Pentru cei ce nu pot avea copii

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

Zamislirea Sfantului Ioan Botezatorul

Sfântul Zaharia a fost tatăl Sfântului Ioan Botezătorul și fiul lui Varahia, din neamul lui Abia, unul din fiii lui Aaron. El slujea ca arhiereu în Templul din Ierusalim, numărându-se în a opta ceată preoțească din seminția lui Aaron.

Sfânta Elisabeta, femeia sa, era fiica Sofiei și sora Sfintei Ana, maica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.

În vremea împăratului Irod, ucigașul de prunci, într-una din zile, sfântul Zaharia era la rând să slujească la Templul de la Ierusalim.
Sfantul Arhanghel Gavriil i-a vestit lui Zaharia, in timp ce slujea la templu, ca sotia sa Elisabeta, inaintata in varsta, va naste un fiu care se va numi Ioan. Nasterea lui Ioan s-a petrecut cu sase luni inaintea nasterii lui Iisus.
Sfântul Ioan nu are nevoie de laude omeneşti. L-a lăudat Însuşi Hristos când a spus că, între mulţimile oamenilor care s-au născut până atunci, el este mai presus de toţi (vezi, Matei 11, 11). Este mai presus de Noe, de Avraam, de Iacov, de patriarhi, mai presus de toţi marii bărbaţi.

Atunci i se arătă îngerul Domnului și frică mare căzu peste el. Iar îngerul spuse către dânsul:

- Nu te teme, Zaharia! și îi vesti că sfânta Elisabeta va naște un fiu, căci Dumnezeu S-a plecat către rugăciunea lor.

Însă inima sfântului Zaharia fiind cuprinsă de îndoială căci ei erau înaintați în vârstă, iar nașterea de prunc i se părea cu neputință, spuse îngerului:

- După ce voi cunoaşte aceasta? Pentru că eu sunt bătrân şi femeia mea trecută în zilele ei.

Atunci îngerul îi zise:

- Eu sunt Gavriil, cel ce stau înaintea lui Dumnezeu, şi sunt trimis să grăiesc către tine şi să-ţi vestesc ţie aceasta. Şi, iată, vei fi mut şi nu vei putea grăi până la ziua în care se vor plini acestea, fiindcă nu ai crezut cuvintele mele care se vor împlini la vremea lor.

Zăbovind Zaharia în altar, oamenii cei ce aşteptau în biserică se minunau. Ieşind, Zaharia le făcu semn că era mut, iar poporul cunoscu faptul că preotul văzu vedenie în biserică.
Apoi, săvârşindu-şi slujba, sfântul Zaharia se întoarse la casa lui.



1. Sf Zaharia si Elisabeta, parintii Sf Ioan Botezatorul

El nu mai putu grăi până ce nu se născu fiul său, iar dânsul scrise pe o tăbliță: „Ioan va fi numele lui” (Luca 1, 63).

La 6 luni după zămislirea Elisabetei, arhanghelul Gavriil fu trimis de Dumnezeu în cetatea Nazaretului în casa lui Iosif pentru a aduce Fecioarei Maria minunata vestire a Nașterii Mântuitorului notru Iisus Hristos. După puțină vreme, Maica Domnului merse în casa sfântului Zaharia, căci se grăbea să se întâlnească cu sfânta Elisabeta, aflând de la înger de zămislirea ei.



1. Sf Zaharia si Elisabeta, parintii Sf Ioan Botezatorul

Atunci sfânta Elisabeta se umplu de Duhul Sfânt și strigă cu glas mare zicând:

- Binecuvântată ești tu între femei și binecuvântat este rodul pântecelui tău! Și de unde mie aceasta, ca să vină la mine Maica Domnului meu? Caci iată, cum veni la mine glasul închinării tale, pruncul a săltat de bucurie în pântecele meu. Și fericită este aceea care a crezut că se vor împlini cele spuse ei de la Domnul. (Luca 1, 42-45)

Atunci Maica Domnului zise:

- Mărește suflete al meu pe Domnul și s-a bucurat Duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu, că a căutat spre smerenia roabei Sale. Că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile, că mi-a făcut mie mărire Cel Puternic şi sfânt este numele Lui și mila Lui în neam şi în neam spre cei ce se tem de El. (Luca 1, 46-50)



Și rămase Maica Domnului împreună cu sfânta Elisabeta vreme de 3 luni, apoi se înapoie la casa ei.

