RUGĂCIUNE

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

Doamne, Iisuse Hristoase, Cel care Arhiereu al nostru Te-ai făcut ca să Te poţi aduce pe Tine Însuţi jertfă pentru răscumpararea noastră din blestemul legii şi din robia păcatului, Cel care înaintea înfricoşătoarelor Tale patimi, în rugăciunea Ta arhirească ai cerut:
“Părinte, voiesc ca, unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat, ca să vadă slava Mea”, Cel care la patruzeci de zile de la Învierea Ta Te-ai înalţat la cer, ajuta-ne ca, la vremea de Tine hotărâtă pentru fiecare, toţi să fim împreună cu Tine şi să ne bucurăm de vederea slavei pe care Ţi-a dat-o dintru început Tatăl.
Dumnezeule, Mântuitorul nostru, Cel Care în timp ce Te înalţai de aici la cer ca să şezi de-a dreapta Tatălui cu trupul Tău pe care L-ai îndumnezeit, binecuvântând pe ucenicii întristaţi i-ai mângâiat trimiţând peste ei făgăduinţa Tatălui, că cei ce vor sta în cetate vor fi îmbrăcaţi cu putere de sus, îmbracă-ne cu puterea harului şi pe noi, cei care Te aşteptăm stând în Biserica Ta, Ierusalimul cel de sus, pe care ni l-ai lăsat nouă, creştinilor, mai tare decât orice cetate din lumea aceasta, nebiruită nici de porţile iadului.
Aducându-ne aminte de cruce, de groapă, de Înviere, de Înalţarea Ta la cer, Te rugăm, Mântuitorule, ajută-ne ca păşirea noastră pe urmele Tale să fie spre urmarea Ta şi în duh, în toate, la bine şi la rău, prin împlinirea cuvintelor ce ni le-ai lăsat prin Sfântă Evanghelia Ta şi astfel să nu venim goi şi fără de roade când ne vei chema la Tine, ci pe toate ale vieţii noastre să Ţi le putem întoarce şi să le poţi primi ca ale Tale dintru ale Tale. Amin

Anii durerilor au inceput

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...
Parintele Proclu: “Anii durerilor au inceput
23-09-2007



“Le-am spus la mulţi că amu toţi diavolii au ieşit din iad, sunt pe faţa pământului. Odată a venit un autobuz la Mânăstirea Sihăstria cu oameni îndrăciţi. S-a întâmplat că, în timpul acela, să fie vreo 4-5 ani de atunci, eram şi eu acolo. Şi am văzut cum ieşea din cursa aceea fiecare om chinuit de duhuri şi când ieşeau ei, eu mă simţeam ca la gura iadului. Era acolo cineva care se vindecase prin Sfântul Maslu, prin rugăciune, prin smerenie şi post de duhuri rele şi omul acela îi adunase pe toţi ca să-i aducă la mănăstire. Omul acela o zis aşa:

„Vezi lumea asta, numai şoferul nu-i îndrăcit, încolo toţi sunt îndrăciţi. I-am adus la Sfântul Maslu“.

Şi eu am zis:

„Vai de mine, ce s-a întâmplat? Nenorocire mare, că-i iad pe faţa pământului, dacă îi chinuie aşa de grozav“.

Şi el a răspuns:

„Toţi aceştia avem crime, avorturi...”

şi a spus o mulţime de păcate pe care le săvârşiseră aceia.

„Ce zici, ne va mântui Dumnezeu sau nu?“.

Eu i-am spus:

„Hristos a venit pentru cei păcătoşi dintre care cel dintâi sunt eu“.

Apoi i-am sfătuit cum să se mărturisească, pentru că persoanele care au duhuri obişnuiesc să dea vina pe altul, că, uite, eu din cauza cutăruia sufăr, că cineva a trimis duhurile cu vrăji şi au intrat în mine şi mă chinuie. Le-am răspuns că nu trebuie să mai spună vorba asta, ci să spună aşa: „Pentru păcatele mele!“ Că nu-i mai mare vrăjitorul ca Dumnezeu, dar Duhul Sfânt aşa ne ajută, pe măsura smereniei. Şi orice i s-ar întâmpla omului, să zică aşa: „Pentru păcatele mele!” Să nu zic niciodată că din cauza cutăruia eu sufăr, nu, pentru că, de spun aşa, atunci ispitele se îndelungă, Duhul Sfânt vine cu întârziere sau defel, dacă n-am smerenie. Şi voi fi pedepsit şi chinuit de duhuri, că Dumnezeu nu mă va ajuta şi le îngăduie să mă muncească. Cu cât dau vina pe mine, cu cât mă smeresc şi caut să fac rugăciune tot timpul, începe să mă ajute.

Dacă adorm cu mintea împrăştiată, foarte puţin mă ajută sau defel. Secretul aicea stă: un creştin, ori un călugăr, ori un preot care are năcazuri, acela va reuşi care doreşte să adoarmă cu mintea în rugăciune. Dacă eu m-am rugat zi şi noapte, iar când m-am culcat, am adormit cu mintea în altă parte, degeaba m-am ostenit. Totodată trebuie să mă învăţ a ierta.

Astă toamnă au venit aici, la mine, trei domni. Stăteau acolo, în faţa mea, dar nu zicea nici unul nimica. Se uitau la mine şi tăceau. Măi, mare comedie, am gândit eu, mai ales că mai aştepta cineva la poartă. Şi, ce să vezi, le-am zis:

„Domnii mei, să ştiţi, fiindcă aţi venit până ici, plată aveţi, că v-aţi ostenit. Cătaţi un adevăr, dar nu-l veţi găsi. Eu sunt un om păcătos şi dacă mor amu, diavolii mă iau. Nu-mi place cum trăiesc. Dar nici lui Dumnezeu nu-i place cum trăiesc eu“.

Unul dintre ei a zis aşa:

„Dacă dumneata spui că te ia diavolul la iad, noi ce vom face?“

Le-am răspuns:

„Treaba dumneavoastră! Vă priveşte! Sunteţi oameni deştepţi, nu ca mine prost. Da, eu să fiu în locul dumneavoastră, aş căuta un duhovnic bun şi m-aş duce la mărturisit. Şi acel duhovnic a să mă înveţe cum să mă mărturisesc, cum să mă smeresc şi a nu da vina pe altul. Şi când voi merge la biserică să pun în minte că toţi de acolo sunt mai buni decât mine iar eu sunt cel mai păcătos şi nevrednic. Dacă îmi pun astfel de gânduri şi zic şi o rugăciune în taină, fără să ştie lumea de acolo ce gândesc eu, şi stau în biserică aşa cum aş fi în faţa lui Dumnezeu, atunci Duhul Sfânt îmi va lumina mintea şi îmi va descoperi cum trebuie să caut veşnicia. Dar cât timp eu mă uit de sus în jos la ceilalţi, mai bine nu m-aş duce acolo. Însă dacă ascult Sfânta Liturghie cu mult dor de Dumnezeu, Duhul Sfânt nu mă va părăsi. Dumneavoastră vă ajunge dacă puteţi păstra porunca aceasta: Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face! Dacă fac bine la altul, eu simt că Dumnezeu nu mă lasă în părăsire. Dar dacă eu caut să-l jumulesc, să-l tulbur, să-l năpăstuiesc, atunci Duhul Sfânt mă va lăsa în părăsire“.

Să ştiţi că aşa îi îndemn pe mulţi: Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face! Cum, un lucru care mie nu-mi place, pe acela să-l fac eu omenirii? Ori cu cine m-aş întâlni să nu aibă de plâns din cauza mea.

De multe ori, când diavolul dă năvală asupra mea, îl mai sperii pe suflet: „Să ştii că dacă nu vreau să rabd aicea, ce voi face în iad cu dracii?” Atunci se trezeşte sufletul şi caută să repare. Uite, cugetarea la moarte e un lucru minunat. Aşa spune un Sfânt Părinte: „O, moarte, mai bine te-aş numi viaţă. De câte ori cuget la moarte se trezeşte sufletul“.

Acestea vi le spun, pentru că au dat năvală toţi diavolii din iad pe faţa pământului. Unde sunt doi-trei creştini, caută să-i tulbure, să bage în duşmănie. Multe duhuri bagă în capul creştinilor bănuieli, păreri. De aicea se iau la ceartă, se fac crime, Doamne fereşte, ce-au mai ajuns creştinii!

– Încotro merge lumea aceasta, Părinte?

– Ăăă, fiecare unde vrea! Care la iad, care la rai, cultul e liber. Prin cineva, am înţeles aşa, că Bunul Dumnezeu nu vrea să robească voia omului. Îl lasă să facă exact ce vrea el. Că are Sfânta Scriptură, are Biserica şi nu poate zice nimeni: „Doamne, eu n-am ştiut!” Nu. Omul e liber, chiar rău de vrea să facă, nu-i oprit. Dar după ce a făcut acel rău, cafeaua o ia. N-o ia când vrea el, îţi stă mintea în loc când o primeşte. Dar, dacă se pocăieşte, dacă îi pare rău şi caută îndreptare, poate să scape nepedepsit, că bunul Dumnezeu e prea bun.

Dar atâta vă spun: când o să auziţi că Biserica Ortodoxă a fost robită de alte credinţe, să ştiţi, să nu mai aşteptaţi altceva, că este sfârşitul lumii. Unii Părinţi aşa au spus: ‘Bunul Dumnezeu atâta ţine Pământul cât a fi oameni sfinţi’. Când nu vor mai fi, grăbeşte sfârşitul.

Anii durerilor au început. Asta vă spun, au început. Îmi pare rău de timpul pierdut, că am văzut un Părinte care, atunci când era să moară şi au venit monahii să-şi ia rămas bun de la el, a fost găsit tare mâhnit. L-au întrebat: „Părinte, de ce eşti aşa mâhnit? Te temi de moarte?” „Nu“, le-a răspuns el, „acesta-i drumul. Dar îmi pare rău de timpul pierdut. Dacă îl foloseam, acum aveam o bucurie şi o mulţumire în suflet“. Mi-a rămas în minte problema asta cu timpul pierdut. (…)

– Spuneaţi că unii merg la iad, alţii la rai. Care este calea raiului?

– Toţi care duc viaţă de pocăinţă au apucat pe drumul de-a dreptul. Iară care vrea să trăiască în distracţii şi cu bunătăţi, aceia se află pe un drum foarte pe înconjurate, la capătul căruia apar mai multe drumuri şi nu vor şti pe care să ajungă unde trebuie. Amu, cine s-a trezit, n-are altceva de făcut decât să plângă. A nu plânge ce e aicea, ci a plânge ce ne aşteaptă la judecată. Uite, asta-i! Vai de capul meu, felul cum sunt nu-mi place şi pace bună”.



(Sursa: Revista “Credinta ortodoxa”)

http://www.cuvantul-ortodox.ro/2007/09/23/parintele-proclu-anii-durerilor-au-inceput/

RUGACIUNEA CEA MAI PRESUS DE FIRE, IN GRADINA GHETSIMANI. (Ioan cap 17)

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

Rugăciunea lui Iisus, înălţată în Grădina Ghetsemani – prilej de meditaţie în săptămâna patimilor… cunoscută ca rugăciunea lui Iisus pentru Sine, pentru Apostoli şi pentru toţi credincioşii (Sfânta Evanghelie după Ioan, capitolul 17)

