CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI DESPRE S F Â N T A B I S E R I C Ă O R T O D O X Ă

       Motto: „Biserica Ortodoxă este o corabie, iar creştinii care merg la

       Sfânta Biserică şi intră în ea sunt izbăviţi din furtuna păcatelor prin

                       Taina Sfintei Spovedanii“ (Sfântul Nicodim).

                                                                                             Preot Ioan

                                    Iubiţi credincioşi,

                  Denumirea de „Biserică“ vine de la grecescul „ekklesia“,

          sinonimul său în limba latină fiind, „ecclesia“ care se traduce prin

                               „comunitatea celor chemaţi“.

                                Ce ne învaţă Biserica?

             Noi învăţăm că norma, sau mai bine zis dreptarul credinţei, este

învăţătura predată de Biserică, iar această învăţătură se întemeiază pe

Sfânta Scriptură şi pe Sfânta Tradiţie. Deci, ortodocşii, spre deosebire

de sectanţi, care se folosesc numai de Biblie, mai folosesc şi un al

doilea izvor, „Sfânta Tradiţie“. Noi, ortodocşii, avem ca dovadă

pentru Sfânta Tradiţie mai multe versete biblice, spre exemplu: „Ţine

dreptarul cuvintelor sănătoase pe care le-ai auzit de la mine, cu

credinţă şi cu iubirea ce este în Iisus Hristos“ (2Timotei 1:13).

„Deci, dar, fraţilor, staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţi

învăţat, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră“ (2Tesaloniceni

2:15). În timp ce LA CULTELE RELIGIOASE, care au ca

fundament numai Sfânta Scriptură, aceasta le grăieşte fiecăruia,

individual şi în mod diferit, de unde şi varietatea şi mulţimea cultelor

religioase, LA ORTODOCŞI, norma de credinţă o stabileşte

Biserica, înlăturându-se astfel individualismul şi părerile proprii

asupra credinţei, pentru că „BISERICA ESTE STÂLP ŞI

TEMELIE AL ADEVĂRULUI“ (1Timotei 3:15).

         Cuvântul „Biserică“ are un singur înţeles?

Cuvântul Biserică are mai multe înţelesuri şi, pentru că sectanţii îl

înţeleg greşit, vom enumera mai jos cele trei înţelesuri adevărate:

1. Prin „BISERICĂ“ se înţelege IERARHIA SUPERIOARĂ ÎN

TOTALITATEA EI (diaconi, preoţi şi episcopi).

2. Prin „BISERICĂ“ se mai înţelege şi TOTALITATEA

CREDINCIOŞILOR CARE SUNT BOTEZAŢI ÎN HRISTOS.

3. Prin „BISERICĂ“ se înţelege în acelaşi timp şi LOCAŞUL DE

ÎNCHINARE SAU DE CULT DIVIN PUBLIC.

     Se poate înţelege prin Biserică ierarhia superioară?

Da, şi o dovadă în acest sens avem cuvintele

MÂNTUITORULUI, cu privire la pedepsele disciplinare şi cu

forurile competente care aplică aceste pedepse: „De-ţi va greşi ţie

fratele tău, mergi, mustră-l pe el între tine şi el singur, şi de te va

asculta ai câştigat pe fratele tău, iar de nu te va asculta, ia cu tine

încă doi sau trei martori să se statornicească tot cuvântul. Şi de

nu-i va asculta pe ei, spune-l Bisericii; iar de nu va asculta nici de

Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş“ (Matei 18:15-17). Deci,

este vorba de următoarele pedepse succesive:

        1) mustrarea între patru ochi;

        2) mustrarea în faţa a doi sau trei martori;

        3) mustrarea din partea Bisericii;

        4) excomunicarea sau scoaterea din Biserică.

Prin urmare cuvântul „Biserică“ are şi acest înţeles, cel de

ierarhie superioară. În scripturile mai vechi, expresia „spune-l

Bisericii“ este tradusă cu „spune-l soborului“. Rămâne lucru

neîndoielnic că Biserică înseamnă aici „păstorii cei mai mari“, adică

Sfinţii Apostoli şi urmaşii lor episcopii.

 Prin „Biserică“ se poate înţelege totalitatea credincioşilor?

În Noul Testament, cuvântul Biserică are uneori şi acest înţeles:

„Ci precum într-un singur trup avem multe mădulare şi mădularele nu

au toate aceeaşi lucrare, aşa şi noi, cei mulţi, un trup suntem în Hristos

şi fiecare suntem mădulare unii altora“ (Romani 12:4-5). Acest

„trup“ este BISERICA şi „EL (HRISTOS)“ este „capul trupului“,

adică al Bisericii (1Coloseni 1:18).

                       Există oare mai multe biserici

                   aşa cum spun azi cultele religioase?

               Biserica este UNA, căci UNUL este Întemeietorul şi Capul ei:

IISUS HRISTOS, care a numit-o „BISERICA MEA“ (Matei 16:18)

şi i-a pus temelie, ce rămâne aceeaşi pentru toate veacurile: „Nimeni

nu poate pune altă temelie“ (1Corinteni 3:11). Biserica fiind numită

„TRUPUL LUI HRISTOS“, nu poate fi decât una singură, după cum

unul este şi Trupul Celui care a întemeiat-o. Şi apoi chiar asta a fost

voinţa Întemeitorului ei: „Ca toţi să fie una“ (Ioan 17:21), iar

unitatea Bisericii rezultă şi din unitatea de CREDINŢĂ, de NĂDEJDE

şi de DRAGOSTE, pe care se întemeiază în lume: „ESTE UN

DOMN, O CREDINŢĂ, UN BOTEZ“ (Efeseni 4:5).

                În concluzie, nu poate fi vorba de „Biserici“, ci de

     „BISERICĂ“, exceptând cazul când se au în vedere organizaţii

                  locale mai restrânse sau parţiale ale Bisericii.

                         De ce „Biserica“ este sfântă?

             În primul rând Biserica este sfântă, pentru că întemeietorul ei,

Hristos, este sfânt. El este izovorul sfinţeniei noastre: „Pentru că şi cel

ce sfinţeşte, şi cei ce se sfinţesc, dintr-unul sunt toţi; de aceea nu se

ruşinează să-i numere pe ei fraţi“ (Evrei 2:11). Apoi Hristos, care este

Arhiereul „SFÂNT FĂRĂ DE PATĂ“ (Evrei 7:26) a sfinţit Biserica

prin sângele Lui, potrivit cuvântului Sfântului Apostol Pavel: „Hristos

a iubit Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească prin

cuvânt, după ce a curăţit-o prin baia botezului şi ca să o înfăţişeze

Sieşi, Biserică măreaţă, neavând întinăciune sau zbârcitură ori altceva

de acest fel, ci ca să fie sfântă şi fără de prihană“ (Efeseni 5:25-27)

„şi a făcut-o izvor de sfinţenie pentru cei ce se sfinţesc“ (Evrei 10:10-

14). Ba chiar Hristos a înzestrat-o cu mijloace sfinţitoare - adică

Sfintele Taine - alături de învăţătura cea sfântă (Cuvântul lui

Dumnezeu) care, în ansamblu, sfinţesc pe oameni.

