vineri, 9 ianuarie 2015

CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI DESPRE E G O I S M

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

           

Motto: „Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat pentru a desfiinţa din
firea omenească dezordinile egoiste ale mâniei şi poftei, pentru a o
deprinde cu smerenia, cu blândeţea şi cu delicateţea, prin care se
pot restabili armonia, respectul şi comunicativitatea între oameni“
(Sfântul Maxim Mărturisitorul).
                                                                                               Preot Ioan
                                Iubiţi credincioşi,

                Una dintre marile patimi care stăpânesc sufletul nostru este
patima iubirii de sine, egoismul. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că:
„Patimile sunt aidoma munţilor vulcanici, care repede lasă în
jurul lor un pustiu îngrozitor. Nimic nu ne pricinuieşte atâta
suferinţă ca o patimă activă în suflet. Toate celelalte lucrări
acţionează din afară, dar patimile se nasc dinlăuntru, de aici
provine o tortură deosebit de mare“. Iubirea de sine este mama şi
doica tuturor patimilor şi răutăţilor. Mântuitorul Iisus Hristos,
referindu-se la această dragoste faţă de noi înşine spune: „Cel care
iubeşte sufletul său, îl va pierde; iar cel care îşi urăşte sufletul în
lumea aceasta, îl va păstra pentru viaţa veşnică(Ioan 12:25).
Cuvântul sufletse referă la viaţă şi, într-adevăr omul care are
exagerată dragoste faţă de viaţa lui şi faţă de el însuşi, este distrus în
realitate. Sfântul Apostol Pavel, descriind patimile care vor stăpâni
oamenii în timpurile din urmă, menţionează ca cea dintâi patimă,
iubirea de sine: Şi aceasta să ştii că, în zilele din urmă, vor veni
vremuri grele; că vor fi oameni iubitori de sine, iubitori de arginţi,
lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi,
nemulţumitori, fără cucernicie, lipsiţi de dragoste, neînduplecaţi,
clevetitori, neînfrânaţi, cruzi, neiubitori de bine, trădători,
necuviincioşi, îngâmfaţi, iubitori de desfătări mai mult decât
iubitori de Dumnezeu“ (2 Timotei 3:2-3-4).

                               Ce este iubirea de sine?

              Iubirea de sine poate fi definită ca fiind marea şi exagerata
dragoste faţă de noi înşine. Când omul iubeşte exagerat şi exclusiv
sufletul lui şi trupul lui, ignorând cu desăvârşire pe Dumnezeu şi pe
semenii lui, atunci spunem că este iubitor de sine (egoist). După
Sfântul Maxim Mărturisitorul „iubirea de sine este patima faţă de
trup“. Această patimă faţă de trup mai este caracterizată de către
acelaşi Sfânt Maxim ca „iubire iraţională pentru trup“. Astfel, în
general putem să spunem, asemenea Sfântului Maxim Mărturisitorul,
că egoismul este „iubirea înverşunată şi iraţională faţă de trup,
căreia i se opun dragostea faţă de semeni şi cumpătarea“.
Egoismul, în consecinţă, este opus dragostei şi cumpătării, precum şi
dragostea şi cumpătarea sunt opuse faţă de egoism. Fireşte, nu
înţelegem egoismul ca îngrijirea de trup când este în limite fiziologice,
ci exagerata şi îndârjita grijă de trup, de sine. Patima egoismului face
omul să dorească comodităţile trupului, confort şi bună petrecere. De
aceea, Sfântul Grigorie Sinaitul spune că nimic altceva nu face
sufletul celor care luptă atât de „moale, indiferent şi stupid“, cât
patima egoismului. Astfel şi Nichita Stethatos caracterizează
egoismul ca fiind „foarte rău“, şi „preaurâcioasă iubire de sine“.
Ego, egoismul, egoistul, egotismul, egolatria
Ego (eul) este conştiinţa de sine, nucleul sistemului personalităţii,
în alcătuirea căruia intră cunoştinţele şi imaginea despre sine, precum
şi atitudinile fie conştiente, fie inconştiente faţă de cele mai
importante interese şi valori. Eul, înţeles ca ansamblul însuşirilor
personalităţii, este alcătuit din: eul fizic sau biologic ce are în vedere
atitudinile corporale care se identifică cu schema corporală; eul
spiritual, alcătuit din totalitatea dispoziţiilor psihice înnăscute sau
dobândite; eul social, ce are în vedere atitudinile faţă de relaţiile
sociale ale individului.
Egoismul este o trăsătură morală ce se caracterizează prin situarea
propriilor interese mai presus de interesele grupului social din care
individul face parte, mai presus de interesele generale.
Nicolae Iorga spunea referitor la egoism: „Să nu faci din fiinţa
ta, temniţa sufletului tău“. „Egoismul este silinţa disperată de a
fura o rază de lumină ca să nu lumineze şi pe alţii“.
Mihai Eminescu spunea că „egoismul este sâmburele vieţii,
dar hrana lui este minciuna“.
Honore de Balzac numea egoismul „otrava prieteniei“.
Alfred de Vingny numea egoismul „adevărata sărăcie a vieţii“.
V. I. Ghika spunea despre egoism că este „formă naivă de
furt“.
Egoistul este acel om care „nu compătimeşte pe nimeni, nu
plânge pe nimeni, nu cunoaşte decât nenorocirile sale, nu plânge
deloc moartea altora, nu se teme decât de a lui, pe care ar
răscumpăra-o bucuros cu preţul stingerii genului uman“.
(Jean de la Bruyere).
V. I. Ghika îl numeşte pe egoist cea mai tristă speţă de surdo-mut
care există.
G. Nadaud spune: „Cel mai blând dintre oameni, cu inima cea
mai iubitoare, / Suflet totdeauna bun, de bunătatea cea mai mare,
Tot numai devotament şi grijă să se apropie / Dar numai de
persoana sa proprie!“
Jeune Hermite compară egoistul cu „cel care ar da foc unei
case ca să-şi fiarbă un ou“.
I.A. Krâlov: Şi omu-i câteodată cu broasca de un fel / Să
piară toată lumea-ntreagă, dar să trăiască el“.
La Rochefocauld zice că: „Omul lucrat de egoism devine idol
pentru sine şi tiran pentru ceilalţi“. Cauza principală a oricărei
discordii se află în egoismul exagerat cu care apărăm interesele
noastre, onoarea şi drepturile noastre, făcând scandal pentru nimica
toată.
Egocentrismul este definit în Dicţionarul Explicativ al Limbii
române ca fiind atitudinea celui care priveşte totul prin prisma
intereselor şi a sentimentelor personale, tendinţa de a face din sine
centrul universului. În lucrarea sa „Caleidoscop“,
P. Constantinescu defineşte şi el egocentrismul ca fiind „cea
mai dezgustătoare prostie“.
Egotismul este atitudinea rezultată din egoism şi egocentrism,
manifestată negativ în planul relaţiilor interpersonale, prin exagerarea
propriei valori şi cultivarea excesivă a propriilor interese, prin
însingurare şi autoadoraţie.
Egolatria apare atunci când un om se priveşte prea mult pe sine şi
ajunge să nu mai ştie care îi e chipul şi care îi e masca.
Jaroslav Hasek, cel mai mare scriitor ceh, spune în acest sens:
Şi eu mă număr printre numeroşii mei admiratori“.

                 De la egoism se trag toate patimile

                   Iată ce spune Sfântul Ioan de Kronstadt despre egoism:
 «La rădăcina oricărui rău stă egoismul, atenţia bolnăvicioasă
acordată propriei persoane, dorinţa de a ţi-o menaja. De la egoism
sau de la o iubire neîndreptăţită faţă de sine se trag toate patimile:
răceală, indiferenţă, cruzime în raport cu Dumnezeu şi cu semenii,
intoleranţă, iritare, ură, invidie, scârbă, trufie, îndoială, puţină
credinţă sau necredinţă, lăcomie de mâncare şi de băutură, iubire
de agonisire, de slavă deşartă, lene, duplicitate. Nu te cruţa cu
orice chip, nu-ţi căuta în coarne, răstigneşte omul cel vechi din
tine, care îşi află culcuş prielnic mai cu seamă în trup, şi aşa îţi vei
reteza toate patimile. Rabdă cu îngăduinţă orice lucru neplăcut
care i s-ar întâmpla trupului, nu-l ocroti, împotriveşte-i-te şi vei fi,
cu adevărat, următor al lui Hristos. Toată înţelepciunea
creştinului constă în a duce o viaţă cumpătată şi a i se împotrivi cu
totul, trupului: „Fiindcă ştiu că nu locuieşte în mine, adică în
trupul meu, ceea ce este bun“ (Romani 7:18)».

                Microbii păcatelor sunt cauza morţii

      Omul este mereu bolnav cu trupul şi cu sufletul. După căderea lui
Adam, în sufletele noastre au intrat microbii păcatelor, care au atras
după ei moartea. Cu rare excepţii, „cancerul patimilor“ se dezvoltă
nestingherit în sufletele noastre, avându-şi rădăcinile adânc înfipte în
egoismul nostru. Dar nu trebuie să deznădăjduim, fiindcă Dumnezeu
ne-a lăsat medici (episcopii şi preoţii) şi medicamente duhovniceşti
care pot, prin darul Duhului Sfânt, să dezrădăcineze cu desăvârşire
acest egoism.
Avva Zosima spune: „Pe vrăjmaşi trebuie să-i socotim ca pe
binefăcătorii noştri şi se cuvine să ne rugăm pentru ei mai mult
decât pentru binefăcători, fiindcă binefăcătorii, făcându-ne un
bine vremelnic, îşi fac loruşi un bine mai mare, pregătindu-şi o
veşnică răsplată de la Domnul, iar vrăjmaşii - poate că odată cu
pierderea veşnicei lor mântuiri - ne făuresc nouă mântuire,
curăţindu-ne păcatele prin necazuri şi prin prigoanele lor. Aşadar,
cum să nu le mulţumim şi cum să nu ne rugăm pentru ca şi pe ei
să-i miluiască Domnul, care ne-a spus: „Iubiţi pe vrăjmaşii
voştri“. «Giovanni Papinni zice că: duşmanul nostru e şi
„mântuitorul nostru“».
În iubirea egoistă de sine îşi au rădăcina mândria şi lăcomia: „E
clar - zice Sfântul Maxim Mărturisitorul - că cine posedă
egoismul, posedă toate patimile“. Egoismul reprezintă o rupere de
Dumnezeu. Şi, întrucât omul nu poate exista prin sine însuşi, oricât
şi-ar face această iluzie, egoismul reprezintă o cădere spre lume. Este
de ajuns să amintim că cine zice prea mult Eu, ca să pună în relief
anumite lucruri şi nu recunoaşte lucrarea şi aportul altora, reuşeşte
să-şi taie rădăcinile de comunicare cu semenii. Neavând iubire faţă de
alţii, nu va avea nici iubirea altora. Mândria a tăiat firea lui de a da
altora. Pentru că în realitate nu există nici un lucru pe care să-l fi făcut
cineva singur, chiar dacă în aparenţă nu l-a ajutat nimeni. Fiecare ar
trebui să zică pentru tot ce a putut face: Noi am făcut!
Eu este o expresie a mândriei. Noi este o expresie a dragostei,
a smereniei, a unităţii firii.

           Începutul tuturor patimilor este iubirea de sine

       Întru-un cuvânt de învăţătură Sfântul Maxim Mărturisitorul ne
spune aşa: „Patima iubirii de sine îi dă în gând omului să-şi
miluiască trupul şi să ia din bucate mai mult decât se cuvine, ca şi
cum ar fi aceasta din bună rânduială şi purtare de grijă, însă face
aşa, ca trăgându-l puţin câte puţin, pe furiş, să-l facă să cadă în
groapa iubirii de plăceri. Alteori îi pune în minte ca grija de trup
s-o facă spre poftă“.
Începutul tuturor patimilor este iubirea de sine, iar apogeul
lor este mândria. Iubirea de sine, cum deseori s-a spus, este pricina
tuturor gândurilor pătimaşe; căci din aceasta se nasc cele trei gânduri
de căpetenie ale poftei şi anume: al îndrăcirii pântecelui, al iubirii
de argint şi al slavei deşarte. Din îndrăcirea pântecelui ia naştere
gândul curviei, iar din slava deşartă, cel al mândriei. Din aceste
trei patimi izvorăsc toate celelalte: mânia, întristarea, pomenirea de
rău, trândăvia, invidia (zavistia), clevetirea şi altele. Şi aceste
patimi leagă mintea de lucrurile materiale şi o trag la pământ, apăsând
asupră-i ca un bolovan foarte greu, deşi ea din fire este mai uşoară şi
mai iute decât focul. Cel ce a tăiat desăvârşit iubirea de sine, a tăiat
împreună toate patimile care apar din ea.