1. Acestea a vorbit Iisus şi, ridicand ochii Sai la cer, a zis:
Parinte, a venit ceasul!
Preaslaveşte pe Fiul Tau, ca si Fiul sa Te Preaslaveasca.
2. Precum I-ai dat stapanire peste tot trupul, ca sa dea viata veşnica tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui.
3. Si aceasta este viata veşnica:
Sa Te cunoasca pe Tine, singurul Dumnezeu adevarat si pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis.
4. Eu Te-am Preaslavit pe Tine pe pamant; lucrul pe care Mi l-ai dat sa-l fac, l-am savarsit.
5. Şi acum, Preaslaveste-Ma Tu, Parinte, la Tine Insuti, cu Slava pe care am avut-o la Tine, mai inainte de a fi Lumea.
6. Aratat-am Numele Tau oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din Lume. Ai Tai erau si Mie Mi i-ai dat şi cuvantul Tău l-au pazit.
7. Acum au cunoscut ca toate cate Mi-ai dat sunt de la Tine;
8. Pentru ca cuvintele pe care Mi le-ai dat le-am dat lor, iar ei le-au primit si au cunoscut cu adevarat ca de la Tine am iesit si au crezut ca Tu M-ai trimis.
9. Eu pentru acestia Ma rog; nu pentru Lume Ma rog , ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, ca ai Tai sunt.
10. Si toate ale Mele sunt ale Tale si ale Tale sunt ale Mele si M-am Preaslavit intru ei.
11. Si Eu nu mai sunt in Lume, iar ei in Lume sunt si Eu vin la Tine. Parinte Sfinte, pazeşte-i in numele Tau, in care Mi i-ai dat, ca sa fie una precum suntem si Noi.
12. Cand eram cu ei in Lume, Eu ii pazeam in numele Tau, pe cei ce Mi i-ai dat; şi i-am pazit si n-a pierit nici unul dintre ei, decat fiul pierzarii, ca sa se implineasca Scriptura.
13. Iar acum, vin la Tine si acestea le graiesc in Lume, ca sa fie deplina bucuria Mea in ei.
14. Eu le-am dat Cuvantul Tau si Lumea i-a urat, pentru ca nu sunt din Lume, precum Eu nu sunt din Lume.
15. Nu Ma rog ca sa-i iei din Lume, ci ca sa-i pazeşti pe ei de cel viclean.
16. Ei nu sunt din Lume, precum nici Eu nu sunt din Lume.
17. Sfinteste-i pe ei intru Adevarul Tau; Cuvantul Tau este Adevarul.
18. Precum M-ai trimis pe Mine in Lume, si Eu i-am trimis pe ei in Lume.
19. Pentru ei Eu Ma Sfintesc pe Mine Insumi, ca si ei să fie Sfintiti întru adevar.
20. Dar nu numai pentru aceştia Ma rog, ci si pentru cei ce vor crede in Mine, prin cuvantul lor,
21. Ca toţi sa fie una, dupa cum Tu, Parinte, intru Mine si Eu intru Tine, aşa si acestia in Noi sa fie una, ca Lumea sa creada ca Tu M-ai trimis.
22. Si slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca sa fie una, precum Noi una suntem:
23. Eu intru ei si Tu intru Mine, ca ei sa fie desavarsiti intru unime, si sa cunoasca Lumea ca Tu M-ai trimis si ca i-ai Iubit pe ei, precum M-ai Iubit pe Mine.
24. Parinte, voiesc ca, unde sunt Eu, sa fie impreuna cu Mine si aceia pe care Mi i-ai dat, ca sa vada slava mea pe care Mi-ai dat-o, pentru ca Tu M-ai Iubit pe Mine mai inainte de intemeierea Lumii.
25. Parinte Drepte, Lumea pe Tine nu te-a cunoscut, dar Eu Te-am cunoscut, si aceştia au cunoscut ca Tu M-ai trimis.
26. Si le-am facut cunoscut Numele Tau si-l voi face Cunoscut, ca Iubirea cu care M-ai Iubit Tu sa fie in ei si Eu in ei.

,,Precum M-ai trimis pe Mine in lume, si Eu i-am trimis pe ei in lume. Pentru ei Eu Ma sfintesc pe Mine Insumi, ca si ei sa fie sfintiti intru adevar.

Dar nu numai pentru acestia Ma rog, ci si pentru cei ce vor crede in Mine, prin cuvantul lor, ca toti sa fie una, dupa cum Tu, Parinte, intru Mine si Eu intru Tine, asa si acestia in Noi sa fie una, ca lumea sa creada ca Tu M-ai trimis.

Si slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca sa fie una, precum Noi una suntem: Eu intru ei si Tu intru Mine, ca ei sa fie desavarsiti intru unime, si ca sa cunoasca lumea ca Tu M-ai trimis si ca i-ai iubit pe ei, precum M-ai iubit pe Mine.”(IOAN 17, 17-23)

SFANTA SI MAREA MIERCURI A VANZARII MANTUITORULUI

IUDA. “Vai, cat de mult rau fac… acei oameni nelegiuiti care vand pe ai lor si care tradeaza dragostea, prietenia, fratietatea…”

“Lasa-l tu pe Iuda, intoarce-ti mai degraba luarea-aminte asupra ta…!”

“Dar ochii vinovati ori se ascund, ori se obrăznicesc, atunci când nu vor să se plece…”
IUDA SI NOI

“Pe ziua de astazi – iata, prin altele, ce amintire amara: mai-marii iudeilor s-au adunat in casa lui Caiafa si chibzuiau cum sa-L prinda prin viclenie pe Domnul Iisus si sa-L dea mortii. Atunci, nefiind rugat de nimeni, a venit la ei unul din cei doisprezece, Iuda Iscarioteanul, si a zis: “Ce voiti sa imi dati, si eu Il voi da pe El voua?” Ei i-au dat treizeci de arginti. Cand am citit locul acesta din Scriptura, sufletul meu s-a umplut de nemultumire – si asupra mai-marilor iudei, si asupra lui Iuda. Ce aveau in vedere acesti mai-mari, de au atras asupra lor si a poporului vina si pedeapsa pentru uciderea de Dumnezeu? Si cum a putut sa se hotarasca la asa o fapta Iuda, care intotdeauna era asa de apropiat de Domnul si asa limpede vazuse intiparita in El plinatatea Dumnezeirii?


Priviti ce frumos domnul il tine in brate

Dupa aceea, gandul meu s-a mutat la caracterul tradarii lui Iuda; si in timp ce cugetam la lucrul acesta, din constiinta au inceput sa rasara una dupa alta propriile mele fapte, foarte asemanatoare cu fapta lui Iuda. Cu cat ma gandeam mai mult, cu atat semanau mai tare. Atunci, in locul nemultumirii impotriva lui Iuda, a inceput sa renasca temerea pentru mine insumi, si glasul launtric mi-a grait: “Lasa-l tu pe Iuda, intoarce-ti mai degraba luarea-aminte asupra ta si ingrijeste-te sa scapi de soarta lui amara”. Cu acest indemn, fratilor, ma infatisez si eu voua. Aveam de gand sa va infatisez cat de neagra este tradarea lui Iuda. Acum, insa, zic: sa-l lasam pe Iuda. Sa cercetam mai bine faptele noastre, ca sa curatim din viata noastra tot ce poarta vreo trasatura a caracterului lui Iuda – si prin aceasta sa scapam de pedeapsa cereasca ce a cazut asupra lui.

SFANTA SI MAREA MIERCURI A VANZARII MANTUITORULUI. Sfantul Teofan Zavoratul ne indeamna sa mutam gandul de la pacatul lui Iuda la serpii cuibariti in noi insine

“E noapte totdeauna când frăţietatea se dezbină, când ucenicii se despart, când legământul dintâi este călcat, când mânia şi ura împing omul la răzbunare…”Atunci,DA este noapte adaug si eu.

Talcuirea adanca, sensibila si zguduitoare a Fericitului parinte mucenic Constantin Sarbu asupra RESORTURILOR ASCUNSE ALE TRADARII LUI IUDA. Cu invataminte duhovnicesti vitale pentru noi…

Diavolul pusese in inima lui Iuda: gandul
“Diavolul lucreaza cu viclesug mai intai prin inima, apoi prin minte.

Mai intai il face pe om sa se lase tarat spre poftele inimii si cand inima i-a ajuns plina de bucurii intinate, dupa aceea si mintea o urmeaza, ajutand inimii sa-si intineze viata si mai mult (Marcu 7, 21-23)

Il vedeti cat de umil sta in spate,dar cat de fatarnice ganduri transmite

Cele mai rele si mai blestemate ganduri, diavolul nu le pune in mintea omului, ci in inima lui. Caci daca le-ar pune in minte, omul, oricat ar fi el de rau si oricat ar fi mintea lui de intunecata, totusi s-ar ingrozi gandindu-se la ele si poate ar vedea si urmarea lor nefasta. Dar daca pune aceste ganduri in inima, inima nu se gandeste niciodata la urmari. Inima este gata sa sara si sa implineasca indata orice pornire ce vine in ea, caci inima nu are ochi, dar mintea are. Si cand din prisosul unei inimi intinate vorbeste gura, sau scrie condeiul, sau lucreaza celelalte madulare, limba ajunge o lume de nelegiuiri (Mat. 15, 11-20). Ea intineaza tot trupul si arunca in foc cursul vietii, dupa ce aprinsa a fost ea de flacarile gheenei (Iacov 3, 6).

O, cat de mult trebuie sa fie omul atent asupra inimii lui! Caci satana intotdeauna ataca mantuirea omului prin poarta inimii, fiindca prin poarta aceasta omul este totdeauna mai slab si aici cedeaza mai usor.

Cand sageata aprinsa a unei priviri ispititoare este indreptata direct spre inima, cand pofta vreunui pacat atragator este asezata in fata inimii, cand gandul unei fapte de rusine este aruncat peste zid inlauntrul inimii, indata inima ia foc ca padurea uscata! Si cine mai poate salva apoi ceva din ea, cand flacarile se intind si cuprind grabnic totul, nimicind fara crutare orice rod bun din ea?!

Caci daca din cele multe, unele pot sa ramana si sa se aseze pe inima ta, sau pot sa zboare toate, apoi cand vine unul singur, acela se aseaza cel mai sigur si se cuibareste in inima.

Nu poti opri ciorile sa zboare peste casa ta, dar le poti opri sa-si faca cuib acolo!

Nici gandurile rele nu le poti opri sa nu-si vina, dar le poti alunga pentru a nu-si face loc in inima ta.

Doamne Dumnezeule, Facatorul inimii omului, tu stii cat de slaba este inima noastra, pentru ca ai facut-o asa spre a patrunde cu usurinta in ea dragostea de Tine si de semenii nostri, bunatatea, mila si credinciosia! Dar Tu stii si cat de viclean este vrajmasul manturii noastre, cu cata siretenie se foloseste el de slabiciunile inimii noastre ca sa patrunda inlauntru si sa ne piarda cu otrava si cu focul pacatului. De aceea Te rugam: pune straja inimii noastre si da-ne o minte treaza, care sa nu lase niciodata sa patrunda inlauntrul nostru un gand venit de la diavol. Ca sa nu ne duca apoi la fapte ucigase si vinovate de un pacat vesnic, asa cum l-a dus pe Iuda, a carui minte n-a vegheat.

Cel ce mănâncă pâine cu Mine…
Domnul stătea la masă cu ucenicii Săi, în seara Cinei de Taină… Era ceasul cel mai zguduitor! Totdeauna le spusese ucenicilor adevăruri mari şi neaşteptate, dar niciodată ca acum. Despre Patimile Sale, Domnul le mai vorbise şi altădată, dar ei, chiar dacă le crezuseră, le priveau ca pe ceva îndepărtat, pentru cine ştie când. Despre vânzător le mai vorbise, dar acum lumina cuvintelor Domnului se apropie tot mai mult de cineva anume, până când se opreşte asupra celui care mânca din acelaşi blid cu El, care rupea din aceeaşi pâine.

Să te pârască poate oricine, dar să te vândă nu poate decât acela care mănâncă pâine cu tine. Rău poate să-ţi facă orice semen, cât de străin şi de depărtat ar fi de tine, dar cel mai mare rău nu ţi-l poate face decât acela care neapărat îţi stă cel mai aproape. De aceea, nici durere mai mare nu poate produce nimeni pe lume, ca acela de la care ai dreptul să aştepţi cea mai mare bucurie.

Dragă suflete care ai avut pe lume harul de a avea un învăţător din pâinea căruia te hrăneşti, fii cu luare-aminte şi nu lăsa nici un fel de gând satanic să-ţi pătrundă în inimă împotriva învăţătorului tău! Oricât de mare îţi pare fericirea pe care ai putea să ţi-o cumperi prin vânzarea binefăcătorului tău, nu o dori!

Oricât de mare rău ţi s-ar părea că ţi-a făcut el, nu dori niciodată să te răzbuni pe părintele tău, pe învăţătorul tău, pe binefăcătorul tău, căci preţul cu care îl vei vinde şi săgeata cu care îl vei străpunge vor arde în vecii vecilor mâinile şi inima ta.Si intr-adevar,dupa ce a luat cei treizeci de arginti ai tradarii,si-a dat seama de ce a facut.I-a aruncat in biserica ca mai apoi sa se spanzure.

Unul din voi Mă va vinde!

Ce cumplită clipă trebuie să fi fost pentru ucenicii Domnului aceea când Mântuitorul le-a spus la masă: „Unul din voi Mă va vinde!”. Ca un trăsnet căzut dintr-o dată şi pe neaşteptate vor fi zdrobit aceste cuvinte toată bucuria lor. Aşa părtăşie sfântă se închegase în inimile lor unii faţă de alţii şi toţi faţă de Domnul, încât ar fi fost cu neputinţă vreunuia dintre ei să-şi închipuie că vreodată careva ar putea ajunge să se rupă de ceilalţi.

Cei nevinovaţi, auzind aceste cuvinte, au început să se uite unii la alţii, pentru prima dată bănuitori, în clipa aceea se spărgea în ţăndări, ca un vas foarte scump, toată încrederea nemărginită şi armonia unităţii lor. In inima fiecăruia năvălea acum apa neagră şi rece a neîncrederii, năruind totul.

