Icoana - privire în lumea veacului viitor

ICOANA Maicii Domnului 

DE LA BISERICA SF VOIEVOZI BUCIUMI 

Cristian-Constantin Bostan

Prima duminică a Postului Sfintelor Paşti e închinată, conform predaniei lăsate de Sfinţii Părinţi ai Bisericii noastre, sfintelor icoane şi celor care au suferit pentru ele în timpul prigoanei iconoclaste. Ea ne aduce aminte de biruinţa Adevărului împotriva tuturor ereziilor care au zdruncinat Biserica lui Hristos de-a lungul istoriei şi, mai cu seamă, asupra celor care dispreţuiau icoanele, afirmând că Dumnezeu nu poate fi reprezentat nicicum prin culorile unei imagini pictate.
Prin Întruparea Sa, Dumnezeu a oferit oamenilor posibilitatea de a se îndumnezei, a dat tuturor celor care cred în numele Lui putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu (Ioan 1, 12). Astfel, făcându-Se văzut şi pipăit, Mântuitorul poate fi înfăţişat în icoană ca un Om. Icoanele sunt astăzi o prezenţă nelipsită din viaţa oricărui creştin. Orice rugăciune, fie ea făcută în biserică sau în liniştea propriului cămin, e însoţită de sfintele icoane. Ele însoţesc viaţa creştinului pretutindeni.

Tradiţia Bisericii ne mărturiseşte că icoanele datează din primele secole ale creştinismului. Eusebiu de Cezareea, cel mai de seamă istoric al Bisericii primelor veacuri, afirmă şi el în "Istoria Bisericească": "Am văzut o mulţime de portrete ale Mântuitorului, ale lui Petru şi Pavel, care s-au păstrat până astăzi", acest lucru dovedind că icoana a fost parte integrantă a creştinismului încă de la întemeierea lui.

Propovăduirea creştinismului s-a realizat dintru început de Biserică prin cuvânt şi icoană. Tocmai de aceea, printre hotărârile Sinodului al VII-lea Ecumenic, Sfinţii Părinţi au putut spune: "Tradiţia alcătuirii icoanelor a existat încă din vremea propovăduirii creştinismului de către Sfinţii Apostoli. Iconografia nu este nicidecum invenţia pictorilor, ci, dimpotrivă, o lege stabilită şi o tradiţie a Bisericii soborniceşti". Aşa se explică apariţia sa în Biserică şi modul în care, în tăcere, şi-a ocupat locul firesc în viaţa creştinului. Deja din secolul al IV-lea, mai mulţi Sfinţi Părinţi ai Bisericii, precum Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie Teologul, Sfântul Grigorie de Nyssa, Sfântul Ioan Gură de Aur şi alţii, fac referire în scrierile lor la icoane ca la o practică firească a Bisericii.

În chipul lui Hristos ca Om regăsim întreaga Sa dumnezeire

Atunci când noi cinstim o icoană, nu cinstim pictura în sine, nici materialul din care este făcută ea, ci ne închinăm Adevărului reprezentat de chipul înfăţişat în icoană, ca Adevăr transmis de Biserică dintotdeauna. Aşa au procedat creştinii dintotdeauna, fără a fi nevoie, la început, de o formulare teoretică deplină; abia mai târziu, la Sinodul al VII-lea Ecumenic, din cauza apariţiei ereziilor şi învăţăturilor greşite, învăţătura s-a formulat cu precizie. "Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; Fiul cel Unul-Născut care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut" (Ioan 1, 18). Prin Întruparea Sa, Hristos revelează lumii, în dumnezeirea Sa, Chipul Tatălui, căci "Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl" (Ioan 14, 9). 

Noi nu ştim cum este Dumnezeu în Sine, dar ştim că Dumnezeu-Fiul, după întrupare, nu mai este despărţit de trupul şi înfăţişarea omenească şi deci în imaginea lui Hristos ca Om regăsim întreaga Sa dumnezeire, găsim pe Însuşi Dumnezeu. Înfăţişându-L pe Mântuitorul, icoana nu înfăţişează doar dumnezeirea sau umanitatea Sa, ci Persoana Sa, în care ambele firi se unesc în chip nedespărţit şi neîmpărţit. Hristos nu ni L-a revelat pe Tatăl doar prin cuvintele Sale, regăsite în Sfânta Scriptură, ci şi prin Chipul Său, Chip al lui Dumnezeu. Părintele Petroniu Tănase, recent trecut întru lumina Sfintei Treimi, spunea frumos într-una din cuvântările sale că "icoana este o deschizătură în lumea veacului viitor, prin care vedem pe Dumnezeu cu ochi trupeşti. De aceea, când ne uităm la icoană, ochii nu se opresc la materia din care este făcută - lemnul şi culoarea -, ci mintea trece dincolo de ea şi se înalţă la o cunoaştere de taină a celor nevăzute".