                 Bunurile materiale şi robia lăcomiei

               Iată ce spune Sfântul Simeon Noul Teolog despre bunurile
materiale şi robia lăcomiei: „Lucrurile şi banii din lume sunt
comune tuturor, ca lumina şi aerul acesta pe care-l respirăm şi
păşunea pentru animalele necuvântătoare care pasc în munţi şi pe
câmpii. Aşadar, toate sunt comune tuturor şi date numai spre
întrebuinţare şi desfătare, stăpânirea lor neaparţinând nimănui.
Dar lăcomia, care intră ca un tiran în această viaţă, a împărţit cele
date în comun tuturor de către Stăpânul între robii şi slujitorii
Lui, închizând proprietăţile cu garduri despărţitoare şi
asigurându-le cu turnuri, zăvoare şi porţi, i-a lipsit pe ceilalţi
oameni de desfătarea bunătăţilor Stăpânului“.
Adevărata bogăţie a vieţii este dragostea, iar adevărata sărăcie
este egoismul. Neagonisirea este climatul Evangheliei lui Hristos, iar
punga cu bani barează drumul crucii. Punga cu bani este însăşi
identitatea corupţiei şi iată de ce se zice că bogatul este cel mai sărac,
pentru că nu este stăpân nici pe sine, fiind rob sub stăpânirea banului.
Adevărata iubire este sentiment divin, care porneşte de la suflet şi
merge la suflet. Iubirea nu costă nimic, cu toate că ea este cheia de aur
care deschide toate porţile.
Să nu credem că Dumnezeu nu ar putea să-i hrănească pe cei
săraci şi de aceea ne-a poruncit să-i miluim pe aceştia, ci ca să ne
sârguim mult pentru această poruncă. Ceea ce diavolul a făcut prin
lăcomie împotriva noastră, spre pierzarea noastră, Hristos a făcut prin
milostivire pentru noi şi a pus să se facă spre mântuirea noastră.
Diavolul ne sugerează să ne strângem comori, pentru ca prin această
lăcomie să ne aducă două învinuiri: să ne facă vinovaţi pentru lipsa de
milostivire şi pentru păcatul de a ne pune nădejdea în acele bogăţii şi
nu în Dumnezeu.
Bogăţia nu este rea în sine, după cum nu este rău în sine nimic din
ceea ce a creat Dumnezeu. Rea este legarea omului de bogăţii, de
pământuri, de averi etc. Rele sunt patimile pe care bogăţia le aduce cu
sine şi le hrăneşte: curvia, lăcomia, beţia, egoismul, lăudăroşenia,
mândria, slava deşartă, dispreţul faţă de alţii, defăimarea săracilor,
uitarea lui Dumnezeu şi multe altele. Puţini sunt cei în stare să se
împotrivească ispitei ascunse în bogăţie, să se ridice deasupra
avuţiilor şi să fie stăpâni pe sufletele lor.

                                     Egoism spiritual

                           Oare nu este cea mai înaltă şi cea mai arzătoare dorinţă a
creştinului aceea de a-şi mântui sufletul? Dacă aşa este, atunci apare
întrebarea: „Cum poate ajunge, ceea ce e mai înalt (mântuirea) să fie
piedică sieşi?“ Şi totuşi există asemenea situaţii, pentru a căror
înţelegere să luăm două exemple. Eşti gata de a merge la Sfânta
Biserică, în zi de sărbătoare, când îţi bate vecinul la poartă, cu
rugămintea de a-l ajuta într-un necaz, care s-a abătut asupra lui:
„Vecine, ajută-mă!“ Ce faci? Pentru a-l ajuta, probabil trebuie să te
dezbraci, să te murdăreşti, să întârzii sau să nu mai mergi deloc la
Biserică. Dacă nu-l ajuţi faci un păcat şi mai mare decât a pierde o
slujbă la Biserică, eşti în situaţia de a călca porunca cea mai mare a
iubirii faţă de aproapele şi aceasta s-ar putea numi egoism spiritual.
O persoană se află în Sfânta Biserică şi din grija de a auzi mai
bine şi de a vedea mai bine, de a se împărtăşi mai bine din
binecuvântările Harului, împinge o altă persoană, îi trece înainte şi o
lipseşte astfel de ceea ce nu voia să fie lipsită ea. În cazul acesta
persoana respectivă a căzut în greşeala căreia, pe drept cuvânt i se
poate spune egoism spiritual.
Şi peste această ispită se poate trece, ca şi peste multe altele,
numai prin lepădarea de sine, prin renunţare, chiar şi în cele spirituale,
din iubire pentru fratele tău, după pilda Sfântului Apostol Pavel, în
raport cu fraţii săi de sânge: „Căci aş fi dorit să fiu eu însumi
anatema (anatema înseamnă lepădat şi blestemat) de la Hristos
pentru fraţii mei, cei de un neam cu mine, după trup“ (Romani
9:3).

                   Opusul egoismului este altruismul

        Altruismul poate fi definit ca o atitudine morală sau dispoziţie
sufletească a celui care acţionează dezinteresat. Sufletul uman se
orientează în mod spontan, asemenea unui ac magnetic, spre polul lui
de atracţie care este Dumnezeu. Universul întreg, lumea întreagă se
susţine pe atracţia a doi poli opuşi, polul om şi polul Dumnezeu. Între
aceşti poli există atracţia continuă şi irezistibilă a iubirii, fiindcă
substanţa care susţine viaţa este iubirea, cea mai înaltă dintre virtuţi,
care rămâne dincolo de această viaţă. Iar acolo unde iubire nu este,
nimic nu e: „De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar
dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval
răsunător“ (1Corinteni 13:1). Despre această iubire spune Sfântul
Ioan Gură de Aur că: „mai degrabă ard paiele para focului decât
diavolul para cea arzătoare a iubirii“. Domnul Hristos, Cel Ce a
venit să ne răscumpere din păcat şi din moarte, este „Binele absolut“,
este „Bunătatea întruchipată“. Coborât într-o lume rea, egoistă,
perversă şi păcătoasă, Iisus Hristos doreşte să o facă bună, altruistă,
milostivă, normală şi sfântă. Antonimul egoismului este altruismul.
În Evanghelia de la Ioan 4:5-42, care mai este numită pe drept
cuvânt A Dătătorului de viaţă şi a femeii samarinence, Mântuitorul
I-a spus acestei femei venită să scoată apă: „Dă-mi să beau!“ Ne
putem întreba: „Cum de Cel care a înmulţit pâinile, a umblat pe
apă ca pe uscat n-a scos doar cu un gând sau cu un cuvânt al Său
apă din piatra seacă să-şi astâmpere setea?“. Moise a scos apă din
stâncă şi mulţi Sfinţi au făcut la fel, în numele Lui, de-a lungul istoriei
Bisericii. „Cum tocmai El n-ar fi putut?“ Putea, dar n-a vrut. N-a
făcut niciodată, nicio singură minune pentru sine (ca să mănânce, să
bea, să se îmbrace). Minunile Lui erau pentru alţii. Nici când a fugit
de sabia lui Irod, prunc fiind, n-a făcut-o pentru sine, ci pentru
oameni. Vremea Lui încă nu venise. Când însă Şi-a săvârşit lucrarea
între oameni, n-a mai fugit de moarte, ci i-a ieşit înainte.

          Nu-I poţi urma lui Dumnezeu, urmându-ţi ţie

              Ne spune Părintele Arsenie Boca despre egoism şi altruism:
Este în noi o mică, uneori chiar mare, contrazicere. Este duhul iubirii
de sine care jertfeşte oamenii şi duhul jertfirii de sine pentru iubirea de
oameni. Amândouă vor să ne ţină în viaţă. Numai că duhul iubirii de
sine vrea să ne menţină în viaţa aceasta pământească, de cele mai
multe ori prea stricată şi plină de păcat, pe când duhul jertfirii de sine
caută să ştige viaţa cea fără de sfârşit şi cu desăvârşire sfântă. E o
mică vrajbă în noi: între vremelnicie şi veşnicie, între sfinţenie şi
păcat, între Dumnezeu şi diavol.
Sunt două conştiinţe în noi, şi fiecare caută să ştige stăpânire
asupra celeilalte: „conştiinţa eului“ şi „conştiinţa religioasă
propriu-zisă. Conştiinţa eului o ai atunci când eşti convins că totul eşti
tu, faci ce vrei tu şi nu atârni de nimeni, iar conştiinţa religioasă o ai
atunci când eşti convins că atârni de Dumnezeu. Dumnezeu se
adresează tuturor când spune: „Cela ce voieşte să vină după Mine,
să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa în fiecare zi şi să-Mi urmeze
Mie“ (Matei 16:24). Nu poţi urma lui Dumnezeu, urmându-ţi ţie.
Trebuie să alegi între tine şi Dumnezeu. E o alegere care te poate
pierde; dar tocmai această pierdere te câştigă pentru Dumnezeu.

                             Altruist sau egoist?

      Întreaga viaţă a Sfântului Siluan Athonitul mărturiseşte că există o
diferenţă fundamentală între omul altruist şi omul egoist. Altruistul
este o fiinţă a comuniunii, egoistul este un chip al despărţirii.
Altruistul este deschis celorlalţi oameni şi lui Dumnezeu, individul
este egoist şi preocupat numai de sine. Altruistul Îl slăveşte pe
Dumnezeu în toate şi face din fiecare gest, din fiecare vorbă şi din
fiecare întâlnire o taină sfântă. Egoistul întrebuinţează totul - pe
semenii lui şi întreaga creaţie - ca pe un mijloc de a-şi satisface poftele
şi nevoile proprii. Altruistul dăruieşte şi împărtăşeşte. Egoistul ia,
acumulează şi consumă. Altruistul se micşorează pe sine, dar va fi
apoi preamărit. Egoistul se înalţă, pentru a se îndumnezei pe sine.
Iar păcătosul de mine, în viaţa de zi cu zi, ce sunt oare, ce vreau
să devin? Altruist sau un egoist?

                                    Individ şi egoist

                Părintele Paisie Aghioritul a spus: „Femeile sunt pline de
dragoste. Femeile se pot iubi pe ele prea mult; o astfel de iubire dă
naştere la suferinţă şi ea devine un chin. Fără această iubire de
sine, cineva se întoarce la Hristos şi astfel poate iubi pe oricine“.

                                  Toţi suntem una

         Toţi suntem una şi de aceea trebuie să ne iubim unii pe alţii ca pe
noi înşine. Aşa se ruga Mântuitorul: „Dar nu numai pentru aceştia
Mă rog, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor. Ca
toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine,
aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai
trimis“ (Ioan 17:20-21). A-ţi părea rău, fiind egoist, pentru ceea ce ai
putea da altuia, chiar dacă porţi părerea de rău doar în gând, aceasta
vine de la diavol. Orice patimă pentru cele lumeşti este gând
diavolesc, dar şi gând al egoismului.

                                     A doua şansă

       După ce a trăit o viaţă plină de egoism, în care nu s-a gândit decât
la el, nepăsându-i de cei din jur, un om a ajuns în Iad. Cât de mult s-a
căit atunci pentru tot ce făcuse! Dar era prea târziu. Chinuindu-se zi şi
noapte în flăcările iadului, se ruga încontinuu: „Iartă-mă Doamne,
am greşit, dar acum m-am lecuit. Nu mai sunt deloc egoist, ajutămă
Doamne că m-am schimbat şi nu mai am pic de răutate în
mine!“ În timp ce se ruga, a apărut deodată un înger care i-a spus:
„Bucură-te, omule! Dumnezeu ţi-a ascultat rugăciunea şi vrea săţi
dea o şansă să vii în rai, dar oare chiar te-ai schimbat?“ „Sigur
că da, zise omul cu nerăbdare, m-am schimbat!“ „Bine!“ a mai
spus îngerul. „Vezi firul care coboară acum spre tine? Dacă te vei
urca pe el, vei ajunge în rai şi vei scăpa de chinurile de aici“.
Nespus de bucuros, omul a început să se caţere pe firul ce atârna
deasupra iadului, numai că, pe măsură ce se urca, a băgat de seamă că
firul se subţia din ce în ce mai tare. Când s-a uitat dedesubt, să nu-şi
creadă ochilor! Mulţi păcătoşi se atârnaseră de firul său, încercând cu
disperare să scape din flăcările iadului. „Ce faceţi?!“ a strigat omul
speriat. „Daţi-vă imediat jos, o să se rupă firul şi o să cad. Daţi-vă
jos, n-auziţi?“ ţipă omul cu disperare şi începu să-i lovească cu
picioarele. În clipa aceea, firul s-a rupt şi au căzut cu toţii. „Of,
îngerule, uite ce mi-au făcut ceilalţi! Spune-I lui Dumnezeu să-mi
trimită alt fir, ca să scap odată de aici!“ „Nu se poate!“ i-a răspuns
îngerul. Cum? Doar n-am nici o vină, firul s-a rupt din cauza lor! Ba
nu, firul s-a rupt din cauza ta şi a egoismului tău. Firul acela era firul
credinţei şi ar fi putut ţine tot iadul dacă ai fi avut încredere în
cuvântul lui Dumnezeu şi dacă nu te-ai fi gândit doar la tine. Ai spus
că te-ai lecuit de egoism şi că acum îţi pasă de aproapele tău, dar nu
este adevărat. Fiind la fel de păcătos şi egoist, firul nu te-a ţinut, de
aceea s-a rupt.
Avem ce să învăţăm din această interesantă istorioară. Chiar dacă
în viaţă va reuşi cel rău, cel zgârcit şi egoist şi chiar dacă va strânge
averi, sufletul său cu ce se va alege? Dar cel care îi ajută mereu şi cu
dragoste pe ceilalţi, acela îşi strânge comori în cer, căci om adevărat
este doar cel ce trăieşte pentru oameni.
Atitudinea sufletului determină felul în care va petrece veşnicia.
Domnul este pentru toţi oamenii izvor nesecat. El a pus totul la
picioarele omului, lumea întreagă. Citind în Sfânta Scriptură parabola
despre bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr, observăm că bogăţia l-a
făcut pe om egoist, materialist, nemilostiv şi înlănţuit de plăceri. El nu
s-a dezvoltat sufleteşte, nu şi-a format chip nemuritor de a fi. Pe
Lazăr, bubele şi sărăcia l-au desfăcut din înlănţuirea cu viaţa. Desigur
că nici bogăţia în sine, precum nici sărăcia în sine, n-au calitatea de a
te osândi sau ferici în planul veşniciei. Atitudinea sufletului faţă de
ele, este ceea ce determină veşniciile. Avarul pune mare preţ pe
lucruri. Cel care are nevoie de lucruri nu-i preţuieşte pe oameni. Îi
pare rău de obiecte, nu-i pare rău de oameni, deşi omul este fiinţă
nepreţuită. Pe sine se iubeşte, pe altul nu. Tot ce preţuieşte el este
până la urmă, apă care curge şi nu se mai întoarce. Pot fi bogaţi care se
mântuiesc şi pot fi săraci care se osândesc. Scrie pe piatra unui
mormânt: „Ce-am dat am câştigat, ce n-am dat am pierdut.

