Lacasul ingerilor

Undeva, la marginea Bucurestiului, exista un loc de ingrijire si mangaiere pentru bolnavii de cancer, carora drumurile vietii li se inchid. Patronat de un om cu inima aprinsa de bunatate, dr. Pavel Chirila, si de un duhovnic care stie sa imblanzeasca moartea, parintele Zosima, la Centrul "Sf. Irina" iubirea ia chipul lui Dumnezeu

Privesti in jur stingher si iti vine sa mergi doar in varful picioarelor. E limpede ca esti un intrus, ca deranjezi. In asezamantul medical "Sf. Irina", pe holuri sau in saloane, nimeni nu scoate o vorba, cufundand micul spital de la marginea Bucurestiului intr-o liniste grea si prelunga, ca noptile geroase ale unei ierni ce pare sa nu se mai sfarseasca.
La "Sf. Irina", unde se ingrijesc bolnavii de cancer in stare terminala, durerea e la ea acasa - vie si palpabila. Cu putin curaj, poti pune mana pe ea. In intensitatea ei acuta, durerea are adancime, culoare si contur. E aspra si are muchii ascutite. Dincolo de ea, ca o binemeritata

rasplata, se intampla ca pe unii bolnavi sa-i astepte la capat lumina si impacarea sufleteasca, cu tot ce se cuvine a fi implinit pentru marea pregatire a intalnirii cu Dumnezeu.
La "Sf. Irina", afli multe despre durere, singuratate, mangaiere si speranta. Afli, mai ales, despre credinta in Dumnezeu. La "Sf. Irina", nimeni nu-si povesteste viata cu cele bune sau rele ale ei, ci asculta. In vecinatatea insistenta a mortii, aici se preda cea mai tacuta si cutremuratoare lectie de viata. Poate, ultima.

Pe patul mortii, incepi sa-ti inveti viata

De cum pasesti in asezamantul medical "Sf. Irina", simti o emotie aparte, ca atunci cand te-ai afla intr-un paraclis sau o pestera de pustnic. Ceva special, dincolo de vointa ta, te impiedica sa inaintezi dezinvolt, sa vorbesti altcumva decat in soapta sau sa pui intrebari nelalocul lor. In spitalul celor fara mari sanse de vindecare, durerea si suferinta atroce, pe care le banuiesti dincolo de usile mereu inchise ale saloanelor, par a se desfasura intr-o alta incapere a timpului, intr-o alta tacere - una religioasa, liturgica parca. Parintele Zosima, duhovnicul asezamantului, ii spune cumva la fel, dar cu alte cuvinte, numind-o "liniste lichefiata", palpabila, unduita si sonora parca; "tacere inrourata", ce umezeste buzele uscate de arsita suferintei, inainte ca somnul final si fara vise sa-i cuprinda pe cei bolnavi, osteniti si insetati de dreptate.
De cate ori vine vorba de "Sf. Irina" si de rabdarea uneori sfanta a celor pe care ii ingrijeste spiritual, zi de zi si la orice ora din noapte, parintele pare sa devina usor contemplativ si filosof. Moartea e un bun profesor. Mereu ai ce invata in preajma ei. E ca intunericul care sporeste orbitor tasnirea luminoasa a unei simple scanteieri. Inveti ca duhovnic, inveti ca simplu om. "Pe patul mortii, incepi sa ai timp", constata parintele. "In acele clipe, timpul incetineste si se dilata in bulboane adanci, pe care le umpli cu amintiri si regrete. Nu e o simpla vorba ca prin fata ochilor iti trece, fragmentar si pe sarite, filmul vietii... Pe patul mortii, incepi sa-ti inveti viata".