Cât de zdrobită trebuie să fi fost inima lor, când se uitau unii la alţii pentru prima dată cu ochi încruntaţi şi bănuitori! O, cum trebuie să fi răvăşit sufletul lor o mie de gânduri deznădăjduite! Satana se bucura din plin când vedea că mica şi sfânta obşte credincioasă lui Hristos se destramă. Şi va fi şoptit fiecăruia dintre cei unsprezece ucenici destule îndemnuri ispititoare, sfătuindu-i pe fiecare să se retragă, să se ducă acasă şi să se întoarcă la treaba lui. Le va fi şoptit cât de bine ar fi fost dacă ar fi făcut aşa mai demult, sau chiar să nu fi apucat de la început pe acest drum, că iată acum unde s-a ajuns! Iată pe cine au iubit, iată în cine s-au încrezut, iată cu cine s-au însoţit! Ce bine ar fi fost dacă ar fi ascultat de soţie, sau de părinţi, sau de prieteni şi ar fi stat acasă! Cu astfel de gânduri le-a zdrobit satan sufletul.

Vai, cât de mult rău fac, nu numai lucrării lui Dumnezeu, ci şi semenilor lor, acei oameni nelegiuiţi care vând pe ai lor şi care trădează dragostea, prietenia, frăţietatea, cinstea şi cuvântul lor. Căci aceştia nimicesc chiar bunul cel mai scump pentru inimile omeneşti, care este încrederea în om.

Până există încredere, ce sfântă este legătura dintre credincioşi, părtăşia dintre soţi, iubirea dintre prieteni, armonia dintre oameni. Când însă diavolul pune în inima unuia dintre ei gândul vânzării şi înşelăciunii, se prăbuşesc toate acestea. Şi câtă jale şi prăpăd rămâne în inima lor! Ce gust amar le va veni pe buze şi se va preface în cele mai înveninate cuvinte pentru acela care a trădat!

Dragul meu, care auzi aceste amare lucruri, ia bine seama la tine însuţi! Roagă-te lui Dumnezeu şi priveghează, ca nu cumva să ajungi şi tu un vânzător de Hristos, căci aceasta te va rupe de Hristos şi de fraţi, iar păcatul tău va otrăvi nu numai veşnicia ta, ci şi părtăşia altora, căci fiecare va începe să se teamă de celălalt şi să se îndoiască de toţi. Iar aceasta este o nenorocire mai mare şi mai largă decât oricare alta.

Binecuvintează, Doamne, pe ucenicii Tăi curaţi şi statornici şi mângâie inimile lor!

Doamne, cine este?

De câte ori îl va fi privit Domnul pe Iuda în ochi, când vorbea ucenicilor Săi despre trădare, despre vânzare, cu faţa plină de tristeţe şi cu Duhul tulburat?! Şi cât va fi cercetat Domnul să vadă dacă nu cumva în ochii vânzătorului s-a ivit măcar o umbră de căinţă pentru fapta lui! O umbră de căinţă pentru gândul pe care-l purta în inimă, căutând doar prilejul să-l înfăptuiască; pentru argintii care îi avea chiar în buzunar şi pe care îi pipăia cu tăinuită lăcomie şi dragoste…

Dar ochii vinovati ori se ascund, ori se obrăznicesc, atunci când nu vor să se plece. La început, ochii lui Iuda se vor fi ferit de privirile duios-mustrătoare ale Domnului. Dar mai târziu, când gândul s-a făcut faptă, ochii lui Iuda au devenit obraznici, înfruntând cu cerbicie şi cu neînduplecare îndrăzneaţă orice privire a ochilor Domnului, arătând astfel că nu se lasă biruiţi, ci sunt hotărâţi să lupte cu îndârjire şi cutezanţă vrăjmaşă contra Duhului lui Iisus.

In ultimele zile pe care le petreceau împreună şi mai ales în ultimele clipe pe care le petreceau acum, în seara aceasta, cu toţi ceilalţi, cu ce dureri trebuie să se fi resemnat Domnul Iisus în această rupere definitivă de unul dintre cei iubiţi, pe care El şi-l alesese să-I fie un prieten pe vecie, iar nu un ucigaş!

Dar când nici lacrimile, nici rugăciunea, nici arătarea celei mai răbdătoare iubiri nu mai pot mişca pe cineva, atunci nu-ţi mai rămâne spre inima lui nici o punte. Atunci petrecerea împreună nu va mai fi decât o stare de gheaţă, pe care şi unul şi altul nu doresc decât s-o termine cât mai repede.

Fiul lui Simon Iscarioteanul…

Acela care era vânzătorul lui Hristos era Iuda, fiul lui Simon Iscarioteanul.

Iată, din nou sfântul cuvânt al lui Dumnezeu ne vorbeşte astfel cutremurător despre partea pe care părinţii o au în faptele copiilor lor şi urmările acestor fapte, fie bune, fie rele. Fiindcă creşterea pe care le-au dat-o părinţii în cei şapte ani de acasă şi pilda de viaţă pe care copiii au văzut-o, mai ales în aceşti ani, la părinţii lor, se întipăreşte adânc pe toată viaţa lor, care atunci începe să se formeze pentru viitor.

Simon Iscarioteanul poate era plecat demult în veşnicie atunci când fiul său ajungea să arate prin faptele lui ce fel de creştere primise în casa părintească; dar şi acolo, în locuinţa morţilor, îl urmăreau faptele fiului său. Viaţa ticăloasă pe care se pare că o trăise tot aşa şi tatăl, se prelungea acum în fiul ticălos. Iuda era fiul lui Simon Iscarioteanul şi la fapta fiului era pomenit şi numele tatălui, ca un părtaş cu aceeaşi răspundere la greutatea ei. Şi va fi pomenit aşa până în vecii vecilor.

Rare şi binecuvântate sunt cazurile în care din nişte părinţi stricaţi să se dezvolte copii buni şi folositori societăţii. De cele mai multe ori, din fiii unor astfel de părinţi stricaţi ies toţi cei care, în timpul vieţii lor, ajung stricaţi şi ei, hoţi, ucigaşi, trădători şi ceilalţi blestemaţi, făcători ai tuturor relelor, care otrăvesc viaţa semenilor lor pe pământ şi batjocoresc numele sfânt al Domnului şi voia cea sfântă a lui Dumnezeu.

Dragă frate şi soră, care sunteţi părinţii cuiva sau vreţi să fiţi părinţii unor copii ce vor rămâne în lume după voi, aveţi multă grijă şi luaţi bine seama cum vă creşteţi copiii şi mai ales ce pildă le daţi prin viaţa pe care copiii voştri o văd la voi! Aveţi grijă acum, fiindcă peste puţină vreme copilul vostru vă va scăpa din mâini şi după aceea în zadar veţi plânge!

Dacă mama este o femeie uşuratică, destrăbălată, certăreaţă sau beţivă, cum va creşte fiica ei lângă ea?! Dacă tatăl este un fumător, un jucător de cărţi, un seducător şi hoţ, ce va ieşi din fiul său, care creşte umblând după el prin cârciumi?! Când vor fi mari, astfel de copii se vor căsători şi ce se va alege din sufletul care va ajunge să fie soţ sau soţie unui astfel de fiu beţiv sau fiică desfrânată?! Ce se va alege de fiii care se vor naşte după aceea dintr-o astfel de familie?! Ce se va alege mai departe de tot neamul de urmaşi ieşiţi din ei?!

Dragi părinţi, luptaţi cu toate piedicile şi stăruiţi să vă creşteţi copiii în frica lui Dumnezeu, în credinţă şi în dragoste! Să nu le daţi decât pildă bună, că şi pe pământ şi sub el vă vor urmări faptele copiilor voştri, ori ca o binecuvântare, ori ca un blestem.

Iar dacă fiul vostru ticălos sau fiica voastră desfrânată chinuie pe soţia sa, sau soţia sa chinuie pe soţul său, nu apăraţi pe cel vinovat în contra celui nevinovat, căci vă uniţi cu păcatul şi veţi primi o osândă şi mai mare!

Ce vrei să faci, fă repede!

Indată ce i-a fost dată bucăţica, satana a intrat în Iuda, iar Iisus i-a mai zis apoi lui Iuda doar atât: “Ce vrei să faci, fă repede!“. Fiindcă atunci când vezi că nu mai poţi împiedica o faptă, nu mai doreşti nimic decât să treacă mai repede. Orice amânare este o chinuitoare otravă a întregii fiinţe care aşteaptă. De multe ori amânarea e mai grea decât însăşi durerea pe care o pregăteşte.

In Iuda, gândul trădării stăruia de mult. Inştiinţările cutremurătoare şi miscatoare ale Domnului nu-i zdrobisera inima. In loc sa se opreasca din drumul primejdios pe care apucase, mergea cu si mai mare indrazneala pe el.

Iata grozavia: pe urma gandului satanic intra si satana insusi in inima care i-a fost deschisa. Gandul ascuns, pacatul ascuns este solul care ii pregateste intrarea si stapanirea inimii. Pe urma omul nu mai e decat un posedat total, un asociat nelegiuit, o unealta blestemata in mana duhului care de la inceput a fost ucigas (Ioan 8, 44). Iata unde duce un gand rau pe care l-ai primit in inima! Te poate duce la iad un gand de desfranare, de furt, de vanzare, de razbunare, pe care si tu, si altul se poate ca l-ati primit in inima voastra si-l mai purtati inca, asteptand doar prilejul de a-l indeplini.



Astepti poate sa plece sotul de acasa? Sau sa vina noaptea, cand trecatorii se vor rari, sau sa-ti vina la indemana o clipa prielnica, pe care satana ti-o va pregati, dupa ce mai intai te-a orbit si ti-a intunecat mintea, ca sa nu-ti dai seama ce faci? Apoi cu mare usurinta te va arunca in prapastie dintr-o data si se pune intrebarea: cum vei mai iesi?!

Cand Dumnezeu iti pune in inima un gand bun, ai grija si implineste-l cat mai repede, pana nu vine satana sa-l ia din inima ta, daca tot amani implinirea lui (Luca 8, 12). Dar cand in inima ti-a fost pus un gand care este indoielnic, nu te grabi sa-l asculti, caci de firul acestui gand este legata sabia cu care satana te poate ucide pe tine si pe multi altii.

Suflete care auzi aceste instiintari, opreste-te o clipa aici, langa Hristos si asculta-L cum te intreaba: Ce vrei sa faci? Ce gand ai in inima ta? Ce gand ti-ai pus in inima sa infaptuiesti? Ti-a venit gandul sa o rupi cu satana si sa-l alungi cu totul din inima ta si din viata ta?

Hotaraste-te odata pentru Domnul si fa repede, cat mai repede acest lucru! Asculta-L pe Domnul, vino si ramai apoi cu El pana la moarte! Vei fi fericit pe veci. Sau nu cumva ti-a pus si tie satana in inima vreun gand rau si ti-l impinge mereu in fata ca sa-l implinesti? O, dragul meu, nu-l asculta, caci tot ce iti promite este minciuna si te va nenoroci si pe tine in veci de veci!

Doamne Iisuse Hristoase, Mantuitorul meu, curateste inima mea de tot felul de ganduri rele si pune in toata fiinta mea numai gandul Tau: gandul smerit al ascultarii de voia Tatalui, gandul curat al umblarii in sfintenie, gandul iubitor al alipirii de Tine si de fratii mei, gandul curajos al rabdarii si patimirii pentru credinta si gandul sfant de a ramane statornic in aceste binecuvantate ganduri, staruind mereu pentru ca ele sa ajunga in viata mea o implinire buna zi de zi, pana la capatul drumului.

Era noapte!

Iuda, după ce a luat bucăţica, a ieşit afară în grabă. Era noapte… E noapte totdeauna când gândul diavolesc biruieşte în vreun fel un suflet de ucenic credincios. Este o întunecare a minţii totdeauna când păcatul pune stăpânire pe o inimă, iar diavolul reuşeşte să o smulgă din părtăşia frăţească, făcând-o o unealtă de vânzare. E noapte totdeauna când frăţietatea se dezbină, când ucenicii se despart, când legământul dintâi este călcat, când mânia şi ura împing omul la răzbunare.

Ce grozavă este o astfel de noapte şi ce mult prăpăd poate face ea când răzbate acolo unde lumina n-ar trebui să dispară niciodată!

(…) Ce minunată e convieţuirea unei familii când este armonie între soţi, grijă pentru copii, dragoste şi înţelegere între ei! Şi dintr-o dată, în inima unuia dintre soţi pătrunde o săgeată străină! Mintea se întunecă, inima se aprinde veninos, viaţa se otrăveşte, sufletele se zdrobesc. Şi dragostea dintâi nu se mai poate reface niciodată, sau niciodată aşa cum a fost.