              Dar în Biserică sunt numai oameni sfinţi?

        Biserica, înţeleasă ca instituţie sau aşezământ Dumnezeiesc, este

Sfântă. Dar asta nu înseamnă că din ea fac parte numai oameni sfinţi.

Mântuitorul a asemănat-o cu lanul ce cuprinde grâu şi neghină şi

numai la sfârşitul lumii vor fi aleşi cei buni din cei răi (Matei 13:24-

43). Iar Sfântul Apostol Pavel a asemănat-o cu o casă mare în care

sunt şi vase de cinste şi vase de necinste (2Timotei 2:20). Deci, şi

oamenii păcătoşi, dacă sunt botezaţi în Hristos şi nu s-au lepădat de

credinţa în El, sunt membri ai Bisericii. Sunt membre bolnave, dar

sunt membre ale aceluiaşi „trup“ al Domnului.

       De unde rezultă faptul că Biserica este sobornicească?

    Biserica este sobornicească pentru că are menirea de a se întinde

peste toată lumea şi cuprinde în sânul ei pe toţi oamenii, din toate

neamurile, potrivit poruncii Mântuitorului către Sfinţii Apostoli:

„Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în

numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh“ (Matei 28:19). Am

putea spune că Biserica este „staulul“ menit să cuprindă, „toate oile

de pretutindeni“ (Ioan 10:16). Se numeşte sobornicească pentru că

ea se conduce prin soboare (sinoade) ecumenice din care fac parte

episcopii din toată lumea. Hotărârile acestor sinoade sunt norme

sigure pentru credinţa şi viaţa Bisericii pentru că sunt date de cei

cărora Hristos le-a dat toată puterea şi cu care va rămâne până la

sfârşitul veacurilor: „... iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la

sfârşitul veacului. Amin“ (Matei 28:20). Este adevărat că în textul

biblic este vorba de Sfinţii Apostoli, dar odată cu ei trebuie să

înţelegem şi pe urmaşii lor legiuiţi, care sunt episcopii, deoarece

numai prin aceştia va putea fi Hristos cu noi până la sfârşitul

veacurilor.

                De ce spunem că Biserica este apostolească?

            Spunem aşa, pentru că este zidită pe temelia Apostolilor, piatra

din vârful unghiului fiind Însuşi Iisus Hristos. „Zidiţi fiind pe temelia

Apostolilor şi a proorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind

Însuşi Iisus Hristos“ (Efeseni 2:20). Este apostolească, pentru că este

răspândită în lume de Apostolii Domnului, se conduce după normele

rânduite de ei şi în conformitate cu învăţăturile sfinte, iar preoţia ei

are continuitate apostolică neîntreruptă.

             Este Biserica alcătuită din mai multe părţi?

      Da, ea este alcătuită din două părţi: una văzută sau pământească, a

celor vii şi alta nevăzută. Amândouă alcătuiesc laolaltă o unitate,

având acelaşi Cap, pe Iisus Hristos, după cuvântul Apostolului: „Căci

nimeni dintre noi nu trăieşte pentru sine şi nimeni nu moare

pentru sine, căci de trăim pentru Domnul trăim, şi de murim

pentru Domnul murim, deci, fie că trăim, fie că murim, suntem ai

Domnului“ (Romani 14:7-9). Cei ce trec din viaţa aceasta nu sunt

morţi cu totul. Sufletele lor sunt vii şi sunt sub stăpânirea aceluiaşi

Stăpân.

Nu putem crede că ei, odată trecuţi din viaţa aceasta încetează a

mai face parte din Biserica lui Hristos. Despre nemurirea sufletelor şi

stăpânirea lui Dumnezeu asupra lor Mântuitorul ne-a învăţat: „Eu

sunt Dumnezeul lui Avraam şi Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul

lui Iacov. Nu este Dumnezeul morţilor, ci al viilor“ (Matei 22:32).

Drept urmare, aceştia nu pot fi morţi şi cu sufletul, fiindcă Dumnezeu

nu este al morţilor, ci al viilor. Sfântul Apostol Pavel ne învaţă că lui

Iisus tot genunchiul I se pleacă „al celor cereşti şi al celor

pământeşti şi al celor de dedesubt“ (Filipeni 2:10). Deci, este vorba

de lumea cerească, lumea pământească şi de cea a sufletelor rele,

îndepărtate de Hristos.

         Din cine se compune Biserica celor vii, care mai este

                           numită şi luptătoare?

            Biserica luptătoare se compune din păstori sau conducători şi

popor sau turmă. Mântuitorul ne-a învăţat că El este Stăpânul şi că a

încredinţat conducerea unor iconomi, care vor da socoteală despre

buna conducere a lor. Din următoarele cuvintele ale Sfântului Apostol

Pavel înţelegem că iconomii sau conducătorii, pe care i-a pus Hristos

în Biserica Sa, sunt preoţii, cărora Apostolul le zice: „Luaţi aminte

de voi şi de toată turma, întru care, Duhul Sfânt v-a pus pe voi

episcopi ca să păstoriţi Biserica Domnului, pe care a câştigat-o cu

însuşi scump sângele Său“ (Fapte 20:28). „Aşa să ne socotească pe

noi fiecare om, ca slujitori ai lui Hristos şi iconomi ai tainelor lui

Dumnezeu“ (1Corinteni 4:1). Deci, în chip nevăzut, Biserica este

condusă de HRISTOS, Care este „CAPUL EI“, dar în chip văzut,

ca organizaţie socială este condusă de episcopi şi preoţi.

Cultele religioase ne reproşează că Biserica lui Hristos

este sfântă (Efeseni 2:26-27). Şi atunci din ea nu pot face

parte decât cei sfinţi.