   De stai într-un bordei sărac / Prin mii de greutăţi de treci /
  De-L ai pe Domnul, eşti bogat / În veci de veci“.

        În timp ce omului smerit şi simplu nu-i va trece prin minte mania
grandorii, dar nici nu va suferi din cauza nimicniciei sale, cel bogat,
din egoism, va fi stăpânit de mania grandorii şi mania persecuţiei,
forme ale păcatului mândriei. Bogăţia materială ne subjugă, acutizează
egoismul din noi, ne tulbură inima, din cauza ei ne copleşesc grijile,
spaima; ea cere sacrificii asemenea unui demon nesăţios. Cât de greu
vor intra cei cu averi în împărăţia Cerurilor (Matei 18:24). Nu numai
bogăţia constituie o piedică pentru intrarea în împărăţia lui Dumnezeu.
O piedică şi mai mare este bogăţia spirituală, talentul, calităţile
personale. Anevoie se poate stăpâni cineva să nu se lase copleşit de
toate acestea, să nu cadă în egoism şi mândrie. Iată ce spune un
ADEVĂR ADÂNC: „Câte nu rămân după moarte. Nu merge cu
noi bogăţia, nu ne însoţeşte mărirea, căci venind moartea toate
acestea pier. Deşertăciuni sunt toate cele omeneşti“. Ceea ce iubim
şi credem, aceea vom vedea după moarte. Toate acestea ştiind, să nu
ne pierdem nădejdea că vom dobândi de la Împăratul Iisus Hristos
cununa de biruinţă, adică mântuirea sufletelor noastre. Un preot
spunea că mândria, invidia, EGOISMUL, dorinţa de acaparare a
bunurilor străine şi exploatarea semenilor, toate odrăslite din păcatul
primului om, au tulburat şi au întreţinut ura, dezlănţuind războaiele
pustiitoare de viaţă. Solomon, lăsându-se biruit de lăcomia de avere, a
căzut în desfrânare. El primea în fiecare an 666 de talanţi de aur, a
avut 100 de neveste, iar Domnul l-a pedepsit cu dezbinarea ţării.

         Să ne înfrânăm cât de mult putem pornirile egoiste

         Să preţuim şi să păstrăm cu cea mai mare grijă blândeţea creştină,
bunătatea, pacea şi dragostea reciprocă, încercând să ne înfrânăm cât
de mult putem pornirile egoiste, răutatea, irascibilitatea şi
tulburarea. Să nu ne înrăim când cineva ne aruncă în obraz
neadevăruri, când ridică vreo pretenţie neîndreptăţită, când ne spune
vorbe de ocară sau când se încumetă să ne dea în vileag vreo
slăbiciune, vreo patimă, pe care din egoism n-am considerat-o
dăunătoare sau am trecut-o cu vederea. Să nu ne supărăm pe oamenii
sinceri şi deschişi pentru că acuză direct greşelile noastre. Asemenea
oameni trebuie preţuiţi chiar dacă printr-o exprimare prea îndrăzneaţă
ne-au incomodat egoismul. Un egoist suferă de singurătate şi orbire
spirituală. Nu vede nimic, nici în lume, nici în oameni. Se vede numai
pe sine. Cineva spunea că Sfinţii sunt egoişti pentru că le este gândul
numai la propria mântuire. Este falsă această afirmaţie. Sfinţii sunt
oameni care s-au rugat în primul rând pentru mântuirea întregului
neam omenesc. Faptul că sunt atraşi de divinitate nu poate fi o vină,
aşa cum nu putem acuza floarea soarelui care are inflorescenţa în
permanenţă îndreptată către soare.

            Prin patimile noastre Îl răstignim pe Hristos

„Ce este adevărul?“ a întrebat Pilat pe Iisus. Dar Ponţiu Pilat n-a
avut răbdare să aştepte răspunsul „ci, rostind acestea,
a ieşit din nou la iudei“. Şi totuşi, Pilaţii din toate
timpurile şi din toate locurile pot găsi răspunsul în
Biblie: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa“ (Ioan
14:6), zice Iisus despre Sine. Deci întrebarea lui
Pilat: Ce este adevărul? nu rămâne fără răspuns în
Biblie. În faţa lui Pilat stătea Adevărul întrupat, dar
împuternicitul Cezarului avea solzi pe ochi, nu-L
vedea, aşa cum nici Saul din Tars nu-L vedea, atâta vreme cât Anania
nu-şi pusese mâinile pe Saul pentru ca, prin venirea Duhului Sfânt să i
se deschidă şi ochii sufletului.
Astăzi, ca şi acum 2000 de ani, noi, creştinii, stăm în faţa Sfintei
Evanghelii aşa cum stătea Pilat în faţa lui Iisus. Ştim prea bine că
Adevărul nu are nicio vină, ne spălăm pe mâini şi îl dăm în mâinile
iudeilor, ca să fie răstignit ca un făcător de rele. Cauza este aceeaşi:
patimile sufleteşti şi trupeşti îşi lasă storurile peste ochii noştri şi nu
îngăduie Luminii cereşti să împrăştie întunericul dinăuntrul nostru.
Una din aceste patimi este egoismul.
„Soarele - ne lămureşte o veche Cazanie - răsărind, întinde
razele sale pretutindeni. Cei ce închid ochii, aceia nu văd lumina,
ci rămân întunecaţi. Cine este dar pricinuitor întunericului lor?
Soarele cel ce străluceşte şi luminează pe toţi deopotrivă, sau
aceştia ce închid ochii şi nu voiesc să vadă lumina? Arătat este că
nu soarele, ci aceştia ce nu voiesc să vadă razele luminii“.

                       Viaţa noastră, ce este ea oare?

           Viaţa noastră se aseamănă cu arderea unei lumânări. Ajunge să
sufle în ea Cel Care a aprins-o ca să se stingă. Viaţa noastră, ce este ea
oare? Viaţa noastră este asemenea drumului unui călător, care odată
ajuns într-un anumit loc, porţile i se deschid, îşi lasă trupul şi toiagul
de pelerin şi intră în casă. Viaţa noastră, ce este ea oare? Viaţa noastră
este un îndelungat şi sângeros război pentru cucerirea adevăratei patrii
şi a adevăratei libertăţi: „Căci nu avem aici cetate stătătoare, ci o
căutăm pe aceea ce va să fie“ (Evrei 13:14). La capătul războiului
suntem fie învingători, fie învinşi, chemaţi pe câmpul de luptă pentru
a primi de la Dreptul Judecător fie răsplată şi slavă veşnică, fie osândă
şi ruşine veşnică.
      Poruncile Domnului sunt bune şi uşoare. „Căci jugul Meu e bun
şi povara Mea uşoară (Matei 11:30). Jugul diavolului este greu şi
povara lui strivitoare. Noi însă călcăm poruncile Domnului şi facem,
în schimb, voia diavolului. Dumnezeu însă, ne-a spus destul de clar:
„Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona“ (Matei 6:24).
Cât de mulţi sunt oamenii care L-au părăsit pe Dumnezeu, s-au
îndepărtat de „izvorul apei celei vii“ şi şi-au săpat fântâni sparte
care nu pot ţine apa“ (Ieremia 2:13). Fântânile noastre sunt patimile
noastre, iar una dintre aceste patimi este egoismul. Cu cât este omul
mai credincios, mai bun, mai comunicativ, cu atât este mai fericit
sufleteşte. Cu cât este mai necredincios, mai viclean, mai rău, mai
egoist, cu atât devine mai nefericit. Din pricina egoismului şi a trufiei,
din cele mai neînsemnate motive, se iscă în inima omului mânia,
această meteahnă teribilă împotriva firii. Iar „mânia omului nu
lucrează dreptatea lui Dumnezeu“ (Iacov 1:20).

                          Oaspeţi în Casa lui Hristos

         Iată ce spune Sfântul Apostol Pavel: „Căci nu avem aici cetate
stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie“ (Evrei 13:14). Aşadar,
câtă vreme suntem pe pământ, să ne socotim oaspeţi în casa lui
Hristos.
Dacă stăm la masă, El este Cel care ne serveşte.
Dacă respirăm, aerul Lui îl respirăm.
Dacă ne îmbăiem, în apa Lui ne îmbăiem.
Dacă suntem călători, pe pământul Lui suntem călători.
Dacă strângem bogăţii, ale Lui sunt bogăţiile pe care le
strângem.
Dacă risipim, ale Lui sunt cele pe care le risipim.
Dacă avem putere asupra altora, prin a Lui îngăduinţă am
primit-o.
Dacă suntem în strălucită adunare, noi şi ceilalţi împreună cu
noi suntem oaspeţii Lui.
Când ieşim să respirăm într-un colţ de natură, în grădina
Lui petrecem.
Dacă suntem singuri, El este de faţă.
Dacă pornim undeva sau ne întoarcem, El vede.
Orice facem, El ţine minte.
Aşadar, Hristos este Gazda cea mai atentă şi mai delicată care
ne-a primit vreodată. Să fim deci cu băgare de seamă faţă de
Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Într-o casă aleasă, oaspeţilor li
se cere să ştie să se poarte. Aceste cuvinte sunt simple şi neştiute,
dar ele ascund un mare adevăr. Toţi Sfinţii L-au cunoscut şi şi-au
călăuzit vieţile după sfintele Lui porunci. De aceea Atotputernicul
Stăpân al Casei i-a răsplătit cu veşnica viaţă în ceruri şi cu slavă
pe pământ.

       „Împărăţia dragostei“ şi „Imperiul egoismului“

    Egoismul din sufletul nostru nu poate fi depăşit dintr-o dată. Nu
poate zbura cineva dintr-o singură bătaie de aripi din „imperiul
egoismului“ în „Împărăţia dragostei“. Până nu omorâm pe deplin
egoismul din noi nu putem avea dragoste adevărată, curată, faţă de
oameni. Aşadar, cea mai mare piedică în înaintarea pe calea iubirii
este egoismul. Orice om, în virtutea faptului că este om, trebuie să
facă o alegere între Dumnezeu şi sine însuşi. Şi fiecare om a făcut
alegerea între cele două căi. Prin alegerea noastră arătăm preferinţa
pentru Împărăţia lui Dumnezeu sau pentru împărăţia sinelui
(egoism). Există două împărăţii: Împărăţia lui Dumnezeu edificată
prin credinţa în Iisus Hristos şi imperiul egoismului edificat prin
credinţa în lume. Omul lumesc nu-şi doreşte altă lume. Acum omul
(împotrivă şi nu împreună cu natura şi cu Dumnezeu) încearcă să-şi
construiască propria casă, propriul oraş, propria împărăţie, propriul
Turn Babel. Şi atunci ne putem întreba aşa: „Hristos s-a răstignit
pentru ca noi să înviem şi noi suntem egoişti?“ Hristos în fiecare
clipă mângâie inimile tuturor oamenilor cu iubirea sa nemărginită, dar
noi nu înţelegem aceasta deoarece inimile noastre s-au împietrit.

                    „Calea vieţii“ şi „Calea morţii“

        În anul 1873 a fost descoperită în biblioteca din Constantinopol
lucrarea „Didahia celor 12 Apostoli“. Conţinutul ei se constituie de
la început într-un avertisment ferm asupra celor două direcţii spre care
omul, în libertatea lui, poate să-şi îndrepte paşii, spre mântuire sau
spre pierzare. Sunt două căi, una a vieţii şi alta a morţii şi este mare
deosebire între acestea.
Calea vieţii: mai întâi să iubeşti pe Domnul Dumnezeu,
Creatorul tău; al doilea să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine
însuţi şi toate câte voieşti să nu ţi se facă ţie, nu le face nici tu
altora...
Calea morţii este rea şi plină de blestem: ucideri, adultere,
pofte, desfrânări, hoţii, idolatrii, egoism, vrăji, farmece, răpiri,
mărturii mincinoase, făţărnicii, vicleşuguri, răutate, obrăznicie,
neruşinare, îngâmfare...
De aceea să ne întărim paşii întru străbaterea căii mântuitoare a
vieţii şi să fim cu mare grijă să nu intrăm pe calea morţii care duce la
pierzare.