Ce minunată este viaţa unui suflet cu Hristos! Ascultarea lui faţă de fraţi este smerită şi sinceră. Dragostea lui pentru ai săi şi pentru toţi semenii este prietenoasă şi înţelegătoare. Blândeţea e domoală şi caldă. Vorba cuviincioasă şi dulce, faţa luminoasă şi plină de bunătate. Inima lui este deschisă şi apropiată; totul este luminos! Dar deodată un păcat ascuns, un duh străin, o învăţătură duşmănoasă vine în suflet prin altă uşă în locul acesta sfânt şi stingând toată lumina dulce, aduce dintr-o dată o noapte fioroasă peste tot.

Şi vai, când noaptea se prăvăleşte deodată în plină zi, totdeauna are loc o răstignire şi o moarte nevinovată: uneori moare credinţa, alteori nădejdea, alteori dragostea. Mai grozav este atunci când mor toate deodată.

Nu ne duce, Doamne, pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău!

După ce a ieşit Iuda
După ce pleacă un vânzător, rămâne în locul lui o oroare.

După ce pleacă un vrăjmaş, rămâne o primejdie.

După ce pleacă un frate, rămâne o durere.

După ce pleacă un soţ, rămâne un gol amar, nu numai în casă, ci mai ales în suflet.

După ce pleacă un răzbunător, rămâne totdeauna o ameninţare.

Iuda a plecat singur, dar s-a întors cu o gloată, căci ura reuşeşte să-i strângă pe oameni mult mai grabnic decât dragostea, dar reuşeşte să-i păstreze mult mai puţin.

După ce a ieşit Iuda, Iisus a zis: „Acum Fiul Omului a fost proslăvit şi Dumnezeu a fost proslăvit în El!“. Nu poţi ajunge la Inviere decât prin Cruce. Nu poţi ajunge la slava veşnică decât prin pătimiri, aşa cum nu poţi ajunge în cer decât prin pământ”.

http://ro.netlog.com/piosmarian/blog/blogid=1455142

Sarutul lui Iuda!… Tradarea Mantuitorului

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

Предательство Иуды
Betrayal of Judas
Προδοσία του Ιούδα
ღალატი იუდა

     Aceasta expresie a devenit un simbol pentru cele mai josnice si marsave manifestari ale fatarnici­ei omenesti. Fara indoiala, Iuda stia ca Il da pe Invatatorul sau la moarte, fiindca nimic altceva nu era de asteptat de la arhiereii razbunatori – si stiind aceasta, el, prefacandu-se ca are tandretea unui ucenic devotat si iubitor, ca si cum s-ar fi bucurat de o intalnire neasteptata, spune: „Invatatorule!” si-L saruta. S-ar fi parut ca nu mai poate insela pe nimeni, deoarece era clar pentru toata lumea ca el conduce ceata inarmata pentru a-L prinde pe Domnul. Rolul lui de trada­tor este absolut limpede, si totusi nemaipomenita lui obraz­nicie este atat de mare, incat continua si acum sa faca pe uce­nicul iubitor si nevinovat. Il saruta pe Mantuitorul dupa ce cu cateva minute mai devreme ceruse: Prindeti-L si duceti-L cu paza, adica „paziti-L bine, sa nu fuga”.

Tocmai aceasta obraznicie a fatarniciei lui Iuda este cea mai revoltatoare, deoarece devine limpede ca in acest suflet negru nu e nici urma de constiinta a faptului ca face rau. Daca ceva il nelinisteste in acel moment, il nelinisteste doar teama ca tradarea lui se va da in vileag ucenicilor Domnu­lui si ca acestia il vor razbuna. Zadarnici temeri! Il asteapta mult mai cumplita judecata a Celui cu neputinta de inselat.

mai multe cititi aici...

https://www.facebook.com/pios.marian?ref=ts&fref=ts

O MINUNE CU SFÂNTA ICOANA A MÂNTUITORULUI

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

Am să vă spun o istorioară, ca să vedeti că taina Crucii s-a mai repetat uneori si în chip văzut. Iată ce s-a întâmplat.

Într-o casă oarecare bolea un biet crestin sărac si era aproape de moarte. Neavând cui să vândă casa, a lăsat-o cu chirie unui evreu pentru un timp, spunându-i:

- Uite, rămâi în casa mea, că eu acum mor si la urmă va rămâne la niste nepoti ai mei.

Când a murit crestinul acela, a rămas în casa aceea o icoană a Mântuitorului Iisus Hristos. Evreul acela, nefiind cu ură către crestini, a lăsat icoana pe perete si îsi vedea de treburile lui. Dar a venit într-o zi la dânsul alt evreu si i-a zis:

- Cum stai tu, măi, cu icoana în casă? Uite icoana lui Hristos!

Iar el a răspuns:

- Asa am găsit casa când am venit si n-am îndrăznit să iau icoana de la locul ei, că am auzit că acela-i lucru sfânt. Este Hristos!

Însă evreul acela, fiind rău si necredincios, a cerut icoana, si nu s-a lăsat până ce nu i-a dat-o. Si a luat icoana Mântuitorului de acolo, a dus-o la el acasă, departe, a chemat si pe altii si le-a zis:

- Să facem si noi cu icoana lui Hristos, cum au făcut părintii nostri!

Si au pus icoana pe un stâlp si au răstignit-o cu cuie. Unde erau mâinile Mântuitorului pictate au bătut cuie si după ce au pus sfânta icoană acolo au început a o lovi în fată, bătându-si joc de ea. Unii Îl scuipau, altii strigau: Hoo, coboară-Te de pe cruce! Si în fel si chip ziceau. După cum au făcut părintii lor, asa au făcut si icoanei Mântuitorului, ca să facă măcar simbolic din ceea ce au făcut părintii lor, să le urmeze răutatea. Iar unul din ei a zis:

- Eu am auzit că unul L-a împuns cu sulita în coastă!

Si în batjocură, cum râdeau ei acolo, au luat o sulită si au împuns icoana. Dar deodată, când au împuns-o, a început să curgă sânge mult, încât i-au cuprins spaima pe toti, si au fugit la scoala lor si au spus rabinului:

- Iată ce am făcut noi! Am răstignit icoana lui Iisus Hristos si, când am împuns-o, a curs sânge!

Si a venit învătătorul lor, rabinul, si a văzut adevărul. Apoi a zis:

- Vedeti? Acum s-a stabilit mai tare si mai clar decât toate că părintii nostri au fost ucigători de Dumnezeu Cel Viu si de Omul Iisus Hristos! Deci, dacă a curs sânge din icoana aceasta uscată de lemn, suntem toti vinovati de sângele Lui si trebuie să ne botezăm!

Si, ducându-se la scoală cu icoana însângerată, s-au botezat toti aceia, toată scoala lor, si mult popor evreiesc a trecut la dreapta credintă, văzând sângele lui Hristos curgând din Preasfântul Său Trup zugrăvit pe icoană, după atâtea sute de ani de la răstignirea Sa pe Golgota.

Cand traiesti cu Dumnezeu gasesti fericire si in nenorocire”
– Sf. Tihon Zadon 

Doi bănuți pot fi mai valoroși decât o vistierie întreagă

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

Nu felul în care se arată pe dinafară îi dă unei fapte preţ, ci starea sufletească a făptuitorului. Aşa se întâmplă că o faptă minunată în toate privinţele poate să nu aibă nici un preţ înaintea lui Dumnezeu, iar alta, neînsemnată la arătare, să afle la El înaltă preţuire.
Văduva a aruncat în vistieria Templului doi bănuţi, iar Domnul a zis că ea a pus mai mult decât toţi, chiar dacă ceilalţi aruncau bani cu nemiluita. Deci, ce a dat preţ bănuţilor ei? Starea sufletească cu care şi-a adus ea prinosul. Vezi ce deosebire e între fapta bună lipsită de suflet, făcută pentru că „aşa e obiceiul” şi fapta bună în care omul pune suflet şi inimă?
Nu felul în care se arată pe dinafară îi dă unei fapte preţ, ci starea sufletească a făptuitorului. Aşa se întâmplă că o faptă minunată în toate privinţele poate să nu aibă nici un preţ înaintea lui Dumnezeu, iar alta, neînsemnată la arătare, să afle la El înaltă preţuire. Ce reiese de aici, poate vedea oricine. Totuşi, să nu cugete nimeni că poate lepăda cele din afară, mărginindu-se doar la cele lăuntrice. Acea văduvă n-ar fi fost lăudată dacă şi-ar fi zis: „Aş vrea şi eu să dau, dar ce să fac? N-am decât doi bănuţi. Dacă îi dau, rămân fără o leţcaie”. Însă ea, precum a dorit, aşa a şi făcut, încredinţându-şi viaţa în mâinile lui Dumnezeu. Şi dacă n-ar fi dat nimic, nimeni nu ar fi osândit-o: nici oamenii, nici Dumnezeu; însă atunci nu ar fi dat dovadă de acea întocmire sufletească ce a deosebit-o de ceilalţi şi a făcut-o slăvită în întreaga lume creştină.

sursa
https://www.facebook.com/OfficialBucuriiPentruSuflet/

Motive şi simboluri: Ciocanul

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

           Ciocanul, din multe privinţe, este o unealtă a răului, a forţei brutale. Este, tot­odată, creator şi distrugător, instrument de viaţă şi de moarte. Instrument al lui Hefaistos, ciocanul reprezintă activita­tea formatoare sau demiurgică. Când loveşte nicovala, el este metoda, voinţa spirituală de cunoaştere. Făurit în mod ritual, ciocanul este eficace împotriva adversarilor, hoţilor, joacă un rol de pro­tecţie activă şi magică. La unele civiliza­ţii, un ciocan greu din piatră sau bilă de piatră era aşezat pe fruntea muribunzilor pentru a le uşura trecerea în nefiinţă. De altfel, tradiţia romană cere ca Decanul Sfântului Colegiu să-l lovească în frunte cu un ciocan din metal preţios sau din fildeş pe Papa, îndată după ce s-a stins din viaţă, înainte de a-i proclama dece­sul. în Lituania, au fost descoperite ves­tigiile unui cult închinat unui ciocan din fier de o mărime extraordinară. Acest cult îşi are rădăcinile într-o legendă ve­che, care spune că pe vremuri un rege a închis soarele într-un turn de necucerit. Acesta a fost eliberat de semnele Zodia­cului care au distrus turnul cu un ciocan mare. Buzduganul din basmul românesc „Făt-Frumos şi soarele” este şi el simbol al forţei şi izbăvirii.

Va aduceti aminte ca pe artasireligie am scris despre Sfanta Marina care omora si scoate dracii din oamenii?Va mai amintiti icoana?Cu ce ii scotea?Cu ciocanul

Primul care a fost sacrificat de catre evrei a fost Hiram,dupa ce a trenminat templul de construit(el era si arhitect-constructor,tot el adussese cedrii din Liban,era rege),el a fost lovit cu ciocanul in cap pe zidul templului.



Ciocanul a ramas simbol al puterii se foloseste si azi in justitie!



Ce simbolizeaza Ciocanul utilizat de judecator?

Ciocanul este in mai toate mitologiile un simbol puternic cu semnificatii in general pozitive, rar fiind folosit ca arma ofensiva. De obicei simbolizeaza autoritatea, ordinea, forta si decizia finala.

Cunoastem din mitologia popoarelor germanice vestitul Ciocan al lui Thor cu ajutorul caruia zeul nordic fabrica fulgerele si tunetele.

Thor este urmaşul lui Odin în mitologia nordică. Zeu al naturii, dar şi al fulgerelor şi al războiului, el deţine nişte obiecte magice: o centură (Megingiord) care îi conferă puterea divină cât timp o poartă, nişte mănuşi de fier indispensabile pentru a ţine şi a folosi un ciocan magic numit Mjollnir ( "măcinătorul" ) . Acest ciocan revine în mâinile sale după fiecare aruncare şi simbolizează fulgerele. Se spune că acest ciocan nu şi-a greşit ţinta niciodată. Thor este fiul lui Odin şi al lui Jord, având-o ca soţie pe Sif (cea cu părul de aur), o zeiţa a fertilităţii. Are doi copii (Modi şi Thrud) cu giganta Jarnaxa, iar cu Sif are un fiu, pe Magni.



Thor se deplasează într-un car tras de doi ţapi numiţi Tanngrisnir şi Tanngnjostr , el este conducătorul oamenilor şi a lumii, protector al tărâmurilor Asgard şi Midgard. Numele lui înseamnă "tunet" şi mai este numit de germani şi "Donar"

Se spune ca Noe a fost primul care ar fi utilizat ciocanul in timp ce incerca sa convinga un peste sa intre in arca sa. La refuzul acestuia Noe l-a lovit cu ciocanul, care a devenit, de atunci, simbolul deciziei rapide.