         Denumirea de „SFINŢI“ se referă la cei care au primit în ei pe

Duhul Sfânt prin Botez şi care au menirea de a duce o viaţă sfântă

(1Corinteni 1:2). Cuvântul „SFÂNT“, în Vechiul Testament, însemna

ceva ce era pus deoparte, ales, deosebit, închinat lui Dumnezeu. „Căci

al Meu este tot întâi-născutul lui Israel, de la om până la dobitoc

pentru că Mi l-am sfinţit Mie“ (Numerii 8:17). Cuvântul „SFÂNT“ în

Noul Testament numeşte pe creştinul botezat în Hristos, care este

sfânt după menirea lui de a se sfinţi tot mai mult, adică de a-şi închina

viaţa lui Dumnezeu. Sfânta Scriptură ne spune că nu există om fără de

păcat sau sfânt în înţelesul strict şi absolut al cuvântului. „Căci nu este

om drept pe pământ care să facă binele şi să nu păcătuiască“

(Eccleziast 7:2). Deci, Biserica lui Hristos este sfântă, dar nu prin

membrii este sfântă, după cum rezultă din versetul următor: „Bisericii

lui Dumnezeu celei care este în Corint, credincioşilor sfinţiţi în

Iisus Hristos, celor chemaţi să fie sfinţi“ (1Corinteni 1:2).

     Cultele religioase spun că sfinţii trebuie să se separe de

   cei păcătoşi, potrivit celor spuse de Sfântul Apostol Pavel:

„V-am spus să nu aveţi amestec cu vreunul, care frate fiind

cu numele, este desfrânat sau zgârcit... cu unul ca acesta

nici să nu şedeţi la masă: ,,smulgeţi pe cel viclean din

mijlocul vostru (1 Corinteni 5:11-13). Deci, creştinii trebuie

să excludă din comunitatea lor pe cei răi şi păcătoşi pentru

a alcătui o biserică într-adevăr sfântă.

Din aceste versete nu rezultă faptul că, din Biserică fac parte

numai cei sfinţi şi nici nu se exclude posibilitatea celor păcătoşi de a fi

membri ai Bisericii deoarece, nu există oameni fără de păcat. În acest

caz, nimeni n-ar putea face parte din Biserica lui Hristos. A exclude pe

cineva din Biserică, adică a-l da satanei, înseamnă a lucra împotriva

voinţei lui Dumnezeu „CEL CE VOIEŞTE CA TOŢI SĂ SE

MÂNTUIASCĂ ŞI LA CUNOŞTINŢA ADEVĂRULUI SĂ

VINĂ“ (1 Timotei 2:4). Nici chiar Mântuitorul nu S-a separat de

păcătoşi, S-a apropiat de ei, a stat chiar împreună cu ei la masă, ca

dovadă cuvintele: „N-au trebuinţă de doctori cei sănătoşi, ci cei

bolnavi, căci n-am venit să chem pe drepţi, ci pe cei păcătoşi la

pocăinţă“ (Luca 5:30-32).

           Are cuvântul „Biserică“ şi înţelesul de locaş sfânt

                          menit cultului divin public?

                       Da, numele de „Biserică“ în înţelesul acesta de locaş de

închinare, îl întâlnim în Faptele Apostolilor, acolo unde ni se spune că

Pavel şi Varnava, ajungând în Antiohia „au stat acolo în Biserică,

învăţând mult popor“ (Faptele Apostolilor 11:26). Sfântul Apostol

Pavel scrie creştinilor din Corint următorul cuvânt de mustrare: „Aud

că la adunările voastre din Biserici, între voi sunt dezbinări, şi în

parte o şi cred“ (1 Corinteni 11:18). Aceloraşi corinteni le dă porunca

aceasta: „ca în toate Bisericile sfinţilor, femeile să tacă în adunările

bisericeşti... Căci rău şade unei femei să vorbească în Biserică“. În

textele de mai sus este clar şi evident că înţelesul cuvântului

„Biserică“ este de locaş de adunare pentru cultul public.

            Îi sunt plăcute lui Dumnezeu locaşurile sfinte?

      Desigur, căci aşa i-a zis lui Moise: „Să-Mi faci locaş sfânt şi voi

locui în mijlocul lor“ (Ieşirea 25:8). David, după ce a făcut

jertfelnicul la porunca Îngerului, a zis: „Iată casa Domnului

Dumnezeu“ (1 Paralipomena 22:1). Deşi acestea se referă la Vechiul

Testament, totuşi, acelaşi Dumnezeu este şi al nostru, al creştinilor, iar

poruncile privitoare la zidirea templului nu s-au schimbat.

            Vor exista Biserici până la sfârşitul lumii?

       Chiar în pragul sfârşitului lumii, Biserici, în înţelesul de locaşuri

de închinare, vor exista. Despre Antihrist ni se spune că se va trufi,

„înălţându-se mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu sau este

făcut pentru închinare, aşa încât să se aşeze în templul lui

Dumnezeu şi pe sine să se dea «dreptul Dumnezeu»“ (Apocalipsa

13:6).

Cultele religioase ne reproşează că bisericile nu sunt locaşuri

ale lui Dumnezeu precum este scris: „Cel Preaînalt nu locuieşte în

temple făcute de mâini, precum zice proorocul: Cerul este tronul

Meu şi pământul aşternutul picioarelor Mele, ce casă îmi veţi zidi

Mie? - zice Domnul - sau care este locul odihnei Mele? (Faptele

Apostolilor 7:49-49).

Sfântul Apostol Pavel, ca şi odinioară Proorocul Isaia, combate

mentalitatea iudeilor respectiv a păgânilor, de a crede că Dumnezeu

poate fi închis între zidurile unui templu oarecare şi că nu se găseşte

decât acolo. Dumnezeu este bun şi este pretutindeni. Dacă am admite

tâlcuirea cultelor religioase, ar trebui să constatăm o contradicţie între

vorbă şi faptă, atât la Mântuitorul, cât şi la Apostolul Pavel, care au

cercetat adeseori templul din Ierusalim, cinstindu-l ca pe o casă sau

locaşul lui Dumnezeu.

                                   Iubiţi credincioşi,

   Să nu uităm cuvintele Sfântului Ciprian: „Cine nu are Biserica de

mamă nu poate avea pe Dumnezeu de tată“. Aceste cuvinte sunt

adevărate, pentru că în Biserică este atmosferă de sfinţenie, este

mângâierea, întărirea şi biruinţa sufletului. Te cutremură o emoţie

sfântă , când, ca trecător, o găseşti deschisă în cale şi intri în ea. Aici

este altarul de jertfă şi locul sfânt în care se aduce Jertfa Golgotei în

chip nesângeros, apoi „jertfa buzelor“ şi jertfa cea bine plăcută lui

Dumnezeu, adică: duhul umilit, inima înfrântă şi smerită. Amin!