                   Păzeşte-te de maica relelor, iubirea de sine

        În rugăciunea a patra din Rânduiala Sfintei Împărtăşanii, Sfântul
Simeon Metafrastul aminteşte şi acest păcat al iubirii de sine:
„Ci vezi, Doamne, smerenia mea şi-mi iartă toate păcatele mele;
vezi, că s-au înmulţit mai mult decât perii capului meu
fărădelegile mele. Ce păcat n-am făcut? Ce rău nu mi-am
închipuit în sufletul meu? Că iată şi cu faptele am făcut
desfrânare şi preadesfrânare, mândrie, trufie, batjocură, hulă,
vorbă deşartă, înfierbântare la râs, beţie, lăcomie a pântecelui,
mâncare fără măsură, răutate, pizmă, iubire de argint, iubire de
mărire, cămătărie, iubire de mine însumi, hrăpire, nedreptate,
agonisire de ruşine, invidie, grăire de rău, fărădelege; toate
simţirile şi toate mădularele mi le-am întinat şi le-am stricat şi de
nicio treabă le-am făcut...“.
Păcatul egoismului trebuie mărturisit la spovedanie: „Am
avut iubire de mine însumi“.
„Păzeşte-te de maica tuturor relelor, iubirea de sine, care este
o iubire neraţională faţă de trup. Fiindcă din aceasta se nasc după
toate semnele, cele dintâi trei gânduri pătimaşe care sunt şi cele
mai generale: al lăcomiei pântecelui, al iubirii de argint şi al slavei
deşarte. Căci acestea îşi iau prilejurile din aşa zisa trebuinţă
neapărată a trupului. Din ele se naşte toată lista patimilor.
Trebuie, prin urmare, cum s-a zis, să ne păzim în chip necesar şi
să ne războim cu ea, cu multă trezvie. Căci stârpită fiind iubirea
de sine, se stârpesc totodată toate gândurile ce se nasc din ea“.
Orice faptă bună este totdeauna o biruinţă asupra egoismului
şi una din modalităţile de pază şi înfrângere a egoismului este
milostenia.

                         Cuvinte celebre despre egoism

„Egoismul este silinţa disperată de a fura o rază care să
nu-i lumineze şi pe alţii“ (Nicolae Iorga).
„A nu fi bun decât pentru tine însuţi înseamnă a nu fi bun
de nimic“ (F. M. Voltaire).
„Cel mărginit are o părere excelentă despre felul său de a
fi“ (Kalhana).
„Fii altruist: respectă egoismul altora“ (Stanislaw Jerzy
Lec).
„Nu există decât un viciu: egoismul. Nu există decât o
singură virtute: lepădarea de sine“ (J. G. Fichte).
„Egoismul înseamnă să faci din fiinţa ta temniţa sufletului
tău“ (Nicolae Iorga).
„O viaţă pur individuală este oarbă şi atee. Am pierdut
umanitatea pentru că am devenit solitari“ (Părintele Dumitru
Stăniloae).
„Nu fi iubitor de sine şi vei fi iubitor de Dumnezeu; nu
căuta plăcerea în tine şi o vei găsi în ceilalţi“ (Sfântul Maxim
Mărturisitorul).
„Egoismul este iubirea de sine, adică iubirea neraţională,
exagerată faţă de trup“ (Sfântul Maxim Mărturisitorul).

                   Cuvinte de suflet mântuitoare

Crede într-Un singur Dumnezeu, Preamărit şi închinat în
Treime: Tatăl şi Fiul şi Duhul Sfânt.
Mai înainte de toate, păzeşte poruncile lui Dumnezeu şi de El
teme-te. Începutul înţelepciunii este frica de Dumnezeu, iar cea mai
înaltă treaptă este dragostea de Dumnezeu.
Caută mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate
celelalte ţi se vor adăuga ţie.
Fii credincios lui Dumnezeu şi Sfintei Sale Biserici Ortodoxe şi
ca fiu al ei,păzeşte-i cele 9 porunci bisericeşti. Precum în timpul lui
Noe au scăpat de potop numai cei ce se aflau în corabie aşa şi acum nu
te poţi mântui în afara Sfintei Biserici Ortodoxe.
Scopul vieţii creştineşti este mântuirea sufletului, căci ce-i
foloseşte omului să ştige lumea întreagă dacă-şi va pierde sufletul
său?
Scurtele rugăciuni de mai jos sunt daruri de mare preţ date
omului: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, mântuieştemă
pe mine, păcătosul!“, „Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu,
miluieşte-mă pe mine, păcătosul!“ Spune, frate şi cu buzele şi cu
inima neîncetat aceste cuvinte mântuitoare, deoarece luminează
mintea, liniştesc inima, ard păcatele, biciuiesc şi izgonesc pe draci. Cu
numele lui Iisus, biciuieşte vrăjmaşii, căci nu este armă mai puternică
în Cer şi pe pământ.
Duminica şi sărbătorile lasă lucrul şi du-te la Sfânta Biserică
Ortodoxă spre a înălţa lui Dumnezeu rugăciuni de laudă, de cerere şi
de mulţumire, păzindu-te să nu necinsteşti aceste zile prin fapte
netrebnice.
Acasă să nu te leneveşti, ci, în faţa icoanei, cu candela aprinsă,
roagă-te lui Dumnezeu cu smerenie şi credinţă, dimineaţa şi seara,
înainte şi după masă, la începutul şi sfârşitul lucrului.
Orice lucru să-l începi cu binecuvântarea lui Dumnezeu şi să-l
termini mulţumind Lui.
Sfintei Cruci a lui Hristos închină-te cu smerenie şi sărut-o cu
credinţă şi dragoste, pentru că, pe ea răstignindu-se, Domnul a săvârşit
mântuirea a toată lumea.
Icoanei Mântuitorului Hristos, icoanei Prea Curatei lui Maici şi
icoanelor tuturor Sfinţilor Lui, dă-le cinstea cuvenită şi privind la
dânsele înalţă-te cu mintea şi cu simţirile către aceia pe care ele îi
închipuie.
Cinsteşte pe Preacurata, Preaslăvita şi Pururea Fecioara Maria -
Maica Domnului nostru Iisus Hristos şi pe toţi Sfinţii şi, urmând pilda
vieţii lor, slăveşte pe Dumnezeu prin faptele bune, ca şi El să te
slăvească pe tine împreună cu Sfinţii Lui.
Respectă nunta ca pe o legătură Sfântă şi în căsnicie să duci o
viaţă cinstită, curată, plină de iubire şi credincioşie. Fereşte-te de
avort, prin care poţi ucide un suflet care prin a sa trăire (viaţă) ţi-ar
putea mântui tot neamul.
Creşte copiii în dragoste de Dumnezeu şi pregăteşte-i pentru a
moşteni fericirea veşnică, pentru că vei răspunde de ei la înfricoşata
judecată.
Iubeşte şi cinsteşte pe părinţii tăi, ca să-ţi fie bine în viaţă şi să
trăieşti mulţi ani pe pământ.
Ţine cele patru posturi din an şi zilele de miercuri şi vineri cu
excepţia celor de harţi prevăzute în calendar.
Dimineaţa pe nemâncate ia Sfânta Anafură, aghiasmă şi unge-te
cu ulei sfinţit prin care vei primi binecuvântarea lui Dumnezeu şi
harul Prea Sfântului Duh.
Cel puţin o dată pe an să faci sfeştania casei unde locuieşti şi în
fiecare lună să stropeşti cu aghiasmă casa şi gospodăria.
Când eşti bolnav, înainte de a chema doctorul, cheamă preoţii
Sfintei Biserici pentru Sfântul Maslu, spovedeşte-te şi mulţumeşte-I
lui Dumnezeu că te cercetează. Dumnezeu bate adeseori trupul ca să
mântuiască sufletul.
Străduieşte-te să ai un pomelnic permanent cu vii şi cu morţi, la
cel puţin o Sfântă Biserică sau Mânăstire. Rugăciunile înălţate la cer
pentru cei ce au adormit în credinţă, sunt folositoare; deşi ei nu sunt cu
tine, sunt vii înaintea lui Dumnezeu.
Fugi de lux, de desfrânare, de băutură, lene. La lucrul străin nu
întinde mâna.
Fereşte-te de citirea cărţilor eretice şi de a purta discuţii cu
sectanţii. Vorbele rele strică obiceiurile bune.
Să te împotriveşti cu toată tăria marilor păcate care bântuie
lumea: necredinţa, vrăjitoria, desfrânarea, avortul, sinuciderea treptată
prin droguri, tutun, alcool, cafea şi să te străduieşti să-ţi sfinţeşti viaţa.
Depărtează-te de nedreptate şi nedreptatea se va depărta de tine.
Nimănui nu-i dori răul, iar binele ce ţi s-a făcut nu-l uita. Fii cu toată
lumea în pace. Ura aduce ceartă, iar dragostea acoperă toate
cusururile.
Arătând zilnic lui Dumnezeu căinţă pentru păcatele mărturisite
înaintea preotului duhovnic şi cu binecuvântarea lui măcar în cele
patru posturi din an, să te învredniceşti de marea fericire de a te
împărtăşi cu Preacuratul, Preasfântul Trup şi Sânge al Mântuitorului
Hristos spre iertarea păcatelor şi fericirea veşnică.
Zilnic împodobeşte-ţi sufletul cu fapte creştineşti: smerenie,
bunătate, blândeţe, milostenie, dragoste... ce apropie pe om de chipul
şi asemănarea lui Dumnezeu, adică nemuritor cu sufletul şi plin de
dragoste faţă de aproapele. Milostenia dată săracului o dai lui
Dumnezeu. Săracul întinde mâna şi Dumnezeu o ia în Cer. Fericit eşti
dacă vei cunoaşte pe Hristos sub hainele săracului şi glasul săracului
ca glasul lui Hristos. Nu uita că Judecata va fi fără milă pentru cel ce
nu are milă.
Hotărăşte-te să nu mai necinsteşti pe Dumnezeu cu fapte
netrebnice, căci nu ştii când vei fi chemat la înfricoşata Judecată.
Pentru păcatele săvârşite caută să-L îmblânzeşti prin milostenie,
postiri, rugăciuni şi alte nevoinţe trupeşti şi nu uita că adevărata
pocăinţă este părăsirea păcatului.
Împlineşte canonul dat de duhovnic.
Dumnezeu a făgăduit iertare păcătoşilor care se pocăiesc, dar nu
în ziua de mâine. Dumnezeu ne-a dat timp pentru mântuire şi nu
pentru a ne pierde viaţa în păcate.
Munceşte ca şi când n-ai muri niciodată, dar îngrijeşte-te de
suflet ca şi cum ai muri mâine.
Crede că Domnul Iisus Hristos s-a înălţat la cer, că va veni să
judece vii şi morţii şi va răsplăti fiecăruia după credinţa şi faptele sale,
după care va începe pentru unii o viaţă fericită, veşnică, iar pentru alţii
vor fi chinuri veşnice.