                      Cinstirea adusă icoanei se transmite celui care e zugrăvit în ea

Icoana e "fereastra noastră către Cer" - o expresie adesea folosită şi cât se poate de adevărată. Preasfinţitul Kallistos Ware, cunoscut episcop al Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol şi profesor de teologie ortodoxă la Universitatea din Oxford, spune că icoana este mai mult decât o fereastră. Nu este doar o fereastră prin deschizătura căreia poţi vedea frumuseţea celor spre care este ea deschisă, ci "icoana este şi uşă către cer", deoarece, trecând prin ea, devenim parte a Cerului şi ne întâlnim cu cel reprezentat faţă către faţă. Icoana face legătură nemijlocită între noi şi persoana reprezentată şi dă posibilitatea comuniunii cu el şi posibilitatea de a-l cunoaşte. Datorită acestei legături, după cum spun Sfinţii Părinţi, cinstirea adusă icoanei se transmite celui care e zugrăvit în ea.

Icoanele folosesc imagini şi forme luate din lumea materială pentru a transmite revelaţia lumii divine şi a o face accesibilă înţelegerii şi contemplării. Putem să afirmăm fără nici o îndoială că actualul chip al lui Iisus din Biserica Ortodoxă redă elemente caracteristice feţei Lui, păstrate tocmai din vremea Apostolilor prin Tradiţia Bisericii. Tocmai de aceea, cărţile de pictură bisericească prescriu cu meticulozitate detaliile de care trebuie să se ţină seama la zugrăvirea chipului Mântuitorului Hristos. Nu orice iconar este înzestrat cu mare talent, nici nu se învredniceşte de o inspiraţie suprafirească, drept care Biserica a început să stabilească regulile după care trebuie zugrăvite toate icoanele, ca ele să exprime mereu Adevărul transmis prin Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie. Acordul dintre cuvânt şi icoană a fost exprimat cu deosebită claritate în hotărârea Sinodului al VII-lea Ecumenic. Prin glasul Părinţilor Sinodului, Biserica a dispus ca cinstirea icoanelor să fie asemenea celei închinării arătate Sfintei Cruci şi Sfintei Scripturi: asemenea Sfintei Cruci, ca simbol distinctiv al creştinismului şi Sfintei Scripturi, datorită corespondenţei totale între cuvânt şi imagine. "Păstrăm, fără inovaţii, toate tradiţiile Bisericii stabilite pentru noi, fie ele scrise sau nu, una fiind pictarea icoanelor în acord cu ceea ce Sfânta Evanghelie predică şi istoriseşte ş...ţ. Căci dacă una e arătată de cealaltă, atunci una se lămureşte prin cealaltă", spun Părinţii Sinodului VII. De aici înţelegem că Biserica nu vede în icoană o simplă artă servind pentru a ilustra Sfânta Scriptură, ci o corespondenţă totală între una şi cealaltă şi, de aceea, icoanei îi este atribuită aceeaşi cinstire ca şi Sfintei Scripturi.

Negarea icoanei este o negare a adevărului Întrupării

Chipul lui Hristos este o mărturie a venirii Sale şi a vieţuirii Sale în trup, aşa încât, în ochii Bisericii, negarea icoanei lui Hristos apare ca o negare a Adevărului şi a faptului că El s-a făcut om. Apărând icoana în perioada iconoclasmului, Biserica nu apăra doar rolul ei educativ şi, cu atât mai puţin, valoarea ei estetică, ci înseşi fundamentele credinţei creştine, mărturia vizibilă că Dumnezeu S-a făcut om, ca temei al mântuirii noastre. "Am văzut chipul omenesc al lui Dumnezeu şi sufletul meu s-a mântuit", spunea Sfântul Ioan Damaschin. Înţelegând astfel icoana, nu ne mai pot mira fermitatea şi dăruirea deplină a apărătorilor ei, care au înfruntat tortura şi moartea în perioada întunecată a iconoclasmului.