Parintele Zosima, duhovnicul asezamantului

Ca un crestin adevarat, in timp ce viziteaza cele noua saloane ale asezamantului, parintele se intareste pe sine si ii incurajeaza pe bolnavi cu vorbele Apostolului Pavel, care spune raspicat ca moartea nu e pedeapsa, ci "castig"; nu e sfarsit, ci inceput. E plansul si durerea femeii inainte de a naste. E graul pus de cu toamna sub brazda. Trebuie sa moara clipa prezenta, pentru a da roada vie si bogata celei viitoare.
E adevarat ca uneori parintele isi umezeste ochii a regret, atunci cand vine vorba despre unii bolnavi care ii intorc invartosati spatele si vor sa moara nespovediti, fara lumanare la capatai, fara ultima Impartasanie. Nu intelege acest refuz al celor sfinte, dar tot el se intareste, alunga gandul judecarii aproapelui si se imbarbateaza, rostind frumos, aproape filocalic: "Noi, ortodocsii, nu avem certitudini. Noi avem doar nadejde".
Aceeasi nadejde, desigur, a iscat la "Sf. Irina" o regula nescrisa, dar respectata cu sfintenie de toata lumea - nimanui nu-i este ingaduit sa pronunte cuvintele "moarte", "cancer" sau "faza terminala". In micul spital, numele bolii e prezent doar in perifraza si alint. E asa cum sta scris la intrarea strajuita de doi mesteceni alburii si nostalgici: Centru de ingrijiri paliative, Fundatie ortodox caritabila sau, mai simplu, Hospice "Sf. Irina".

Tacerea care naste urlete

Elegant, cu ferestre largi si pline de lumina, ascuns discret privirilor de orice fel si mirosind inca de la intrare a curat si a tamaie, micul spital fondat de doctorul Pavel Chirila e o picatura de mangaiere intr-un ocean de suferinta. La "hospis" vin toti dezmostenitii soartei - oameni batrani, saraci si, mai ales, singuri. Oameni alungati din alte spitale. Oameni ai strazii, deci ai nimanui. Oameni care nu au nici o ruda, decat pe "aproapele" pomenit generic de Hristos - un parinte duhovnic si o echipa de asistente voluntare, miloase si pline de afectiune. Elena Tacu e una din ele. Daca o intrebi de ce si-a ales povara acestei meserii, isi coboara inocent privirea in pamant, de parca s-ar rusina de slabiciunea ei pentru suferinta altora. Daca o iscodesti si insisti sa afli de la ea tulburatoare povesti de viata, se incrunta putin suparata si vocea ei devine neasteptat de taioasa: "Aici nu se implinesc povesti, ci destine... Aici si numai aici gasesti cuvintele din Pateric: "Sa stai mereu cu gandul la moarte si sa cugeti". Vezi cu ochii tai si traiesti aievea aceste cuvinte. Nu mai e ca atunci cand le auzi rostite de altii".

Dr. Pavel Chirila

Imbracata in haine simple si cernite, aproape monahale, Elena Tacu are o privire de om iluminat. Se vede ca sederea indelunga la capataiul bolnavilor i-a limpezit multe din gandurile si ezitarile ei de adolescent intarziat. Se vede ca acum socoteste altfel pretul vietii. Nu vorbeste prea mult si nici nu face caz de toate descoperirile ei, dar refugiul ei de odihna o arata asa cum este ea in realitate - sensibila, iubitoare de pictura si frumos, dar, mai ales, credincioasa, cu multa ravna la Sfantul Serafim de Sarov si Sfantul Nectarie, cel ajutator in multe boli fara de leac.
Sfioasa, ne indeparteaza laudele si abia intr-un tarziu, dupa lungi insistente, accepta sa recunoasca ceea ce putea sa vada oricine cu ochiul liber - ca pentru ea, frumosul, poezia sau pictura nu sunt o simpla joaca artistica, ci chiar felul ei de a se salva de durerea din jur, felul ei de a se ruga Domnului sa o intareasca, pentru ca la randul ei sa intareasca si ea pe altii. Trebuie sa fii puternic ca sa poti sprijini pe umarul tau fruntea transpirata a unui muribund. Trebuie sa ai multa stapanire de sine sa constati ca tacerea unui copil de noua ani poate umple un intreg salon de urlete, asa cum trebuie sa stai neclintit in credinta ca sa auzi strigatul de ajutor al acelui copil si sa vezi ca nu poti face nimic pentru el.
Intr-un caiet obisnuit, de etern elev in ale vietii, Elena Tacu si-a notat unele ganduri si cate ceva din intamplarile traite la "Sf. Irina". Caietul acesta e o confesiune si un jurnal de front, un omagiu adus clipei, dar si o tulburatoare marturie a felului in care luptam, ne pregatim si murim, uneori invingand chiar moartea.