                                  Iubiţi credincioşi,

          Dintru început omul a fost creat cu dragoste dezinteresată, adică
să-L iubească dezinteresat pe Dumnezeu şi pe aproapele său, însă, prin
ispita duhurilor rele şi prin consimţământul lui însuşi, a întors
dragostea de la Dumnezeu şi de la aproapele lui şi a schimbat
dragostea dezinteresată cu dragostea interesată şi aşa omul a ajuns
individ şi egoist. Foarte adesea se vorbeşte despre păcat. În esenţa lui,
păcatul este iubire de sine, adică egoism, deci în opoziţie cu iubirea
faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni.
În general, omul este egoist. El nu voieşte să se cunoască decât
pe sine însuşi şi interesele sale. Centrul întregii lui vieţi şi al lumii este
„eul“ său. Şi cât timp va stărui această concepţie egocentrică vor fi şi
probleme care vor tulbura omenirea. Nu este cu putinţă ca interesele
individuale, egoiste ale oamenilor să nu se ciocnească, dat fiind faptul
că egocentrismul are două dreptăţi şi două adevăruri pentru rânduirea
vieţii: una pentru persoana proprie, cuprinzând tot ce satisface
interesele personale şi alta pentru ceilalţi oameni, fără să ţină seama de
trebuinţele lor legitime. Cu astfel de concepţie nu se pot stabili relaţii
trainice şi bune între oameni.
Sufletul nostru este ca un moderator, când suntem mai buni, când
suntem mai răi. Ori sufletul nostru tocmai asta face, mai amortizează
răutatea, greşelile. Dar nu există om mai rău decât diavolii, după
cum nu există om mai bun decât îngerii. La ieşirea din corp a
sufletului, calităţile se amplifică la cote maxime. Cel bun se face
extraordinar de bun. Cel rău se face extraordinar de rău.
În comparaţie cu sufletul omului, al creştinului, lumea toată este
asemenea unei pânze de păianjen. Nimic nu este statornic în ea, pe
nimic nu ne putem sprijini, nu avem pe ce pune bază; totul se rupe,
totul cedează. Nu-ţi lega inima de nimic în afară de Dumnezeu, Cel Ce
a urzit această pânză, care o ţine şi îi dă viaţă. De orice şi de oricine te
vei lega în afară de Dumnezeu îţi va otrăvi viaţa, îţi va strâmtora
inima. Numai legându-te deplin de El vei dobândi viaţă. Chiar dacă
constatăm că de multe ori sau de cele mai multe ori păcătuim, fiind
egoişti, trebuie totuşi să nu deznădăjduim. Chiar dacă cineva alunecă
şi păcătuieşte de mai multe ori pe zi, să nu deznădăjduiască, ci trebuie
să lupte cu egoismul lui şi să nădăjduiască în mila Domnului.
De ce Dumnezeu nu ne uşurează suferinţele? Dacă este bun de ce
le îngăduie? Cele mai teribile suferinţe se trag din păcatul răutăţii, de
la egoism, invidie, dorinţa de răzbunare. Fiecare păcat poartă în el
boală şi necaz: „Necaz şi strâmtorare peste sufletul oricărui om
care săvârşeşte răul“ (Romani 2:9). Şi atunci urmează întrebarea:
Este vinovat Dumnezeu pentru aceste suferinţe? Am vrea ca păcatul să
nu atragă după sine boala, cu alte cuvinte să nu fie ispăşit, ca lumea să
se înece în păcat? Păcatele noastre ne ard şi ne mistuie în necazuri.
Fără credinţă, nădejde şi dragoste, mintea nu poate să oprească cele
rele, nici să le izbândească pe cele bune. Credinţa convinge mintea
războită să-şi găsească refugiul la Dumnezeu, dându-i curaj să
îndrăznească prin armele duhovniceşti. Nădejdea se face chezaşul
nemincinos al ajutorului dumnezeiesc. Iubirea o face să fie de neclintit
prin dragostea dumnezeiască.
În şcoala primară a uceniciei în bine, învăţăm să ne iubim
aproapele ca să ne putem ridica la înălţimea iubirii de Dumnezeu.
Iubeşte-ţi aproapele, pentru că această iubire te scapă de iubirea de
sine, care te poate duce la pierzare. Şi, după ce am înţeles multe
lucruri despre patima egoismului, să ne rugăm aşa:
„Doamne Sfinte, Cel Ce întru cele de sus locuieşti şi spre cele
de jos priveşti, dă-ne umilinţă şi lacrimi duhovniceşti din tot
sufletul, pentru spălarea păcatelor noastre cele multe, scapă-ne de
patima egoismului şi ajută-ne să fim altruişti“.

                Egoistul rămâne egoist chiar şi în iad

        „O femeie rea se chinuia în muncile fără de sfârşit ale iadului.
Blestemând pe Dumnezeu, ea a zis: Dumnezeu este nedrept! Oare
numai eu n-am făcut nici un bine? Auzind Dumnezeu aceasta, a
trimis un înger să-i cerceteze faptele în văzul ei. Şi a găsit îngerul
că femeia aruncase cu o ceapă după un sărac. Săracul a luat-o şi a
mulţumit lui Dumnezeu pentru ea. Deci am făcut nedreptate
femeii, a zis Dreptul Dumnezeu. „Du-te atârnă-i ceapa deasupra ei
şi se va agăţa de rădăcinile ei şi aşa adu-o în Rai!“. Şi îngerul a
făcut aşa. Dar de mâinile şi picioarele femeii s-au mai agăţat
mulţime de deznădăjduiţi, iar de aceştia alţii şi iarăşi alţii. Îngerul
urca spre Cer cu un ciorchine imens de chinuiţi. În lumina
îngerului, femeia i-a văzut pe ceilalţi şi a început să strige la ei, săi
blesteme, zicând din egoism că numai pe ea a chemat-o
Dumnezeu şi nu şi pe ei, şi le făcea vânt cu picioarele,
descotorosindu-se de ei. Valuri-valuri de oameni cădeau iarăşi în
întuneric şi chin. Dar pe măsură ce cădeau oamenii, zvârliţi de
egoismul femeii, îngerul urca spre Cer din ce în ce mai greu. Când
n-a mai rămas agăţat decât unul singur de mâna femeii, ea îşi
desfăcu mâna de pe rădăcină să se descotorosească şi de acesta,
dar, pe când acela cădea în iad, i se rupse rădăcina de ceapă de
care se ţinuse numai cu o mână şi căzu şi ea iarăşi în adânc“.
Adică nu este de ajuns să facem fapte bune, ci trebuie să ne
facem noi înşine buni. Faptele bune, pe lângă rostul de a ajuta pe
săracii lumii au rostul real de a ne face bunătatea, milostivirea,
altruismul o a doua natură a noastră.
         „Era o dată un creştin care se întâmpla să alunece şi să
păcătuiască încontinuu, totuşi obişnuia mereu să se ridice de
îndată şi să-şi facă pravila de rugăciune. Diavolul care-l tot
arunca în păcat şi-a pierdut răbdarea, văzând curajul şi nădejdea
creştinului. Aşadar, i-a apărut la vedere acestuia şi i-a spus cu
supărare: Nu te temi tu de Dumnezeu, tu biet nenorocit? Tocmai
ai păcătuit, deci, cum poţi tu să mai stai dinaintea lui Dumnezeu?
Nu te temi că Dumnezeu te va arde? Dar, întrucât acest creştin
avea nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu, îi spuse diavolului:
Această chilie este ca o fierărie: loveşti şi eşti lovit. Deoarece
Dumnezeu îmi este martorul meu, Care a venit să mântuiască
lumea, nu voi înceta să mă lupt cu tine, căzând şi ridicându-mă,
lovind şi fiind lovit, până la cea din urmă răsuflare a mea şi să
vedem cine va învinge: tu sau Hristos! Când a auzit diavolul
această replică neaşteptată, a zis: Nu te voi mai lupta de acum,
căci dacă voi continua, te voi face să dobândeşti cununi. De atunci
acest creştin a fost eliberat de război, lucru pentru care I-a dat
slavă lui Dumnezeu...“

                                       Egoismul

            Ce este egoismul? Egoismul ar putea fi definit ca fiind cursul
pervertit al iubirii, care nu mai străbate albia sa naturală: „Să iubeşti
pe Domnul Dumnezeul tău... şi pe aproapele tău!...“, ci se întoarce
şi se strânge, toată, în finalul poruncii: „... pe tine însuţi!“
Este pervertirea adusă de păcat în viaţa omenească, cauzând nu
numai desfigurarea creştinismului, dar tulburând, răscolind şi lovind şi
în viaţa comunităţii: „Îl sugruma, zicând: Plăteşte-mi ce-mi eşti
dator!“ Cine sugruma pe cine? Unul care fusese iertat de o mare
datorie, asupra căruia se abătuse valul iubirii fireşti, care se revarsă
asupra altora. În el cursul acesta se pervertise, iubirea se învârtea
numai în sine şi pentru sine. Din acest motiv, el n-a înţeles durerea
semenului său de muncă şi s-a năpustit asupra lui, fără nicio
îngăduinţă pentru mica lui datorie „de o sută de dinari“.
Lucrurile nu s-a sfârşit aici, căci nefirescul este întotdeauna
răscolitor. Sluga „vicleanăşi egoistă a trezit revolta celorlalţi, care lau
denunţat Stăpânului, acelaşi care, cu câteva clipe înainte, îi iertase
datoria. De pe poziţia dreptăţii, de data aceasta, fără să-şi închidă cu
totul ochiul iubirii, care nu mai vedea o posibilitate de îndreptare a
păcătosului, Stăpânul „l-a dat pe el chinuitorilor, până ce va plăti
toată datoria!“ (Preot Zosim Oancea, Popasuri omiletice la
duminici şi sărbători, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2005).

                  Egoismul este socotit idolatrie

     Egoismul este socotit idolatrie, deoarece egoistul se idolatrizează
şi se adoră pe sine, urmărind de multe ori ca ceilalţi să-l cinstească ca
pe un idol.

BIBLIOGRAFIE: Biblia, E.I.B.M., Bucureşti, 2004; Leon Magdan, Andreea Magdan,
Dumnezeu şi omul, antologie de cugetări, Editura Sfântul Alexandru, Bucureşti, 2001;
Mitrop. Hieroteos Vlachos, Psihoterapia Ortodoxă, Editura Sofia, Bucureşti, 2001; Sfântul
Nicolae Velimirovici, Proloagele de la Ohrida, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2005; Pr. Prof. dr.
Vasile Gordon, Mergând învăţaţi..., E.I.B.M., Bucureşti, 2006; Arhimandritul Ioannikios,
Patericul Atonit, Editura Bunavestire, Bacău, 2000; Ignatie monahul, Viaţa în duh filocalic,
Editată de Mânăstirea Pissiota, Bucureşti, 1999; Sfântul Ioan de Kronstadt, Viaţa mea în
Hristos, Editura Sofia, Bucureşti, 2005; Arhim. Paulin Lecca, Adevăr şi Pace - tratat
teologic, Editura Bizantină, Bucureşti, 2003; Dicţionar explicativ al limbii române, Editura
Univers enciclopedic, Bucureşti, 1998; Avva Efrem, Comori duhovniceşti din Sfântul Munte
Athos, Editura Bunavestire, Bacău, 2001; Paul Popescu-Neveanu, Dicţionar de psihologie,
Editura Albatros, Bucureşti, 1978; Mircea Traian Biju, Mic dicţionar al spiritului uman,
Editura Albatros, Bucureşti, 1983; Sfântul Nicolae Velimirovici, Predici, Editura Ileana,
Bucureşti, 2006; Părintele Arsenie Boca, Cuvinte vii, Deva, 2006; Pr. Serafim Rose,
Nihilismul - o filosofie luciferică, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2004; Preot Aleksandr
Elceaninov, Credinţa vine din iubire, Editura Sofia, Bucureşti, 2006; Sfântul Maxim

Mărturisitorul,Filocalia ,volum 2.

miercuri, 7 ianuarie 2015

Rugăciunea scurtă dar adeseori făcută e mai de folos decât cea lungă

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...


           Cu privire la rugăciunea făcută de minte în inimă, am aflat de la cei iscusiţi în cugetarea de Dumnezeu că e mai înflăcărată şi mai de folos rugăciunea scurtă, dar lucrată ades, decât cea lungă.
De altminteri şi rugăciunea lungă e foarte folositoare, dar numai pentru cei desăvârşiţi, iar nicidecum pentru cei începători. Mintea omului, care nu e deprinsă cu ea, nu poate rămâne multă vreme în rugăciune lungă în faţa lui Dumnezeu, ci omul e biruit de obicei de neputinţa nestatorniciei minţii, este risipit între cele din afară şi de aceea într-însul repede se răceşte căldura duhului.
          O astfel de rugăciune nu mai este rugăciune, ci numai tulburare a minţii, ce se naşte de pe urma abaterii gândurilor când într-o parte când într-alta; şi aceasta se întâmplă adeseori la cântările bisericeşti de obşte cât şi în pravilele ce se citesc îndelung prin chiliile călugărilor. Pe câtă vreme rugăciunea cea scurtă, dar des făcută, este mult mai statornică, fiindcă mintea, aducându-se pentru multă vreme în Dumnezeu, o poate săvârşi cu mare căldură. De aceea şi Domnul spune: „când vă rugaţi nu grăiţi multe“ (Matei, 6, 7), căci nu după mulţimea cuvintelor voastre veţi fi auziţi. Şi Sf. Ioan Scărarul învaţă:
„nu încercaţi să spuneţi multe, ca să nu vi se împrăştie mintea în căutarea cuvintelor. Un singur cuvânt al vameşului a atras mila lui Dumnezeu şi un singur cuvânt rostit cu credinţă l-a mântuit pe tâlhar. O poliloghie, adică zicerea de multe cuvinte, când este întinsă peste măsură într-o rugăciune risipeşte mintea în închipuiri, pe câtă vreme monologhia, zicerea unui singur cuvânt, ajută minţii să se adune“.
Dar va întreba cineva: pentru ce, în Epistola către Tesaloniceni, Apostolul spune: „neîncetat rugaţi-vă“! (I Tes. 5, 17).
În Scriptură despre un lucru ce se face des se zice de obicei că e săvârşit necurmat. Astfel, de pildă: „preoţii intră pururea în cea dintâi a templului, săvârşind slujbele dumnezeieşti“ (Evrei, 9, 6), asta înseamnă în toate ceasurile hotărâte pentru ele, iar nu chiar neîncetat; ziua şi noaptea cât de des, dar nu fără nici o ieşire. Iar dacă preoţii petreceau fără ieşire în biserică, păzind focul ce se pogora din cer şi punând mereu lemne dedesubt, ca să nu se stingă, totuşi, ei nu făceau aceasta cu toţii deodată împreună, ci schimbându-şi cetele, precum se scrie şi de Sf. Zaharia: „săvârşea înaintea lui Dumnezeu cele preoţeşti în rândul cetei sale“ (Luca 1, 8). 
           Tot astfel trebuie să cugetăm şi despre rugăciune, despre care Apostolul porunceşte să se facă neîncetat, fiindcă îi este cu neputinţă unui om să petreacă în rugăciune aşa fel, încât să n-o întrerupă nici ziua, nici noaptea. El are nevoie de vreme şi pentru alte lucruri, pentru îndeletnicirile trebuincioase casei, vreme de lucru, vreme pentru convorbiri, vreme să mănânce şi să bea, vreme de odihnă şi de somn. Cum am putea, prin urmare, să ne rugăm neîncetat, altminteri decât printr-o deasă rugăciune? Iar o rugăciune des făcută se schimbă într-o rugăciune neîncetată. Astfel îngrijeşte-te ca rugăciunea ta deasă, dar scurtă, să nu sporească prin cuvinte de prisos, aşa cum învaţă şi Sfinţii Părinţi despre aceasta.
Sf. Teofilact, în tâlcuirea Evangheliei de la Matei, scrie: „nu se cuvine să lungim rugăciunile, ci mai bine este să ne rugăm puţin, dar des“ (Cap. VI).
 Iar la Sf. Ioan Gură de Aur, în omiliile asupra epistolelor Sf. Pavel, stă scris astfel: „cine rosteşte lucruri de prisos în rugăciune, acela nu se roagă, ci grăieşte în deşert.“ (Sf. Ioan Gură de Aur, Ep. către Ef. VI omilia 24).
 Afară de aceasta, tot în tâlcuirea aceluiaşi loc din Evanghelie, Teofilact spune: „orice vorbă de prisos este grăire în deşert“. Precum a spus Apostolul: „mai bine vreau să rostesc cinci cuvinte cu înţelegere, decât zece mii într-o minte risipită“ (I Cor. 14, 19). E mai bine deci să înalţ către Dumnezeu o rugăciune scurtă, dar cu luare aminte, decât să rostesc nenumărate cuvinte la care nu iau seama şi să umplu în zadar văzduhul cu vorbele şi cu glasul meu.
Afară de aceasta, cuvintele Apostolului mai sus pomenite: „neîncetat vă rugaţi“ (I Tes. 5, 17) trebuiesc tâlcuite în înţelesul rugăciunii celei săvârşite cu mintea, fiindcă mintea într-adevăr poate fi totdeauna îndreptată spre Dumnezeu şi I se poate ruga Lui neîncetat.
          Astfel începe acum, omule, să te îndeletniceşti cu răgaz de învăţătura ce ţi s-a arătat în numele Domnului începe, potrivit îndemnului Apostolului care spune aşa: „orice săvârşiţi cu cuvântul sau cu lucrul, pe toate întru numele Domnului Iisus să le faceţi“ (Col. 3, 17).
Aceasta este ca şi cum s-ar spune: faceţi totul în cuget bun şi nu atât din dorinţa de a avea folos voi înşivă, chiar dacă acest folos ar fi el duhovnicesc, ci spre slava lui Dumnezeu, pentru ca în toate cuvintele, faptele şi gândurile voastre, numele Domnului Iisus Hristos, Mântuitorul nostru să se proslăvească.
Dar mai întâi de toate, tu lămureşte ţie însuţi printr-o scurtă tâlcuire: despre ce anume este această rugăciune?
Rugăciunea este suirea minţii şi a gândurilor la Dumnezeu. Să te rogi, înseamnă să te înfăţişezi în duh înaintea lui Dumnezeu, să priveşti la El cu ochii minţii fără abatere şi de vorbă să stai cu El, într-o teamă plină de evlavie şi încredere.
Adună-ţi astfel toate gândurile şi lepădând toată grija vieţii celei din afară, îndreaptă mintea ta către Dumnezeu.