      Completare la cateheza Sfânta Biserică Ortodoxă

                 Ce trebuie să spunem când trecem pe lângă o

                              Sfântă Biserică Ortodoxă

               Trecând prin Bucureşti cu maşina am fost nevoit să opresc la

culoarea roşie a semaforului. Mi-am aruncat ochii şi am văzut o Sfântă

Biserică. Pe trotuarul de vis-a-vis în dreptul Sfintei Biserici s-a oprit o

femeie ce venea de la piaţă, având în ambele mâini câte o plasă. Şi-a

pus plasele jos, s-a întors cu faţa către Sfânta Biserică, a făcut trei

metanii mici (închinăciuni cu plecare până la pământ) închinându-se,

apoi şi-a luat plasele şi a plecat liniştită către casă. Am fost profund

impresionat de credinţa acestei femei. În tramvai, în autobuz, în

maşina particulară sau pe stradă puţini călători se mai închină când

trec prin dreptul Sfintelor Biserici.

     Când trecem pe lângă o Sfântă Biserică, noi creştii ortodocşi

ar trebui (dacă este bărbat să-şi scoată căciula sau pălăria din cap)

să ne întoarcem cu faţa către ea şi să zicem închinându-ne:

„Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, pentru rugăciunile

Maicii Tale şi ale tuturor Sfinţilor, mântuieşte-mă pe mine,

păcătosul (păcătoasa)“.

Apoi dacă ştim hramul Bisericii respective să zicem (spre

exemplu) închinându-ne din nou: „Sfinte Nicolae, mare făcătorule

de minuni, roagă-te la Dumnezeu şi pentru mine, acum, în ceasul

morţii şi în ceasul judecăţii mele. Amin!“

Şi în continuare să-l rugăm tot pe Sfântul al cărui hram îl

poartă Biserica să mijlocească pentru mântuirea tuturor celor

dragi ai noştri, închinându-ne iar (spre exemplu): Sfinte Nicolae,

roagă-te la Dumnezeu şi pentru mântuirea robilor lui Dumnezeu:

Teoctist Patriarhul, Episcopul locului (numele), preotul duhovnic

la care v-ati spovedit (numele),... numele părinţilor, ai naşilor,

moşilor, ai copiilor, fraţilor, cumnaţilor, verilor, cunoscuţilor şi al

celor care v-au făcut sau v-au dorit rău în viaţă.

Când trecem pe lângă un cimitir, de mare folos ne-ar fi şi

nouă şi celor morţi dacă am spune aşa: „Doamne, Iisuse

Hristoase, Dumnezeul nostru, iartă păcatele tuturor celor care

sunt adormiţi în cimitirul acesta şi când voi muri şi eu să mă ierţi

şi pe mine“.

La fel să ne rugăm şi atunci când călătorim şi în drumul

nostru vedem pe marginea drumului crucea cuiva care a murit

probabil în accident de maşină (spovedit şi împărtăşit sau poate

nespovedit şi neîmpărtăşit): „Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul

nostru, iartă-l pe acela care a adormit aici şi când voi muri şi eu să

mă ierţi şi pe mine“.

Toate rugăciunile pe care le înălţăm cu tot sufletul pentru cei

adormiţi sunt primite acolo sus la cer şi aduc uşurare celor pe care

i-am pomenit, chiar dacă nu le ştim numele tuturor. Şi apoi, dacă ne

rugăm pentru cei morţi, cândva când vom fi şi noi morţi, alţii se vor

ruga pentru sufletele noastre, după zicala: Ce faci, ţi se va face, adică

te-ai rugat pentru alţii, atunci din rânduiala lui Dumnezeu şi alţii se

vor ruga pentru tine. Amin!

Cei care spun „Eu am credinţa mea, nu am nevoie să merg la

Biserică“ au „o credinţă goală“. Trebuie să spunem că numai

apropierea de credinţă şi de Sfânta Biserică poate readuce liniştea

într-un suflet răvăşit, apropiindu-l de armonia sa originară.

            Sfânta Biserică Ortodoxă, izvor al vieţii

       Dorind să-l contrazică, un necredincios îi spuse unui creştin: -Voi,

creştinii, spuneţi că Dumnezeu este oriunde. Dacă este aşa, de ce te

mai duci la Biserică, să asculţi Sfânta Liturghie şi predica, când

oricum Îl vedem peste tot. -Aşa este, pe Dumnezeu, cei cu credinţa

Îl văd peste tot şi prin toate. Însă, priveşte! Chiar dacă aerul este

încărcat pretutindeni cu vapori de apă, aceştia nu-ţi astâmpără

setea şi, de aceea, mergi la fântână. La fel şi noi, creştinii, mergem

la Biserică aşa cum tu mergi la fântână. Tu îţi astâmperi setea

trupului cu apa proaspată şi rece a fântânii, noi ne astâmpărăm

setea sufletului cu apa datătoare de viaţă veşnică: Cuvântul lui

Dumnezeu.

                      Călătorule, opreşte-te, pleacă-ţi genunchii şi înalţă o

rugăciune o rugăciune cu Maica Domnului şi cu toţi Sfinţii către

Milostivul Dumnezeu pentru iertarea păcatelor şi mântuirea

sufletelui tău.

Căci iată ce spune Mântuitorul nostru Iisus Hristos: „Veniţi la

mine cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi. Luaţi jugul

Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi

smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre“ (Matei 11: 28-

29).

                             AI MARE GRIJĂ:

1. Să fii împăcat cu toţi.

2. Să vii de la începutul slujbei.

3. Să te închini cu evlavie la Sfintele Icoane.

4. Să săruţi Sfinţii din icoane pe faţă, la icoana Maicii

Domnului mâinile iar la icoana Mântuitorului numai picioarele.

5. Femeile şi fetele să fie îmbrăcate cuviincios şi cu capul

acoperit.

6. Să aduci un mic dar la Sfântul Altar: prescură, lumânări,

tămâie, untdelemn, vin şi un pomelnic pentru cei vii şi cei morţi.

7. Să te aşezi la locul tău: bărbaţii în partea dreaptă iar

femeile în partea stângă.

8. Să nu vorbeşti în timpul slujbei.

9. Să nu ieşti afară din Sfânta Biserică, numai în caz de mare

nevoie.

10. Dacă a început slujba nu mai ai voie să te închini pe la

Sfintele icoane, nici să mai duci daruri la Sfântul Altar pentru a

nu tulbura slujba.

11. Să asculţi cu multă atenţie Sfânta Liturghie.

12. Cei ce se împărtăşesc, după ce cântă la strană: Unul Sfânt,

Unul Domn, Iisus Hristos, se închină la chipul cel din icoana pusă

Iconostas, apoi îşi cer iertare celor din jur, aprind lumânarea şi se

apropie de Sfântul Altar.

13. Când preotul iese cu Sfântul Potir, te aşezi în genunchi şi

zici în gând, o dată cu el rugăciunea: Cred Doamne şi mărturisesc

că Tu eşti cu adevărat... şi celelalte care urmează şi apoi treci în

faţa Sfântului Potir pentru a primi Sfintele Taine.