Intalnire cu ingerul

Fiecare paraseste viata in felul sau - unii incruntati si incercati de ispite; altii senin, cu iertarea si rugaciunea lui Iisus pe buze. Nu suntem tipare intru nimic, dar un lucru e sigur si comun tuturor - la Centrul de ingrijiri paliative "Sf. Irina" se sufera greu, muceniceste, intr-o lupta din care razbate miraculos o invatatura, o lumina salvatoare, un acord final plin de optimism
si incredere. Unora, Dumnezeu le da rabdare, pocainta si lacrimi. Altora, li se arata ingerul Domnului atat de aievea incat pot discuta cu el fata catre fata, asa cum a patit nu de mult o femeie care l-a intrebat cand o sa mai vina, pentru ca doua zile mai tarziu sa moara, asa cum ii promisese ingerul: "Am sa te ajut. Ce-a fost mult acum s-a facut putin".

Asezamantul "Sfanta Irina"

La "Sf. Irina" ceea ce nu mai poate face morfina sau calmantele cele mai puternice reuseste rugaciunea. Reuseste o vorba buna sau chiar o singura mangaiere. Parintele Zosima isi aminteste si acum, cu inima stransa de emotie, cum o batrana, o nemtoaica de 102 ani, refugiata la Bucuresti in timpul primului razboi, avea niste dureri atat de mari, incat asistenta, nemaistiind ce sa faca, a luat-o in brate si, leganand-o, a sarutat-o pe fruntea imbrobonita de sudoarea suferintei. Brusc, ca un miracol, durerile au incetat, facand-o pe batrana sa multumeasca intr-o germana confuza si sa-i intoarca suav sarutul asistentei. Asa a murit, cu buzele lipite de fruntea unei straine, ce-i oferise ultimul dar de care avea nevoie ca sa plece linistit si frumos din aceasta lume - un gest tandru, de iubire.
Multe intamplari te pot impresiona la "Sf. Irina", in linistea durerii intretaiate arar de un geamat, un fosnet sau un oftat prelung. O batrana profesoara de 70 de ani s-a chinuit mai multe luni, pana cand a cerut intr-o zi sa vina sotul ei, si preotul Zosima sa le faca nunta de aur. Trei zile mai tarziu, femeia a murit. A plecat impacata si cu un mic buchetel de mireasa in brate. Un alt batran, evreu fiind, a cerut sa se boteze si, dupa Sfanta Impartasanie, si-a dat ultima suflare cu rugaciunea inimii pe buze. Cu adevarat cutremurator la "Sf. Irina" este insa altceva - lectia data de cei tacuti si intariti in rabdare; felul demn, neclintit si impacat cu sine in care unii bolnavi suporta zvarcolirile finale ale bolii. E o lectie din care multi ar avea de invatat - chiar si monahii cei mai intariti. Sau cum frumos spune parintele Zosima: "E o lectie vie a Sfintilor Parinti. Ei vorbesc despre bolile cele grele ce duc in rai... Sa nu-i judecam pe cei bolnavi si chinuiti. S-ar putea ca unii din acesti dezmosteniti ai soartei sa fure inaintea noastra raiul, asa cum a furat raiul talharul pe cruce".

P.S. Nu am scris aproape nici un cuvant despre doctorul Pavel Chirila si minunata sa lucrare de la "Sf. Irina". Tacerea noastra e omagiu si evlavie pentru discretia cu care se strecoara pe holurile hospisului, nu pentru a verifica sau a da ordine, ci doar pentru a vedea ce lipsuri si nevoi mai sunt de acoperit. Din zi in zi, sunt tot mai multe.

