să ţină Sabatul motivând că Hristos, care a venit „în duh“ în 1844, nu a venit în trup pentru că nu este ţinută adevărata zi de odihnă (?!?). După aşa-zisa „revelaţie“ a Hellenei White, o parte din adventişti părăsesc cultul şi formează grupul adventiştilor reformişti. Adepţii care au acceptat revenirea la Sabat s-au numit „adventişti de ziua a şaptea“ (A.Z.Ş.) sau adventişti sabatişti.
6 DE CE SERBĂM NOI DUMINICA?
Termenul „Sabat“ este de origine evreiască şi nu se traduce cu „Sâmbătă“, ci se traduce cu „Odihnă“. Sâmbătă este un cuvânt de origine latină, aşa cum tot de origine latină sunt şi denumirile celorlalte zile ale săptămânii (luni, marţi, miercuri, joi, vineri). La evrei, zilele săptămânii erau pur şi simplu enumerate: ziua întâi a săptămânii, ziua a doua, a treia, a patra, a cincea, a şasea, a şaptea. ► Sărbătoarea sâmbetei a fost sădită de la începutul existenţei omeneşti? Categoric nu! De la Adam până la Moise au trecut 4108 ani şi nici Scriptura nu era scrisă, nici sâmbăta nu se ţinea ca sărbătoare de vreun popor. Să analizăm un citat biblic care spune aşa: „Şi a binecuvântat Dumnezeu ziua a şaptea şi a sfinţit-o pentru că într-însa S-a odihnit de toate lucrurile Sale pe care le-a făcut şi le-a pus în rânduială“(Facerea 2:3). Dar versetul se referă numai la odihna lui Dumnezeu, pentru că nicăieri, până în vremea lui Moise, nu se afirmă că şi omul s-a odihnit în ziua a şaptea. De altfel, omul nici nu avea pentru ce să se odihnească, întrucât trecuse abia o zi de la creaţia sa. Pe de altă parte, exegeţii biblici apreciază că de fapt, odihna aceasta înseamnă încheierea creaţiei. Ne întrebăm: „Mai poate fi numit oare Dumnezeu Fiinţa Aceea Supremă, dacă El oboseşte şi Se odihneşte ca şi noi? Ştiind că „Duh este Dumnezeu“(Ioan 4:24), să vedem ce ne spune proorocul: „Nu ştii tu, sau n-ai aflat tu că Domnul este Dumnezeu veşnic, Care a făcut marginile pământului, Care nu oboseşte şi nici nu Îşi sleieşte puterea?“ (Isaia 40:28). Deci, rezultă foarte clar, că nu este vorba de odihna lui Dumnezeu, precum expresia „Iahve sabat“ nu înseamnă Dumnezeu S-a odihnit, ci Dumnezeu a încheiat creaţia lumii.
► A primit Adam în Rai sau după ce a fost izgonit, porunca de a serba ziua a şaptea? Sărbătoarea sâmbetei a fost hotărâtă de la începutul existenţei omeneşti? Categoric nu! Nu, pentru că în rai toate zilele erau deopotrivă, iar referatul biblic nu ne spune că Adam s-a odihnit după ce Dumnezeu l-a pus să lucreze Grădina Edenului. Dar nici după ce au călcat porunca şi au fost izgoniţi, nu li s-a dat primilor oameni porunca serbării zilei a şaptea. Dimpotrivă, toată viaţa omului devine o continuă muncă pentru a-şi dobândi hrana. «Pentru că ai ascultat vorba femeii tale şi ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit „Să nu mănânci“, blestemat va fi pământul pentru tine. Cu osteneală să te hrăneşti din el în toate zilele vieţii tale» (Facerea3:17).
► Dar oare această indicaţie „şi a fost seară şi a fost dimineaţă; ziua întâi“ (a doua, a treia,... a şasea) se referă strict la o zi solară? Dacă ne gândim bine, o zi solară înseamnă timpul necesar Pământului pentru a face o rotaţie de 360 zile în jurul axei sale. Bine, dar luminătorii zilei şi ai nopţii au fost creaţi în „ziua a patra“ deci până în „ziua a patra“ nu avem zile solare, ci pot fi socotite chiar epoci sau ere, conform spuselor psalmistului „O mie de ani înaintea ochilor Tăi sunt ca ziua de ieri, care a trecut şi ca straja nopţii“ (Psalm 89:4). Atenţie însă, chiar ziua a şaptea poate fi socotită un timp mai îndelungat, căci nu ni se spune „şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a şaptea“, ci ni se spune numai „ziua a şaptea“. De la facerea lumii, nici unul dintre aleşii lui Dumnezeu: Avram, Isaac, Iacov şi Iosif n-au ţinut o zi de odihnă. Când au intrat evreii în Egipt, erau 75 de suflete (Facerea 46:27), iar după 430 de ani de robie (Ieşirea 12:40) erau 600.000, afară de copii. Deci strict pentru aceşti evrei a dat Dumnezeu porunca aceasta: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Care te-am scos din pământul Egiptului şi din casa robiei“ (Ieşirea 20:2). Prin urmare, Biblia ne spune lămurit că păzirea poruncii sabatului s-a dat în vremea lui Moise, când se afla cu iudeii în pustiul Sin (Ieşirea 16:26-29).
► Această poruncă nu s-a dat şi altor popoare? Nu, după cum rezultă din cartea Ieşirii: „Să păzească fiii lui Israel sâmbăta, prăznuind ziua odihnei din neam în neam, ca un legământ veşnic. Să fie acesta semn veşnic între Mine şi fiii lui Israel“ (Ieşirea 31:16-17). Se vede clar că sabatul este legământ veşnic, dar numai pentru poporul lui Israel. Moise a rânduit sâmbăta ca zi de odihnă şi nu de sărbătoare. Nu trebuie confundată ziua de sărbătoare cu cea de odihnă, care poate fi orice zi a săptămânii. Dar atenţie, cuvântul „veşnic“ are sensul de durabil şi semnifică epoca Vechiului Testament, după sfârşitul căreia începe un veac nou şi un legământ nou: „Iată vin zile, zice Domnul, când voi încheia cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda legământ nou. Însă nu ca legământul pe care l-am încheiat cu părinţii lor în ziua când i-am luat de mână ca să-i scot din pământul Egiptului“ (Ieremia 31:31-32). „Legi veşnice“ au fost şi: arderea neîntreruptă a candelei înaintea chivotului legii (Ieşirea 27:21); modul de înjunghiere a 8 animalelor de jertfă (Levitic 17:7); consumarea rituală a animalelor de jertfă (Levitic 17:7); consumarea mielului pascal (Numerii 9:11); ziua împăcării (Levitic 23:23-31) care însă azi nu se mai respectă întocmai .
► Sabatul a fost dat numai evreilor, deci este o sărbătoare strict evreiască. Spun aceasta deoarece din Scriptura Vechiului Testament nu reiese că această sărbătoare trebuie să fie ţinută de toate neamurile de sub cer. Spre argumentare, găsim în Noul Testament că: „Legea şi proorocii au fost până la Sfântul Ioan Botezătorul“ (Luca 16:16) sau „Legea ne-a fost călăuză spre Hristos ca să ne îndreptăm prin credinţă, iar dacă a venit credinţa, nu mai suntem sub călăuză“ (Galateni 3:24-25) şi totodată se ştie că: „Sfârşitul legii este Hristos“ (Romani 10:4). Odată cu venirea Mântuitorului, sâmbăta nu mai este zi de odihnă. Hristos a fost acuzat că nesocoteşte sfinţenia sâmbetei, atunci când îl vindecă pe cel cu mâna uscată (Matei 12:10). Este acuzat că „dezleagă sâmbăta“, ba chiar ziceau unii dintre farisei „Acest om nu este de la Dumnezeu pentru că nu păzeşte sâmbăta (Ioan 9:16). La Scăldătoarea Vitezda, în zi de sâmbătă, vindecă pe slăbănog spunându-i „Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi“ (Ioan 5:8). Şi, într-adevăr, purtarea sarcinii (în cazul acesta a patului) era interzisă în Legea Veche „Aşa grăieşte Domnul: Păziţi-vă sufletele şi nu duceţi sarcini în ziua de odihnă...“ (Ieremia 17:21-22). Deci, Mântuitorul, prin toate aceste minuni şi prin purtarea patului sâmbăta, desfiinţa valoarea sâmbetei ca zi de odihnă. Iudeii s-au convins că Hristos desfiinţează sâmbăta şi „pentru aceea prigoneau pe Iisus şi căutau să-L omoare că făcea acestea sâmbăta“(Ioan 5:16).
► O altă mare dovadă că Domnul Hristos a făcut din sâmbătă o zi oarecare: Într-o zi a venit la El un tânăr cu întrebarea: „Bunule Învăţător, ce bine să fac ca să am viaţă veşnică?“. I-a repetat Hristos, DOAR poruncile: „Să nu ucizi, să nu săvârşeşti adulter, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb, să-ţi cinsteşti părinţii, să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi“(Matei 19:18-19). Întrebăm: DE CE NU L-A ÎNDEMNAT HRISTOS PE TÂNĂR SĂ PĂZEASCĂ SÂMBĂTA CA SĂ SE MÂNTUIASCĂ, AŞA CUM SPUN AZI ADVENTIŞTII CĂ NU SE POT MÂNTUI FĂRĂ ŢINEREA SÂMBETEI?
► Toţi cei care cinstesc sâmbăta ne aduc falsul argument că sabatul este important pentru că Însuşi Mântuitorul a intrat sâmbăta în sinagogă (Marcu 6:2; Luca 4:16-31). Însă Hristos a intrat în sinagogă sâmbăta pentru că doar atunci îi putea găsi pe iudei adunaţi acolo. Dacă suntem foarte atenţi, observăm că, deşi Mântuitorul a cercetat regulat sinagoga, El a fost un reformator subtil al cultului iudaic, iniţiind trecerea treptată de la serbarea sabatului, la serbarea Duminicii. Tânărului bogat nu i-a cerut „păzirea“ sabatului (Matei 19:18-19), deşi călcarea sâmbetei era pedepsită la iudei cu moartea „PĂZIŢI DECI ZIUA DE ODIHNĂ, CĂCI EA ESTE SFÂNTĂ PENTRU VOI. CEL CE O VA ÎNTINA, ACELA VA FI OMORÂT“ (Ieşirea 31:14). Nu era necesară porunca ţinerii sâmbetei spre mântuire. În Sinodul de la Ierusalim, ţinut în anul 50, Sfinţii Apostoli au stabilit patru puncte din Lege ca obligatorii pentru păgânii (neiudeii) care aderă la creştinism, şi anume „Să le scriem să se ferească de întinările idolilor, de desfrâu, de animale sugrumate şi de sânge“ (Faptele Apostolilor 15:20). Despre sărbătoarea sabatului nu se aminteşte nimic, ca de altfel nicăieri în Noul Testament.
► Faptul că Sfântul Apostol Pavel a intrat sâmbăta în sinagogă, este o dovadă pentru a prăznui sâmbăta ca zi de odihnă? Categoric nu, deşi „după obiceiul său, a intrat la ei (în sinagoga din Tesalonic) şi în trei sâmbete le-a grăit din Scripturi“ (Fapte 17:2). Să nu uităm că Sfântul Apostol le vorbea creştinilor în ziua Duminicii (Fapte 20:7). Auziţi ce spune Biblia: „Şi vorbea în sinagogă în fiecare sâmbătă şi aducea la credinţă iudei şi elini“ (Fapte 18:4).
► Dar cum îi încurajează Sfântul Apostol Pavel pe Coloseni? Sfântul Apostol Pavel li se adresează colosenilor cu următoarele cuvintele: „Nimeni deci să nu vă judece pentru mâncare sau băutură, sau cu privire la vreo sărbătoare, sau lună nouă sau la sâmbete, care sunt umbra celor viitoare (adică sâmbăta era umbra Duminicii), iar trupul este al lui Hristos“ (Coloseni 2:16-17). Se vede destul de clar că sărbătoarea sabatului era umbră a sărbătorii Duminicii.
Sfântul Apostol Pavel le-a grăit evreilor din vremea sa despre „Noua zi de odihnă“
lucru care desigur este valabil şi pentru noi, cei de astăzi: „Căci dacă Iosua le-ar fi adus odihnă, Dumnezeu n-ar mai fi vorbit, după acestea, de o altă zi de odihnă. Drept aceea s-a lăsat altă zi de odihnă poporului lui Dumnezeu (Evrei 4:8-9). Se poate vedea că sâmbăta a existat ca zi de odihnă pentru evrei, dar poporului lui Dumnezeu i s-a lăsat altă zi de odihnă: Duminica.
TEMEIURI ALE CONSACRĂRII DUMINICII CA ZI DE SĂRBĂTOARE
1. Dumnezeu-Tatăl a creat lumea şi prima zi a creaţiei este Duminica (Facerea 1:1-5).
2. Dumnezeu-Fiul a înviat a treia zi din morţi tot Duminica (Matei 28:1).
3. Dumnezeu-Duhul Sfânt s-a pogorât peste Sfinţii Apostoli la Rusalii tot Duminica (Fapte 2:1-4).
Privind cu atenţie cele trei puncte de mai sus despre lucrarea Sfintei Treimi, observăm cu uşurinţă că Duminica e zi de bucurie în care prăznuim:
● ZIDIREA LUMII de către Dumnezeu-Tatăl;
● RĂSCUMPĂRAREA EI prin Dumnezeu-Fiul;
● SFINŢIREA LUMII prin Dumnezeu-Duhul Sfânt.