In India, ciocanul era utilizat pentru a calma raul, adversitatea si pentru a-l proteja pe detinator. La Celti ciocanul reprezenta puterea si vointa creatoare si a lui Dumnezeu. Japonezii considerau ciocanul ca fiind instrumentul magic cu care Daikotu(ku) , zeul fericirii si al bogatiei, facea sa tasneasca aurul.

Dincolo de semnificatiile generale, legatura ciocanului cu actul de justitie pare sa fie tot atat de veche ca si simbolul insusi.

De exemplu, exista o istorioara potrivit careia, in Roma antica, ciocanele erau utilizate pentu fragezirea carnii. Intr-o zi, Iulius Cezar , in timp ce observa cum se pregateste carnea a avut revelatia semnificatiei ciocanului de a inlatura opozitia, de a imblanzi si netezi asperitatile. A ordonat atunci tuturor judecatorilor sa loveasca cu ciocanele in masa pentru a imblanzi (fragezi) sau pentru a calma partile neascultatoare.

La sfarsitul secolului XVIII franc-masoneria face pentru prima data referire la ciocan ca la un instrument al justitie. Ciocanul este un ciocan de lemn cu doua capete de care se servea Venerabilul Maestru pentru a impune linistea si autoritatea.

Momentul cert in care ciocanul a devenit parte integranta a arsenalului judecatorilor nu se cunoaste, insa cunoastem din vechiul drept roman asocierea puternica dintre justitie (proces) si ritualurile rostirii formulelor.



Odata ce dreptatea se infaptuieste prin justitie, sorgintea divina, transcendentala a acestor concepte ne face ca si astazi, intr-o lume extrem de practica, sa pastram simbolistici stravechi ca parte a culturii noastre.

În contextul poemului „Împărat şi proletar” de M. Eminescu, ciocanul se asociază cu puterea care are menirea să lovească pe cei supuşi: „Istoria umană în veci se desfăşoară,/ Povestea-i a ciocanu­lui ce cade pe ilău”.

Nota:

Intentionat nu am scris nimic despre secera si ciocanul

Va astept pe fiecare cu noi adaugire pentru a afla cat mai multe despre simbolistica ciocanului.
 Motive şi simboluri: Ciocanul

http://ro.netlog.com/piosmarian/blog/blogid=1555551#blog

PACATUL INJURATURILOR

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

Asistam candva la un fapt deosebit de grav. Niste parinti foarte tineri se amuzau de copilasul lor care avea 4 ani, si pe care il invatasera sa dea diavolului, sa injure. Copilul vorbind gangav, cand injura parea atat de amuzant, incat producea rasete celor care-l ascultau. Cata iresponsabilitate la acei parinti! In loc sa-1 invete pe copil a se feri sa pomeneasca numele satanei, deoarece numele satanei este cel mai nociv nume, ei dimpotriva, indirect si involuntar, ii faceau cel mai mare rau Inima noastra trebuie sa devina pamant bun pentru a putea rodi in ea samanta credintei in Dumnezeu. copilului. De asemenea am observat acest obicei rau la foarte multi oameni: sa injure, sa dea diavolului orice lucru, sa dea diavolului casa, masa, animalele, copiii, hainele, gospodaria, tot ce le apare in fata. Dand diavolului pe cineva sau ceva, tu ii doresti raul. In loc sa zici sa fie al lui Dumnezeu lucrul respectiv, adica sa aiba parte de Dumnezeu, tu insuti il inchini satanei. O foarte mare iresponsabilitate exista la cei care injura si pomenesc numele satanei! Numele diavolului contine cel mai mare rau, o puternica doza de energie negativa , contine raul in sine, contine pe diavol care este izvorul raului. Or, cel care rosteste zilnic numele
diavolului nu face altceva decat sa-1 cheme pe satana in sufletul, in inima si mintea lui.
Trebuie sa alegem: ori chemam pe Dumnezeu zilnic prin rugaciune si prin pomenirea Numelui Sau, care este izvorul binelui, binele in sine si pozitivul prin excelenta, ori pe satana cu tot raul lui. Vom da raspuns in ziua Judecatii pentru fiecare cuvant pe care l-am rostit in viata (Matei 12,36).
Sa ne ferim in toata via ta noastra a spune cuvinte rele si dimpotriva , sa rostim cat mai multe cuvinte ziditoare de suflet dupa cuvantul Santului Pavel care spune: „Din gura noastra sa nu iasa nici un cuvant rau, ci numai ce este bun, spre zidirea cea de trebuinta, ca sa dea har celor ce asculta” (Efes. 4, 29).

SURSA
http://desprespovedanie.blogspot.ro/

Bisericile şi Puşcăriile

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

Un înţelept s-a gândit o viaţă întreagă şi ne-a spus o singură vorbă, dar
foarte adevărată: „Toate
temniţele sunt zăvorâte şi
străjuite şi cu toate
acestea gem de oameni, pe
când bisericile stau cu
uşile deschise la perete zi
şi noapte şi totuşi sunt veşnic goale”. În nicio ţară din lume nu se
potrivesc aceste vorbe, ca în ţara noastră!
Zadarnic ţin preoţii bisericile deschise, căci satana se furişează şi
încuie inimile oamenilor, care se înstrăinează de Dumnezeu şi de
locaşurile dumnezeieşti.
Iată cititorilor, pricina pentru care noi călcăm în picioare voinţa
lui Dumnezeu şi îndeplinim în schimb voinţa satanei. „Voi sunteti
din tatăl vostru diavolul şi vreţi să faceţi poftele tatălui vostru”.
(Ioan 8:44).

                                              Biblia creştin ortodoxă
                                             - mângâierea creştinului -

Marele pedagog Pestalozzi a suferit mult în viaţă. Când soţia lui a
murit şi se afla în coşciug în Iverdon, Pestalozzi se
apropie de coşciug şi începu a vorbi cu ea ca şi cum
ar fi fost vie. Îi vorbea de viaţa trăită împreună şi când
ajunse să pomenească zilele când toţi îi ocoleau, iar

boala şi sărăcia le pricinuiau mari dureri, Pestalozzi
întrebă pe răposata lui soţie: „Ce ne-a dat putere,
mie şi ţie, în zilele de durere ca să nu azvârlim
încrederea noastră?“ Punând întrebarea aceasta, luă
o Biblie, o puse pe pieptul soţiei sale şi zise: „Din izvorul acesta am
scos, şi tu şi eu, curaj şi pace“.

Rugăciune pentru vrăjmas

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

      Doamne binecuvântează pe vrăjmaşii mei! Şi eu îi binecuvântez şi nu-i blestem! Vrăjmaşii m-au împins şi mai mult spre Tine, în braţele Tale, mai mult decât prietenii. Aceştia m-au legat de pământ şi mi-au răsturnat orice nădejde spre pământ. Vrăjmaşii m-au făcut străin faţă de împărăţiile pământeşti şi un locuitor netrebnic, faţă de pământ. Precum o fiară prigonită, aşa şi eu, prigonit fiind, în faţa vrăjmaşilor, am aflat un adăpost mai sigur, ascunzându-mă sub cortul Tău, unde nici vrăjmaşii, nici prietenii, nu pot pierde sufletul meu.
Doamne, binecuvântează pe vrăjmaşii mei! Şi eu îi binecuvântez şi nu-i blestem. Ei au mărturisit în locul meu păcatele mele în faţa lumii. Ei m-au biciuit, când eu m-am cruţat de biciuire. Ei m-au chinuit atunci când eu am fugit de chinuri.
Ei m-au hulit atunci când eu m-am măgulit pe mine însumi.
Ei m-au scuipat atunci când eu m-am mândrit cu mine însumi.
Când eu m-am făcut înţelept, ei m-au numit nebun.
Când m-am făcut puternic, ei au râs de mine ca de un pitic.
Când am vrut să conduc pe oameni ei m-au împins înapoi.
Când m-am grăbit să mă îmbogăţesc, ei m-au smucit înapoi cu mână de fier.
Când m-am gândit să dorm liniştit, ei m-au trezit din somn.
Când mi-am zidit casă pentru viaţă lungă şi liniştită, ei au răsturnat-o şi m-au izgonit afară. Într-adevăr vrăjmaşii m-au dezlegat de lume şi mi-au prelungit mâinile până la veşmântul Tău.
Binecuvântează Doamne pe vrăjmaşii mei!

Binecuvântează-i şi-i înmulţeşte; asmute-i şi mai mult împotriva mea, ca fuga mea spre Tine să fie fără întoarcere; ca să se rupă nădejdea mea în oameni ca pânza de păianjen; ca smerenia să împărăţească deplin în inima mea; ca inima mea să devină mormântul celor rele. Ca toată comoara mea să o aduni în ceruri. Ah, de m-aş elibera odată de autoamăgire, care m-a încâlcit într-o mreajă cumplită a vieţii înşelătoare!

Vrăjmaşii m-au învăţat să ştiu ceea ce puţin ştiu în lume: că omul nu are pe pământ vrăjmaşi afară de sine însuşi. Doar acela urăşte pe vrăjmaşi, care nu ştie că vrăjmaşi nu sunt vrăjmaşi, ci prieteni severi. De aceea, Doamne, binecuvântează pe prietenii şi pe vrăjmaşii mei! Sluga blestemă pe vrăjmaşi căci nu ştie, iar Fiul îi binecuvântează căci ştie. Fiul ştie că vrăjmaşii nu pot să se atingă de viaţa lui. De aceea El păşeşte liber între ei şi se roagă lui Dumnezeu pentru aceştia.
Doamne binecuvântează pe vrăjmaşii mei! Şi eu îi binecuvântez şi nu-i blestem!

Marele Mitropolit Sârb
Nicolae Velimirovici,

Despre Rugăciune

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

                           Ce s-ar cuveni să spunem

                  când trecem pe lângă o Sfântă Biserică,

            un cimitir, o cruce sau când intrăm într-o casă

    Când trecem pe lângă o Sfântă Biserică Ortodoxă, noi creştinii se

cuvine să ne întoarcem cu faţa către ea şi să spunem din adâncul

sufletului: (închinându-ne) „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui

Dumnezeu, pentru rugăciunile Maicii Tale şi ale tuturor Sfinţilor,

mântuieşte-mă pe mine, păcătosul (păcătoasa)“.

Dacă ştim hramul Bisericii respective zicem, spre exemplu:

(închinându-ne din nou) „Sfinte Nicolae mare făcătorule de minuni,

roagă-te la Dumnezeu şi pentru mine, acum, în ceasul morţii şi în

ceasul judecăţii mele. Amin!“

Şi în continuare îl rugăm tot pe Sfântul al cărui hram îl poartă

Biserica să mijlocească pentru mântuirea tuturor celor dragi ai noştri

(închinăndu-ne iarăşi): „Sfinte Nicolae, roagă-te la Dumnezeu

pentru mântuirea robilor săi: Daniel patriarhul, ... Episcopul locului

(numele), duhovnicul la care v-aţi spovedit (spre exemplu, Ioan

preotul), numele părinţilor, ai naşilor, copiilor, moşilor, fraţilor,

cumnaţilor, verilor, cunoscuţilor şi neapărat al celor care v-au făcut

rău.

       Trecând prin Bucureşti cu maşina am fost nevoit să opresc la

culoarea roşie a semaforului. Mi-am aruncat ochii şi am văzut o

Sfântă Biserică. Pe trotuarul de vis-a-vis, în dreptul Sfintei Biserici

s-a oprit o femeie ce venea de la piaţă, având în ambele mâini câte

o plasă grea. Şi-a pus plasele jos, s-a întors cu faţa către Sfânta

Biserică a făcut trei metanii mici (închinăciuni cu plecare până la

pâmânt) închinându-se, apoi şi-a luat plasele şi a plecat liniştită

către casă. Am fost profund impresionat de credinţa acelei femei.

În tramvai, în autobuz sau pe stradă puţini călători se mai închină

când trec prin dreptul Sfintelor Biserici.

Când trecem pe lângă un cimitir, de mare folos ne-ar fi şi nouă şi

celor morţi dacă am spune aşa: „Doamne, Iisuse Hristoase,

Dumnezeul nostru, iartă păcatele tuturor celor care sunt adormiţi

în cimitirul acesta şi când voi muri să mă ierţi şi pe mine“. La fel

să ne rugăm şi atunci când călătorim şi vedem pe marginea drumului

crucea cuiva care a murit probabil în accident de maşină (spovedit şi

împărtăşit sau poate nespovedit şi neîmpărtăşit): „Doamne, Iisuse

Hristoase, Dumnezeul nostru, iartă-l pe acela care a adormit aici

şi când voi muri să mă ierţi şi pe mine!“ Toate rugăciunile pe care

le înălţăm cu tot sufletul pentru cei adormiţi sunt primite acolo sus

la cer şi aduc uşurare celor pe care i-am pomenit, chiar dacă nu le

ştim numele. Şi apoi, dacă noi ne rugăm pentru cei morţi, când vom

fi şi noi morţi, alţii se vor ruga pentru sufletele noastre, după zicala:

„Ce faci, ţi se va face!“, adică te-ai rugat pentru alţii, atunci din

rânduiala lui Dumnezeu şi alţii se vor ruga pentru tine.