Cine vrea sa ajute Asezamantul "Sf. Irina" poate dona bani in contul RO11PIRB4201700750001000, deschis la Piraeus Bank Bucuresti, sucursala Carol.

Foto: Horia Turcanu (2)

articol preluat din formula AS

http://www.formula-as.ro/2010/907/spiritualitate-39/lacasul-ingerilor-12170

Sfanta Irina

 

Sfanta Irina a fost singura fiica a lui Liciniu, rege in cetatea Maghedon. Sfanta Mucenita Irina s-a nascut pagana, iar numele ei a fost la inceput Penelope. Cand a implinit sase ani, tatal ei a zidit pentru ea, dincolo de cetate, un turn cu multe camere. A fost inchisa in acest turn, impreuna cu 13 fecioare, o invatatoare cu numele Caria si cu Apelian, un batran intelept.

Intr-o noapte, i-a aparut in vis ingerul lui Dumnezeu care i-a spus: Penelope, de-acum nu te vei mai numi asa, ci Irina ("pace"), si vei fi multora scapare si adapostire si prin tine se vor mantui multe suflete, iar numele tau va fi mare in toata lumea”.

Sfanta Irina a aflat despre Hristos de la Apelian si a primit botezul de la Sfantul Timotei, ucenicul Sfantului Apostol Pavel.

Trecerea sa la crestinism l-a infuriat pe tatal ei, motiv pentru care a dorit sa o supuna la diferite torturi. Prin darul primit de la Dumnezeu, Sfanta Irina il va converti in chip minunat pe tatal ei la crestinism.

A fost supusa la multe chinuri in vremea a patru imparati. Regele Sedechia a ingropat-o pana la gat intr-o groapa umpluta cu serpi si cu scorpioni, dar ingerul Domnului a pazit-o pe sfanta fecioara mucenita intreaga. Apoi regele a incercat sa o taie in doua cu fierastraul, dar fierastraul s-a frant de trupul ei ca si cand trupul ar fi fost de marmura. Acelasi rege a legat-o de o roata de moara sub o moara de apa si a dat drumul suvoiului, nadajduind ca asa fecioara mucenita se va ineca. Dar apa nu a curs, ci a stat pe loc, iar fecioara a ramas vie si nevatamata.

Regele Sapor, fiul regelui Sedechia i-a pus in picioare incaltaminte de fier, i-a incarcat in spate un sac de nisip, a inhamat-o la o caruta si a pus sa fie manata ca un animal cale lunga dincolo de cetate. "Cu adevarat sunt ca o vita inaintea Ta, O Doamne!" a rostit mucenita, alergand legata in urma tortionarilor ei. Dar ingerul Domnului a cutremurat pamantul, iar pamantul s-a deschis si i-a inghitit pe chinuitori. Supravietuind tuturor torturilor, multi pagani au lepadat paganismul si au alergat la Hristos crezand si botezandu-se.

Irina a intrat in cetatea lui Callinicus pentru predicarea Evangheliei. Regele de atunci al cetatii, Numerian, a aruncat-o consecutiv in trei tauri din metal incins. Dar ea nu a murit.

Cand Irina a sosit in cetatea Mesembria, a fost omorata de regele Sapur, dar Dumnezeu a inviat-o. Regele si multi din popor, vazand aceasta, au crezut in Hristos si s-au botezat.

In cele din urma, Sfanta Mucenita Irina s-a intins intr-un sicriu si i-a poruncit lui Apelian sa-l inchida. Dupa patru zile, cand au deschis sicriul, au vazut ca trupul Irinei nu mai era in el. Asa a proslavit-o Dumnezeu in veci pe Sfanta Mare Mucenita Irina.

Tot astazi, Biserica face pomenirea Sfintilor Mucenici Neofit, Gaie si Gaian.

Maine, facem pomenirea Sfantului si Dreptului Iov.

Sursa: CrestinOrtodox.ro