DUMINICA A SĂVÂRŞIT HRISTOS LUCRĂRILE SALE MÂNTUITOARE
Duminica - Mântuitorul investeşte pe Sfinţii Apostoli prin viu grai şi prin pogorârea Sfântului Duh asupra lor cu harul apostolesc, preoţesc şi al duhovniciei (Ioan 20:21-23).
Duminica - se arată lui Luca şi lui Cleopa, săvârşind prima Euharistie în ziua Învierii în faţa lor şi îi împărtăşeşte în Emaus (Luca 24:13-31).
Duminica - se arată celor şapte apostoli la Marea Tiberiadei (Ioan 21:1-22).
Duminica - se arată lui Iacov, tuturor apostolilor şi „la cei peste cinci sute de fraţi“(1Corinteni 15:5-7).
Duminica - s-a arătat Sfântului Apostol Toma (Ioan 20:24-29). Duminica - s-a făcut cea mai mare descoperire a lucrurilor care sunt în cer şi care au să vină, în vremea Sfântului Apostol Ioan (Apocalipsa 1:10).
Duminica - Sfinţii Apostoli săvârşeau Sfânta Liturghie (Fapte 20:6-7; 1Corinteni 16:1-2).
DE CE NU SE ÎNTÂLNEŞTE DENUMIREA DE DUMINICĂ ÎN CELE PATRU EVANGHELII?
este lucru lesne de înţeles. Pentru că aceste Evanghelii au fost scrise înainte de dărâmarea Ierusalimului (Anul 70 d.Hr.) şi încă nu se introduseseră numele date de romani zilelor săptămânii. Această denumire de „Duminică“ o găsim o singură dată în Noul Testament, în Apocalipsa Sfântului Ioan (scrisă la anul 94 d.Hr.). Foarte important este să remarcăm faptul că, deşi zilele săptămânii primiseră numirile romane, totuşi nu i se zice „Ziua Soarelui“, cum o numeau romanii, ci Dies Domenica, adică Ziua Domnului. Adventiştii ne reproşează că noi creştinii acceptăm o prăznuire impusă de Sfântul Împărat Constantin cel Mare în anul 321, dar nu pot aduce probe că marele Împărat Constantin cel Mare este cel care a făcut legea şi a dat porunca pentru serbarea Duminicii ca zi de sărbătoare săptămânală. Iată însă adevărul: Sfântul Împărat Constantin a dat libertate mai întâi creştinilor în anul 313. Observând că aceştia se înmulţesc zilnic şi serbează Duminica drept zi de odihnă, atunci, adică în anul 321, a consfinţit ca întreg imperiul (deci şi păgânii) să serbeze Duminica. Este foarte clar că, prin decretul din anul 321, Împăratul Constantin cel Mare nu a „inventat“ această sărbătoare, ci a recunoscut-o, ea existând încă din secolul I în practica Bisericii, lucru pe care l-am demonstrat. Deci, printr-un act oficial, Duminica nu a fost impusă de împărat nimănui, ci recomandată. În ceea ce priveşte această poruncă a sabatului, să ne gândim că-L putem asemăna pe Dumnezeu cu un stăpân care, pe teritoriul ce-I aparţine, dă o lege şi apoi, atunci când voieşte, o anulează şi dă alta. Nimeni nu-L poate opri. Este vorba de respectarea sâmbetei după Vechiul Testament şi respectiv serbarea Duminicii după Noul Testament .
IUBIŢI CREDINCIOŞI, SĂ PUNEM CÂTEVA ÎNTREBĂRI ADVENTIŞTILOR:
1. De ce a mai venit Hristos, dacă sâmbăta şi cele ale Legii Vechi i-au îndreptat pe oameni?
2. De ce n-a înviat Hristos sâmbăta, pentru ca atunci să fie cu adevărat „Ziua Bucuriei“? Şi a înviat Duminica!
3. Care zi este mai mare: ziua în care un singur popor a ieşit dintr-o robie văzută, trupească, trecătoare (adică - Robia Egiptului) sau ZIUA ÎN CARE TOATE NEAMURILE, PRIN ÎNVIEREA MÂNTUITORULUI, AU SCĂPAT DE ROBIA SUFLETEASCĂ, DIN TIRANIA DIAVOLULUI, A RĂUTĂŢII ŞI A MORŢII (adică - ROBIA SATANEI)?.
4. De ce Sfântul Apostol Pavel n-a frânt pâinea sâmbăta, în sinagogi, ci numai în ziua întâi a săptămânii? (Fapte 20:7).
5. De ce nu se mai aminteşte de loc de ziua a şaptea în Noul Testament?
6. De ce au fost trimişi Sfinţii Apostoli să propovăduiască Evanghelia pe tot pământul într-o zi de Duminică, şi nu într-o zi de sâmbătă?(Ioan 20:19).
7. Dacă sabatul e legământ veşnic „ şi orice legământ veşnic trebuie respectat“, de ce nu mănâncă sectanţii mielul pascal (Ieşirea 31:3) cu azimă, cu ierburi amare, stând în picioare, cu toiege în mâini, gata de plecare?
8. De ce fac adventiştii foc iarna şi sâmbăta în casele lor de rugăciune? Nu contrazic pe Moise care zice: „În ziua odihnei să nu faceţi foc în toate locaşurile voastre“? (Ieşirea 35:3).
9. De ce nu socotesc şi iarna sfântă, la fel ca sâmbăta, după cuvintele „Rugaţi-vă să nu fie fuga voastră iarna, nici sâmbăta“? (Matei 24:20).
10. De ce chiar celelalte grupări de sectanţi nu ţin sâmbăta?
11. De ce marile evenimente ale mântuirii omului s-au petrecut Duminica?
12. Cele trei mii de suflete botezate la Cincizecime respectau ziua de sâmbătă? Nu! Dacă ar fi ţinut sâmbăta, lumea creştină de azi ar fi adventistă, dar acest lucru nu se va întâmpla niciodată!
3. LEGEA VECHIULUI SAU LEGEA NOULUI TESTAMENT? Creştinii ortodocşi ştiu că Biblia (Sfânta Scriptură) este alcătuită din două părţi: Vechiul Testament şi Noul Testament. Ambele sunt inspirate de Dumnezeu şi cuprind Revelaţia Sa, dată nouă oamenilor în mod supranatural. Cu toate acestea ele NU SUNT EGALE CA VALOARE: Vechiul Testament este doar o „călăuză spre Hristos“ (Galateni 3:24), spre Noul Testament, fapt pentru care putem afirma că revelaţia Noului Testament este net superioară celei a Vechiului Testament. Contrar acestui adevăr biblic, învăţătura adventistă înclină spre Vechiul Testament. Astfel, sunt readuse în discuţie probleme precum: revenirea la Sabat, diferenţierile alimentare practicate de evrei precum interzicerea consumării cărnii de porc şi a vinului şi altele. Ce găsim „nou“ în învăţătura adventistă şi ceea ce o caracterizează este calcularea „exactă“ a celei de-a doua veniri a Mântuitorului. Aşadar, învăţătura adventistă cade în aceeaşi greşeală ca şi martorii lui Iehova care neagă distincţia dintre Vechiul Testament şi Noul Testament.
4. MÂNCĂRURI ŞI BĂUTURI CURATE SAU NECURATE?
În epistola sa către Coloseni, Sfântul Apostol Pavel spune: „Nimeni, deci, să nu vă judece pentru mâncare sau băutură, sau cu privire la vreo sărbătoare, sau lună nouă SAU LA SÂMBETE, CARE SUNT UMBRA CELOR VIITOARE, iar trupul (este) al lui Hristos“ (Coloseni 2:16-17). Credincioşii adventişti, neluând în seamă sfatul Sfântului Apostol Pavel şi din greşeala revenirii la prescripţiile Vechiului Testament, au căzut în fariseismul evreiesc al Legii care prevedea anumite restricţii alimentare. Astfel, adventiştii de astăzi, luând drept valabile textele din Levitic, capitolul 11, consideră o greşeală a consuma carnea de porc sau a altor animale „necurate“ şi a bea vin. Dar noi ştim că Dumnezeu a curăţit toate şi nimic nu mai este spurcat, pentru cel ce primeşte mâncarea şi băutura cu credinţă. Acest 14 lucru se vede lămurit şi din revelaţia dată de Dumnezeu Sfântului Petru. Pe când îi era foame, Sfântul Apostol Petru a căzut în extaz şi a văzut cerul deschis şi coborându-se ceva ca o faţă mare de pânză, legată în patru colţuri şi în ea erau toate dobitoacele cu patru picioare şi târâtoarele pământului şi păsările cerului «şi a fost glas către el: „Sculându-te, Petre, junghie şi mănâncă. Iar Petru a zis: nicidecum, Doamne, căci niciodată n-am mâncat nimic spurcat şi necurat. Şi iarăşi, a doua oară, a fost glas către el: „CELE CE DUMNEZEU A CURĂŢIT, TU SĂ NU LE NUMEŞTI SPURCATE!“ (Fapte 10:13-14). Această întâmplare are un dublu înţeles: pe de o parte Dumnezeu a arătat că şi păgânii pot intra în Biserică: „Aşadar şi păgânilor le-a dat Dumnezeu pocăinţă spre viaţă“ (Fapte11:18), iar apoi pentru creştini nu mai sunt valabile restricţiile Vechiului Testament pentru că „cele ce Dumnezeu a curăţit, tu să nu le numeşti spurcate“ (Fapte Apostolilor 10:15). În Noul Testament vedem că pentru cel cu o conştiinţă tare, toate sunt curate: „Ştiu şi sunt încredinţat în Domnul Iisus Hristos că nimic nu este întinat prin sine (spurcat, necurat), decât numai pentru cel ce gândeşte că e ceva întinat; pentru acela întinat este. Nu strica, pentru mâncare, lucrul lui Dumnezeu. Toate sunt curate, dar rău este pentru omul care mănîncă spre poticnire. Bine este să nu mănânci carne, nici să bei vin, NICI SĂ FACI CEVA DE CARE FRATELE TĂU SE POTICNEŞTE, SE SMINTEŞTE SAU SLĂBEŞTE (în credinţă)“ -Romani 14:14-20-21. Aşadar, nu mâncarea sau băutura în sine este un păcat, ci sminteala pe care o produce consumarea lor dacă este făcută în faţa cuiva „slab în credinţă“.
Vin sau must???
În privinţa băuturii, avem următorul îndemn: „De acum nu bea numai apă, ci foloseşte PUŢIN VIN, pentru stomacul tău şi pentru desele tale slăbiciuni“ (Timotei 5:23). Chiar Mântuitorul a băut vin la nunta din Cana Galileii: „Şi când nunul a gustat apa care se făcuse vin... i-a zis: Orice om pune întâi vinul cel bun şi, când se ameţesc, pune pe cel mai slab dar tu ai ţinut vinul cel bun până acum“ (Ioan 2:9-10). Mântuitorul a folosit vin la Cina cea de taină (Luca 22:18-20) şi este foarte clar că dacă Domnul Iisus Hristos ar fi considerat vinul ca ceva „spurcat“ sau oprit de a se consuma, nu ar mai fi transformat apa în vin, în Cana Galileii şi n-ar fi binecuvântat paharul cu vin la Cina cea de taină. În concluzie, trebuie spus că Dumnezeu nu mai impune oamenilor restricţii alimentare de genul celor din Vechiul Testament, care erau influenţate în unele cazuri de atitudini religioase, sociale etc. (de exemplu, popoarele păgâne vecine poporului evreu erau mari crescătoare de porci - Luca 8:32-37, din care cauză consumarea cărnii de porc era văzută ca o înclinare spre păgânism). Au fost perioade de foamete, lipsuri, cataclisme când oamenii - creştinii - au consumat carnea unor animale (câini, pisici, şerpi etc.) fără a săvârşi prin aceasta un păcat în faţa lui Dumnezeu.
ADVENTIŞTII SPUN CĂ MORŢII STAU ÎNTR-O STARE DE INCONŞTIENŢĂ PÂNĂ LA A DOUA VENIRE
Ţinta acestei învăţături este desfiinţarea cultului Sfinţilor şi a rugăciunilor pentru cei morţi. Numai că ei au de luptat aici chiar cu Cuvântul lui Dumnezeu, în care firul roşu este nemurirea sufletului, drept consecinţă a Învierii Domnului. „De va fi şi murit, viu va fi“, ideea aceasta domină parabola bogatului căruia i-a rodit ţarina şi parabola bogatului nemilostiv şi sărmanul Lazăr. Tot această idee o găsim şi în Schimbarea la faţă a Mântuitorului, când apar Moise şi Ilie vorbind cu Iisus. Deci Împărăţia lui Dumnezeu se compune numai din vii, fie că sunt aici în trup, ori dincolo cu sufletul.
Preoţii din România l-au răstignit pe Iisus Hristos ??????