Apoi sfânta Elisabeta născu prunc pe care îl numiră Ioan. Mare le fu bucuria bătrânilor părinți care mulțumeau lui Dumnezeu pentru mila coborâtă către dânșii.



1. Sf Zaharia si Elisabeta, parintii Sf Ioan Botezatorul

După o vreme, când Domnul Iisus Se născuse, iar Irod împăratul începu a ucide pruncii din Betleem, el trimise oameni să-l caute și să-l ucidă și pe fiul sfântului Zaharia, căci auzise toate câte se făcuseră cu Zaharia și în ce chip se născuse Ioan.

Văzându-i pe ostași venind, sfânta Elisabeta luă în brațele sale pe Ioan care la vremea aceea avea un an și jumătate și, fugind cu dânsul din casă, se duse într-un loc stâncos și pustiu.

Când văzu că ostașii sunt pe urmele ei, sfânta Elisabeta strigă muntelui:

- Munte a lui Dumnezeu, primește o maică cu pruncul ei!, iar stânca se despică, ascunzând înlăuntrul ei pe maică și pe prunc.



Atunci Irod, mâniindu-se că pruncul Ioan nu fusese ucis, porunci ca în locul lui să fie ucis sfântul Zaharia dinaintea altarului.

Sângele sfântului Zaharia se vărsă pe pardoseala de marmură și se făcu vârtos ca o piatră, spre a da mărturie de fapta cea rea a lui Irod.



În locul în care se ascunse sfânta Elisabeta cu Ioan se făcu o peșteră din care țășni apă și crescu un finic roditor, toate acestea prin puterea și purtarea de grijă a lui Dumnezeu.



După 40 de zile de la moartea sfântului Zaharia, se săvârși și fericita Elisabeta, iar pruncul Ioan rămase în pustie, hrănit de un înger și păzit de purtarea de grijă cea dumnezeiască până în ziua cănd se arătă la Iordan.



S-a născut prin minune, din părinţi bătrâni, Zaharia şi Elisabeta, care era stearpă. Pe cât e cu putinţă ca dintr-o piatră să răsară o floare, tot aşa era cu putinţă ca din cele dinlăuntru ale Elisabetei să se nască prunc. Embrion încă, el a săltat în pântecele maicii lui, când ea a primit-o pe cea asemenea însărcinată, pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. De atunci era sfinţit. Precum unii sunt Iude, copii ai blestemului, din pântecele maicii lor, aşa alţii sunt binecuvântaţi din scutecele lor.
Prin ingerii Lui, Dumnezeu a vestit nasterea lui Isaac varstnicei Sara, nasterea lui Samson femeii sterpe a lui Manoe si a lui loan, parintilor varstnici Zaharia si Elisabeta. Sfantul Nicolae Velimirovici spune ”Daca dorim sa stim cum se pot naste copii din parinti sterpi si varstnici, sa nu mergem sa-i intrebam pe oameni, caci nu vor avea ce sa ne spuna. Faptele despre care se intreaba sunt mai presus de stiinta naturala. Mai curand sa mergem sa privim la puterea lui Dumnezeu care le-a facut pe toate din nimic, care nu a avut nevoie de parinti tineri sau varstnici ca sa-l faca pe Adam. Decat sa fim curiosi, mai bine sa dam slava lui Dumnezeu care ne-a descoperit puterea Sa noua pacatosilor.



Biserica i-a inchinat lui Ioan sase sarbatori: zamislirea lui - 23 septembrie; nasterea - 24 iunie; soborul lui - 7 ianuarie; taierea capului - 29 august; prima si a doua aflare a capului - 24 februarie; a treia aflare a capului sau - 25 mai.

sursa Artă si Religie , Marian Pios

De ce credinţa ortodoxă este cea adevărată ?

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

Preot Ciprian Stanca

RĂSPUNS:


Toţi cei care credem în Domnul nostru Iisus Hristos, ne numim creştini. Însă uneori vă puneţi întrebarea de ce sunt mai multe culte (credinţe, confesiuni) creştine? Şi ortodocşi, si catolici, şi protestanţi, şi baptişti, şi adventişti, şi penticostali, şi alte culte. Unde este adevărul, căci toţi aceştia susţin că la ei este adevărul, la ei este credinţa cea adevărată.
În Sfânta Carte scrie că Hristos este capul Bisericii (nu al bisericilor). Deci Biserica este una, căci Hristos are un singur cap. Care să fie Biserica adevărată ?
Haideţi să coborâm în timp spre începuturile creştinismului, la origini.
La Înălţarea la Cer, Domnul Hristos oare a lăsat mai multe credinţe creştine pe pământ ? Noi cunoaştem credinţa de la Ucenicii Domnului, de la Sfinţii Apostoli şi Evanghelişti. Aţi auzit cumva că unii apostoli erau ortodocşi, alţii catolici, alţii adventişti ? Nu, desigur. La început a fost o singură credinţă, o singură Biserică. Creştinii s-au ghidat mai întâi după învăţătura primită de la Apostoli, care s-a transmis prin tradiţie. Mai târziu o parte din această tradiţie a fost scrisă în Sfintele Evanghelii, în Faptele Apostolilor, în Epistole, în scrierile Sfinţilor Părinţi. O vreme toate au fost bune şi frumoase. Dar ce s-a întâmplat după aceea. Unii oameni, din mândrie, din îngâmfare, au răstălmăcit învăţătura sănătoasă primită de la Ucenicii Domnului, şi au adus unele interpretări, unele inovaţii în cult şi în dogmă. Însă Părinţii Bisericii din toată lumea creştină, călăuziţi de Duhul Sfânt, s-au strâns în Sinoade (Soboare, un fel de congrese internaţionale), unde au discutat problemele apărute şi au restabilit ordinea în Biserică, iar rătăciţii au căzut sub blestemul Bisericii. Au fost şapte asemenea Sinoade în decursul istoriei, la care au participat sfinţi mari (ex. Sf. Nicolae, Sf. Spiridon, Sf. Împărat Constantin cel Mare etc.) unde s-a stabilit cu exactitate cum trebuie să credem, ce trebuie să credem (Crezul), unde s-a demonstrat, uneori în chip minunat, că icoana şi crucea nu sunt idoli, că Sf. Duminică este ziua Domnului, ziua eliberării noastre din robia iadului, şi multe alte lucruri necesare cultului creştin.
A mers aşa Biserica mult timp, cca. o mie de ani.
La anul 1054 apare în Biserică Marea Schismă, adică o mare ruptură, o separare a părţii de răsărit a Bisericii (Bizanţ), de partea de apus (Roma), datorită pretenţiei papilor din apus de a-şi exercita supremaţia asupra întregii Biserici creştine, ceea ce nu era în concordanţă cu hotărârile Sinoadelor Ecumenice, mai ales că Apusul făcuse unele modificări în dogmă (ex. Filioque la Crez).
În cadrul bisericii apusene a apărut o altă ruptură când s-au desprins protestanţii (care au protestat din anumite motive împotriva papei). Din protestanţi s-au desprins alte grupări creştine, care şi-au făurit un cult după bunul lor plac, nemaipăstrând aproape nimic din cultul creştin stabilit la Cele Şapte Sinoade Ecumenice. Prin urmare unii ţin sâmbăta ca zi de odihnă; nu mai păstrează Sfintele Taine ale Bisericii; fug de cruce, de icoană, de tămâie; nu mai au sfinţi, nu mai au preoţie, nu mai au biserică. Unii au ajuns chiar să-i cunune pe homosexuali, să facă femei preoţi, şi multe alte rătăciri.
După desprinderea de Biserica primară, toate celelalte culte şi confesiuni au făcut tot felul de modificări după poftele şi neputinţele oamenilor.
Doar Biserica noastră Ortodoxă de Răsărit mai păstrează în totalitate predaniile şi tot ce ne-a fost lăsat de la Sfinţii Apostoli şi de la Sfinţii Părinţii noştri, care şi-au vărsat sângele, ca mucenici, pentru păstrarea neştirbită a sfinţeniei Bisericii Strămoşeşti. Ea este Biserica adevăratei slave (în greacă, ortho = corect, doxa = slavă) a lui Dumnezeu.
Dumnezeu arată lumii că Biserica Ortodoxă este cea adevărată prin mai multe minuni, şi anume:

1.În fiecare an, la Ierusalim, în Biserica Sfântului Mormânt, numai şi numai la Paştele ortodox, coboară din Cer o lumină dumnezeiască (Sfânta Lumină), care aprinde vata ce este aşezată pe Sfântul Mormânt şi lumânările din mâinile credincioşilor. Această lumină nu este o lumină materială, căci la început, câteva minute nu frige. I-am văzut pe mulţi trecându-şi mâinile şi bărbile peste această flacără sfântă, fără să se ardă.
Această minune o văd şi celelalte religii şi culte, dar stau împietriţi în mândria lor şi nu vin la adevărata credinţă.