14. Te întorci prin partea stângă şi iei Anafură.

15. Mergi la locul tău şi când ajungi acasă să nu uiţi să citeşti

rugăciunile de mulţumire de după Sfânta Împărtăşanie.

16. În ziua în care te-ai împărtăşit nu ai voie să mai săruţi

icoanele, să arunci ceva din gură.

17. După terminarea slujbei, mergi acasă, faci trei

închinăciuni şi să zici rugăciunea: Cuvine-se cu adevărat...

18. Să povesteşti şi la ce din casă (care din motive

binecuvântate n-au fost la Sfânta Biserică) tot ce-ai auzit din Sfânta

Evanghelie, din predica spusă de preot şi din Apostol.

19. Aşezându-te la masă să spui mai întâi rugăciunea „Tatăl

nostru“.

20. Cugetă la viaţa veşnică.

                            Frate creştine ortodox!

                  Stai neclintit în credinţa şi dragostea ta pentru Sfânta

Biserică Ortodoxă în care ai fost botezat, în care ai primit de mic

Sfânta Împărtăşanie, în care bunicii ori părinţii te-au dus de

mână când erai copil, spre a-ţi călăuzi paşii, pe calea Domnului.

Sfânta Biserică Ortodoxă să fie în inima ta şi inima ta să fie în

Sfânta Biserică Ortodoxă.

Căci Sfintele Biserici Ortodoxe care sunt răspândite pe

plaiurile ţarii tale sunt slova sfântă de aur şi de sânge din cartea

neamului tău. În jurul lor se odihnesc de veacuri oasele

strămoşilor tăi răposaţi. În preajma lor s-au înmormântat

durerile neamului nostru şi în mireasma Sfântului Altar s-au

înfiripat şi păstrat nădejdile lui.

Iar atunci când trupul tău va fi un pumn de ţărână în fundul

unui mormânt necunoscut, mama ta spirituală (Sfânta Biserică

Ortodoxă) îţi va păstra numele cu sfinţenie în pomelnicul ei. Căci

Sfânta Biserică Ortodoxă singură în pomenirile şi rugăciunile ce

le va înălţa către Bunul Dumnezeu, va mai pomeni un nume pe

care lumea poate îl va fi uitat: numele tău!... (Încă ne rugăm

pentru toţi cei adormiţi din nemul nostru, stămoşi, moşi, părinţi,

fraţi, surori, soţi, soţii, fii şi fiice şi pentru toţi cei dintr-o rudenie cu

noi).

Îndeplineşte-ţi toate îndatoririle faţă de Biserica ta, ca un fiu

credincios al ei, pentru ca aici numele tău şi veşnica ta amintire să

fie pomenite şi păstrate cu cinste şi recunoştinţă, iar acolo în

ceruri Dumnezeu să te odihnească împreună cu Sfinţii Săi în

fericirea cea veşnică a Raiului.

Iertarea aproapelui, cea mai grea poruncă?

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

Cutremurător! Nu primim iertare dacă ne dovedim incapabili s-o dăm. În măsura în care ne place să avem vrăjmași, Îi cerem lui Dumnezeu să ni Se arate dușman.

În mod deosebit ni se atrage atenția asupra unei virtuți speciale: iertarea: „de nu veți ierta oamenilor greșelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta vouă greșelile voastre” (Matei 6, 14-15). Pare complicat! Din ce cauză ni reaminteşte cu atâta stăruință să iertăm, îndeosebi acum, la început de post? Mergem la biserică, dăm milostenie, deschidem adeseori cartea de rugăciuni, nu e suficient? „De ce ar trebui să mă umilesc cerând iertare?” s-ar întreba unii. Oare a cere iertare este chiar umilință? Se pare că, pentru cei care gândesc astfel, este o piatră de poticneală. Se pune întrebarea: din ce pricină uneori ne vine atât de greu să iertăm? Și atunci când o facem, mai mult de gura duhovnicului, nu izbutim să îndepărtăm toate urmele răutății din suflet. Iertăm, dar nu uităm! Or, dacă nu uităm, înseamnă că nu am iertat din inimă, că nu am extirpat rădăcina răului din interiorul nostru, care în scurt timp va zămisli iarăși în noi resentimente, ură ori dispreț.

Cu toții rostim rugăciunea „Tatăl nostru” zicând: „și ne iartă nouă greșelile noastre precum și noi iertăm greșiților noștri.” (Matei 6, 12). Adesea ne spunem mecanic rugăciunile, fără atenție la conținutul lor. Îmi amintesc de o memorabilă întâmplare petrecută la Sihăstria. Părintele Cleopa, ieșit în fața smeritei sale chilii, a început să ne vorbească. Dintre pelerini, o credincioasă își ridică glasul, rugându-l pe luminatul călugăr să o învețe cum să procedeze, căci, având un litigiu din pricina unui petic de pământ, nu reușea să se împace cu megieșii săi, iertându-i. Cu vorba ca de tunet, înțeleptul duhovnic îi răspunse: „să nu îndrăznești să mai spui Tatăl nostru până nu te împaci!”. „De ce?” întrebă nedumerită pelerina. „Atunci când glăsuiești și ne iartă nouă greșelile noastre precum și noi iertăm greșiților noștri, de fapt, Îi ceri lui Dumnezeu să te ierte numai când și tu poți ierta. Iar dacă tu nu poți ierta îți ceri singură osânda.” Spășită, femeia puse capul în pământ, gândindu-se, probabil, că de câte ori rostise „Tatăl nostru” își ceruse, de fapt, pedeapsa pentru neputința de a se fi împăcat cu hotarnicii.

Cutremurător! Nu primim iertare dacă ne dovedim incapabili s-o dăm. În măsura în care ne place să avem vrăjmași, Îi cerem lui Dumnezeu să ni Se arate dușman. Sunt cuvinte grele, dar veridice căci Mântuitorul Hristos nu glumea, nici nu arunca vorbe în vânt. De am reflecta în fiecare zi la posibilitatea ca Dumnezeu să ne devină adversar, prin propria noastră rugă, cred că am ezita să mai rostim Rugăciunea Domnească, iar dacă am face-o, am sări cu siguranță cererea a cincea. Oare din ce pricină Domnul a condiționat iertarea Lui de cea acordată de noi celor care ne-au făcut vreun rău voit sau inconștient? Răspunsul ni-l oferă Sfântul Maxim Mărturisitorul: „Mila lui Dumnezeu se ascunde în milostivirea noastră față de aproapele”. Așa stând lucrurile, vom fi tentați să rostim mai ușor: „Iartă-mă!”