Primul lucru pe care un adventist îl reproşează unui ortodox este acela că preoţii L-au răstignit pe Hristos. Iată ce scrie în Biblie: „Şi când s-a făcut ziuă s-au adunat bătrânii poporului, arhiereii şi cărturarii şi L-au dus pe El (Iisus Hristos) în sinedriul lor“ (Luca 22:66). Este clar că nu preoţii din Dacia sau de oriunde, ci arhiereii şi cărturarii evrei. Ce vină au preoţii din Dacia dacă aceia L-au răstignit? Să ne gândim puţin: Hristos S-a înălţat la cer cu trupul în anul 33. De-abia în anul 40, deci 7 ani mai târziu, a ajuns Sfântul Apostol Andrei şi a încreştinat Dacia. Deci, încă 7 ani după Înălţare strămoşii noştri n-au ştiut că Iisus Hristos S-a întrupat şi S-a răstignit pentru mântuirea noastră. Aceasta este lucrarea diavolului care-l rupe pe creştin de preot şi-l aruncă în iad. Cine nu mai are preot nu-L mai are pe Dumnezeu. Preotul nu este Dumnezeu, ci legătura dintre Dumnezeu şi om în Sfintele Taine. Spre exemplu: uzina electrică este Dumnezeu, firul de sârmă este preotul, credinciosul este becul, iar curentul care circulă prin sârme este harul Duhului Sfânt. Cine renunţă la sârmă (preot), aceluia nu i se va aprinde „becul din suflet“. Să nu uităm că preotul nu este pastor, iar pastorul nu este preot, precum bărbatul nu este femeie şi femeia nu este bărbat deşi om se numesc şi unul şi altul. Atât preotul cât şi pastorul ne vorbesc despre Hristos. Diferenţa dintre ei este ca aceea dintre bărbat şi femeie: femeia poate naşte copii, bărbatul nu poate. Tot aşa şi preotul poate „naşte spiritual“ (prin Botez, Spovedanie etc.), în timp ce pastorul nu poate face acest lucru, nefiind hirotonit. Iată în paginile următoare un preot ortodox sfânt, cum la adventişti nu a existat şi nici nu va exista vreodată!
MIRACOLUL DIN GIULEŞTI
Data de 29 septembrie 1998 avea să fie pecetluită pentru români de un semn dumnezeiesc: după 15 ani de la trecerea lui în rândul celor drepţi, trupul preotului Ilie Lăcătuşu a fost găsit intact şi bine mirositor. Fiica părintelui, Maria Sabina Spirache, a declarat: „Nu ne-a surprins faptul că l-am găsit pe tata aşa cum l-am înmormântat. Şi eu şi fiul meu aşteptam această zi ca pe o binecuvântare de la
Dumnezeu. Tata a fost un
martir, a suferit în tăcere,
fără să ne lase vreodată să
înţelegem că durerea care îl
biciuia era peste puterile
unui om... Asta am
descoperit mai târziu, atunci
când tata plecase mult prea
departe, cu tot cu bagajul lui
de suferinţă. El nu mai poate vorbi, dar, cu ajutorul lui Dumnezeu, va
face mult mai mult decât atât... Mulţumim lui Dumnezeu că a fost aşa cum ne-am aşteptat. Surprinderea şi dezamăgirea ar fi fost mari dacă
am fi găsit doar osemintele...“.
Nepotul părintelui, Mihai Spirache, a fost primul care a atins
trupul martirului Lăcătuşu. Atunci s-a întâmplat un fapt mai puţin
obişnuit: vreme de o săptămâna, mâna sa dreaptă şi-a păstrat mirosul
de smirnă, specific sfintelor moaşte. „Nu eram singurul care simţeam
acea mireasmă deosebită şi cei din jurul meu o remarcau!...“, a spus
Mihai Spirache... Razele soarelui de septembrie încălzeau trupul
părintelui care biruise legile firii. Cripta în care sălăşluise timp de 15
ani era pregătită să o primească pe Ecaterina Lăcătuşu, soţia
părintelui, care decedase în urmă cu câteva zile...
Părintele Seceleanu, parohul bisericii „Adormirea Maicii
Domnului“, i-a făcut slujbă după rânduiala bisericească... Din
întunericul criptei, străbătând drumul celor 15 ani, a revenit deasupra
pământului chipul blând al părintelui Ilie Lăcătuşu. Deşi numele şi
adresa cimitirului care „adăposteşte“ trupul părintelui Ilie Lăcătuşu nu
au fost făcute publice, evlavia populară a început să se manifeste
spontan.
Câteva mărturii:
● Teodora Ion (Prahova) - „Fiica mea a fost aici la părintele. Când mi-a povestit, nu ştiam ce să cred. La început eram cam îndoită, parcă cineva mă ţinea acasă. Dar dintr-o dată am simţit o chemare irezistibilă. M-am hotărât brusc... Acum nu pot descrie în cuvinte ce simt. Părintele este o minune... Aş rămâne cât mai mult lângă el!...“ ● Aurel Lucian (Prahova): „Am ajuns aici din întâmplare, zic eu. Era cavoul închis, m-am uitat pe fereastră, din interior venea un miros deosebit, un miros de mir... Eram atât de dezorientat! Am mirosit florile puse pe uşa cavoului! I-am întrebat pe cei prezenţi dacă simt acelaşi lucru! Nu mai ştiam ce să cred. Când a venit doamna Spirache şi a descuiat uşa, ajuns lângă părinte mi-am dat seama că mireasma aceea venea din trupul părintelui... I-am sărutat mâna şi m-am simţit minunat. Mireasma respectivă mi-a inundat trupul...“ Şi pentru că acum există binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, după un an şi jumătate, timp în care a fost ţinut în taină, trupul părintelui Ilie Lăcătuşu poate fi văzut. În fiecare Duminică, între orele 16.00-18.00, urmaşii părintelui Ilie 18 deschid uşa criptei. Cimitirul „Adormirea Maicii Domnului“ din Giuleşti (lângă Institutul Pasteur), ascunde o comoară inestimabilă - trupul părintelui Ilie Lăcătuşu. „Un om ca părintele Ilie poate fi considerat sfânt!“ În faţa unui asemenea caz, nici oamenii de ştiinţă nu au rămas indiferenţi.
● Profesorul Vladimir Belis - directorul Institutului de Medicină Legală: „Din punct de vedere teoretic şi medico-legal, sunt anumite procedee care opresc procesul de putrefacţie: condiţii de mediu speciale (aer foarte uscat şi temperatură scăzută), care la noi în ţară sunt destul de rare, şi tehnica îmbălsămării prin care se distrug germenii de putrefacţie din organism. Sigur, ca om de ştiinţă, nu sunt adeptul teoriilor supranaturale. Dar nici nu pot spune că nu cred în Dumnezeu“.
● Tudor Coman - profesor: „Părintele Ilie Lăcătuşu a fost un om care a suferit foarte mult în viaţă. A fost un martir. A avut ceva special în fiinţa lui, dar nu ştiu ce anume. Am fost şi eu să-l văd. Cu această ocazie i-am făcut câteva măsurători. Are reacţia de activitate a unui om viu. Când i-am trecut mâna peste ochiul drept, la zece centimetri distanţă, părintele a deschis ochiul. Cei care îşi păstrează asemenea însuşiri după moarte, fără ajutorul agenţilor externi, pot fi consideraţi sfinţi. Dincolo de viaţă există enigme de genul acesta. Sunt oameni care toată viaţa se pregătesc pentru întâlnirea cu veşnicia. Prin voinţă, luptă, dar şi prin intervenţia divinităţii, întâlnim exemple ca acesta. În faţa preotului Ilie am rămas surprins ca în faţa unui miracol. Până şi fotografiile părintelui sunt pline de energie...“. Conform Pravilei bisericeşti, trupul părintelui Ilie Lăcătuşu are însuşirile sfintelor moaşte. În Pravila bisericească sunt enumerate cauzele care pot împiedica putrezirea unui trup: menţinerea trupului în condiţii biologice (o alcătuire trupească specială, moartea survenită iarna, când este foarte frig şi gradul ridicat de salinitate al solului), anatematizarea (afurisit, blestemat pentru motive bine întemeiate de un episcop sau chiar de Dumnezeu) şi binecuvântarea lui Dumnezeu (sfinţenia). Menţinerea trupului în condiţii biologice şi anatematizarea sunt excluse. Rămâne cea de-a treia cauză. În Pravilă sunt prezentate şi însuşirile pe care trebuie să le prezinte sfintele moaşte: „Sfintele moaşte sunt nestricăcioase (trupul păstrându-şi aspectul şi proporţiile), sunt frumos mirositoare, sunt uscate şi uşoare, pielea este de culoarea alunului, nu provoacă spaimă, ci bucurie duhovnicească, 19 dând impresia unui om care doarme liniştit“. În cazul afuriseniei, un trup neputrezit este deformat, are degetele zbârcite, părul şi unghiile crescute foarte mult şi provoacă spaimă. În privinţa părintelui Ilie Lăcătuşu, chiar şi imaginile prezentate de noi sunt grăitoare. Însuşirile trupului intact al părintelui Ilie Lăcătuşu corespund cu descrierea sfintelor moaşte din Pravila bisericească. Canoanele bisericeşti referitoare la canonizarea sfinţilor iau în calcul următoarele aspecte: viaţa persoanei în cauză, evlavia poporului şi minunile săvârşite prin mijlocirea posibilului sfânt. Biserica are misiunea de a îndruma credincioşii, dar şi responsabilitatea de a se pronunţa în anumite situaţii. Urmaşii părintelui Ilie Lăcătuşu au respectat întotdeauna tradiţiile Bisericii Ortodoxe. Cu toate acestea, la deshumare s-a săvârşit o eroare destul de gravă: un preot s-a oferit să-i schimbe veşmintele fără binecuvântarea unui episcop. Dogmele bisericeşti interziceau acest lucru. Acestea erau intacte şi, din păcate, deşi puteau fi scoase cu grijă, au fost tăiate. Ele se află în posesia familiei. Ce e cu neputinţă la oameni este cu putinţă la Dumnezeu. După 15 ani de la trecerea în veşnicie, trupul părintelui Ilie a putut fi îmbrăcat cu uşurinţă. Autorităţile bisericeşti au primit cu „bucurie duhovnicească“ vestea descoperirii trupului neputrezit al părintelui Lăcătuşu, dar au atras atenţia că „actul canonizării impune etape şi strădanii deosebite“. „Trupul părintelui alină suferinţele credincioşilor“. „Învăţătura de credinţă creştin-ortodoxă“ spune: „Minunile sunt fapte dumnezeieşti mai presus de mintea şi puterea omenească. Ele sunt fapte săvârşite în firea văzută, numai cu puterea lui Dumnezeu, ce întrec legile minţii şi ale firii, ce se fac în momente extraordinare, hotărâte de Ziditor, şi urmăresc luminarea şi îndreptarea noastră în vederea mântuirii. Minunile arată voinţa lui Dumnezeu şi tâlcuiesc căile Sale cele necunoscute...“. Cazul părintelui Ilie Lăcătuşu este o minune a zilelor noastre. Trupul părintelui nu a fost îmbălsămat deoarece canoanele bisericeşti interzic acest lucru preoţilor de mir şi monahilor. Cei care l-au cunoscut spun că a fost un model pentru toată lumea, un exponent al omului ce tinde spre desăvârşire. Un om plin de dragoste, milă şi iertare.
Părintele Nicolae Marinescu (Mănăstirea Sitaru): „Părintele Ilie Lăcătuşu era mai mare cu câţiva ani decât mine. În faţa lui pălea orice răutate. Era atât de blând şi de răbdător încât celor din jurul său le era jenă de răutatea care îi măcina. Vorbea foarte puţin, dar cuvintele lui îţi umpleau inima de bucurie duhovnicească. Nu este de mirare că şi după moarte trupul părintelui alină sufletele credincioşilor ajunşi lângă dânsul“.