Sursa

http://www.pateric.ro/rugaciunea-scurta-dar-adeseori-facuta-e-mai-de-folos-decat-cea-lunga/

luni, 5 ianuarie 2015

BOBOTEAZA -Ajunul Bobotezei, zi de post negru

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...




In Ajunul Bobotezei (5 ianuarie) se tine post negru, nu se mananca si nu se bea nimic. Canoanele Bisericii invata ca in Ajunul Bobotezei se ajuneaza total, (Canonul 1 al Sf. Teofil al Alexandriei), iar a doua zi se ia agheasma pe nemancate. In Tipicul Sfantului Sava se spune ca, daca Ajunul cade duminica sau sambata, nu se tine post negru. Postul din ziua de 5 ianuarie este pastrat din perioada secolele IV-VI, cand catehumenii se pregateau prin post si rugaciune timp de 40 de zile, sa primeasca botezul in seara acestei zile. Dupa ce primeau botezul, puteau sa participe pentru prima data la liturghia credinciosilor si sa se impartaseasca. Astazi, crestinii postesc in aceasta zi, pentru a putea gusta cu vrednicie din apa sfintita - Agheasma Mare.

In unele regiuni, in special in Moldova, crestinii ortodocsi gusta pe nemancate din Agheasma Mare timp de opt zile, de la Ajunul Bobotezei (5 ianuarie), pana la 14 ianuarie - odovania praznicului. Se intampla ca cei opriti de la Sfanta Impartasanie, sa primeasca de la duhovnic, binecuvantarea de a lua Agheasma Mare. Insa, trebuie sa fim cu luare aminte la faptul ca Agheasma Mare nu poate inlocui Sfanta Impartasanie.

Alti preoti ii opresc pe credinciosi sa ia Agheasma Mare. In acest sens, Sfantul Sava spune: "acestia nu fac bine pentru ca prin darul lui Dumnezeu s-a dat spre sfintirea lumii si a intregii fapturi... Deci de unde este socotinta acestora pentru ca sa nu guste apa aceasta, deoarece trebuie sa stim ca nu pentru aceasta Apa este necuratia in noi, ci devenim necurati prin lucrurile noastre cele spurcate, iar noi ca sa ne curatim de acestea, bem fara de indoiala aceasta Sfanta Apa."

Cu Agheasma Mare se stropesc casele credinciosilor si locuitorii acestora, in Ajunul Bobotezei. Tot cu ea se stropesc si lucrurile care trebuie binecuvantate sau sfintite, cum ar fi de pilda, la binecuvantarea si sfintirea prapurilor, la sfintirea crucii si a troitelor, a clopotului, a vaselor si vesmintelor liturgice, la sfintirea icoanelor, a bisericilor, a antimiselor si a Sfantului si Marelui Mir.


Daca Agheasma Mica se poate savarsi ori de cate ori credinciosii doresc acest lucru, Agheasma Mare se oficiaza o singura data pe an, pe 6 ianuarie, in ziua Botezului Domnului in Iordan.

In cadrul slujbei de sfintire a apei se citesc trei paremii, toate din prorocia lui Isaia (cap. XXV, 1-10; LV, 1-13 si XII, 3-6) , apoi Apostolul (din I Cor. X, 1-4) si Evanghelia (de la Mc. I, 9-12) , in care se prezinta in rezumat Botezul Domnului. Dupa ectenia mare se rosteste rugaciunea de sfintire a apei, compusa de Sfantul Sofronie al Ierusalimului, adresata Sfintei Treimi: ( "Treime mai presus de fire..." ) .

Preotul slujitor Il invoca de trei ori pe Sfantul Duh pentru sfintirea apei ( "Tu Insuti, dar, Iubitorului de oameni Imparate, vino si acum prin pogorarea Sfantului Tau Duh si sfinteste apa aceasta" ) si binecuvanteaza de fiecare data apa cu mana, afundandu-o crucis in vasele cu apa. Apoi rosteste o noua formula de invocare a Sfantului Duh ( "Insuti si acum, Stapane, sfinteste apa aceasta, cu Duhul Tau cel Sfant" ) , pe care preotul o rosteste tot de trei ori, binecuvantand de fiecare data apa, cu mana crucis.

La finalul slujbei, preotul slujitor afunda de trei ori crucea si busuiocul in apa cantand troparul Praznicului. "In Iordan botezandu-Te Tu Doamne ... "

In casele credinciosilor, agheasma se pastreaza la loc de cinste, in vase curate si dintr-insa se gusta pe nemancate, in zilele de post si ajunare. Potrivit invataturii Sfintilor Parinti, "firea apei celei sfinte este ca sa spele si trupul si sufletul, sa-l sfinteasca, sa-l innoiasca si sa-l faca fiu al lui Dumnezeu".

Ce înseamnă ’sfinţirea caselor de Bobotează’?

Sfintirea caselor de Boboteaza


Incepand cu primele zile ale anului civil, slujitorii sfintelor altare merg si sfintesc casele oamenilor prin stropire cu apa sfintita si vestesc Botezul lui Hristos.

Sfintirea caselor credinciosilor se face prin stropirea cu aghiasma mare in ajunul Bobotezei si prin slujba sfestaniei ce se savarseste la mutarea in casa noua si care se repeta in fiecare an sau chiar mai des, atunci cand lucrarea raului se face simtita in vreun fel in casa.

Omul este solidar cu tot ceea ce il inconjoara. Pacatele, faradelegile omului intineaza spatiul in care acesta le savarseste. Dimpotriva, curatenia vietii lui sfinteste mediul care-l inconjoara. Nu este intamplator faptul ca in popor s-a pastrat zicala: “Omul sfinteste locul”.

Apa sfintita de preot poarta in ea puterea curatitoare si sfintitoare a harului dumnezeiesc.

Cand face sfintirea apei, preotul se roaga ca: “apa aceasta sa se sfinteasca cu puterea, cu lucrarea si cu pogorarea Sfantului Duh”, “pentru ca sa se pogoare peste ea lucrarea cea curatitoare a Treimii celei mai presus de fire”, “pentru ca sa fie tamaduitoare sufletelor si trupurilor si izgonitoare a toata puterea cea potrivnica” si pentru ca “prin gustarea si stropirea cu apa sfintita sa ne trimita Dumnezeu binecuvantarea Sa, care spala intinaciunea patimilor”.

Termenul “aghiasma” vine de cuvantul grecesc “aghiasmos”, care isi are originea in cuvantul “aghios”(sfant). “Aghiasmos” se poate traduce si ca slujba de sfintire, dar si ca apa sfintita. Astfel, atunci cand spunem “voi face o aghiasma”, intelegem slujba, iar cand spunem “voi bea un pic de aghiasma”, ne referim la apa sfintita.

Exista si o alta explicatie in legatura cu originea cuvantului “aghiasma”. S-a spus ca el vine de la “iazma”. In DEX, cuvantul iazma, iezme, cu sensul de “aratare urata si rea, naluca, vedenie”, este indicat ca si in DLR, cu etimologie ne­cunoscuta.

Se cere o explicatie in legatura cu sensul cuvantului iasma-iazma, de “aratare urata si rea, naluca, vedenie”, contrar sensului originar de “apa sfintita”. Explicatia este urmatoarea: atunci cand preotul sfinteste apa, la sfarsit, canta troparul: “Mantuieste, Doamne, poporul Tau, si binecuvinteaza mostenirea Ta, biruinta binecredinciosilor crestini asupra celui potrivnic daruieste, si cu crucea Ta pazeste pe poporul Tau“.

Cand se canta troparul, preotul stropeste pe credinciosi in cele patru puncte cardinale cu apa sfintita, spre alungarea “celui potrivnic”, adica a celui rau, a celui urat, care este naluca, ve­denie rea, satana. De la actiunea stropirii cu apa sfintita si rostirea cantarii ei, s-a retinut in popor scopul urmarit prin aiasma – aiazma – iazma, de a alunga “aratarea urata si rea”, adica duhul cel rau, satana.

E bine sa stim ca harul lui Dumnezeu vine acolo unde este chemat. Asa ca nu putem pune un semn de egalitate intre apa nesfintita si aghiasma.

Nici in cadrul Sfintei Liturghii, harul lui Dumnezeu nu se pogoara peste toata painea care este in biserica, pentru a o preface in Trupul Domnului, ci doar asupra darurilor pregatite special pentru aceasta. Harul lui Dumnezeu se pogoara in timpul slujbei de sfintire a apei doar peste apa pregatita din timp pentru acest lucru si nu peste toata apa care exista in alte locuri. Iata de ce e bine ca omul sa-si deschida casa atunci cand preotul vine sa le sfinteasca, pentru ca sfintirea casei vecinului nu inseamna si sfintirea propriei case.

Sfântul Ioan de Kronstadt

- despre sfinţirea stihiilor de Bobotează-


[photo]20373384[/photo]

Procesiunea anuală de Bobotează nu este doar un ritual impresionant – Biserica nu ocupă pe nimeni şi nu se ocupă de spectacole inutile – ci unul sfânt; e un rit de rememorare impus de o necesitate extremă a naturii înseşi sau a fiinţei elementelor (stihiilor) sale – apa şi aerul – spurcate şi stricate neîncetat de păcatele oamenilor şi de necesităţile aceloraşi oameni care vieţuiesc în spaţiul atmosferei şi au continuă nevoie de elementul apă. Întreaga natură, toate elementele ei sunt spurcate necontenit de păcatele omeneşti, de viclenele duhuri ale întunericului care vieţuiesc în văzduh şi care generează în el tot felul de fluxuri de stricăciune şi boli. Apare deci ca o necesitate presantă sfinţirea şi însănătoşirea prin Biserică a acestor stihii.

N-aţi observat oare că în anii de acum s-au petrecut la noi, pe pământ, fenomene neobişnuite: fie o iarnă lipsită cu desăvârşire de cele ale iernii – cu ploi, cu ninsori care s-au topit îndată, cu reveniri bruşte la iarnă, dar numai pentru câteva zile, şi tot aşa, din nou – nici toamnă, nici primăvară, apoi iarăşi ceva nedefinit, instabil, treceri frecvente de la ploaie la ninsoare, de la cald la rece, de la uscăciune la umezeală; organele respiratorii sufăr; întreg organismul este zdruncinat din creştet până la tălpi din cauza instabilităţii timpului; există nenumăraţi bolnavi, adulţi şi copii, din cauza instabilităţii şi neregularităţii curenţilor atmosferici. Aceasta pentru că, la porunca Creatorului, natura ne arată prin asemenea fenomene propria noastră instabilitate, modul nostru de viaţă neregulat, pervertit.