2. Ştim cu toţii că Agheasma Mare pe care o săvârşeşte preotul ortodox la Bobotează nu se strică. Eu am băut de la o bătrână din Constanţa agheasmă de 40 de ani, şi era aşa de plăcută la gust ca şi cum ar fi fost sfinţită în acea zi ! Unii spun că agheasma noastă nu se strică fiindcă preotul foloseşte busuioc şi cruce de argint. Nu este adevărat ! Agheasma se sfinţeşte şi cu cruce de lemn, şi tot la fel este. Unii oameni au încercat să prepare şi ei agheasmă, procedând precum preotul, dar mare le-a fost mirarea când au văzut că „agheasma” lor s-a stricat, iar cea sfinţită de preot a rămas curată.

3. Creştinii care au dus o viaţă sfântă, sunt proslăviţi de Dumnezeu, căci după moarte trupurile lor, în multe cazuri, nu putrezesc şi sunt plăcut mirositoare. De exemplu Sfântul Ioan Iacob de la Hozeva, român de neam. Sau mai recent, după cum ştiţi din presă, Părintele Ilarion Argatu de la Mânăstirea Cernica, la care, când era în viaţă, alergau mulţi creştini pentru rezolvarea necazurilor lor, a fost găsit după şapte ani neputrezit.

4. Cunoaşteţi destule cazuri de părinţi duhovniceşti ortodocşi plăcuţi lui Dumnezeu, care au primit darul înainte-vederii şi care atunci când aţi alergat la dânşii deja vă cunoşteau necazurile şi ştiau şi cum vă cheamă.

5. Aţi auzit, sau aţi văzut icoane ortodoxe care plâng cu lacrimi de sânge sau de mir. Uneori mirul care a izvorât din aceste icoane a depăşit cu mult greutatea icoanei.
Şi sunt multe alte dovezi palpabile din care rezultă că Biserica Ortodoxă este Biserica lui Hristos. Le veţi afla dacă veţi veni mai des la biserică şi veţi citi mai multe cărţi ortodoxe şi nu toate prostiile de prin reviste şi ziare care fac reclamă păcatelor: desfrânării, violenţei, lăcomiei, lenei, luxului şi altor păcate.

Sfinti Mari făcători de minuni

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

s

Zis-a Sfântul Grigorie Dialogul: "Mai mare minune decât rugăciunea este propovăduirea cuvântului, adică a ajuta prin cuvântul învăţăturii, că, a întoarce pe păcătoşi la pocăinţă, mai mult este, decât a învia un mort. Că întru înviere se scoală trupul şi iarăşi moare, iar întru pocăinţă se scoală sufletul, care vieţuieşte în veci. Dar, încă şi din Evanghelie poţi cunoaşte cu adevărat grăirea aceasta. Că, iată, a înviat Dumnezeu pe Lazăr trupeşte, dar Scriptura nu ne spune ce a făcut trupul înviat al lui Lazăr. Însă, a înviat Dumnezeu sufletul lui Pavel şi câte n-a făcut sufletul lui Pavel! A făcut minuni multe cu învăţăturile sale."

Aşadar, “a întoarce pe păcătoşi la pocăinţă, mai mult este, decât a învia un mort”. Care dintre noi poate învia un mort? Şi chiar dacă am putea s-o facem, mai mare faptă este să aduci un suflet la Dumnezeu.
Citim în Vieţile Sfinţilor şi în acatiste despre  făcători de minuni, care au înviat morţi, au vindecat boli incurabile prin rugăciune sau numai cu umbra; Sfântul Spiridon a transformat şarpele în aur, alt sfânt a făcut din apa sărată a mării, apă bună de băut; Sfântul Ioan Rusul a trimis prin îngerul Domnului o farfurie de mâncare din Procopie, din Asia Mica, la Mecca, in Arabia; şi multe alte minuni. Şi totuşi minunea cea mai mare e să înviezi un suflet (mort în păcate). Când auzim de cineva că a înviat suflete şi le-a povăţuit pe calea mântuirii, să-l avem la evlavie ca pe un făcător de minuni, ca pe un mare sfânt. Din fericire, cunoaştem şi în zilele noastre părinţi duhovniceşti, care au adus la lumina cunoştinţei de Dumnezeu mii şi chiar zeci de mii de suflete. Să-i cinstim ca pe nişte Sfinţi mari făcători de minuni!