Silvia Stoia (fiica preotului Nicolae Stăncescu, parohul bisericii din comuna Secu, localitate aflată la zece kilometri de satul Buiceşti): „Tăticu a petrecut toată perioada detenţiei (până în 1964) la Periprava alături de preotul Ilie. Tatăl meu era foarte slăbit după regimul de exterminare la care fusese supus. La un moment dat, au lucrat împreună, ca zidari. Părintele Ilie a fost singurul care l-a acceptat pe tatăl meu în echipă, aşa slăbit şi bolnav cum era. Când li se împuţinau puterile colegilor de suferinţă, câţiva preoţi, printre care şi părintele Ilie, cedau porţia lor de pâine şi ei se hrăneau doar cu o bucată de turtoi. Părintele Ilie era tăcut, bun cu toată lumea şi foarte smerit. Tatăl meu avea o impresie deosebită despre părintele Ilie, ţinea foarte mult la el“. Fără nici o îndoială, părintele Ilie Lăcătuşu a avut o viaţă aleasă, plină de suferinţă şi renunţări, dar şi de dragoste şi credinţă. Pentru toţi a fost un model: pentru familie, pentru prieteni, dar şi pentru duşmani. Blândul părinte Ilie îşi ascundea durerea într-o tăcere adâncă, pecetluind-o cu post şi rugăciune. Viaţa acestui preot a fost o enigmă. Dosarul de canonizare s-a deschis, evlavia poporului a început să se manifeste, minunile au început şi ele să apară. Sfinţii nu s-au grăbit niciodată. Canonizat sau nu, harul Duhului Sfânt lucrează prin trupul părintelui. Încă un semn că Dumnezeu nu ne-a părăsit...“. În satul Crăpăturile, din judeţul Vâlcea, pe 6 decembrie 1909, în casa credincioşilor părinţi Marin (cântăreţ bisericesc) şi Maria Lăcătuşu, se năştea Ilie Lăcătuşu, cel de-al doilea fiu dintr-o familie binecuvântată de Dumnezeu cu şapte copii. A urmat cursurile şcolii primare în satul natal, iar din anul 1922 până în anul 1930 a fost un conştiincios elev al Seminarului Teologic „Sfântul Nicolae“ din Râmnicu-Vâlcea. La absolvirea seminarului a primit premiul întâi de virtute „pentru aptitudini sufleteşti care îl disting între colegii lui“. În anul 1930 se înscrie la Facultatea de Teologie din Bucureşti, se remarcă prin credinţă deosebită şi prin înclinarea spre idealul naţional. În anul 1934 termină cursurile Facultăţii de Teologie, cu rezultate foarte bune. Cunoaşte şi vorbeşte curent cinci limbi: germana, franceza, greaca, ebraica şi latina. În data 21 de 5 iulie 1931 se căsătoreşte, în satul Crăpăturile, cu învăţătoarea Ecaterina Popescu. Pe data de 1 septembrie 1934, Ilie Lăcătuşu a fost hirotonit ca preot la parohia Osica de Jos, din judeţul Olt, unde a stat până la data de 1 noiembrie 1934 când s-a transferat la parohia din Buiceşti, judeţul Mehedinţi. În toamna anului 1942 începe să propovăduiască cuvântul Sfintei Evanghelii la Odessa şi la parohia Serseniţa, din judetul Râbniţa, ca preot trimis de Misiunea Ortodoxă Română. Îşi încheie activitatea ca preot misionar în primăvara anului 1943, întorcându-se din Transnistria în ţară, unde îl aşteptau cei doi copii şi o soţie bolnavă. În noaptea de 19 iulie 1952 a fost arestat, trimis şi încadrat în colonia de muncă M.A.I. Galeşu, la canal, până în octombrie 1952. În perioada octombrie 1952 şi până în august 1953 a fost încadrat în colonia de muncă M.A.I. Peninsula, unde a făcut parte din „celebra brigadă a preoţilor“. Din septembrie 1953 este mutat la Oneşti. A fost eliberat la 26 aprilie 1954. Această perioadă de detenţie a fost executată „în baza deciziei administrative a M.A.I.“, fără să fi avut nici măcar o zi de condamnare. După eliberare a revenit în slujba Bisericii la parohia Buiceşti, unde a slujit până la data de 1 iulie 1959. În august 1955, familia Lăcătuşu pierdea şi cel de-al patrulea copil. A rămas Maria Sabina Lăcătuşu. În noaptea de 1 iulie 1959, părintele Ilie Lăcătuşu este din nou arestat, în baza unei sentinţe administrative şi i se fixează loc de muncă în Deltă la Periprava, într-o formaţiune în care a fost încadrat lotul preoţilor olteni. La data de 6 mai 1964 a fost eliberat, având calificarea de zidar, categoria a V-a şi domiciliu obligatoriu la Bolintinu, raionul Titu. La 20 decembrie 1964 revine în slujba zidirii spirituale în fruntea parohiei Gârdeşti, din judeţul Teleorman, unde rămâne până la 1 august 1970, când s-a transferat la parohia Cucuruzu, din judeţul Giurgiu. Cu puterile scăzute şi trupul obosit se pensionează la cerere în data de 11 ianuarie 1978. Se mută în Bucureşti, unde moare după o grea suferinţă, în data de 22 iulie 1983, pe un pat al Spitalului Panduri. Din 22 iulie 1983, cripta familiei din Cimitirul „Adormirea Maicii Domnului“ avea să-i găzduiască trupul chinuit.
5. ESTE CORECT CĂ RESPING ADVENTIŞTII SFÂNTA TRADIŢIE, CULTUL ICOANELOR ŞI POMENILE?
Categoric nu. Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie aveau şi au şi astăzi aceeaşi valoare mântuitoare: „Fraţilor, în numele Domnului 22 nostru Iisus Hristos, vă poruncim să vă feriţi de orice frate care umblă fără rânduială, şi nu după PREDANIA pe care aţi primit-o de la noi“ (2 Tesaloniceni 3:6); şi încă o dovadă de necontestat: „Fraţilor, staţi neclintiţi şi ţineţi PREDANIILE pe care le-aţi învăţat FIE PRIN CUVÂNT, fie prin epistola noastră“ (2 Tesaloniceni 2:15).
Despre cultul icoanelor noi spunem cu cea mai mare convingere că este legitimă cinstirea lor şi aducem un singur argument, cuvintele Sfântului Vasile cel Mare: „Cinstea adusă icoanelor se îndreaptă către cel înfăţişat în icoană“. Cât despre pomeni avem două versete foarte clare în Biblie: «Fii darnic cu pâinea şi cu vinul la mormântul celor care ţiau răposat» (Tobit 4:17). Ce poate însemna a fi darnic cu pâinea şi cu vinul decât parastas - pomană???! «Sfânt şi cucernic gând a fost că a adus jertfă de curăţie pentru cei morţi, ca să se slobozească din păcat» (2 Macabei 12:46). Adică, un gând sfânt dintr-o credinţă dreaptă este a face pomană (jertfă de curăţie) pentru cei morţi, ca în urma acestor pomeni Dumnezeu să se milostivească de sufletele celor pomeniţi şi să-i scoată din osânda iadului sau, dacă sunt în Rai, să le dea mult mai multă lumină.
ADVENTIŞTII VOR DOVADA ÎN CEEA CE PRIVEŞTE SFINŢENIA CRUCII
Mântuitorul vorbindu-le ucenicilor despre a doua venire a Sa la sfârşitul lumii le spune „Atunci se va arăta pe cer (Matei 24:30). Semnul Fiului omului este fără discuţie crucea, precum semnul satanei este 666. „Căci cuvântul crucii este nebunie pentru cei ce pier, iar pentru noi care ne mântuim este puterea lui Dumnezeu“ (1Corinteni 1:18). Conform acestei afirmaţii a Sfântului Apostol Pavel să-l întrebăm pe sectant: „Ce consideri dumneata că este crucea: pierzanie sau mântuire?“ el va răspunde cu siguranţă: „Pierzanie!“. Şi atunci noi îi răspundem: Este foarte clar că dumneata eşti pe calea pierzaniei, iar noi pe calea mântuirii!
NE SPUN CĂ NU AVEM NEVOIE DE SEMNUL CRUCII FĂCUT CU MÂNA
pentru că Dumnezeu nu cere slujirea mâinilor omeneşti, folosindu-se de tâlcuirea greşită a acestui verset: „Duh este Dumnezeu şi cel ce i se închină se cade a i se închina în duh şi în adevăr“ (Ioan 4:24). Dată fiind însă natura dublă a fiinţei noastre, cât suntem în viaţă la tot ceea ce face trupul participă şi sufletul, şi invers. Este adevărat că trebuie să ne închinăm în duh, dar aceasta nu înseamnă că trebuie înlăturat cultul exterior. Iată, Sfântul Apostol Pavel porunceşte ca „Bărbaţii să se roage în tot locul, ridicând mâinile sfinte, fără mânie şi fără şovăire“ (1Timotei 2:8). Oare Mântuitorul S-a oprit numai la suferinţa spirituală din Grădina Ghetsimani sau a primit-o şi pe cea trupească? Să avem crucea numai în inimă cum ne spun sectanţii? Dar este inima singurul mădular al organismului? Nu! Noi trebuie să cinstim crucea şi cu ochii şi cu gura şi chiar cu mâinile, închinându-ne. „Lui Dumnezeu închină-te!“ (Apocalipsa 22:19)
Iubiti credincioşi,
Din toate cele argumentate mai sus rezultă cât se poate de clar că şi adventiştii sunt la fel cu aceia despre care spune Sfântul Apostol Pavel: „Dar Duhul grăieşte lămurit, că în vremurile cele de apoi, unii se vor depărta de la credinţă, luând aminte la duhurile cele înşelătoare şi la învăţăturile demonilor“ (1Timotei 4:1). Unora ca acestora, cum sunt sectanţii de la noi, care au părăsit Biserica Ortodoxă, le zicem cu Sfântul Apostol Ioan: „Dintre noi au ieşit, dar nu erau de-ai noştri (creştini), căci de-ar fi fost de-ai noştri ar fi rămas cu noi“ (1Ioan 2:19), iar Sfântul Apostol Pavel ne îndemnă: „Nu vă înjugaţi la jug străin cu cei necredincioşi, căci ce însoţire are dreptatea cu fărădelegea? Sau ce împărtăşire are lumina cu întunericul“ (2Corinteni 6:14), ci să mergem pe calea luminii curăţită de Sfânta Biserică Ortodoxă spre slava lui Dumnezeu şi mântuirea noastră.
BIBLIOGRAFIE: Biblia, E.I.B.M., 1988; Diac. P.I. David, „Invazia sectelor“; Pr. Gabriel Sorescu, Apologetica iubirii; Diac. Dr. Gheorghe Comşa, Pentru neam şi lege, Caransebeş, 1923.
Preot Ioan
De când există neamul românesc, de aproape 2000 de ani, credinţa lui a fost fără strămutare cea dreaptă şi sfântă, aşa cum a primit-o de la Iisus Hristos prin Sfântul Apostol Andrei, care a poposit şi propovăduit în Dobrogea. Nici năvălirile barbare, nici jugul Semilunei, nici ameninţările sau ademenirile vecinilor de altă lege n-au putut clinti din credinţa lor pe înaintaşii noştri. Pentru apărarea credinţei ortodoxe şi a moşiei strămoşeşti şi-au vărsat sângele, şi-au dat viaţa strămoşii noştri de la cel mai mic la cel mai mare, de la vlădică până la opincă. Ceea ce am fost şi ceea ce suntem astăzi se datorează în mare parte Sfintei Biserici Ortodoxe. Noţiunile de ROMÂN şi CREŞTIN-ORTODOX sunt strâns şi indisolubil legate una de alta. Mare este bucuria noastră că facem parte din Biserica Ortodoxă. Cu o gură şi o inimă să mărturisim şi să ne rugăm, cu ajutorul lui Dumnezeu, să nu apucăm pe povârnişul rătăcirilor şi să nu ne lepădăm de „ADEVĂR“ căci El este numai unul, cu toate că numărul cultelor religioase şi al sectelor este extraordinar de mare. Şi cu toate acestea nu se vorbesc de rău una pe alta şi nici nu se învinuiesc una pe cealaltă că au învăţături greşite. Printre cultele care se ostenesc să atragă de partea lor creştini ortodocşi este şi cel adventist de ziua a şaptea (AZŞ). Adventiştii „garantează“ adepţilor lor starea de „aleşi“ şi „sfinţi“ în împărăţia de 1000 de ani.
ORIGINEA ADVENTIŞTILOR
Denominaţiunea „Adventişti de Ziua a Şaptea“ a apărut în prima jumătate a secolului trecut. Doctrina (învăţătura) lor are ca punct central apropiata venire a lui Hristos, Care va întemeia Împărăţia de 1000 de ani pe pământ. DE AICI ŞI NUMELE LOR: ADVENTUS = VENIRE.
SCURT ISTORIC
În 1831, când William Müller, un fermier din Massachusetts, de credinţă baptistă a început să ţină predici ocazionale în care se vorbea despre apropiata venire a lui Hristos pentru a întemeia o împărăţie de 1000 de ani pe pământ, s-au găsit destui adepţi care să-l asculte, să-l creadă şi să-l urmeze. DACĂ PÂNĂ ÎN SECOLUL AL XIX-LEA, CREŞTINII CARE AŞTEPTAU VENIREA LUI HRISTOS PE PĂMÂNT N-AU FIXAT O DATĂ ANUME, WILLIAM MÜLLER O VA FACE.
Născut din părinţi baptişti, William Müller a studiat cărţile profetice ale Vechiului Testament şi Apocalipsa şi a ajuns la concluzia că Hristos va coborî pe pământ în anul 1843. Această falsă profeţie şi-a anunţat-o cu 10 ani înainte (1833), însă anul 1843 a trecut ca oricare altul fără să se producă evenimentul mult aşteptat. Müller declară adepţilor săi că nu i-a înşelat, însă este vorba de o eroare de calcul. Ucenicul său, Samuel Snow, este însărcinat să „caute“ greşeala. Şi într-adevăr după ce revede calculul magistrului, acesta găseşte greşeala: nu era vorba de anul 1843, ci de anul 1844, iar ziua exactă a coborârii lui Hristos era 10 octombrie. Pe măsură ce se apropia ziua fixată, discipolii lui Müller îşi părăseau ocupaţiile, iar în vitrinele magazinelor din Boston se găseau anunţuri ca acesta: „Aici se vând ieftin haine albe pentru călătoria la cer din 10 octombrie 1844“. Pentru negustori „evenimentul“ a fost o afacere bună. Adventiştii lui Müller au trăit noaptea de 9 spre 10 octombrie cu multă înfrigurare. Adunaţi într-o sală mare din Boston sau urcaţi pe acoperişuri şi pe coline, îmbrăcaţi în veşminte albe, ei au aşteptat toată noaptea sunetul trâmbiţei îngereşti care trebuia să vestească lumii coborârea lui Hristos. Müller a trebuit să recunoască a doua oară că s-a înşelat. El şi-a sfătuit adepţii să se întoarcă la baptişti. Calea întoarcerii era însă imposibilă. S-au divizat în: Adventiştii Evangheliei, Creştinii Adventului, Uniunea Adventului etc. Acum apare o tânără delirantă de 17 ani care, după căsătorie, va deveni cunoscută sub numele de Hellen G. White. Având o sănătate şubredă, a fost nevoită să-şi întrerupă cursurile şcolare în clasa a treia primară, din cauza gravelor crize şi halucinaţii, fie ereditare, fie însuşite din practica „căderii“ în transă a membrilor sectei metodiştilor. Eşecul lui Müller nu a descumpănit-o, ci dimpotrivă, l-a speculat prompt şi cu succes. Chiar în anul căsătoriei, Hellen White pretinde că are o „revelaţie“ prin care Dumnezeu i-a poruncit să serbeze Sabatul în ziua a şaptea din săptămână. Această idee i-a fost inspirată de fapt din scrierea unui alt adventist, căpitanul de vapor Iosif Bates. Adventiştii de ziua a şaptea spun că Hellen White (pe care o mai numesc „Spiritul profetic“), a avut 2000 de viziuni şi vise profetice. Însă lucrările Hellenei White, nu sunt scrise de ea, căci navea decât trei clase primare, ci de cei interesaţi în propagarea învăţăturii adventiste într-o lume creştin-ortodoxă.