Ce simplu ar fi să spui: „Iartă-mă!” Însă Domnul cunoaşte superficialitatea omului, tendința de a înșela. Câți nu mărturisesc duhovnicului: „Părinte, nu am dușmani. I-am iertat”, dar în realitate continuă războiul cu semenii deveniți inamici, alimentând răutatea, invidia, răzbunarea. Omeneşte vorbind, ne vin multe necazuri, supărări, jigniri din partea apropiaților. În deplină sinceritate cu noi înşine, fiecare trebuie s-o recunoaştem răspicat: „suntem oameni, iar nimic ce este omenesc nu ne este străin", căci și noi, la rândul nostru, poate am zavistuit, am osândit sau am urât. Cu toate acestea, la Taina Pocăinței, unii mărturisesc, cu o inconștiență vecină cu sinuciderea duhovnicească, faptul că nu dușmănesc pe nimeni. Tăgăduind adevărul la spovedanie, aparenţa se vădește favorabilă celui ce a încercat să-L înșele pe Tatăl Ceresc: duhovnicul îi dă dezlegare pentru împărtășanie. Cu orgoliu, va păși țanțoș către dumnezeiescul potir, iar slujitorul altarului îi va da cereasca hrană, Sfântul Trup şi Sfântul Sânge al Domnului. Cunoscuții îl vor aprecia: „Uite un bun creștin! S-a spovedit, s-a împărtășit!” Amară înșelare! Hristos nu Se lasă „răpit”, nici păcălit. De aceea a rostit: „de nu veți ierta din inimă fratelui, nu veți fi iertați” (Matei 18, 35). Ce presupune iertarea din inimă? Părinții duhovnicești ne învață că ea nu trebuie să fie o simplă declarație, formală ori conjuncturală. „Iartă-mă și Dumnezeu să te ierte!” implică o participare totală a ființei omenești în a șterge răul sau supărarea din toată ființa. Iertarea adevărată trebuie să coboare în suflet iubirea și puterea de a ne ruga pentru cei ce ne-au săvârșit sau ne-au dorit răul.Ca să putem uita definitiv vătămătoarele fapte sau vorbe ce ne-au lezat, trebuie să ne asumăm o luptă lăuntrică, o răstignire a poftei filistine de răzbunare, a ispitei de a riposta la răutate cu răutate. Ce-i drept, nu-ţi vine ușor să-i ierți pe cei care, poate, ți-au distrus viața. Dar, dacă Domnul a cerut aceasta, cu siguranță că se poate împlini, căci El nu a împovărat ființa umană cu imperative utopice. Iar dacă, la început, nu reușim să îndeplinim porunca, să-L rugăm pe Hristos să ne ajute. La ceea ce noi nu izbutim, să-L chemăm pe El să pună umărul, ca să trecem peste piatra de poticneală. Numai așa vom simţi cum sufletul nostru înviază din legăturile păcatelor, ale egoismului şi mândriei, căci, iertarea sinceră a greşelilor altora întrezărește o șlefuire a sufletului nostru după iubirea milostivă a Domnului nostru Iisus Hristos. Să-I cerem Lui să ne dăruiască puterea sau virtutea de a ierta pe alţii aşa cum Dumnezeu ne iartă pe noi.

Așadar, când ne simţim tentați să nu iertăm, să ținem mânie, să ne răzbunăm, bine ar fi să ne amintim de cuvintele Mântuitorului Hristos: „Slugă vicleană, toată datoria ţi-am iertat-o pentru că M-ai rugat. Nu se cădea, oare, ca și tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum și Eu am avut milă de tine?”(Matei 18, 32-33). Să ne cutremurăm de sentința rostită în aceeași pildă evanghelică, gândindu-ne că ar putea fi pronunțată pentru noi: „Și mâniindu-se stăpânul lui, l-a dat pe mana chinuitorilor, până ce-i va plăti toata datoria. Tot așa și Tatăl Meu cel ceresc vă va face vouă, daca nu veți ierta - fiecare fratelui său - din inimile voastre” (Matei 18, 34-35).

Iertarea nu are nimic de a face cu meritul cuiva de a fi iertat – este un act de dragoste, nu de dreptate.

Daca alegem sa nu-i iertam pe cei ce ne-au ranit, ne punem sub controlul lor.

Iertarea celorlalti reprezinta primul pas urias, ducand la eliberarea noastra completa din lanturile care inconjoara o inima indurerata. Daca reactionam cu amaraciune in inima fata de cei ce ni se opun si chiar ne fac rau, am fi sclavii acelor oameni pentru tot restul vietii iar reactia noastra fata de ceea ce ne-au facut altii ar putea sa dauneze la fel de mult ca si ofensa initiala.

De cate ori trebuie sa ierti? De fiecare data.

http://ro.netlog.com/artasireligie/blog/&page=3

ZĂMISLIREA MAICII DOMNULUI DE CĂTRE SFÂNTA ANA

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...
 
O,minunată pereche binecuvântată de Dumnezeu, astăzi s-a dezlegat nerodirea voastră căci Porumbiţa Cea cuvântătoare în pântecele Anei începe să se arate purtând mlădiţa vestitoare a încetării potopului întristării. Bucuraţi-vă, Sfinţilor Ioachim şi Ana, căci în lume veţi aduce Pământul binecuvântat din Care va răsări Spicul mântuirii, Cel Ce hrăneşte sufletele noastre. O, Sfinţilor, rugaţi-vă să se dezlege astăzi şi blestemul nerodirii minţii noastre, ca să se zămislească şi în inimile noastre gândul cel luminat al pocăinţei.
O, Maica Cuvântului, Ceea Ce ai izvorât ca o binecuvântare din pântecele sterp mai înainte al maicii Tale, pe noi, cei învechiţi în păcate ne înnoieşte cu lacrimile pocăinţei şi aşează în inimile noastre gândul îndreptării, ca să moştenim binecuvântarea dumnezeiască. Zugrăveşte şi în inimile noastre bucuria minunii zămislirii Tale şi ajută-ne a ne face şi noi născători ai pruncilor înţelegători ai virtuţilor spre mântuirea sufletelor noastre, ca să Te lăudăm neîncetat.