Locuinta greceasca secolul II

Caută, Biserica lui Dumnezeu, tu cea sfântă şi care ne sfinţeşti pe noi toţi, către ape, ca şi când ar fi apele Iordanului, şi sfinţeşte cu harul dat ţie de la Dumnzeu firea văzduhului şi a apelor, şi, prin stropirea cu apă sfinţită şi prin gustarea ei, dă-ne nouă curăţie şi sfinţire, nouă şi caselor noastre şi sănătate sufletelor şi trupurilor! Sfinţitorule Atotbun şi Atotputernic, Duhule Sfinte, care din Tatăl purcezi şi în Fiul Te odihneşti, vino şi ne curăţeşte, ne sfinţeşte, ne vindecă, ne întăreşte, ne luminează şi ne mângâie pe noi toţi cu prea-minunata, de-viaţă-purtătoare şi prea-dulcea Ta umbrire!

_____________________

[1] Cuvânt preluat din cartea Ioan de Kronştadt, Liturghia – cerul pe pământ. Cugetări mistice despre Biserică şi cultul divin ortodox, Ediţia a II-a, traducere Boris Buzilă, Studiu introductiv diac. Ioan Ică Jr., Deisis, Sibiu, 2002, pp. 356-357
Am incercat in tot ce am postat mai sus sa condensez cat pot articolele citite.Este o compilatie de 5 articole in care am considerat ca este cuprinsa cat mai multa si diversificata informatie despre sarbatoarea Bobotezei.Am incercat sa scurtez cat pot sa nu va supun unui indelung studiu.
Imi permit la sfarsit sa fac cateva consideratiuni personale despre boboteaza,mai ales ca nu am mai postat un articol in care vroiam sa explic mai pe larg de ce serbam Nasterea Domnului pe 25 decembrie desi data nu se cunoaste exact

BOBOTEAZA, ultima zi a ciclului sărbătorilor de Anul Nou, marcată în calendarul creştin de celebrarea Botezului Domnului, dedicată purificării mediului înconjurător, în special a apelor, de forţele malefice. După unele prorociri şi indicaţii biblice, teologii au ajuns la concluzia că lisus s-a născut şi a murit în aceleaşi zile în care s-a născut şi a murit Adam. Astfel, în ziua de 6 ianuarie, care ar corespunde cu a şasea zi a creaţiei biblice, părinţii Bisericii creştine au fixat atît naşterea materială (naşterea propriu-zisă), cît şi naşterea spirituală (Botezul).

[i]Experienta personala de boboteaza in Ukraina.Apa are temperatura constanta de 5/6 grade in tot timpul anului

Comasarea celor două sărbători creştine într-o singură zi, logică din punct de vedere al noii credinţe, a devenit, cu timpul, sursa de neînţelegere şi confuzie pentru credincioşi. În această situaţie teologii au găsit o soluţie de compromis: au păstrat Botezul lui lisus pe data de 6 ianuarie şi au devansat naşterea cu două săptămîni, pe data de 25 decembrie, unde oamenii continuă să celebreze moartea şi naşterea zeului Mithra. Această translaţie a datei Naşterii Domnului, din ultima zi în prima zi a ciclului de iarnă, peste Anul Nou, celebrat la Calendele lui lanuarie, avea să producă un amestec de nedescris al sărbătorilor şi obiceiurilor creştine cu cele precreştine. Ultima zi a ciclului, Boboteazei cuprinde motive specifice tuturor zilelor de reînnoire a anului: local, se colindă; se fac şi se prind farmecele şi descîntecele; se află ursitul; se soroceşte vremea şi belşugul holdelor în noul an; se deschide cerul şi vorbesc animalele; sărbătoarea, asemănătoare Crăciunului şi Anului Nou, este profetată de Ajun etc. Totuşi, o pondere deosebită o deţin actele de profilaxie şi purificare. La riturile creştine de sfinţire a apei (Agheasma) , de botezare a credincioşilor, de scufundare (aruncare) a crucii în apă poporul a adăugat numeroase practici de purificare şi alungare a spiritelor malefice: stropirea, spălatul sau scufundarea rituală în apa rîurilor sau lacurilor; împuşcături; strigături (Chiraleisa) şi zgomote; aprinderea focurilor (Ardeasca), producerea şi împrăştierea substanţelor urît mirositoare; afumarea oamenilor, vitelor şi anexelor gospodăreşti; încurcatul cailor.

[i]Apa nu avea mai mult de 5 grade
 


Se credea că la această teribilă ofensivă a oamenilor împotriva spiritelor rele sar în ajutor şi lupii, singurii care le văd, le aleargă şi le sfîşie cu dinţii. Alimentele rituale, specifice Boboteazei sunt piftia şi grîul fiert.


Intreg albumul foro: http://ro.netlog.com/artasireligie/photo/setid=...-

In continuare am sa va prezint un album cu icoane foarte vechi avand ca tema -Botezul Domnului: http://ro.netlog.com/artasireligie/photo/setid=...-

Daca cineva are vreo intrebare legata de sarbatoare,de explicitarea icoanei Botezului,va rog sa ma intrebati raspund cu placere

sâmbătă, 3 ianuarie 2015

Rugăciune

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...




Şi-n seara asta, Doamne-ţi bat la uşă,
Cu inima tot frântă ca şi ieri.
M-am adunat şi astăzi din cenuşă,
Ca să fiu martor altei Învieri.

Iar am ucis, iar Te-am văzut pe pâine!
Ia-mi bolovanul ăsta, tare-i greu!
Şi mai îngăduie-mă până mâine,
Că nu mai sunt stăpân pe mine, eu!

Să nu mă spui la oameni că-Ţi fac rugă
Şi nici că stau cu Tine noaptea-n prag.
Mi-a încăput măgarul ăsta slugă,
Tocmit la carul morţii, pe ciomag.

Şi n-aş mai vrea ca oamenii să ştie
Că înnoptez cu Tine pe furiş.
Ar fi să-njunghi o nouă liturghie
În rostogolul meu pe povârniş.

Le-am spus că nu mai ştiu nimic de Tine,
Că m-ai trăzni-ntr-o clipă dac-ai fi;
Şi-n ochii lor, neputincios, vezi bine,
Te răstignesc în fiecare zi.

Însângerând în ghimpii remuşcării,
Mă înhăitez de mână cu cei răi
Şi stau de frică-n praştia vânzării,
Bolovăniş pentru trimişii tăi.

De groază-mi creşte-o gheară nevăzută
Şi râcâiesc icoane pe obraz,
Să fie-n cale toată munca slută.
Cum mă mai milui, Doamne, cu răgaz.

Să fi avut o cruce mai uşoară,
Eram şi eu cu ceilalţi la ospăţ
N-aş mai avea azi rană să mă doară,
Nici n-aş fi stat la Nichipercea-n hăţ.

Aş vrea să-ţi spun o vorbă la ureche:
„Am smuls o pană de heruv cândva
Şi-o am aici, într-o cămară veche,
Ţi-aş da-o Ţie, dacă m-ai ierta!?”

N-am altceva, primeşte-mă de milă,
Că tare mai sunt singur şi sărac,
Aprinde-mi iar în suflet o feştilă,
Să mă ridic din zgura-n care zac.

Şi cată de-mi trimite mai degrabă
Un oaspe megieş cu cerul Tău,
Să-mi târnosească calea pe tarabă
Peceţile părerilor de rău.

Poate că mâine-am să-ţi străpung iar coasta
Şi-am să-ţi mai bat în palmă încă-un cui,
Dar Te-oi căta din nou ca-n seara asta:
„Auzi. Nu mă mai spune nimănui!”

de Măgirescu Eugeniu 

✞✤☦Despre puterea Sfintei Cruci✞✤☦

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...



ღCalauza Ortodoxaღ

Episcopul, care era om înțelept, luă paharul și îl întrebă pe sultan din care parte să bea, de aici, de aici, de aici sau de aici, făcând astfel cu cele trei degete semnul Sfintei Cruci pe gura paharului, iar sultanul ia zis că poate să bea de unde dorește.

Pe vremea stăpânirii otomane, sultanul, îndemnat de unul din neamul celor care l-au răstignit pe Hristos, l-a chemat pe un episcop ce se afla în cetatea cucerită de ei și l-a întrebat:


– Evanghelia voastră este adevărată?

– Da, este adevărată, răspunse episcopul.

– Atunci să bei acest pahar cu otravă că scris este: “De veți bea otravă, nu vă va vătăma”.

Episcopul a cerut răgaz trei zile pentru rugăciune și, după trei zile, s-a adunat din nou ceata turcească cu sultanul în frunte, care-i dădu episcopului să bea un pahar plin cu otravă, dar cerându-i să nu facă Sfânta Cruce pe pahar, căci auzise sultanul că puterea crucii îndepărtează moartea.

Episcopul, care era om înțelept, luă paharul și îl întrebă pe sultan din care parte să bea, de aici, de aici, de aici sau de aici, făcând astfel cu cele trei degete semnul Sfintei Cruci pe gura paharului, iar sultanul ia zis că poate să bea de unde dorește.

Episcopul a băut și nu a fost vătămat deloc, dar a cerut puțină apă ca să clătească paharul și i-a spus sultanului:

– Dă-i acum să bea și vrăjmașului lui Hristos care ti-a propus să faci aceasta.

Acela a băut și a murit pe loc.