ADVENTIŞTII DE ZIUA A ŞAPTEA ÎN ROMÂNIA
În anul 1864 a venit în Europa primul predicator al sectei adventiste, Mihail Czechowski, care a predicat mai întâi în Italia, apoi în Elveţia, Franţa, Germania, Austria, Ungaria şi Rusia. În anul 1870 ajunge şi în România şi se stabileşte la Piteşti. Primii adepţi sunt Toma Aslan şi fratele lui care organizează o grupare adventistă în Piteşti. În 1881 GRUPAREA AVEA DOAR 13 MEMBRI, IAR CINCI ANI MAI TÂRZIU ERA PE CALE DE DISPARIŢIE. Un grup de adventişti germani s-a stabilit în Dobrogea şi au format un nucleu în satul Sarighiol. Tot în Dobrogea s-a refugiat din Rusia un alt adventist Babienco, care va organiza altă grupare. Prin anul 1900 apare şi în Bucureşti cea dintâi grupare adventistă al cărei coordonator era studentul în medicină, Petre Paulini.
DOCTRINA (ÎNVĂŢĂTURA) ADVENTISTĂ:
► Biblia este inspirată de Dumnezeu.
► Dumnezeirea sau Sfânta Treime este alcătuită din Tatăl, Fiul şi Spiritul Sfânt.
► Iisus Hristos a murit pentru păcatele oamenilor, a înviat din morţi, S-a înălţat la cer şi mijloceşte pentru oameni la Dumnezeu Tatăl.
► Pentru a dobândi mântuirea, fiecare trebuie să se nască din nou; această naştere din nou înseamnă o deplină transformare a vieţii şi a caracterului.
► Statul este considerat o instituţie rânduită de Dumnezeu.
DAR
1. Se declară cunoscători ai datei exacte a celei de-a doua veniri a Mântuitorului.
2. Serbează Sabatul.
3. Ţin legea Vechiului Testament.
4. Respectă anumite reguli sanitare.
5. Resping preoţia, Sfânta Tradiţie, cultul icoanelor, pomenile etc.
1. SE POATE CUNOAŞTE DATA EXACTĂ A PARUSIEI?
Aici atingem un punct foarte sensibil al învăţăturii adventiştilor. De fapt, chiar numele de „adventişti“ vine de la pretenţia acestora că ştiu „cu exactitate“ data celei de-a doua veniri a Mântuitorului (ADVENTUS = PARUSIE = A DOUA VENIRE). Primii adventişti, care „au aflat“ data exactă a celei de-a doua veniri, au fost chiar întemeietorii cultului. W. Müller, tălmăcind cărţile profetice ale Vechiului Testament şi Apocalipsa, a dat câteva date „exacte“ ale venirii lui Iisus - 1843, apoi 10 octombrie 1844, dată rectificată de S. Snow. Însă Hristos nu a apărut, înşelăciunea fiind dovedită, W. Müller şi-a recunoscut public greşeala, sfătuindu-i pe adepţi să revină la baptişti. Cea care a salvat calculele „corecte“ s-a dovedit a fi Hellen White, care a declarat că în 1844 Hristos nu a venit în trup, El dorind întâi să cureţe Sanctuarul Ceresc (?!?), iar apoi va veni să întemeieze împărăţia Sa de 1000 de ani. De ce încearcă adventiştii să calculeze data exactă a celei de-a doua veniri? Mântuitorul ne-a avertizat că „nimeni nu ştie de ceasul când va veni Fiul Omului“ (Matei 24:36); „Nu este al vostru a şti anii şi vremurile pe care Tatăl le-a pus în stăpânirea Sa“ (Faptele Apostolilor 1:7). El ne-a sfătuit doar să priveghem pentru că nu se ştie când va veni stăpânul casei (Luca 12:37-38). Singura explicaţie este aceea că „fraţii“ adventişti au fost înşelaţi, devenind „fii ai înşelătorului diavol“ (Ioan 8:4). Sfântul Apostol Pavel ne spune cât se 5 poate de clar: „În privinţa venirii Domnului nostru Iisus Hristos şi a adunării noastre împreună cu El, vă rugăm, fraţilor, să nu vă clătinaţi degrabă cu mintea, nici să vă spăimântaţi nici de vreun duh, nici de vreun cuvânt, nici de vreo scrisoare ca pornită de la noi, cum că ziua Domnului a şi sosit. Să nu vă amăgească nimeni cu nici un chip; căci ziua Domnului nu va sosi până ce mai întâi nu va veni lepădarea de credinţă şi nu se va da pe faţă omul nelegiuirii, fiul pierzării“ (2Tesaloniceni 2:1-3); „Deci, dar, fraţilor, staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţi învăţat, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră“ (2Tesaloniceni 2:15).
2. SABATUL SAU DUMINICA?
Duminica este ziua cinstită de creştini. Este o mare diferenţă între serbarea Duminicii - proprie creştinilor - şi odihna Sabatului - proprie evreilor. Privind schiţa de mai jos cu cele trei mari religii ale lumii, putem observa că vinerea este ziua de odihnă a musulmanilor, SÂMBĂTA ESTE ZIUA DE ODIHNĂ A EVREILOR, duminica - ziua de odihnă şi sărbătoare a creştinilor. Punem o întrebare simplă şi clară: adventiştii din ţara noastră de ce ţin Sabatul??? Sunt evrei sau sunt creştini??? Dacă sunt creştini atunci să ţină Duminica !!! Adventiştii au început să ţină Sabatul după 1846, când „profeta“ Hellen White susţine că a primit un mesaj de la Dumnezeu prin care-i poruncea (?!?) să restituie „adevărata zi de odihnă“ adică Sabatul. Trebuie menţionat că până în 1846 adventiştii au serbat, ca toţi creştinii, ziua de Duminică. Ce i-a determinat pe adventişti să revină la Sabat? Hellen White este cea care i-a convins pe adepţi să ţină Sabatul motivând că Hristos, care a venit „în duh“ în 1844, nu a venit în trup pentru că nu este ţinută adevărata zi de odihnă (?!?). După aşa-zisa „revelaţie“ a Hellenei White, o parte din adventişti părăsesc cultul şi formează grupul adventiştilor reformişti. Adepţii care au acceptat revenirea la Sabat s-au numit „adventişti de ziua a şaptea“ (A.Z.Ş.) sau adventişti sabatişti.
6 DE CE SERBĂM NOI DUMINICA?
Termenul „Sabat“ este de origine evreiască şi nu se traduce cu „Sâmbătă“, ci se traduce cu „Odihnă“. Sâmbătă este un cuvânt de origine latină, aşa cum tot de origine latină sunt şi denumirile celorlalte zile ale săptămânii (luni, marţi, miercuri, joi, vineri). La evrei, zilele săptămânii erau pur şi simplu enumerate: ziua întâi a săptămânii, ziua a doua, a treia, a patra, a cincea, a şasea, a şaptea. ► Sărbătoarea sâmbetei a fost sădită de la începutul existenţei omeneşti? Categoric nu! De la Adam până la Moise au trecut 4108 ani şi nici Scriptura nu era scrisă, nici sâmbăta nu se ţinea ca sărbătoare de vreun popor. Să analizăm un citat biblic care spune aşa: „Şi a binecuvântat Dumnezeu ziua a şaptea şi a sfinţit-o pentru că într-însa S-a odihnit de toate lucrurile Sale pe care le-a făcut şi le-a pus în rânduială“(Facerea 2:3). Dar versetul se referă numai la odihna lui Dumnezeu, pentru că nicăieri, până în vremea lui Moise, nu se afirmă că şi omul s-a odihnit în ziua a şaptea. De altfel, omul nici nu avea pentru ce să se odihnească, întrucât trecuse abia o zi de la creaţia sa. Pe de altă parte, exegeţii biblici apreciază că de fapt, odihna aceasta înseamnă încheierea creaţiei. Ne întrebăm: „Mai poate fi numit oare Dumnezeu Fiinţa Aceea Supremă, dacă El oboseşte şi Se odihneşte ca şi noi? Ştiind că „Duh este Dumnezeu“(Ioan 4:24), să vedem ce ne spune proorocul: „Nu ştii tu, sau n-ai aflat tu că Domnul este Dumnezeu veşnic, Care a făcut marginile pământului, Care nu oboseşte şi nici nu Îşi sleieşte puterea?“ (Isaia 40:28). Deci, rezultă foarte clar, că nu este vorba de odihna lui Dumnezeu, precum expresia „Iahve sabat“ nu înseamnă Dumnezeu S-a odihnit, ci Dumnezeu a încheiat creaţia lumii.
► A primit Adam în Rai sau după ce a fost izgonit, porunca de a serba ziua a şaptea? Sărbătoarea sâmbetei a fost hotărâtă de la începutul existenţei omeneşti? Categoric nu! Nu, pentru că în rai toate zilele erau deopotrivă, iar referatul biblic nu ne spune că Adam s-a odihnit după ce Dumnezeu l-a pus să lucreze Grădina Edenului. Dar nici după ce au călcat porunca şi au fost izgoniţi, nu li s-a dat primilor oameni porunca serbării zilei a şaptea. Dimpotrivă, toată viaţa omului devine o continuă muncă pentru a-şi dobândi hrana. «Pentru că ai ascultat vorba femeii tale şi ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit „Să nu mănânci“, blestemat va fi pământul pentru tine. Cu osteneală să te hrăneşti din el în toate zilele vieţii tale» (Facerea3:17).
► Dar oare această indicaţie „şi a fost seară şi a fost dimineaţă; ziua întâi“ (a doua, a treia,... a şasea) se referă strict la o zi solară? Dacă ne gândim bine, o zi solară înseamnă timpul necesar Pământului pentru a face o rotaţie de 360 zile în jurul axei sale. Bine, dar luminătorii zilei şi ai nopţii au fost creaţi în „ziua a patra“ deci până în „ziua a patra“ nu avem zile solare, ci pot fi socotite chiar epoci sau ere, conform spuselor psalmistului „O mie de ani înaintea ochilor Tăi sunt ca ziua de ieri, care a trecut şi ca straja nopţii“ (Psalm 89:4). Atenţie însă, chiar ziua a şaptea poate fi socotită un timp mai îndelungat, căci nu ni se spune „şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a şaptea“, ci ni se spune numai „ziua a şaptea“. De la facerea lumii, nici unul dintre aleşii lui Dumnezeu: Avram, Isaac, Iacov şi Iosif n-au ţinut o zi de odihnă. Când au intrat evreii în Egipt, erau 75 de suflete (Facerea 46:27), iar după 430 de ani de robie (Ieşirea 12:40) erau 600.000, afară de copii. Deci strict pentru aceşti evrei a dat Dumnezeu porunca aceasta: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Care te-am scos din pământul Egiptului şi din casa robiei“ (Ieşirea 20:2). Prin urmare, Biblia ne spune lămurit că păzirea poruncii sabatului s-a dat în vremea lui Moise, când se afla cu iudeii în pustiul Sin (Ieşirea 16:26-29).
► Această poruncă nu s-a dat şi altor popoare? Nu, după cum rezultă din cartea Ieşirii: „Să păzească fiii lui Israel sâmbăta, prăznuind ziua odihnei din neam în neam, ca un legământ veşnic. Să fie acesta semn veşnic între Mine şi fiii lui Israel“ (Ieşirea 31:16-17). Se vede clar că sabatul este legământ veşnic, dar numai pentru poporul lui Israel. Moise a rânduit sâmbăta ca zi de odihnă şi nu de sărbătoare. Nu trebuie confundată ziua de sărbătoare cu cea de odihnă, care poate fi orice zi a săptămânii. Dar atenţie, cuvântul „veşnic“ are sensul de durabil şi semnifică epoca Vechiului Testament, după sfârşitul căreia începe un veac nou şi un legământ nou: „Iată vin zile, zice Domnul, când voi încheia cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda legământ nou. Însă nu ca legământul pe care l-am încheiat cu părinţii lor în ziua când i-am luat de mână ca să-i scot din pământul Egiptului“ (Ieremia 31:31-32). „Legi veşnice“ au fost şi: arderea neîntreruptă a candelei înaintea chivotului legii (Ieşirea 27:21); modul de înjunghiere a 8 animalelor de jertfă (Levitic 17:7); consumarea rituală a animalelor de jertfă (Levitic 17:7); consumarea mielului pascal (Numerii 9:11); ziua împăcării (Levitic 23:23-31) care însă azi nu se mai respectă întocmai .