Astăzi,să privim înţelegător cu ochii minţii spre patul ce se aşterne în pântecele fericitei Ana, în aşteptarea Împăratului tuturor. Astăzi să încununăm cu laude minunata zămislire a Celei Ce fără ispită bărbătească va purta în pântece pe Cel de pe scaunul heruvimilor. Astăzi, toată făptura se bucură de minunata prăznuire a zămislirii drepţilor. Astăzi, Scara Vieţii se zideşte în pântecele mai înainte pustiit de nerodire. Astăzi, Turnul Adevărului se arată pe pământ, ca să ridice înălţimea vederii noastre la tainele dumnezeieşti. Astăzi, Cortul slavei vesteşte bucurie la toată lumea, pregătindu-Se spre a odihni pe Cel Neîncăput în cer şi pe pământ. Astăzi, Chivotul tuturor darurilor este aşezat în cămara pântecelui, aşteptând a fi dăruit celor sărăciţi de patimi. Astăzi, Oglinda desăvârşirii se închipuie spre a purta frumuseţea Chipului dumnezeiesc. Astăzi, Ioachim saltă întru strigăt de bucurie, căci din el a răsărit cea Binecuvântată, Care a ridicat blestemul nerodirii maicii sale. Ana se veseleşte, purtând ca pe o comoară în pântecele ei Rodul lacrimilor şi al rugăciunilor stăruitoare. Cu gând umilit să ne apropiem şi noi de masa bucuriei duhovniceşti întinsă de drepţii părinţi, strigându-le cu veselie: Bucuraţi-vă, Sfinţilor Ioachim şi Ana, cei dintâi între părinţi, căci v-aţi învrednicit astăzi, după vestirea îngerului, a lua Cununa nădejdii voastre ! PREASFÂNTA NĂSCĂTOARE DE DUMNEZEU, Cea Care s-a făcut Palat înfrumuseţat al Preasfintei Treimi, vine astăzi să fie primită în cămara smerită a pântecelui femeiesc, chemată fiind de rugăciunile drepţilor, cărora le va răspunde cu glasul său copilăresc, mărturisind darul mântuirii adus neamului omenesc. Pe Aceasta cu bucurie să o întâmpinăm la poarta inimii, pentru a binevoi a intra şi în cămara inimii noastre, spre a fi ospătată cu cântări de laudă şi adăpată din pahaul plin de nectarul iubirii curate.

TROPAR

Legăturile nerodirii fost-au sfărâmate de puterea rugăciunii,
Căci drepţii au biruit prin credinţă toată neputinţa firii,
Să săltăm şi noi cu bucurie, văzând Palatul Cuvântului zidindu-se,
Să fericim pe dumnezeieştii părinţi care au văzut Darul iubirii zămislindu-se.

CONDAC

Astăzi toată lumea prăznuieşte zămislirea cea minunată,
Căci Rodul rugăciunii S-a arătat spre bucurie binecuvântată,
Scara Cuvântului în pântecele Anei se zideşte spre mântuire,
Şi gândul nostru se înalţă la Ceea Ce a zămislit mai presus de fire.

ICOS

Astăzi s-a dezlegat blestemul nerodirii prin rugăciunea drepţilor părinţi,
Astăzi în pântecele Anei se zămisleşte Cununa cetelor de Sfinţi,
Astăzi vedem cu ochii credinţei Nădejdea mântuirii noastre,
Astăzi să ne veselim cu îngerii de Sălaşul darurilor luminoase.

Bucură-te, Sfântă Ana, pământul mântuirii,
Vasul cel purtător al mirului iubirii,
Pecete nestricată a binecuvântării Treimii,
Leagăn al Duhului purtând Rodul iubirii,
Întărire pe temelia credinţei stăruitoare,
Pom al Raiului odihnind Rod de luminare,
Mare în care pluteşte Corabia mântuirii,
 Fântână adâncă ce tăinuieşte Apa înţelepciunii,
 Palatul întru care S-a odihnit Palatul Vieţii,
Sălăşluirea Celei Ce a dezlegat blestemul morţii.

                      ZĂMISLIREA COMORII MÂNTUIRII NOASTRE ÎN   PÂNTECELE                  NEAMULUI   OMENESC

Astăzi răsăritul mântuirii noastre se aşează în cerul pântecelui,
Astăzi nerodirea celei îndurerate s-a dezlegat prin cuvântul îngerului,
Astăzi cetele creştinilor saltă văzând raza iubirii dumnezeieşti venind pe pământ,
Astăzi Ioachim şi Ana se veselesc căci au văzut plinirea cerescului legământ.

Lacrimile Sfintei Ana s-au şters şi în locul lor a răsărit roua bucuriei,
Mâhnirea lui Ioachim s-a risipit, căci vede zămislit rodul vredniciei,
O nouă minune a înfricoşat chipul pământului ce avea să poartă o cerească taină,
Cea mai presus de îngeri se naşte în mijlocul oamenilor dintr-o credincioasă maică.

Suspinul Evei a fost răpit de plinirea nădejdii bucuriei celei mântuitoare,
Fecioara se naşte pe pământ ca să răsplătească celui ce a adus lumii întunecare.
Adam saltă privind din pântecele iadului cum odrăsleşte pântecele sterp al Anei,
Din care se va înălţa Floarea cea tainică a mântuirii ce va purta pe Împăratul slavei.

 David se bucură văzând plinirea cuvintelor încredinţate de Duhul Sfânt,
Şi îngerii se veselesc şi vor vedea pe Cel neapropiat că ia omenesc trup.
Astăzi Cartea tainelor dumnezeieşti este aşezată în pântecele Anei ca pe o masă
Şi sub mângâierea Duhului îşi va umple filele cu cuvinte din taina cerească.

Astăzi într-un pântece omenesc se aşează Cerul însufleţit pe care va răsări Soarele dreptăţii,
Şi pe care stelele Sfinţilor îl împodobesc, ca pe o cunună iubitoare dăruită Maicii Vieţii.
Calea Sfinţilor a deschis această Fecioară, făcându-se pod al Cuvântului,
Căci pe acesta S-a pogorât la noi Cel Ce se aşează în corabia gândului.

Ca în Sfânta Sfintelor a vieţuit Rodul cel dulce în pântecele mai înainte sterp,
Căci încă de atunci razele Duhului o mângâiau, ca să crească precum o floare în chip înţelept.
Cum Cea Care a încăput pe Cel Necuprins a vieţuit într-un pântece femeiesc ?
Cum Maica Împăratului Cerului a răsărit dintr-un loc smerit şi omenesc ?

Pântecele Anei, ce era ca un pământ neroditor, a odrăslit acum pe Floarea fecioriei,
Care în chip minunat va purta în pântecele Ei pe Stăpânitorul veşniciei.
Începutul bucuriei astăzi lumii se vesteşte prin zămislirea Preacuratei Stăpâne,
Blestemul lui Adam se risipeşte, căci în lume s-a arătat Raza veşnicei cunune.

Ca Ceea Ce ai fost zămislită în pântece mai înainte neroditor,
Zămisleşte şi rodul credinţei în inima mea prin gândul luminător.
Rugăciunea drepţilor a străbătut cerurile şi a făcut să picure Rodul mântuirii în pământul pântecelui,
Fă să plouuă şi în inima mea plină de spinii patimilor roadele înţelegătoare ale înţelepciunii Cuvântului.