Mare este, Doamne, puterea Crucii Tale

sursa

https://www.facebook.com/OfficialCalauzaOrtodoxa?fref=nf

Arhivă blog

Lista mea de bloguri

Etichete

“Hristos a inviat 1 MARTIE 10 MINUNI ALE LUMII...DESPRE CARE NU STIAI 10 sfaturi pentru barbati 100 POVETE ORTODOXE 42 DE SFATURI PENTRU 100 DE ANI ABECEDARUL VIETII DUHOVNICESC ACATIST DE POCĂINŢĂ (folositor pentru pruncii avortaţi ACATISTE ACATISTUL SF. PROOROC DAVID Adormirea Maicii Domnului AICI GASESTI CANTARI DUHOVNICESTI-LITURGICE AICI GASESTI INTREBARI SI RASPUNSURI AICI GASESTI SFATURI PENTRU SPOVEDANIE AICI GASESTI VIETILE SFINTILOR AICI UN PROGRAM ORTODOX-24 ORE ORTODOXE ALFABETUL... CREŞTINULUI ORTODOX APA SFINTITA Articole Apopei Roxana AU NEVOIE DE AJUTOR Biblia - Cartea vieţii Biblia cea adevărată Biciul lui Dumnezeu Binecuvantare Binecuvântarea părintilor asupra copiilor BISERICI BISERICI TIMISOARA BOBOTEAZA Buna Vestire CANONUL ŞI PRAVILA Care sunt şi ce semnificaţie au veşmintele preotilor Cartea cu cele douăsprezece vineri... Casa sufletului CĂRTI Căsătoria creştinelor ortodoxe cu musulmani - Capcană periculoasă Când trebuie să mergem la Sfânta Biserică? Ce se intampla cu oamenii care mor nespovediti ? CELE 10 PORUNCI CELE SAPTE PĂCATE DE MOARTE Cele trei cete diavolesti CICLUL MENSTRUAL ȘI SLUJBELE BISERICEȘTI CITATE DE INTELEPCIUNE CITATE DIN SFANTA EVANGHELIE Completare la cateheza „O mamă creştin ortodoxă“ Completare la cateheza despre Lumânare COMPORTAREA IN BISERICA Copii si Capcanele iadului CREDINŢA CEA ADEVǍRATǍ CREZUL CRUCEA – semnul iubirii Lui Hristos pentru oameni Crucea Sfantului Andrei CUGETARI SI CITATE ORTODOXE Cum inseala diavolul pe om Cum ne imbracam cand mergem la biserica... CUM SA NE RUGAM CUM SE FACE UN POMELNIC Cum se vede Dumnezeu Cum trebuie sa ne închinăm în biserică CUVANT CATRE CRESTINII ORTODOCSI DESPRE SFANTA TRADITIE CUVÂNT CǍTRE CREŞTINII ORTODOCŞI DESPRE P Ă C A T CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI DESPRE E G O I S M Cuvânt către creştinii ortodocşi – Spovedania unui monah din Muntele Athos CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI DESPRE C U L T U L A D V E N T I S T CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI DESPRE CULTUL BAPTIST Cuvânt către creştinii ortodocşi despre Diferenţele dintre ortodocşi şi catolici CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI DESPRE POMENILE SI RUGĂ CIUNILE PENTRU CEI ADORMIŢI CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI DESPRE S F Â N T A B I S E R I C Ă O R T O D O X Ă CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI DESPRE SMIRNĂ ŞI TĂMÂIE Cuvânt către creştinii ortodocşi despre ZICERI şi contra ZICERI Cuvînt către crestinii Ortodocsi De ce avem pagube în gospodărie? De ce credinţa ortodoxă este cea adevărată ? De ce nu avem bănci în biserică ? DESPRE NECAZURI ŞI SUFERINŢĂ DESPRE CREAŢIONISM ŞI EVOLUŢIONISM DESPRE PĂCATUL BETIEI DESPRE V E Ş N I C I E Despre cinstirea sfintelor moaște DESPRE P R O S T I T U Ţ I E Despre prietenie Despre Rugaciunea - Tatal nostru DESPRE A C U P U N C T U R A DESPRE ACTELE CU CIP DESPRE ARTA SI RELIGIE DESPRE ASCULTARE DESPRE ATEISM DESPRE AVORT DESPRE BETIE Despre blândete Despre Blesteme DESPRE BOALA DESPRE BOALĂ SI SUFERINTĂ Despre bunătate DESPRE C R E D I N Ţ Ă DESPRE CAPCANELE PE CARE NI LE INTINDE TELEVIZORUL DESPRE CINSTIREA SFINŢILOR Despre credinta DESPRE CRUCE CANDELE..ICOANE Despre Denii Despre depresie DESPRE DESFRANARE DESPRE DISCOTECĂ Despre droguri Despre Duhul Sfant DESPRE EGOISM DESPRE EUTANASIE Despre Evolutionism Despre farmece si vrăji DESPRE FĂTĂRNICIE DESPRE FEMEIA CRESTINA DESPRE FERICIRE Despre frică Despre fumat DESPRE GANDURI SI INFRUNTAREA LOR Despre Halloween Despre horoscop . DESPRE INCINERARE DESPRE INGERUL PAZITOR DESPRE INVIDIE SI URA Despre Ispită DESPRE IUBIRE Despre iubirea de aproapele DESPRE JUDECATILE LUI DUMNEZEU DESPRE LACRIMI DESPRE LUMANARI DESPRE MAICA DOMNULUI Despre mama creştin-ortodoxă DESPRE MANDRIE DESPRE MANIE DESPRE MANTUIRE Despre masturbare DESPRE METANII DESPRE MINCIUNA DESPRE MOARTE DESPRE NĂDEJDE Despre O.Z.N.-uri DESPRE OMUL FRUMOS..DAN PURIC Despre Ortodoxie DESPRE P O C Ă I N Ţ Ă DESPRE PACAT DESPRE PARASTASE DESPRE PATIMILE OMULUI Despre păcat DESPRE PLANSURI DESPRE POCAINTA Despre pocăinţă DESPRE POCĂINŢĂ ŞI SPOVEDANIE DESPRE POMELNIC ŞI ACATIST DESPRE POST DESPRE PREOTUL DUHOVNIC Despre Psaltire Despre puterea Sfintei Cruci Despre Răbdare Despre rugăciune DESPRE SARINDARE DESPRE SECTARI DESPRE SFANTA ANAFORĂ DESPRE SFANTA LITURGHIE DESPRE SFANTA TREIME Despre Sfânta Împărtășanie Despre sfintele Pasti DESPRE SFINTENIE SI FARMECE DESPRE SFINTI DESPRE SLAVA DESARTA Despre smerenie DESPRE SUFLET DESPRE TAINA MIRUNGERII DESPRE TALISMAN DESPRE TAMAIE DESPRE VALENTINE’S DAY Despre Vâsc DESPRE VEDENII SI DIAVOLI Despre Vesnicie Despre Virtute Despre vise DESPRE VRAJI DESPRE YOGA ŞI REÎNCARNARE DIN INVATATURILE PARINTELUI IACOB IONESCU Din sfaturile Maicii Siluana Vlad DIN SFATURILE PARINTELUI IOAN DIVERSE Dovada de la IERUSALIM pe care CRESTINISMUL o astepta de 2000 de ani! DRUMUL SUFLETULUI DUPA MOARTE DUCEŢI-VĂ ŞI VĂ ARĂTAŢI PREOŢILOR (Luca 17: 14) Duminica dinaintea inaltarii sfintei cruci Duminica Samaricencei Duminica Sfintei Cruci Dumnezeu nu ne vindecă întotdeauna trupul? DUMNEZEU ŞI OMUL FALSII STAPANI FAMILIA FEMEIA CANANEIANCA FERICIRILE FLORIILE FLORILE LA ICOANE GANDURI PENTRU ZILELE CE VIN Grija fata de suflet(Sfantul Ioan Gura de Aur) HRANA PENTRU SUFLET HRISTOS VINE ATUNCI CAND îI SEMENI! ICOANE FACATOARE DE MINUNI Ieromonahul Savatie Baştovoi Inaltarea Domnului Inăltarea Domnului INĂLTAREA SFINTEI CRUCI INCINERARE SAU INHUMARE Intampinarea Domnului INTERVIURI INTERZIS...FEMEILOR ! Intrarea în Biserică a Maicii Domnului INVATATURI CRESTINE INVATATURI CRESTINE SPUSE DE SFINTII PARINTI INVĂTĂTURĂ DE CREDINTA CRESTIN ORTODOXĂ Ioan Monahul ISTORIOARE DUHOVNICESTI iu Iubim câinele şi uităm pe Dumnezeu??? Izvorul Tămăduirii ÎN FIECARE DUMINICĂ SĂ MERGEM LA SFÂNTA BISERICĂ Înălţarea Domnului Îndemnurile Maicii Pelagheia din Reazan Întrebări şi răspunsuri din credinţa creştin ortodoxă şi din Noul Testament ÎNVĂTĂTURI CORECTE ŞI ÎNVĂŢĂTURI GREŞITE DESPRE SĂRBĂTORI ÎNVĂŢĂTURA DESPRE DUMNEZEU Învăţătură despre icoana Sfintei Treimi Învăţături patristice La ce foloseşte rugăciunea neîncetată? LITURGHIA CATEHUMENILOR Maica Gavrilia Papaiannis MANASTIRI Maxime si cugetari crestine Mândria spirituală MESAJE DIN APOCALIPSA Miercurea Patimilor MILĂ SI MILOSTENIE MILOSTENIE MINUNEA DE LA SFANTUL MORMANT Minunea Taborică MINUNI MINUNI CU IISUS HRISTOS MINUNI DIN ZILELE NOASTRE MIR DE NARD AUTENTIC IN ROMANIA Motive şi simboluri: Ciocanul MUZICA ORTODOXA Nașterea Domnului (Crăciunul) NEINTELEGERILE VIETII...DRUMUL SPRE SINUCIDERE O ISTORIOARA CU O VEDENIE FALSA OAMENI CU CARE NE MANDRIM OBICEIURI DE SFINTELE PASTE ORTODOX PACAT SAU NU? PARACLISUL MAICII DOMNULUI PARASTASELE SI FOLOSUL LOR PARINTELE ARHIMANDRIT JUSTIN PARVU PARINTELE IOSIF TRIPA PARINTELE IUSTIN PARVU Parintele Proclu PAROHIA VIILE TIMISOARA PĂRINTELE ARSENIE PAPACIOC ŞI PROCLU NICĂU DESPRE JUDECAREA PREOŢILOR Părintele Calistrat păzitorul vieţii Pedeapsa Pelerinaj Dobrogea 2018 Pelerinaj Israel 2017 Pentru cei ce nu pot avea copii Pentru scaparea de demoni Pestera Sfantului Grigorie Decapolitul Peştera celor veşnic osândiţi PILDA PILDE PILDE CRESTINE Pilde pentru suflet POEZII Poezii - preot Ioan POEZII CU CAMELIA CRISTEA Poezii cu Eliana Popa Poezii cu Maria Pintecan POEZII CU MOS CRACIUN Poezii cu Preot Ion Predescu Poezii Daniela Poezii de Maria Luca Poezii de Ciabrun Marusia Poezii de COSTEL URSU Poezii de Daniela Florentina Luncan Poezii de Horatiu Stoica Poezii de Mihaela Stoica - Cucoanes Poezii de Preot Sorin Croitoru Poezii de Sf. Ioan Iacob Hozevitul Poezii Horatiu Stoica Poezii pentru Dumnezeu POGORAREA SFANTULUI DUH Poiezii de Traian Dorz POIEZIOARE POMENI SI SARINDARE Pomenirea celor 40 000 de mucenici POMENIREA MORTILOR Povara Crucii POVESTIRI DIN PATERIC POVESTITE DE SFINTI PREOT GEORGE ISTODOR Preot Ilarion Argatu PREOT IOAN PREOTUL DUHOVNIC PREVIZIUNI ALE SFINTILOR PROFETII Prohodul Adormirii Maicii Domnului PROOROCUL MOISE PSALMI. PSIHOLOGIE CRESTINA PUTEREA SFINTEI CRUCI PUTEREA CUVANTULUI PUTEREA RUGACIUNII Răspuns înţelept RUGA LA CEAS DE SEARA : Rugaciune pentru dobandirea de prunci Rugaciune pentru izbavire de boala Rugaciune pentru pogorarea Sfantului Duh RUGACIUNEA DE MULTUMIRE RUGACIUNEA LUMANARILOR APRINSE. Rugaciunea Parintelui Arsenie Boca RUGACIUNI RUGACIUNI LA INTRAREA IN BISERICA Rugăciune Rugăciune pentru bolnavi Rugăciune pentru toti binefăcători si miluitori mei Rugăciunea de dimineaţă Sfântului Grigorie Palama Rugăciunea către Sfântul înger Rugăciunea minții RUGĂCIUNEA PREASFINŢITULUI EREMEI CĂTRE SFÂNTUL MARE MUCENIC PANTELIMON Rugăciuni către domnul nostru Iisus Hristos Rusaliile SAITURI IMPORTANTE Sãptãmâna Patimilor SARBATORI SATANISMUL ÎN MUZICA ROCK Să nu-i mai judecăm pe preoţi!!! Să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru toate Săptămâna Patimilor Schimbarea la Față a Domnului nostru Iisus Hristos (6 august) Sclavia modernă SCURTE REGULI PENTRU O VIAŢĂ CUCERNICĂ LA UN CREŞTIN ORTODOX Secta Desancăi Nicolai din Arad SF DIMITRIE sfa Sfantii Petru si Pavel Sfantul Antim Ivireanu Sfantul Antonie Cel Mare SFANTUL MASLU Sfantul Nicolae Sfantul Spiridon Sfantul Teodor Sfantul Valentin SFANTUL VASILE CEL MARE Sfaturi de la Preot Ioan Clopotel SFATURI CATRE CRESTINII ORTODOCSI SFATURI DE LA PARINTELE IOAN Sfaturi de la Preot Ioan SFATURI DESPRE IERTARE SFATURI DUHOVNICESTI Sfaturi duhovniceşti SFATURI ORTODOXE SFATURI PENTRU PARINTI SFATURILE LUI VALERIU POPA Sfântul Gheorghe Sfântul Nectarie Sfinte sărbători Sfintele Paste. SFINTELE TAINE SFINTI Sfintirea uleiului SFINŢII PATRUZECI DE MUCENICI DIN SEVASTIA. SPUSE DE PARINTELE STANILOAIE SPUSE DE SFINTII PARINTI Statornicia în credinţă STATUS DESPRE VIATA Sufletul copilului : sincer şi curat....! SUPERSTITII TAINA NUNTII Taina Sfântului Botez TAINA SFINTEI SPOVEDANII TRADITII TROITA comoară a culturii arhaice româneşti Un preot la "Filmul blestemat" 20 mai 2006 Urare de Anul Nou URCUŞUL DUHOVNICESC .Arhimandritul Teofil Paraian Versuri de Horațiu Stoica VESTIMENTAȚIA FEMEII ÎN BISERICĂ VIATA DUPA MOARTE VINDECARI HARICE BOALA SI MOARTEA Zamislirea Sfantului Ioan Botezatorul ZĂMISLIREA MAICII DOMNULUI DE CĂTRE SFÂNTA ANA

Translate

BIBLIA ORTODOXĂ

PENTRU VIZITATORI


PENTRU CEI CARE AU AJUNS AICI
LE SPUN,, BINE ATI VENIT"

PENTRU CEI CARE AU CITIT
,,SA VA FIE DE FOLOS"

PENTRU CEI CARE COMENTEAZA..
,,SA FIE ELIBERATI"

PENTRU CEI CARE PLEACA..
,,SA FITI BINECUVANTATI"


Cel ce crede, se teme; cel ce se teme, se smereste; cel ce se smereste, se îmblânzeste; cel blând, pazeste poruncile; cel ce pazeste poruncile se lumineaza; cel luminat se împartaseste de tainele Cuvântului dumnezeiesc. (Sfântul Maxim Marturisitorul)

Postare prezentată

DACĂ DORITI SĂ CONTACTATI ADMINISTRATORUL BLOGULUI

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE... DESPRE MINE balulescu_iliana@yahoo....

Powered By Blogger

Blog de Colaje Ortodoxe

Blog de icoane Ortodoxe...

Sf. Pasti 2024 - 5 Mai

Sf. Pasti 2024 - 5 Mai

Biserica - Casa lui Dumnezeu

BLOG CRESTIN ORTODOX

Blog Maica Domnului

MAICA SILUANA VA RASPUNDE

Ce trebuie sa stie un crestin

Blog Crestin Ortodox

Blog Crestin Ortodox
clik pe poză

PSALMII

Lectură potrivită in vreme de post: psalmii

Powered By Blogger

Totalul afișărilor de pagină