► Sabatul a fost dat numai evreilor, deci este o sărbătoare strict evreiască. Spun aceasta deoarece din Scriptura Vechiului Testament nu reiese că această sărbătoare trebuie să fie ţinută de toate neamurile de sub cer. Spre argumentare, găsim în Noul Testament că: „Legea şi proorocii au fost până la Sfântul Ioan Botezătorul“ (Luca 16:16) sau „Legea ne-a fost călăuză spre Hristos ca să ne îndreptăm prin credinţă, iar dacă a venit credinţa, nu mai suntem sub călăuză“ (Galateni 3:24-25) şi totodată se ştie că: „Sfârşitul legii este Hristos“ (Romani 10:4). Odată cu venirea Mântuitorului, sâmbăta nu mai este zi de odihnă. Hristos a fost acuzat că nesocoteşte sfinţenia sâmbetei, atunci când îl vindecă pe cel cu mâna uscată (Matei 12:10). Este acuzat că „dezleagă sâmbăta“, ba chiar ziceau unii dintre farisei „Acest om nu este de la Dumnezeu pentru că nu păzeşte sâmbăta (Ioan 9:16). La Scăldătoarea Vitezda, în zi de sâmbătă, vindecă pe slăbănog spunându-i „Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi“ (Ioan 5:8). Şi, într-adevăr, purtarea sarcinii (în cazul acesta a patului) era interzisă în Legea Veche „Aşa grăieşte Domnul: Păziţi-vă sufletele şi nu duceţi sarcini în ziua de odihnă...“ (Ieremia 17:21-22). Deci, Mântuitorul, prin toate aceste minuni şi prin purtarea patului sâmbăta, desfiinţa valoarea sâmbetei ca zi de odihnă. Iudeii s-au convins că Hristos desfiinţează sâmbăta şi „pentru aceea prigoneau pe Iisus şi căutau să-L omoare că făcea acestea sâmbăta“(Ioan 5:16).
► O altă mare dovadă că Domnul Hristos a făcut din sâmbătă o zi oarecare: Într-o zi a venit la El un tânăr cu întrebarea: „Bunule Învăţător, ce bine să fac ca să am viaţă veşnică?“. I-a repetat Hristos, DOAR poruncile: „Să nu ucizi, să nu săvârşeşti adulter, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb, să-ţi cinsteşti părinţii, să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi“(Matei 19:18-19). Întrebăm: DE CE NU L-A ÎNDEMNAT HRISTOS PE TÂNĂR SĂ PĂZEASCĂ SÂMBĂTA CA SĂ SE MÂNTUIASCĂ, AŞA CUM SPUN AZI ADVENTIŞTII CĂ NU SE POT MÂNTUI FĂRĂ ŢINEREA SÂMBETEI?
► Toţi cei care cinstesc sâmbăta ne aduc falsul argument că sabatul este important pentru că Însuşi Mântuitorul a intrat sâmbăta în sinagogă (Marcu 6:2; Luca 4:16-31). Însă Hristos a intrat în sinagogă sâmbăta pentru că doar atunci îi putea găsi pe iudei adunaţi acolo. Dacă suntem foarte atenţi, observăm că, deşi Mântuitorul a cercetat regulat sinagoga, El a fost un reformator subtil al cultului iudaic, iniţiind trecerea treptată de la serbarea sabatului, la serbarea Duminicii. Tânărului bogat nu i-a cerut „păzirea“ sabatului (Matei 19:18-19), deşi călcarea sâmbetei era pedepsită la iudei cu moartea „PĂZIŢI DECI ZIUA DE ODIHNĂ, CĂCI EA ESTE SFÂNTĂ PENTRU VOI. CEL CE O VA ÎNTINA, ACELA VA FI OMORÂT“ (Ieşirea 31:14). Nu era necesară porunca ţinerii sâmbetei spre mântuire. În Sinodul de la Ierusalim, ţinut în anul 50, Sfinţii Apostoli au stabilit patru puncte din Lege ca obligatorii pentru păgânii (neiudeii) care aderă la creştinism, şi anume „Să le scriem să se ferească de întinările idolilor, de desfrâu, de animale sugrumate şi de sânge“ (Faptele Apostolilor 15:20). Despre sărbătoarea sabatului nu se aminteşte nimic, ca de altfel nicăieri în Noul Testament.
► Faptul că Sfântul Apostol Pavel a intrat sâmbăta în sinagogă, este o dovadă pentru a prăznui sâmbăta ca zi de odihnă? Categoric nu, deşi „după obiceiul său, a intrat la ei (în sinagoga din Tesalonic) şi în trei sâmbete le-a grăit din Scripturi“ (Fapte 17:2). Să nu uităm că Sfântul Apostol le vorbea creştinilor în ziua Duminicii (Fapte 20:7). Auziţi ce spune Biblia: „Şi vorbea în sinagogă în fiecare sâmbătă şi aducea la credinţă iudei şi elini“ (Fapte 18:4).
► Dar cum îi încurajează Sfântul Apostol Pavel pe Coloseni? Sfântul Apostol Pavel li se adresează colosenilor cu următoarele cuvintele: „Nimeni deci să nu vă judece pentru mâncare sau băutură, sau cu privire la vreo sărbătoare, sau lună nouă sau la sâmbete, care sunt umbra celor viitoare (adică sâmbăta era umbra Duminicii), iar trupul este al lui Hristos“ (Coloseni 2:16-17). Se vede destul de clar că sărbătoarea sabatului era umbră a sărbătorii Duminicii.
Sfântul Apostol Pavel le-a grăit evreilor din vremea sa despre „Noua zi de odihnă“
lucru care desigur este valabil şi pentru noi, cei de astăzi: „Căci dacă Iosua le-ar fi adus odihnă, Dumnezeu n-ar mai fi vorbit, după acestea, de o altă zi de odihnă. Drept aceea s-a lăsat altă zi de odihnă poporului lui Dumnezeu (Evrei 4:8-9). Se poate vedea că sâmbăta a existat ca zi de odihnă pentru evrei, dar poporului lui Dumnezeu i s-a lăsat altă zi de odihnă: Duminica.
TEMEIURI ALE CONSACRĂRII DUMINICII CA ZI DE SĂRBĂTOARE
1. Dumnezeu-Tatăl a creat lumea şi prima zi a creaţiei este Duminica (Facerea 1:1-5).
2. Dumnezeu-Fiul a înviat a treia zi din morţi tot Duminica (Matei 28:1).
3. Dumnezeu-Duhul Sfânt s-a pogorât peste Sfinţii Apostoli la Rusalii tot Duminica (Fapte 2:1-4).
Privind cu atenţie cele trei puncte de mai sus despre lucrarea Sfintei Treimi, observăm cu uşurinţă că Duminica e zi de bucurie în care prăznuim:
● ZIDIREA LUMII de către Dumnezeu-Tatăl;
● RĂSCUMPĂRAREA EI prin Dumnezeu-Fiul;
● SFINŢIREA LUMII prin Dumnezeu-Duhul Sfânt.
DUMINICA A SĂVÂRŞIT HRISTOS LUCRĂRILE SALE MÂNTUITOARE
Duminica - Mântuitorul investeşte pe Sfinţii Apostoli prin viu grai şi prin pogorârea Sfântului Duh asupra lor cu harul apostolesc, preoţesc şi al duhovniciei (Ioan 20:21-23).
Duminica - se arată lui Luca şi lui Cleopa, săvârşind prima Euharistie în ziua Învierii în faţa lor şi îi împărtăşeşte în Emaus (Luca 24:13-31).
Duminica - se arată celor şapte apostoli la Marea Tiberiadei (Ioan 21:1-22).
Duminica - se arată lui Iacov, tuturor apostolilor şi „la cei peste cinci sute de fraţi“(1Corinteni 15:5-7).
Duminica - s-a arătat Sfântului Apostol Toma (Ioan 20:24-29). Duminica - s-a făcut cea mai mare descoperire a lucrurilor care sunt în cer şi care au să vină, în vremea Sfântului Apostol Ioan (Apocalipsa 1:10).
Duminica - Sfinţii Apostoli săvârşeau Sfânta Liturghie (Fapte 20:6-7; 1Corinteni 16:1-2).
DE CE NU SE ÎNTÂLNEŞTE DENUMIREA DE DUMINICĂ ÎN CELE PATRU EVANGHELII?
este lucru lesne de înţeles. Pentru că aceste Evanghelii au fost scrise înainte de dărâmarea Ierusalimului (Anul 70 d.Hr.) şi încă nu se introduseseră numele date de romani zilelor săptămânii. Această denumire de „Duminică“ o găsim o singură dată în Noul Testament, în Apocalipsa Sfântului Ioan (scrisă la anul 94 d.Hr.). Foarte important este să remarcăm faptul că, deşi zilele săptămânii primiseră numirile romane, totuşi nu i se zice „Ziua Soarelui“, cum o numeau romanii, ci Dies Domenica, adică Ziua Domnului. Adventiştii ne reproşează că noi creştinii acceptăm o prăznuire impusă de Sfântul Împărat Constantin cel Mare în anul 321, dar nu pot aduce probe că marele Împărat Constantin cel Mare este cel care a făcut legea şi a dat porunca pentru serbarea Duminicii ca zi de sărbătoare săptămânală. Iată însă adevărul: Sfântul Împărat Constantin a dat libertate mai întâi creştinilor în anul 313. Observând că aceştia se înmulţesc zilnic şi serbează Duminica drept zi de odihnă, atunci, adică în anul 321, a consfinţit ca întreg imperiul (deci şi păgânii) să serbeze Duminica. Este foarte clar că, prin decretul din anul 321, Împăratul Constantin cel Mare nu a „inventat“ această sărbătoare, ci a recunoscut-o, ea existând încă din secolul I în practica Bisericii, lucru pe care l-am demonstrat. Deci, printr-un act oficial, Duminica nu a fost impusă de împărat nimănui, ci recomandată. În ceea ce priveşte această poruncă a sabatului, să ne gândim că-L putem asemăna pe Dumnezeu cu un stăpân care, pe teritoriul ce-I aparţine, dă o lege şi apoi, atunci când voieşte, o anulează şi dă alta. Nimeni nu-L poate opri. Este vorba de respectarea sâmbetei după Vechiul Testament şi respectiv serbarea Duminicii după Noul Testament .
IUBIŢI CREDINCIOŞI, SĂ PUNEM CÂTEVA ÎNTREBĂRI ADVENTIŞTILOR:
1. De ce a mai venit Hristos, dacă sâmbăta şi cele ale Legii Vechi i-au îndreptat pe oameni?
2. De ce n-a înviat Hristos sâmbăta, pentru ca atunci să fie cu adevărat „Ziua Bucuriei“? Şi a înviat Duminica!
3. Care zi este mai mare: ziua în care un singur popor a ieşit dintr-o robie văzută, trupească, trecătoare (adică - Robia Egiptului) sau ZIUA ÎN CARE TOATE NEAMURILE, PRIN ÎNVIEREA MÂNTUITORULUI, AU SCĂPAT DE ROBIA SUFLETEASCĂ, DIN TIRANIA DIAVOLULUI, A RĂUTĂŢII ŞI A MORŢII (adică - ROBIA SATANEI)?.
4. De ce Sfântul Apostol Pavel n-a frânt pâinea sâmbăta, în sinagogi, ci numai în ziua întâi a săptămânii? (Fapte 20:7).
5. De ce nu se mai aminteşte de loc de ziua a şaptea în Noul Testament?
6. De ce au fost trimişi Sfinţii Apostoli să propovăduiască Evanghelia pe tot pământul într-o zi de Duminică, şi nu într-o zi de sâmbătă?(Ioan 20:19).
7. Dacă sabatul e legământ veşnic „ şi orice legământ veşnic trebuie respectat“, de ce nu mănâncă sectanţii mielul pascal (Ieşirea 31:3) cu azimă, cu ierburi amare, stând în picioare, cu toiege în mâini, gata de plecare?
8. De ce fac adventiştii foc iarna şi sâmbăta în casele lor de rugăciune? Nu contrazic pe Moise care zice: „În ziua odihnei să nu faceţi foc în toate locaşurile voastre“? (Ieşirea 35:3).
9. De ce nu socotesc şi iarna sfântă, la fel ca sâmbăta, după cuvintele „Rugaţi-vă să nu fie fuga voastră iarna, nici sâmbăta“? (Matei 24:20).
10. De ce chiar celelalte grupări de sectanţi nu ţin sâmbăta?
11. De ce marile evenimente ale mântuirii omului s-au petrecut Duminica?
12. Cele trei mii de suflete botezate la Cincizecime respectau ziua de sâmbătă? Nu! Dacă ar fi ţinut sâmbăta, lumea creştină de azi ar fi adventistă, dar acest lucru nu se va întâmpla niciodată!
3. LEGEA VECHIULUI SAU LEGEA NOULUI TESTAMENT? Creştinii ortodocşi ştiu că Biblia (Sfânta Scriptură) este alcătuită din două părţi: Vechiul Testament şi Noul Testament. Ambele sunt inspirate de Dumnezeu şi cuprind Revelaţia Sa, dată nouă oamenilor în mod supranatural. Cu toate acestea ele NU SUNT EGALE CA VALOARE: Vechiul Testament este doar o „călăuză spre Hristos“ (Galateni 3:24), spre Noul Testament, fapt pentru care putem afirma că revelaţia Noului Testament este net superioară celei a Vechiului Testament. Contrar acestui adevăr biblic, învăţătura adventistă înclină spre Vechiul Testament. Astfel, sunt readuse în discuţie probleme precum: revenirea la Sabat, diferenţierile alimentare practicate de evrei precum interzicerea consumării cărnii de porc şi a vinului şi altele. Ce găsim „nou“ în învăţătura adventistă şi ceea ce o caracterizează este calcularea „exactă“ a celei de-a doua veniri a Mântuitorului. Aşadar, învăţătura adventistă cade în aceeaşi greşeală ca şi martorii lui Iehova care neagă distincţia dintre Vechiul Testament şi Noul Testament.