Chipul Anei s-a luminat şi pântecele ce era sterp a săltat,
Căci s-a învrednicit să adăpostească pe Maica Marelui Împărat.
Chipul meu cel întunecat de norul ispitelor îl luminează,
 Dezlegând nerodirea inimii mele în care furtuna răutăţii se aşează.

Porţile pântecelui Anei se deschid ca să primească pe Cea Care ne-a deschis porţile mântuirii,
Pe Cea Care a păstrat încuiate porţile fecioriei şi prin care a trecut în chip neştiut Împăratul iubirii.
Deschide şi porţile inimii mele încuiate cu cheia păcatelor, celor ce închid uşa înţelegerii minţii,
Şi din ocara patimilor mă slobozeşte, ca ceea ce ai descuiat cămara neştiinţei, eliberând pe toţi Sfinţii.

Astăzi rădăcina mântuirii noastre a răsărit dintr-un pământ neroditor,
 Dar care adăpat cu ploaia rugăciunii, a odrsălit rodul mântuitor.
În cămara pântecelui Anei s-a zămislit Fecioara, sfinţită drept Cămară a Cuvântului,
Începătura mântuirii noastre se arată pe pământ şi aduce bucurie gândului.

În leagănul pântecelui Anei este aşezată Cea Care a urcat toate înălţimile cereşti
Şi încă în loc smerit afându-se este legănată de Duhul cu mişcări îngereşti.
În pântecele Anei saltă Rodul mângâiat de cântările cele dumnezeieşti,
Vestind muzica mântuirii ce va trâmbiţa în toate laturile pământeşti.

În peştera smerită a pântecelui vine Cea Care se va face prealuminat Palat împărătesc,
În loc de lapte cu Duhul Sfânt este hrănită Cea Care a hrănit pe Hrănitorul neamului omenesc,
Toată rânduiala alcătuirii trupului omenesc urmează Cea Care a născut pe Ziditorul făpturii,
 Şi Cea mai presus de îngeri cu fecioria se supune legilor cu care a fost legată zămislirea omenirii.

Cea Care a purtat pe Cel Necreat urmează rânduiala smerită a naşterii neamului omenesc,
Şi suflarea dumnezeiască o acoperă pe Cea îmbrăcată în veşmântul trupesc.
Raza Treimii O ocroteşte aşezându-se deasupra peşterii pântecelui femeiesc,
Cu somn dulce se încununează Cea Care va trezi pe Adam din somnul păcatului trupesc.

Ca într-o casă omenească stă în pântecele Anei Cea Care s-a făcut Casă a Cuvântului sfinţită de Duhul Sfânt,
Cea mai cuprinzătoare decât cerurile este încăpută într-un sălaş pământesc şi smerit,
Floarea ce a purtat nectarul Cuvântului răsare din pământul adăpat cu lacrimile umilinţei,
Prin aceste lacrimi s-a şters zapisul greşelilor noastre şi a răsărit Rodul credinţei.
Pământul roditor din care S-a înălţat Spicul vieţii a răsărit din pântece neroditor,
Casa cea însufleţită a Cuvântului a fost întemeiată spre a fi tuturor lăcaş mântuitor.

Toţi află scăpare la Tine, bătând la poarta rugăciunii cu suspinuri smerite,
Şi află odihnă, fiind hrăniţi din vasul milostivirii Tale celei nemărginite.
Cea Care a lucrat ogorul mântuirii noastre răsare din pământ ce era neroditor,
Dar care udat cu lacrimile rugăciunii se face de multă roadă primitor.
Cea Care s-a suit mai presus de ceruri se înalţă din adâncul pântecelui smerit,
Urcând toate treptele scării rugăciunii, continuând lucrarea părinţilor în chip mărit.

Maica Rugăciunii a fost zămislită în pământul rugăciunii lucrat de ai săi părinţi,
Urmând să primească Spicul darurilor, care împărtăşeşte slavă celor smeriţi.
Tulpina cea înaltă răsare din pământul rugăciunii ca să nască Floarea darurilor,
Pe Hristos, Cel Care a sfinţit-o cu mireasma cea tainică a tuturor harurilor.

Ioachim şi Ana pregătesc ospăţi îngeresc şi saltă de veselie,
Căci ochii lor înlăcrimaţi au văzut Darul dat spre veşncie.
Ocara lui Ioachim s-a ridicat, privind spre rodul mântuirii,
Şi Ana îşi odihneşte gândul simţind în pântece darul iubirii.

Îngerii se veselesc, văzând cum sămânţa cea curată s-a sădit spre veşnică creştere,
Ajungând pe scara darurilor şi nevoinţelor mai presus de a îngerilor mergere.
Şi neîncetat se împodobeşte cu noi învăluiri de lumină,
Cea Care de pe pământ a răsărit, dobândind a cerurilor cunună.

Drepţii se bucură şi încununarea vieţii lor curate se arată la apusul vieţii,
Mergând curând în lăcaşurile odihnei să-şi ia răsplata la răsăritul dimineţii,
Şi toţi într-un gând iubitor laudă pe Cea Care S-a făcut poartă a mântuirii tuturor,
Slăvind zămilirea Ei, prin care în lume s-a adus darul cel nemuritor.

Bucură-Te, Sămânţă a Cuvântului aruncată în pământul pântecelui Anei,
Bucuria cea tainică a îngerilor, încununată cu florile veşnice ale laudei,
Casă a slavei dumnezeieşti, zidită pe temelia casei omeneşti,
 Făclia Cuvântului care nu a vătămat pântecele prin străluciri cereşti,
Rugul cel nears ce a ieşit din cuptorul pântecelui femeiesc,
Pomul mântuirii noastre cu rădăcinile înfipte în pământul neamului omenesc,
Scara cea dumnezeiască care s-a sprijinit mai întâi pe casa pântecelui,
Cheia mântuirii răsărită din adâncul binecuvântat al trupului,
Munte înălţat de pe piatra trupului omenesc spre cerurile slăvite,
Cununa cântărilor îngereşti, întâmpinată cu gânduri smerite,
Porfiră ţesută de Duhul în pântecele dezlegat de nerodire,
Poartă a Cuvântului zidită pe pământ spre a oamenilor mântuire,
Comoara cea ascunsă sub acoperământul curat al pântecelui,
Sălaş al Dumnezeirii ce a binevoit să răsară casa trupului,
Vas al sfinţeniei care a umplut pântecele Anei de binecuvântare,
Mirul Cuvântului ce aduce minţilor cerească luminare,
Odihnă sub cerul pântecelui împodobit de cântări îngereşti,
Dezlegarea blestemului omenirii prin arătarea celor dumnezeieşti,
Vieţuire în pântecele legănat de adierile Duhului Sfânt,
Aşteptarea cea dorită ce ne împreunează cu Cerescul Cuvânt.