Iată şi cuvântul Sfântului Serafim de Sarov:

„Trecând printr-un sat sau printr-un oraş, însemnaţi-vă cu

semnul Sfintei Cruci şi spuneţi rugăciunea aceasta: Doamne,

mântuieşte-i pe locuitorii satului (oraşului acestuia) şi pentru

rugăciunile lor mântuieşte-mă şi pe mine, păcătosul; apoi rugăţivă

Sfinţilor ale căror icoane se află în casele satului sau oraşului

aceluia şi ziceţi: Sfinţilor ai lui Dumnezeu, mă închin vouă şi vă

rog să mă miluiţi pe mine, păcătosul şi să mă apăraţi în toată

vremea vieţii mele. Intrând într-o casă, mai întâi închinaţi-vă

icoanelor aflate acolo şi abia apoi salutaţi-i pe stăpânii casei.

Acelaşi lucru să-l faceţi şi la ieşirea din casă“.

      Adâncimea sau superficialitatea credinţei în Dumnezeu, într-un

om, o poţi cunoaşte mai bine din lucrurile pe care le cere, decât din

cuvintele pe care le spune. Unii nu îi cer nimic. Alţii îi cer nimicuri.

Alţii îi cer socoteală lui Dumnezeu. Alţii îi cer să facă El ce vor ei.

Sfinţii cei mari din desăvârşită credinţă în Dumnezeu nu mai cereau

nimic, nici măcar mântuirea. Smerenia acestora atinsese desăvârşirea.

Rugăciunea este dialogul dintre creştin şi Dumnezeu, prin care

noi oamenii ne ridicăm mintea şi inima spre El. La rugăciune participă

mintea care se gândeşte numai la Dumnezeu, memoria care uită de

toate cele pământeşti şi inima care se bucură de prezenţa lui

Dumnezeu.

                                  Rugăcinea unui copil

               Odessa. Într-o zi de dimineaţă, înainte de a începe Sfânta

Liturghie, stăteam în colţul meu din dreapta noasului şi mă uitam cum

o fetiţă de nouă ani se ruga la icoana Maicii Domnului care se afla în

faţă. Dar rugăciunea fetiţei se deosebea de rugăciunile copiilor de

vârsta ei. Biata copilă cădea în genunchi, ridica mânuţele în sus ca

preotul la invocarea Duhului Sfânt şi plângea.

După ce şi-a terminat rugăciunea - văzând că fetiţa se apropie de

mine să-mi sărute mâna - am întrebat-o de ce s-a rugat şi a plâns.

„M-am rugat Maicii Domnului ca să mi-l aducă acasă pe tăticu“.

„Dar unde e tăticu?“ am întrebat-o eu. „La război, pe front,“ a

răspuns fetiţa cu durere. M-am uitat cu milă la aceste copil naiv,

zicând în sinea mea: „Cum poate Maica Domnului să-l aducă pe

tăticul ei acasă?“ M-am îndoit ca Moise în pustie.

    Dar n-au trecut multe zile şi învăţătoarea ei, care frecventa aceeaşi

Biserică mi-a spus că tăticul fetiţei s-a întors într-adevăr acasă. „Dar

cum s-a întâmplat minunea?,“ am întrebat-o eu pe învăţătoare.

„Fetiţa şi mămica ei, mi-a povestit învăţătoarea, dormeau liniştite în

casă. Pe la miezul nopţii au auzit o bătaie în uşă. Mama a sărit din

pat şi a întrebat cine-i. Vocea de afară îi era cunoscută, era tăticul

fetiţei. Când i-a deschis uşa, tăticul a lăsat-o pe soţia lui şi s-a

îndreptat spre fetiţă. A îmbrăţişat-o plângând şi i-a spus: „Tu m-ai

salvat! Iată de ce. Eram pe front. Se întunecase, iar noi eram tot în

tranşee, pentru că gloanţele şi brandurile nu încetau să treacă

vâjâind şi şuierând peste capetele noastre. La un moment dat, stând

cu capul scos din tranşee, ca să văd dacă a încetat focul, aud vocea

fetiţei mele scumpe, care striga alarmată: Tăticule, tăticule, apleacăte!

Fără să-mi dau seama că tu erai, draga mea, la Odessa, iar eu pe

front, m-am aplecat în mod automat. Dar când mi-am ascuns capul

în tranşee, deasupra capului meu a vâjâit o bucată de brand

explodat la o oarecare distanţă de noi. Dacă nu-mi aplecam capul

mi-l reteza. Când am văzut acestă minune n-am mai stat locului. Am

pornit cu nădejdea în Dumnezeu chiar în noaptea în care am auzit

vocea. Am trecut peste cadavre, peste garduri cu sârmă ghimpată,

am trecut prin sate şi oraşe, dar nu m-a întrebat nimeni de acte. Şi

acum mă bucur că vă văd sănătoase şi-i mulţumesc lui Dumnezeu

că m-a scăpat de la moarte.

                  Învăţături minunate despre rugăciune

       ● Nu putem intra în rugăciune pur şi simplu, fără a ne descălţa ca

şi Moise. Există o întreagă pregătire pentru rugăciune: să te linişteşti,

să te aşezi, să închizi telefonul gândurilor şi televizorul interior al

imaginilor. Trebuie dezrădăcinată tulburarea pricinuită de mânie sau

tristeţe. Toată grija cea lumească acum să o lepădăm.

      ● Ori de câte ori vrăjmaşul ne întinde undiţa păcatului să alergăm

la rugăciune şi să ne rugăm cu zdrobire de inimă.

      ● Prin rugăciune, creatura comunică cu Creatorul în mod nevăzut.

Prin rugăciune lanţurile păcatului cad neputincioase şi amăgirea

diavolului se pierde în gol. Rugăciune este ridicarea minţii pe aripile

sufletului la Dumnezeu. E întoarcerea acestuia acolo de unde a fost

luat şi dat omului, spre a fi asemenea lui Dumnezeu. Prin rugăciune

păcatul moare şi divolul crapă. Dumnezeu strigă de dincolo de noi

(Matei 7:7): „Cereţi şi vi se va da, căutaţi şi veţi afla, bateţi şi vi se va

deschide“.

       ● Părintele Avacum zelotul din Sfântul Munte Athos, scotea

pietrele din pământ una câte una şi la fiecare lovitură cu sapa Îl striga

pe Hristos. Să nu ne lăsăm tulburaţi de gândurile deşarte, ci ca o

pasăre să nu încetăm să cântăm slava lui Dumnezeu, Ziditorul lumii.

       ● Pentru a ne ruga cu luare aminte trebuie să păstrăm în noi frica

de Dumnezeu. Ne spune Sfântul Apostol Pavel: „Rugaţi-vă

neîncetat“ (1Tesaloniceni 5:17), pentru că ispitele ne urmăresc

neîncetat şi oriunde. Temelia rugăciunii pentru aproapele este

compătimirea. Fără bunăvoinţa inimii, rugăciunea este nulă.

       ● În legătură cu lacrimile şi cu puterea lor dumnezeiască,

părintele Avacum zelotul, îl evoca pe Fericitul Augustin, despre care îi

plăcea să spună: „S-ar putea opri mai uşor curentul unui fluviu

decât lacrimile lui Augustin“. Părintele Avacum îi îndemna pe toţi la

pocăinţă adevărată şi-i învăţa să spună: „Dumnezeul meu, dăruieştemi

şi mie lacrimi!“ Hristos Însuşi Îl ruga pe Tatăl cu suspine şi cu

lacrimi şi încă lacrimi de sânge. Asemenea şi Sfântul Grigore Palama,

plângea cu valuri de lacrimi, care îl spălau până ce chipul îi devenea

luminos şi strălucitor. Părintele Avacum îi îndemna pe toţi să practice

rugăciunea departe de lume şi de zgomot, acolo unde mintea se uneşte

cu Sfânta Treime.

        ● Când te rogi, nu face voia trupului celui trândav, nu te grăbi.

Trupului i se urăşte de efortul rugăciunii, se simte apăsat şi atunci dă

zor să termine mai repede, ca să-şi afle răgaz sau să-şi vadă de

treburile zilnice. Trebuie să ne rugăm cu drag, cu vigoare, din inimă.

Nu din cauza supărărilor şi necazurilor şi nici din obligaţie. „Căci

Dumnezeu iubeşte pe cel ce dă cu voie bună“ (2 Corinteni 9:7).

                                        Ce este rugăciunea

                Sufletul nostru trebuie să cânte o singură melodie:

                                            RUGĂCIUNEA

                                          

           Rugăciunea este neajutorarea care Îi cere lui Iisus să vină şi

să ia totul asupra Sa.

Rugăciunea înseamnă să-mi dau grijile lui Dumnezeu şi să

primesc în schimb pacea Sa.

           Rugăciunea înseamnă să învăţ să-i iubesc pe ceilalţi la fel de

dezinteresat cum mă iubeşte pe mine Hristos, purtându-le povara

şi rugându-mă pentru ei la fel de stăruitor şi arzător cum mă rog

pentru mine însumi.

            Rugăciunea înseamnă să ajung să-L cunosc pe Dumnezeu pe

măsură ce mă deschid către El.

            Rugăciunea înseamnă a sta drept înaintea lui Dumnezeu.

            Rugăciunea este dialogul între două persoane care se iubesc.

            Rugăciunea este vorbire cu Hristos de la inimă la inimă.

            Rugăciunea este respiraţie duhovnicească.

            Rugăciunea înseamnă a te furişa înaintea lui Dumnezeu.

Rugăciunea este unealta harului, este o taină.

Sfântul Paisie oprea pe fraţii certaţi să spună Tatăl nostru,

până se împăcau ca nu cumva să se osândească cănd spuneau: „Şi

ne iartă nouă greşalele noastre precum şi noi iertăm greşiţilor

noştri“. Un părinte compara rugăciunea cu uleiul din candelă, iar

fitilul cu atenţia la rugăciune.

                                              Timpul

              Managementul timpului este un paradox. Timpul nu poate fi

stăpânit. Nu poţi economisi timp. Nu poţi pierde timp. Nu poţi da

timpul înapoi, după cum nu poţi avea mai mult timp mâine decât

astăzi. Timpul este lipsit de emoţie, necontrolat şi nu poate fi oprit. El

merge înainte indiferent de circumstanţe, iar în jocul vieţii el creează

un teren de joc pentru toată lumea. De vreme ce timpul nu se poate

schimba, trebuie să schimbăm modul de abordare a timpului.

Sfântul Siluan spunea: „Rugaţi-vă şi Domnul vă va lumina“.

                    Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui

           În „Viaţa Sfântului Siluan“, scrie că atunci când voia să se

roage curat, vedea draci care îi umpleau chilia. Când a voit să se

închine lui Dumnezeu în faţa icoanei, s-a trezit că între icoană şi el

stătea figura unui drac uriaş ce aştepta să i se închine lui. Şi când s-a

aşezat pe scăunel şi a început să se roage: „Doamne, ce este acesta?

Eu vreau să mă rog ţie şi nu pot!“ Domnul i-a arătat mândria ca

pricină a suferinţei lui. Atunci Sfântul Siluan s-a rugat, strigând către

Dumnezeu: „Dar ajută-mă! Ce pot să gândesc şi să fac ca să mă

smeresc?“ Domnul Iisus Hristos i-a zis: „ţine-ţi mintea în iad şi nu

deznădăjdui“. Şi citim mai departe la Sfântul Siluan: „Am început să

fac precum m-a învăţat Domnul şi mintea mi s-a curăţit“.

                            Cantitate şi calitate în rugăciune

Potrivit învăţăturilor Episcopului Ignatie, să renunţăm la cantitate

în folosul calităţii. Sfântul Nichita Stihatul spune că „e bună

cantitatea în cântarea rugăciunilor, atunci când este stăpânit de

stăruinţă şi de luare-aminte“. Dar ceea ce dă sufletului viaţă este

calitatea; aceasta pricinuieşte şi roadă. Iar calitatea cântării şi

rugăciunii stă în a se ruga cineva cu Duhul şi cu mintea. Se roagă

cineva cu mintea când rugăciunea făcând priveşte la înţelesul ce zace

în Dumnezeieştile Scripturi.