4. MÂNCĂRURI ŞI BĂUTURI CURATE SAU NECURATE?
În epistola sa către Coloseni, Sfântul Apostol Pavel spune: „Nimeni, deci, să nu vă judece pentru mâncare sau băutură, sau cu privire la vreo sărbătoare, sau lună nouă SAU LA SÂMBETE, CARE SUNT UMBRA CELOR VIITOARE, iar trupul (este) al lui Hristos“ (Coloseni 2:16-17). Credincioşii adventişti, neluând în seamă sfatul Sfântului Apostol Pavel şi din greşeala revenirii la prescripţiile Vechiului Testament, au căzut în fariseismul evreiesc al Legii care prevedea anumite restricţii alimentare. Astfel, adventiştii de astăzi, luând drept valabile textele din Levitic, capitolul 11, consideră o greşeală a consuma carnea de porc sau a altor animale „necurate“ şi a bea vin. Dar noi ştim că Dumnezeu a curăţit toate şi nimic nu mai este spurcat, pentru cel ce primeşte mâncarea şi băutura cu credinţă. Acest 14 lucru se vede lămurit şi din revelaţia dată de Dumnezeu Sfântului Petru. Pe când îi era foame, Sfântul Apostol Petru a căzut în extaz şi a văzut cerul deschis şi coborându-se ceva ca o faţă mare de pânză, legată în patru colţuri şi în ea erau toate dobitoacele cu patru picioare şi târâtoarele pământului şi păsările cerului «şi a fost glas către el: „Sculându-te, Petre, junghie şi mănâncă. Iar Petru a zis: nicidecum, Doamne, căci niciodată n-am mâncat nimic spurcat şi necurat. Şi iarăşi, a doua oară, a fost glas către el: „CELE CE DUMNEZEU A CURĂŢIT, TU SĂ NU LE NUMEŞTI SPURCATE!“ (Fapte 10:13-14). Această întâmplare are un dublu înţeles: pe de o parte Dumnezeu a arătat că şi păgânii pot intra în Biserică: „Aşadar şi păgânilor le-a dat Dumnezeu pocăinţă spre viaţă“ (Fapte11:18), iar apoi pentru creştini nu mai sunt valabile restricţiile Vechiului Testament pentru că „cele ce Dumnezeu a curăţit, tu să nu le numeşti spurcate“ (Fapte Apostolilor 10:15). În Noul Testament vedem că pentru cel cu o conştiinţă tare, toate sunt curate: „Ştiu şi sunt încredinţat în Domnul Iisus Hristos că nimic nu este întinat prin sine (spurcat, necurat), decât numai pentru cel ce gândeşte că e ceva întinat; pentru acela întinat este. Nu strica, pentru mâncare, lucrul lui Dumnezeu. Toate sunt curate, dar rău este pentru omul care mănîncă spre poticnire. Bine este să nu mănânci carne, nici să bei vin, NICI SĂ FACI CEVA DE CARE FRATELE TĂU SE POTICNEŞTE, SE SMINTEŞTE SAU SLĂBEŞTE (în credinţă)“ -Romani 14:14-20-21. Aşadar, nu mâncarea sau băutura în sine este un păcat, ci sminteala pe care o produce consumarea lor dacă este făcută în faţa cuiva „slab în credinţă“.
Vin sau must???
În privinţa băuturii, avem următorul îndemn: „De acum nu bea numai apă, ci foloseşte PUŢIN VIN, pentru stomacul tău şi pentru desele tale slăbiciuni“ (Timotei 5:23). Chiar Mântuitorul a băut vin la nunta din Cana Galileii: „Şi când nunul a gustat apa care se făcuse vin... i-a zis: Orice om pune întâi vinul cel bun şi, când se ameţesc, pune pe cel mai slab dar tu ai ţinut vinul cel bun până acum“ (Ioan 2:9-10). Mântuitorul a folosit vin la Cina cea de taină (Luca 22:18-20) şi este foarte clar că dacă Domnul Iisus Hristos ar fi considerat vinul ca ceva „spurcat“ sau oprit de a se consuma, nu ar mai fi transformat apa în vin, în Cana Galileii şi n-ar fi binecuvântat paharul cu vin la Cina cea de taină. În concluzie, trebuie spus că Dumnezeu nu mai impune oamenilor restricţii alimentare de genul celor din Vechiul Testament, care erau influenţate în unele cazuri de atitudini religioase, sociale etc. (de exemplu, popoarele păgâne vecine poporului evreu erau mari crescătoare de porci - Luca 8:32-37, din care cauză consumarea cărnii de porc era văzută ca o înclinare spre păgânism). Au fost perioade de foamete, lipsuri, cataclisme când oamenii - creştinii - au consumat carnea unor animale (câini, pisici, şerpi etc.) fără a săvârşi prin aceasta un păcat în faţa lui Dumnezeu.
ADVENTIŞTII SPUN CĂ MORŢII STAU ÎNTR-O STARE DE INCONŞTIENŢĂ PÂNĂ LA A DOUA VENIRE
Ţinta acestei învăţături este desfiinţarea cultului Sfinţilor şi a rugăciunilor pentru cei morţi. Numai că ei au de luptat aici chiar cu Cuvântul lui Dumnezeu, în care firul roşu este nemurirea sufletului, drept consecinţă a Învierii Domnului. „De va fi şi murit, viu va fi“, ideea aceasta domină parabola bogatului căruia i-a rodit ţarina şi parabola bogatului nemilostiv şi sărmanul Lazăr. Tot această idee o găsim şi în Schimbarea la faţă a Mântuitorului, când apar Moise şi Ilie vorbind cu Iisus. Deci Împărăţia lui Dumnezeu se compune numai din vii, fie că sunt aici în trup, ori dincolo cu sufletul.
Preoţii din România l-au răstignit pe Iisus Hristos ??????
Primul lucru pe care un adventist îl reproşează unui ortodox este acela că preoţii L-au răstignit pe Hristos. Iată ce scrie în Biblie: „Şi când s-a făcut ziuă s-au adunat bătrânii poporului, arhiereii şi cărturarii şi L-au dus pe El (Iisus Hristos) în sinedriul lor“ (Luca 22:66). Este clar că nu preoţii din Dacia sau de oriunde, ci arhiereii şi cărturarii evrei. Ce vină au preoţii din Dacia dacă aceia L-au răstignit? Să ne gândim puţin: Hristos S-a înălţat la cer cu trupul în anul 33. De-abia în anul 40, deci 7 ani mai târziu, a ajuns Sfântul Apostol Andrei şi a încreştinat Dacia. Deci, încă 7 ani după Înălţare strămoşii noştri n-au ştiut că Iisus Hristos S-a întrupat şi S-a răstignit pentru mântuirea noastră. Aceasta este lucrarea diavolului care-l rupe pe creştin de preot şi-l aruncă în iad. Cine nu mai are preot nu-L mai are pe Dumnezeu. Preotul nu este Dumnezeu, ci legătura dintre Dumnezeu şi om în Sfintele Taine. Spre exemplu: uzina electrică este Dumnezeu, firul de sârmă este preotul, credinciosul este becul, iar curentul care circulă prin sârme este harul Duhului Sfânt. Cine renunţă la sârmă (preot), aceluia nu i se va aprinde „becul din suflet“. Să nu uităm că preotul nu este pastor, iar pastorul nu este preot, precum bărbatul nu este femeie şi femeia nu este bărbat deşi om se numesc şi unul şi altul. Atât preotul cât şi pastorul ne vorbesc despre Hristos. Diferenţa dintre ei este ca aceea dintre bărbat şi femeie: femeia poate naşte copii, bărbatul nu poate. Tot aşa şi preotul poate „naşte spiritual“ (prin Botez, Spovedanie etc.), în timp ce pastorul nu poate face acest lucru, nefiind hirotonit. Iată în paginile următoare un preot ortodox sfânt, cum la adventişti nu a existat şi nici nu va exista vreodată!
MIRACOLUL DIN GIULEŞTI
Data de 29 septembrie 1998 avea să fie pecetluită pentru români de un semn dumnezeiesc: după 15 ani de la trecerea lui în rândul celor drepţi, trupul preotului Ilie Lăcătuşu a fost găsit intact şi bine mirositor. Fiica părintelui, Maria Sabina Spirache, a declarat: „Nu ne-a surprins faptul că l-am găsit pe tata aşa cum l-am înmormântat. Şi eu şi fiul meu aşteptam această zi ca pe o binecuvântare de la
● Teodora Ion (Prahova) - „Fiica mea a fost aici la părintele. Când mi-a povestit, nu ştiam ce să cred. La început eram cam îndoită, parcă cineva mă ţinea acasă. Dar dintr-o dată am simţit o chemare irezistibilă. M-am hotărât brusc... Acum nu pot descrie în cuvinte ce simt. Părintele este o minune... Aş rămâne cât mai mult lângă el!...“ ● Aurel Lucian (Prahova): „Am ajuns aici din întâmplare, zic eu. Era cavoul închis, m-am uitat pe fereastră, din interior venea un miros deosebit, un miros de mir... Eram atât de dezorientat! Am mirosit florile puse pe uşa cavoului! I-am întrebat pe cei prezenţi dacă simt acelaşi lucru! Nu mai ştiam ce să cred. Când a venit doamna Spirache şi a descuiat uşa, ajuns lângă părinte mi-am dat seama că mireasma aceea venea din trupul părintelui... I-am sărutat mâna şi m-am simţit minunat. Mireasma respectivă mi-a inundat trupul...“ Şi pentru că acum există binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, după un an şi jumătate, timp în care a fost ţinut în taină, trupul părintelui Ilie Lăcătuşu poate fi văzut. În fiecare Duminică, între orele 16.00-18.00, urmaşii părintelui Ilie 18 deschid uşa criptei. Cimitirul „Adormirea Maicii Domnului“ din Giuleşti (lângă Institutul Pasteur), ascunde o comoară inestimabilă - trupul părintelui Ilie Lăcătuşu. „Un om ca părintele Ilie poate fi considerat sfânt!“ În faţa unui asemenea caz, nici oamenii de ştiinţă nu au rămas indiferenţi.
● Profesorul Vladimir Belis - directorul Institutului de Medicină Legală: „Din punct de vedere teoretic şi medico-legal, sunt anumite procedee care opresc procesul de putrefacţie: condiţii de mediu speciale (aer foarte uscat şi temperatură scăzută), care la noi în ţară sunt destul de rare, şi tehnica îmbălsămării prin care se distrug germenii de putrefacţie din organism. Sigur, ca om de ştiinţă, nu sunt adeptul teoriilor supranaturale. Dar nici nu pot spune că nu cred în Dumnezeu“.
● Tudor Coman - profesor: „Părintele Ilie Lăcătuşu a fost un om care a suferit foarte mult în viaţă. A fost un martir. A avut ceva special în fiinţa lui, dar nu ştiu ce anume. Am fost şi eu să-l văd. Cu această ocazie i-am făcut câteva măsurători. Are reacţia de activitate a unui om viu. Când i-am trecut mâna peste ochiul drept, la zece centimetri distanţă, părintele a deschis ochiul. Cei care îşi păstrează asemenea însuşiri după moarte, fără ajutorul agenţilor externi, pot fi consideraţi sfinţi. Dincolo de viaţă există enigme de genul acesta. Sunt oameni care toată viaţa se pregătesc pentru întâlnirea cu veşnicia. Prin voinţă, luptă, dar şi prin intervenţia divinităţii, întâlnim exemple ca acesta. În faţa preotului Ilie am rămas surprins ca în faţa unui miracol. Până şi fotografiile părintelui sunt pline de energie...“. Conform Pravilei bisericeşti, trupul părintelui Ilie Lăcătuşu are însuşirile sfintelor moaşte. În Pravila bisericească sunt enumerate cauzele care pot împiedica putrezirea unui trup: menţinerea trupului în condiţii biologice (o alcătuire trupească specială, moartea survenită iarna, când este foarte frig şi gradul ridicat de salinitate al solului), anatematizarea (afurisit, blestemat pentru motive bine întemeiate de un episcop sau chiar de Dumnezeu) şi binecuvântarea lui Dumnezeu (sfinţenia). Menţinerea trupului în condiţii biologice şi anatematizarea sunt excluse. Rămâne cea de-a treia cauză. În Pravilă sunt prezentate şi însuşirile pe care trebuie să le prezinte sfintele moaşte: „Sfintele moaşte sunt nestricăcioase (trupul păstrându-şi aspectul şi proporţiile), sunt frumos mirositoare, sunt uscate şi uşoare, pielea este de culoarea alunului, nu provoacă spaimă, ci bucurie duhovnicească, 19 dând impresia unui om care doarme liniştit“. În cazul afuriseniei, un trup neputrezit este deformat, are degetele zbârcite, părul şi unghiile crescute foarte mult şi provoacă spaimă. În privinţa părintelui Ilie Lăcătuşu, chiar şi imaginile prezentate de noi sunt grăitoare. Însuşirile trupului intact al părintelui Ilie Lăcătuşu corespund cu descrierea sfintelor moaşte din Pravila bisericească. Canoanele bisericeşti referitoare la canonizarea sfinţilor iau în calcul următoarele aspecte: viaţa persoanei în cauză, evlavia poporului şi minunile săvârşite prin mijlocirea posibilului sfânt. Biserica are misiunea de a îndruma credincioşii, dar şi responsabilitatea de a se pronunţa în anumite situaţii. Urmaşii părintelui Ilie Lăcătuşu au respectat întotdeauna tradiţiile Bisericii Ortodoxe. Cu toate acestea, la deshumare s-a săvârşit o eroare destul de gravă: un preot s-a oferit să-i schimbe veşmintele fără binecuvântarea unui episcop. Dogmele bisericeşti interziceau acest lucru. Acestea erau intacte şi, din păcate, deşi puteau fi scoase cu grijă, au fost tăiate. Ele se află în posesia familiei. Ce e cu neputinţă la oameni este cu putinţă la Dumnezeu. După 15 ani de la trecerea în veşnicie, trupul părintelui Ilie a putut fi îmbrăcat cu uşurinţă. Autorităţile bisericeşti au primit cu „bucurie duhovnicească“ vestea descoperirii trupului neputrezit al părintelui Lăcătuşu, dar au atras atenţia că „actul canonizării impune etape şi strădanii deosebite“. „Trupul părintelui alină suferinţele credincioşilor“. „Învăţătura de credinţă creştin-ortodoxă“ spune: „Minunile sunt fapte dumnezeieşti mai presus de mintea şi puterea omenească. Ele sunt fapte săvârşite în firea văzută, numai cu puterea lui Dumnezeu, ce întrec legile minţii şi ale firii, ce se fac în momente extraordinare, hotărâte de Ziditor, şi urmăresc luminarea şi îndreptarea noastră în vederea mântuirii. Minunile arată voinţa lui Dumnezeu şi tâlcuiesc căile Sale cele necunoscute...“. Cazul părintelui Ilie Lăcătuşu este o minune a zilelor noastre. Trupul părintelui nu a fost îmbălsămat deoarece canoanele bisericeşti interzic acest lucru preoţilor de mir şi monahilor. Cei care l-au cunoscut spun că a fost un model pentru toată lumea, un exponent al omului ce tinde spre desăvârşire. Un om plin de dragoste, milă şi iertare.
Părintele Nicolae Marinescu (Mănăstirea Sitaru): „Părintele Ilie Lăcătuşu era mai mare cu câţiva ani decât mine. În faţa lui pălea orice răutate. Era atât de blând şi de răbdător încât celor din jurul său le era jenă de răutatea care îi măcina. Vorbea foarte puţin, dar cuvintele lui îţi umpleau inima de bucurie duhovnicească. Nu este de mirare că şi după moarte trupul părintelui alină sufletele credincioşilor ajunşi lângă dânsul“.
Silvia Stoia (fiica preotului Nicolae Stăncescu, parohul bisericii din comuna Secu, localitate aflată la zece kilometri de satul Buiceşti): „Tăticu a petrecut toată perioada detenţiei (până în 1964) la Periprava alături de preotul Ilie. Tatăl meu era foarte slăbit după regimul de exterminare la care fusese supus. La un moment dat, au lucrat împreună, ca zidari. Părintele Ilie a fost singurul care l-a acceptat pe tatăl meu în echipă, aşa slăbit şi bolnav cum era. Când li se împuţinau puterile colegilor de suferinţă, câţiva preoţi, printre care şi părintele Ilie, cedau porţia lor de pâine şi ei se hrăneau doar cu o bucată de turtoi. Părintele Ilie era tăcut, bun cu toată lumea şi foarte smerit. Tatăl meu avea o impresie deosebită despre părintele Ilie, ţinea foarte mult la el“. Fără nici o îndoială, părintele Ilie Lăcătuşu a avut o viaţă aleasă, plină de suferinţă şi renunţări, dar şi de dragoste şi credinţă. Pentru toţi a fost un model: pentru familie, pentru prieteni, dar şi pentru duşmani. Blândul părinte Ilie îşi ascundea durerea într-o tăcere adâncă, pecetluind-o cu post şi rugăciune. Viaţa acestui preot a fost o enigmă. Dosarul de canonizare s-a deschis, evlavia poporului a început să se manifeste, minunile au început şi ele să apară. Sfinţii nu s-au grăbit niciodată. Canonizat sau nu, harul Duhului Sfânt lucrează prin trupul părintelui. Încă un semn că Dumnezeu nu ne-a părăsit...“. În satul Crăpăturile, din judeţul Vâlcea, pe 6 decembrie 1909, în casa credincioşilor părinţi Marin (cântăreţ bisericesc) şi Maria Lăcătuşu, se năştea Ilie Lăcătuşu, cel de-al doilea fiu dintr-o familie binecuvântată de Dumnezeu cu şapte copii. A urmat cursurile şcolii primare în satul natal, iar din anul 1922 până în anul 1930 a fost un conştiincios elev al Seminarului Teologic „Sfântul Nicolae“ din Râmnicu-Vâlcea. La absolvirea seminarului a primit premiul întâi de virtute „pentru aptitudini sufleteşti care îl disting între colegii lui“. În anul 1930 se înscrie la Facultatea de Teologie din Bucureşti, se remarcă prin credinţă deosebită şi prin înclinarea spre idealul naţional. În anul 1934 termină cursurile Facultăţii de Teologie, cu rezultate foarte bune. Cunoaşte şi vorbeşte curent cinci limbi: germana, franceza, greaca, ebraica şi latina. În data 21 de 5 iulie 1931 se căsătoreşte, în satul Crăpăturile, cu învăţătoarea Ecaterina Popescu. Pe data de 1 septembrie 1934, Ilie Lăcătuşu a fost hirotonit ca preot la parohia Osica de Jos, din judeţul Olt, unde a stat până la data de 1 noiembrie 1934 când s-a transferat la parohia din Buiceşti, judeţul Mehedinţi. În toamna anului 1942 începe să propovăduiască cuvântul Sfintei Evanghelii la Odessa şi la parohia Serseniţa, din judetul Râbniţa, ca preot trimis de Misiunea Ortodoxă Română. Îşi încheie activitatea ca preot misionar în primăvara anului 1943, întorcându-se din Transnistria în ţară, unde îl aşteptau cei doi copii şi o soţie bolnavă. În noaptea de 19 iulie 1952 a fost arestat, trimis şi încadrat în colonia de muncă M.A.I. Galeşu, la canal, până în octombrie 1952. În perioada octombrie 1952 şi până în august 1953 a fost încadrat în colonia de muncă M.A.I. Peninsula, unde a făcut parte din „celebra brigadă a preoţilor“. Din septembrie 1953 este mutat la Oneşti. A fost eliberat la 26 aprilie 1954. Această perioadă de detenţie a fost executată „în baza deciziei administrative a M.A.I.“, fără să fi avut nici măcar o zi de condamnare. După eliberare a revenit în slujba Bisericii la parohia Buiceşti, unde a slujit până la data de 1 iulie 1959. În august 1955, familia Lăcătuşu pierdea şi cel de-al patrulea copil. A rămas Maria Sabina Lăcătuşu. În noaptea de 1 iulie 1959, părintele Ilie Lăcătuşu este din nou arestat, în baza unei sentinţe administrative şi i se fixează loc de muncă în Deltă la Periprava, într-o formaţiune în care a fost încadrat lotul preoţilor olteni. La data de 6 mai 1964 a fost eliberat, având calificarea de zidar, categoria a V-a şi domiciliu obligatoriu la Bolintinu, raionul Titu. La 20 decembrie 1964 revine în slujba zidirii spirituale în fruntea parohiei Gârdeşti, din judeţul Teleorman, unde rămâne până la 1 august 1970, când s-a transferat la parohia Cucuruzu, din judeţul Giurgiu. Cu puterile scăzute şi trupul obosit se pensionează la cerere în data de 11 ianuarie 1978. Se mută în Bucureşti, unde moare după o grea suferinţă, în data de 22 iulie 1983, pe un pat al Spitalului Panduri. Din 22 iulie 1983, cripta familiei din Cimitirul „Adormirea Maicii Domnului“ avea să-i găzduiască trupul chinuit.
5. ESTE CORECT CĂ RESPING ADVENTIŞTII SFÂNTA TRADIŢIE, CULTUL ICOANELOR ŞI POMENILE?
Categoric nu. Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie aveau şi au şi astăzi aceeaşi valoare mântuitoare: „Fraţilor, în numele Domnului 22 nostru Iisus Hristos, vă poruncim să vă feriţi de orice frate care umblă fără rânduială, şi nu după PREDANIA pe care aţi primit-o de la noi“ (2 Tesaloniceni 3:6); şi încă o dovadă de necontestat: „Fraţilor, staţi neclintiţi şi ţineţi PREDANIILE pe care le-aţi învăţat FIE PRIN CUVÂNT, fie prin epistola noastră“ (2 Tesaloniceni 2:15).
Despre cultul icoanelor noi spunem cu cea mai mare convingere că este legitimă cinstirea lor şi aducem un singur argument, cuvintele Sfântului Vasile cel Mare: „Cinstea adusă icoanelor se îndreaptă către cel înfăţişat în icoană“. Cât despre pomeni avem două versete foarte clare în Biblie: «Fii darnic cu pâinea şi cu vinul la mormântul celor care ţiau răposat» (Tobit 4:17). Ce poate însemna a fi darnic cu pâinea şi cu vinul decât parastas - pomană???! «Sfânt şi cucernic gând a fost că a adus jertfă de curăţie pentru cei morţi, ca să se slobozească din păcat» (2 Macabei 12:46). Adică, un gând sfânt dintr-o credinţă dreaptă este a face pomană (jertfă de curăţie) pentru cei morţi, ca în urma acestor pomeni Dumnezeu să se milostivească de sufletele celor pomeniţi şi să-i scoată din osânda iadului sau, dacă sunt în Rai, să le dea mult mai multă lumină.
ADVENTIŞTII VOR DOVADA ÎN CEEA CE PRIVEŞTE SFINŢENIA CRUCII
Mântuitorul vorbindu-le ucenicilor despre a doua venire a Sa la sfârşitul lumii le spune „Atunci se va arăta pe cer (Matei 24:30). Semnul Fiului omului este fără discuţie crucea, precum semnul satanei este 666. „Căci cuvântul crucii este nebunie pentru cei ce pier, iar pentru noi care ne mântuim este puterea lui Dumnezeu“ (1Corinteni 1:18). Conform acestei afirmaţii a Sfântului Apostol Pavel să-l întrebăm pe sectant: „Ce consideri dumneata că este crucea: pierzanie sau mântuire?“ el va răspunde cu siguranţă: „Pierzanie!“. Şi atunci noi îi răspundem: Este foarte clar că dumneata eşti pe calea pierzaniei, iar noi pe calea mântuirii!
NE SPUN CĂ NU AVEM NEVOIE DE SEMNUL CRUCII FĂCUT CU MÂNA
pentru că Dumnezeu nu cere slujirea mâinilor omeneşti, folosindu-se de tâlcuirea greşită a acestui verset: „Duh este Dumnezeu şi cel ce i se închină se cade a i se închina în duh şi în adevăr“ (Ioan 4:24). Dată fiind însă natura dublă a fiinţei noastre, cât suntem în viaţă la tot ceea ce face trupul participă şi sufletul, şi invers. Este adevărat că trebuie să ne închinăm în duh, dar aceasta nu înseamnă că trebuie înlăturat cultul exterior. Iată, Sfântul Apostol Pavel porunceşte ca „Bărbaţii să se roage în tot locul, ridicând mâinile sfinte, fără mânie şi fără şovăire“ (1Timotei 2:8). Oare Mântuitorul S-a oprit numai la suferinţa spirituală din Grădina Ghetsimani sau a primit-o şi pe cea trupească? Să avem crucea numai în inimă cum ne spun sectanţii? Dar este inima singurul mădular al organismului? Nu! Noi trebuie să cinstim crucea şi cu ochii şi cu gura şi chiar cu mâinile, închinându-ne. „Lui Dumnezeu închină-te!“ (Apocalipsa 22:19)
Iubiti credincioşi,
Din toate cele argumentate mai sus rezultă cât se poate de clar că şi adventiştii sunt la fel cu aceia despre care spune Sfântul Apostol Pavel: „Dar Duhul grăieşte lămurit, că în vremurile cele de apoi, unii se vor depărta de la credinţă, luând aminte la duhurile cele înşelătoare şi la învăţăturile demonilor“ (1Timotei 4:1). Unora ca acestora, cum sunt sectanţii de la noi, care au părăsit Biserica Ortodoxă, le zicem cu Sfântul Apostol Ioan: „Dintre noi au ieşit, dar nu erau de-ai noştri (creştini), căci de-ar fi fost de-ai noştri ar fi rămas cu noi“ (1Ioan 2:19), iar Sfântul Apostol Pavel ne îndemnă: „Nu vă înjugaţi la jug străin cu cei necredincioşi, căci ce însoţire are dreptatea cu fărădelegea? Sau ce împărtăşire are lumina cu întunericul“ (2Corinteni 6:14), ci să mergem pe calea luminii curăţită de Sfânta Biserică Ortodoxă spre slava lui Dumnezeu şi mântuirea noastră.
BIBLIOGRAFIE: Biblia, E.I.B.M., 1988; Diac. P.I. David, „Invazia sectelor“; Pr. Gabriel Sorescu, Apologetica iubirii; Diac. Dr. Gheorghe Comşa, Pentru neam şi lege, Caransebeş, 1923.