                               Graba la rugăciune

                       „Conştiinţa vă mustră pentru că faceţi în mare grabă

rugăciunea voastră, şi pe bună dreptate! De ce ascultaţi de vrăjmaş?

El este cel care vă mână: Repede...repede, mai repede! Rugăciunea

grăbită nu are rod duhovnicesc. Deci hotărâţi-vă voi înşivă să nu vă

siliţi, ci să vă rugaţi în aşa fel, încât buzele să nu pronunţe nici un

cuvânt pe care să nu-l priceapă mintea voastră şi să nu-l trăiască

inima voastră. Trebuie să vă aruncaţi în această luptă cu hotărâre

soldăţească, ci când vrăjmaşul vă şopteşte: Să nu faci asta sau

aceea!, voi să-i răspundeţi: Ştiu ce voi face. N-am nevoie de tine.

Pleacă de aici. Sufletul se hrăneşte doar cu rugăciune, însă

rugăciunea voastră este superficială, nu fiinţială; de aceea sufletul

vostru rămâne nesatisfăcut, flămând...“.

                  Trebuie să stăm în genunchi la rugăciune?

         De ce trebuie să stăm în genunchi la rugăciune? Eu pot să mă rog

în picioare sau tolănit în pat, ce nu este corect? Nu e tot rugăciune? am

auzit pe cineva zicând. Eu am citit că văzduhul este plin de duhuri. Şi

atunci îngerii ne văd tot timpul, ştiu în toată vremea ce facem. Dacă

sunt cu ochii pe noi şi ne văd în genunchi la rugăciune, îngerii ar putea

spune: Ia uite un om căzut. Hai să mijlocim pentru dânsul la

Stăpânul şi Arhiereul nostru Iisus Hristos!. Dar dacă îngerii ne văd

stând ca leneşii în pat sau drepţi şi mândri în picioare, atunci tot ei pot

spune: Ia uite! Un om sănătos şi mândru, acesta nu are nevoie de

mijlocirile noastre şi nici de ajutorul lui Dumnezeu.

                                    Puterea rugăciunii

       Am auzit despre un paralitic care aştepta de la un prieten plecat la

Ierusalim o bucăţică din lemnul Sfintei Cruci, ca să se vindece.

Prietenul şi-a văzut de ale sale, a ajuns la Ierusalim şi a uitat de lemnul

Crucii, dar pe drum şi-a adus aminte, a cules de pe jos o bucăţică de

lemn şi i-a dat-o bolnavului. Cu atâta credinţă s-a rugat acel paralitic

la Dumnezeu, sărutând bucăţica aceea de lemn, încât în scurtă vreme

s-a tămăduit, şi-L slăvea pe Atotputernicul Dumnezeu ori de câte ori

avea ocazia.

             ► Totul vine din rugăciune! Rugăciunea este un barometru

duhovnicesc pentru luarea aminte la sine. Un barometru arată cât de

uşor sau cât de greu este aerul şi rugăciunea arată cât de sus sau cât de

jos a mers sufletul nostru în dorinţa lui de a se apropia de Dumnezeu.

            ► Fă-ţi o regulă: Întotdeauna să fii cu Domnul în minte şi în

inimă. Nu îngădui niciodată gândurilor să rătăcească şi atunci când ele

fac aşa, cheamă-le înapoi şi sileşte-le să stea acasă în cămara inimii şi

vorbeşte cu Preadulcele Iisus.

             ► Niciodată nu te culca fără să te fi rugat mai întâi, căci poate

chiar în acea noapte va trebui să mori dintr-odată. Defăimează-te pe

tine însuţi, recunoaşte-ţi neputinţa, pocăieşte-te şi plângi înaintea lui

Dumnezeu.

                                    Tu te-ai lenevit la rugăciune...

         Se spune că odată un călugăr bătrân a rămas peste noapte, într-un

templu păgân, unde odinioară erau veneraţi zeii. Dintr-odată, l-a

înconjurat un mare număr de diavoli şi i-au zis: Du-te din locul nostru!

Dar bătrânul călugăr le-a răspuns: Voi nu aveţi lor! Atunci, necuraţii iau

smuls nuielele din care împletea coşuri şi i le-au risipit. Călugărul a

început să le adune liniştit. Înfuriindu-se tare, un diavol l-a apucat de

mână şi a început să-l tragă, să-l scoată afară. Atunci bătrânul călugăr

s-a agăţat de uşă şi a strigat: Iisuse, ajută-mă! Şi îndată au fugit

viclenii diavoli. Bătrânul a început să plângă. Domnul Iisus Hristos i-a

zis: De ce plângi? Pentru că necuraţii diavoli îndrăznesc să-l apuce

pe om de mână şi să-l necăjească. Tu te-ai lenevit la rugăciune, căci

atunci când M-ai căutat, ai văzut cum M-am arătat ţie?

                                        Despre rugăciune

                 Chiar în timp ce te rogi o să vină duhurile rele să-ţi schimbe

mintea la rugăciune, dar nu te teme. Nu există creştin sau monah să nu

fie ispitit când se roagă. Să nu vă agitaţi, să fiţi calmi că tot apucaţi să

ziceţi ceva. Ai vrut numai cu o râvnă care se naşte în noi toţi, să faci

mai mult. Dar nu, tu roagă-te cu măsură, mulţumeşte-te cu daruri mici.

Nu-i convine deloc satanei că te rogi şi, ca să te împiedice, îţi dă de

lucru. Ăsta este semnul că noi facem lucrul bun. Ia să te gândeşti la

lucruri deşarte şi să vezi că nu te mai opreşte. Are şi el libertatea să ne

ispitească, atât. N-are putere, e un tolerat dracul.

       Nu faceţi greşala să-i blestemaţi. Cu dracul nu se stă de vorbă.

Decât cu: Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine

păcătosul. Fuge dracul de puterea numelui lui Iisus. Dacă uiţi să zici

îţi revii cu calm, agitaţia îi convine satanei, că nu eşti în stare să-ţi mai

revii. Harul lui Dumnezeu nu vine unde-i o mâhnire, unde-i o

întristare, deoarece cu o astfel de bogăţie nu ştii ce să faci şi o

risipeşti. Deci să ai o stare de veselie pe unde trăieşti care înseamnă şi

o stare de rugăciune şi o trăire creştină. Când sunteţi trişti gândiţivă la

lucrul acesta: stai, că este ceva drac aicea! Şi să nu acceptaţi, rugaţi-vă

la Maica Domnului. Cât poate Dumnezeu cu puterea, poate şi Maica

Domnului cu rugăciunea.

             Sfinţii povestesc că o dată a venit diavolul la uşa unui călugăr.

Împingea diavolul să intre, împingea şi călugărul dinăuntru să nu-l

lase. Şi se ruga în timpul acesta: Doamne, Iisuse, ajută-mă! Dar dracul

împingea mai tare şi era mai, mai să-l biruie, când, de teamă a strigat

călugărul cât a putut: Doamne, Iisuse, ajută-mă! Şi imediat a dispărut

diavolul şi lângă călugăr a apărut Mântuitorul. „De ce n-ai venit până

acum?“, L-a întrebat călugărul. „Am venit când M-ai chemat cu

adevărat“. Deci rugăciunea şi gândul la Dumnezeu dacă nu pleacă din

inimă, sunt spoială. Câţi dintre noi nu păţim asemenea călugărului la

uşa sufletului nostru?

             Zicem că ne rugăm, zicem că ne împotrivim păcatului dar nu

numai când suntem copleşiţi, în momente de mare cumpănă ne

gândim cu adevărat la Dumnezeu. O clipă înseamnă un timp şi un

suspin înseamnă o rugăciune. Rugăciunea este un mijloc neapărat

folositor, dar trezvia este un scop atins. Trebuie ştiut că mult se teme

diavolul de omul treaz, cât mai treaz.

Frate!

             De-ţi este sufletul zdrobit de cumplitele încercări ale vieţii şi

nimeni nu se apropie de tine ca să ţi le ridice, intră în Sfânta Biserică

Ortodoxă şi cere de la Domnul Iisus Hristos izbăvire prin rugăciune.

De simţi inima pustie de orice adevărată bucurie în mijlocul

tuturor înşelăciunilor lumii acesteia vino înaintea altarului, cazi în

genunchi şi te roagă.

 Tot ce striveşte, păcatul tău sau al altora, slăbiciunea, ispita,

boala sau sărăcia, numai cu un suflet puternic, luminat prin rugăciune,

poate fi înlăturat, deci roagă-te.

        Rugăciunea este pentru sufletul tău, ceea ce este respiraţia pentru

trup, aerul şi aripile pentru păsări, apa pentru peşti. Fără rugăciune

smerită, fierbinte şi stăruitoare, nu este cu putinţă să trăim şi să biruim

durerile în mijlocul lumii acesteia.

Atât trăim cât ne rugăm.

         De aceea, frate creştine, ori de câte ori trec paşii tăi pe dinaintea

unei Sfinte Biserici Ortodoxe deschise, tu nu trece nepăsător mai

departe şi nici nu te mulţumi cu o simplă cruce făcută pe chipul tău.

Intră înlăuntrul ei, aprinde o lumânare smerit, în faţa altarului şi cazi

în genunchi pentru o clipă în faţa îndurării Domnului Iisus Hristos

care locuieşte într-însul.

Şi vei vedea cum pe dată te vei ridica luminat şi mântuit de

ajutorul celui care este Dumnezeul tău.

Aşa frate, nu uita că toată înţelepciunea vieţii stă cuprinsă tainic

în aceste trei cuvinte: Roagă-te! Roagă-te! Roagă-te!

Iar pentru ca rugăciunea ta să fie îndeplinită degrabă, să o uneşti

cu postul, milostenia, iertarea, spovedania şi împărtăşania.

                                       Datoria rugăciunii

Potrivit cu îndeplinirea datoriei în ale rugăciunii, oamenii se

împart în trei categorii:

            1. - oameni care nu se roagă;

            2. - se pot ruga cu rugăciune de mântuială;

            3. - oamenii care se roagă cu rugăciune harică.

           Cel ce se roagă cu nepăsare nu ştie că există Dumnezeu. La cel

care rosteşte rugăciunea numai cu gura, mintea este neroditoare,

rătăceşte încoace şi încolo,cugetă cele necuvincioase şi este ademenită

de griji deşarte. Împrăştierea minţii din timpul rugăciunii este una din

cele mai grave boli, adusă de diavolul vrăjmaş şi, asemenea unui

perete nu îngăduie rugăciuni noastre să se înalţe către Dumnezeu.

Trebuie să ne rugăm în orice loc, în orice timp: stând în picioare,

stând jos, stând întinşi, în timpul muncii şi pe drum. Doar în Sfânta

Biserică este păcat să vorbeşti.

Dacă nu există rugăciune nu există nici har de la Dumnezeu. Să

ne silim, să nu ne lenevim a-I cere Domnului ajutor. Dacă nu ne facem

pravila de rugăciune, ne va părea nespus de rău când vom muri, numai

că atunci va fi prea târziu.

                  Putem să ne rugăm în timp ce muncim?

              Putem şi chiar trebuie să ne rugăm şi în timp ce muncim. Ce

facem de obicei, îi batjocorim şi osândim pe semenii noştri, cântăm,

câteodată ne şi certăm cu colegii şi rudeniile noastre. Deseori la locul

de muncă facem atâta gălăgie, încât crezi că întreaga lume s-a pus la

taifas. Toată această gălăgie, chiar dacă nu împidică lucrarea mâinilor,

fără îndoială nu foloseşte sufletului. Cine n-ar fi de acord că este mai

bine să ne rugăm decât să spunem cuvinte deşarte sau păcătoase? De

exemplu, începându-ţi lucrarea ta, să spui în gând sau cu glas tare:

Doamne, binecuvântează truda mea, dă-mi putere şi ajută-mă s-o

închei cu bucurie! Cât timp lucrezi, repetă o scurtă rugăciune:

Doamne miluieşte! Văzând lucrarea ta că merge bine, spune: Slavă

ţie, Doamne! Dându-ţi seama că lucrurile nu merg bine, roagă-te:

Preasfântă Născătoare de Dumnezeu şi toţi Sfinţii, rugaţi-vă

Domnului pentru mine! Dacă te războiesc gândurile rele, fă-ţi cruce

şi spune: Doamne Iisuse Hristoare, Fiul lui Dumnezeu, miluieştemă

pe mine, păcătosul! Îngerul meu păzitor, păzeşte-mă! Dacă ai

păcătuit cu gândul sau cu cuvintele, suspină cu pocăinţă şi spune cu

inimă zdrobită: Dumnezeul meu, milostiveşte-te spre mine,

păcătosul! Dacă din greşeală s-a stricat vreo maşină de lucru sau ţi s-a

rupt vreun instrument, nu te supăra, ci în chip liniştit şi îndelungat să

spui: Îţi mulţumesc ţie, Doamne, că ai îngăduit această pagubă că

să-mi descopăr neputinţa şi să mă smeresc. Dacă cineva se apropie

de tine să spui: Dumnezeu să fie cu tine! Astfel, şi când lucrăm

putem să ne rugăm şi să grăim în chip bineplăcut lui Dumnezeu.

                                       Dracul se roagă...

          Odată, în timp ce stătea în chilie, stareţul a privit icoanele de pe

perete. A privit şi s-a îngrozit: în faţa icoanelor stătea dracul, având un

cap extrem de înfricoşător, sub forma unei nuci de cocos. Stătea şi

repeta iute-iute, psalmii împăratului David. - Ce faci, te rogi? l-a

întrebat părintele stareţ Zaharia. - Eu îmi bat joc de rugăciune, a

mormăit dracul şi a dispărut. Astfel, părintele stareţ ne atenţiona să nu

ne rugăm oricum, fără ca măcar noi să auzim cuvintele rugăciunii. Să

ne păzim gândurile să nu se împrăştie, să nu zboare în toate părţile.

Rugăciunea nu înseamnă o acţiune mecanică, ci aşezarea în faţa lui

Dumnezeu şi vorbirea cu El.

Roagă-te, deci, cu smerenie, cu frică de Dumnezeu, temându-te ca

nu cumva în loc să te rogi, să batjocoreşti rugăciunea.

                               Puterea unei rugăciuni

    O femeie îmbrăcată sărăcăcios, cu o privire de om învins, a intrat

într-o zi într-o băcanie. S-a apropiat de stăpânul magazinului într-un

mod foarte umil l-a întrebat dacă nu ar putea să-i dea şi ei pe datorie

câteva alimente. I-a explicat cu glas uşor că soţul ei era foarte bolnav

şi că nu putea munci, şi că aveau şi şapte copii, care trebuiau hrăniţi.

Băcanul, a privit-o de sus şi i-a cerut să părăsească imediat magazinul

său. Având însa în gând nevoile familiei sale, femeia

i-a mai spus: Vă rog, domnule, o să vă aduc banii înapoi de îndată

ce voi putea.

            Băcanul însă îi spuse că nu-i poate da pe datorie, pentru că nu

are credit deschis la magazinul său. Lângă tejghea se mai afla încă un

client, care a auzit discuţia dintre cei doi. Clientul făcu câţiva paşi

înainte şi îi spuse băcanului că o să acopere el costurile pentru orice

are această femeie nevoie pentru familia sa.

Băcanul răspunse parcă în silă: Ai o listă cu cumpărăturile de

care ai nevoie?

           Femeia a răspuns: Da, domnule. O.K, spuse băcanul, atunci

pune-o pe cântar şi eu o să-ţi dau marfă de aceeaşi greutate cu lista

dumitale. Louise, ezitând o clipă, cu privirea în jos, băgă mâna în

geantă şi scoase o bucăţică de hârtie pe care scrise ceva în grabă.

Apoi puse cu grijă biletelul pe cântar, cu privirea tot aplecată. Ochii

băcanului şi ai celuilalt client priveau plini de uimire cum cântarul

stătea înclinat în partea cu hârtia. Băcanul, privind la cântar, s-a întors

uşor către client şi îi spuse mormăind: Nu-mi vine să cred! Clientul a

zâmbit, iar băcanul a început să tot pună pe cântar alimente. Cântarul

tot nu se echilibra, aşa încât acesta tot punea pe el alimente, din ce în

ce mai multe, până când pe cântar nu a mai încăput nimic. Băcanul

şedea privind cu dezgust. În fine, smulse bucăţica de hârtie de pe

cântar, şi o privi cu mare uimire..

          Nu era vorba de o listă de cumpărături, ci era o rugăciune, care

spunea aşa: Iubite Doamne, Tu îmi cunoşti nevoile, aşa că eu le

pun în mâinile Tale.

Băcanul îi dădu femeii alimentele şi privea în continuare tăcut,

înmărmurit. Femeia îi mulţumi şi plecă din magazin. Celălat client îi

dădu băcanului o hârtie de 50 de dolari şi îi spuse: A meritat toţi

banii! Numai Dumnezeu ştie ce greutate are o rugăciune.

        În momentele dificile caută-l pe Dumnezeu!

        În momentele de linişte adoră-l pe Dumnezeu!

        În momentele dureroase ai încredere în Dumnezeu!

        În toate momentele mulţumeşte-I lui Dumnezeu!

                                     Păsări care nu zboară

               Noua Zeelandă este o ţară fascinantă pentru cei pasionaţi de

geografie şi de călătorii. Noua Zeelandă adăposteşte mai multe specii

de păsări care nu zboară decât în oricare altă ţară: Kiwi, Kakapo,

Pinguini şi Weka rail. Păsările acestea au avut aripi, dar le-au

pierdut, nefiind nevoite să le folosească. Ornitologii spun că le-au

neglijat, pentru că hrana se găsea din belşug şi nu exista nici un

pericol prin preajmă, nici un animal sau vreo reptilă de care să se

teamă. Iar preţul acestei siguranţe a fost forţa aripilor lor. Nu aveau

nevoie să zboare, iar acum nu mai pot zbura. La fel se întâmplă şi cu

noi. Pericolele de care ne temem ne obligă să întindem aripile

sufletului şi astfel ne dau putinţa să ne înălţăm până la sânul lui

Dumnezeu. Când ne rugăm cel mai mult? Oare nu atunci când suntem

bolnavi, în nevoie, îngrijoraţi, apăsaţi, deprimaţi, îndureraţi?

Dacă pământul ne-ar oferi tot ce dorim, am deveni asemenea

păsărilor din Noua Zeelandă: incapabili să ne înălţăm în zbor.

Cine ne opreşte să avem în gând:

Doamne, Iisuse Hristoase,Fiul lui Dumnezeu....

                 Rugăciunea este un contact personal, pornit din inimă, din

conştiinţa noastră creştină, cu Dumnezeu. Sunt rugăciuni de tipic, dar

sunt şi rugăciuni personale. Chiar dacă serviciul, ocupaţiile, timpul nu

ne permit rugăciuni de tipic, chiar dacă nu apucăm să le facem, nu-i

atât de grav, dar cu o condiţie: să avem o stare de prezenţă continuă a

lui Dumnezeu în conştiinţa noastră.

Dacă ne ducem cu inima deschisă spre treburile noastre

gospodăreşti, pe care tot pentru Dumnezeu le facem, cine ne opreşte să

avem în gând: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiului Dumnezeu,

miluieşte-mă pe mine, păcătosul! ??? să putem intra în casă cu

sentimentul acesta de om al lui Dumnezeu? Asta este important,

gândul la Dumnezeu, conştientizarea prezenţei Lui - asta este o

rugăciune la îndemâna fiecaruia, indiferent cât de ocupat ar fi. Oricine

poate şi trebuie să se roage spunând: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul

lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul.

De cate ori să zicem pe zi rugăciunea: Doamne, Iisuse Hristoase,

Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul?

Să o zicem o dată şi să nu se mai termine. Gândul omului

trebuie să fie mereu la Dumnezeu. Chiar dacă nu ne gândim că

Dumnezeu ne va cere socoteală pentru tot ce ne-a dat? Frumuseţe,

înţelepciune, putere - de multe ori dincolo de cea a îngerilor, dacă

ţinem cont că lumina îngerilor este mai difuză decât chipul şi

asemănarea care-l îmbracă pe om - toate aceste bogăţii

nemaipomenite, Dumnezeu le-a revărsat peste om. Privind aceste

frumuseţi, aceste împodobiri, acest Chip, nu putem să nu ne gândim la

El. Tocmai acest gând - aşa cum izvorăşte el - este o rugăciune.

                                  Rugăciunea lui Iisus

          În ştiinţă aproape fiecare teorie este testată în laborator. Tot aşa

este şi credinţa noastră creştin ortodoxă. Trebuie testată în laboratorul

vieţii. Să încercăm următorul lucru. Când ne sculăm dimineaţa,

primele cuvinte pe care să-l rostim să fie rugăciunea lui Iisus. Cum

putem să întâmpinăm mai bine o nouă zi decât cu Iisus? În timpul

zilei, fie că vorbim, că şedem, că umblăm, fie că facem ceva, că

mâncăm sau vreo altă ocupaţie, să repetăm rugăciunea lui Iisus cu

dragoste şi cu credinţă. Să facem în aşa fel ca ultimul cuvânt pe care-l

rostim în fiecare seară să fie rugăciunea lui Iisus. Să adormim cu

aceste cuvinte pe buze. De altfel, cum ne-am putea sfârşi mai bine

ziua decât cu Iisus?

                                           Vase sparte

            Întrebat de ce continuă să se roage zilnic pentru a se umple de

Duhul Sfânt, un creştin a răspuns aşa: Mă rog zilnic, fiindcă îl pierd.

Fiind vase sparte, vase păcătoase, noi ne pierdem într-adevăr

conţinutul. Avem deci nevoie să cerem prezenţa Duhului Sfânt în

fiecare zi, tot aşa cum avem nevoie să respirăm.

      Este o diferenţa uriaşă între a spune o rugăciune şi a te ruga.

Rugăciunea şi traista cu merinde nu împiedică pe om în călătoria

sa. Cu cât se roagă mai mult un slujitor al Domnului, cu atât va

avea mai multă putere în toate. Doar Dumnezeu schimbă inimile

oamenilor. Noi, oricât am spune, nimic nu izbândim. Ci noi să ne

rugăm. Rugăciunea şi pocăinţa reface ADN-ul.

                                  Despre isihie 

          Începand din veacul al 6-lea în Biserica Răsăriteană a apărut o

tradiţie a rugăciunii cunoscută ca isihasm. Isihasm vine din cuvântul

grecesc isihia, care înseamnă linişte lăuntrică. Isihia este înţeleasă ca

fiind cea mai înaltă realizare a vieţii duhovniceşti, o viaţă în care

trupul şi mintea sunt aduse la o absolută reculegere şi pace lăuntrică,

spre a deveni conştienţi de uimitoarea pace şi linişte de care este

înconjurat Dumnezeu. Ca să te rogi, trebuie să te linişteşti. Ca să

ajungi să-ţi cunoşti copiii, trebuie să te linişteşti. Ca să ajungi să-ţi

cunoşti soţia, trebuie să te linişteşti. Ca să ajungi să te cunoşti pe tine

însuţi, trebuie să te linişteşti. Ca să ajungi să-L cunoşti pe Dumnezeu,

trebuie să te linişteşti.

Sunt foarte puţini aceia dintre noi ce pot fi destul de liniştiţi ca

să-l audă pe Dumnezeu vorbind. Căci înainte de a-L putea auzi pe El,

trebuie să ne retragem în cămara noastră şi să închidem uşa.

                          Despre post şi rugăciune

       Oamenilor le cade greu să poastească deşi pâinea şi verdeţurile

sunt îngăduite chiar şi în zilele cele mai aspre de post, şi cu toate că

fără post nimeni nu-şi poate curăţi mintea şi conştiinţa. Iar El cel

Preacurat, Care nu avea de ce să se curăţească a postit patruzeci de

zile fără pâine, fără verdeţuri şi fără apă (vezi Matei 4:2).

        Rugăciunea îi este omului o luptă, - şi rugăciunea din Biserică şi

rugăciunea de unul singur - cu toate că rugăciunea este o scară ce îl

ridică pe om din ţărână şi din vieţuirea animalică, la Dumnezeu. Iar

Cel care, în trup fiind, stătea cu oamenii la capătul de jos al scării

vieţii şi în duh în vârful ei, mergea bucuros să Se roage în Sinagogă şi

petrecea nopţi întregi rugându-Se în singurătate.

     La ceasul rugăciunii să ne amintim că suntem praf şi cenuşă. Să

stăm înaintea lui Dumnezeu cu frică şi cu cutremur, ca prin plecare

capului să se plece şi cugetul nostru.

       Rugaţi-vă neîncetat: Doamne, miluieşte-mă! Doamne, nu mă

părăsi! Doamne, dă-mi gând bun! Îndepărtează de la mine toate

gândurile viclene!

    Pentru rugăciunea de la Biserică sau de acasă să ne îmbrăcăm în

haina vinovăţiei din cap până în picioare ştiind că rugăciunea este

ascultată de Dumnezeu.

           Cel mai anevoios este să te rogi lui Dumnezeu neîncetat.

Trebuie să ne rugăm cu ochii deschişi. Noi nu facem hipnotism.

       Când ne rugăm pentru un om, ne rugăm cu ochii deschişi.