INVATATURI ORTODOXE DESPRE RABDARE SI NADEJDE

DUMNEZEU SA VA BINECUVANTEZE!


Cunoaştem faptul că pentru spiritualitatea ortodoxă viaţa duhovnicească este o permanentă mergere înainte, o permanentă epectază către culmile desăvârşirii – care trebuie abordată existenţial şi trebuie trăită până la ţinta ei supremă care este unirea cu Dumnezeu, îndumnezeirea. Această înaintare către desăvârşire nu este doar un urcuş, treptat şi uniform, ci poartă permanent în sine caracterul unei lupte încordate în vederea dobândirii asemănării cu Dumnezeu, prin har şi lucrare. Viaţa duhovnicească, după cum o demonstrează experienţa marilor Părinţi duhovniceşti, se desfăşoară între adâncurile păcatului şi piscurile virtuţilor. Drumul către virtute trece, obligatoriu şi inevitabil, prin podoaba încercărilor duhovniceşti, a ispitelor şi necazurilor, a „supărărilor fără de voie”1, a „pătimirilor fără de voie”2. „Pentru aceea, ascetica ortodoxă face din răbdarea acestora o adevărată virtute – fiind socotită a şasea în lista tradiţională a virtuţilor, şi este pusă în legătură cu smerenia şi iubirea, căci scopul lor fundamental este dobândirea smereniei sau a smeritei cugetări – care duce la adevărata iubire de Dumnezeu şi de oameni. Înţelegerea adevăratelor dimensiuni duhovniceşti ne apropie de ţinta vieţii creştine, încercarea de a le evita, eschivarea sau aparentul lor refuz, le înmulţesc, împovărându-ne înaintarea” . În justificarea acestei concepţii, spiritualitatea filocalică dezvoltă o învăţătură duhovnicească de o deosebită profunzime – pe care, pe câteva, vom încerca să le scoatem în evidenţă în rândurile următoare.

O primă idee ar fi aceea a necesităţii lor. Aceste încercări, ne spune Sfântul Isaac Sirul, sunt „neapărat folositoare oamenilor”3, indiferent de treapta lor duhovnicească. Ele sunt necesare atât celor păcătoşi, pentru a-i întoarce la adevărata viaţă spirituală, cât şi celor îmbunătăţiţi duhovniceşte, pentru a-i cosolida şi ajuta să progreseze, în continuare, în asemănarea cu Dumnezeu. Acelaşi Sfânt Isaac Sirul spune că „acela care fuge de ispite sau de încercări, fuge, de fapt, de virtute”4. Vorbind despre încercările sau necazurile trupeşti şi despre cele sufleteşti, el ne îndeamnă să ne pregătim cu toată puterea pentru cele trupeşti, căci fără de acestea nu putem înainta spre desăvârşire, nu putem ajunge la lumina cea dumnezeiască. Însă faţă de cele sufleteşti ne îndeamnă să ne ferim a le trăi, cerând ajutorul şi paza lui Dumnezeu.

Necazurile intră în mod necesar în iconomia mântuirii, „cel ce le primeşte fiind scutit de necazurile veşnice”5. Există o alternanţă regulată, un echilibru, între bucurii şi necazuri în lumea aceasta. De multe ori, lucrurile care ne-au adus, cândva, bucurii mai târziu ne pricinuiesc necazuri şi dureri precum şi invers. În lucrurile care ne-au produs tristeţe şi necaz, se arată mila şi răsplata lui Dumnezeu care devin prilejuri de bucurie duhovnicească. Puterea sau rezistenţa noastră la încercări este un mod de a proba dragostea noastră faţă de Dumnezeu. Cuviosul Nichita Stithatul consideră încercările ca fiind „mijlocul cel mai eficient de probare a prezenţei sau a lipsei iubirii faţă de Creator, căci prin ele Dumnezeu urmăreşte să vadă aplecarea sufletului nostru, spre cine se înclină şi cui se dăruieşte el: Creatorului sau ispitelor lumii acesteia”6. Aşadar, răbdarea duhovnicească a încercărilor ne apropie de Dumnezeu. „La început cel încercat se roagă lui Dumnezeu ca un străin, dar, pe măsura răbdării lor se apropie de Dumnezeu, devenindu-i fiu adevărat”7. Calea apropierii de Dumnezeu nu poate fi alta, pentru Părinţii filocalici, decât cea a încercărilor, a luptei, a lepădării şi biruirii vrăşmaşului.

Referindu-ne la cauzele încercărilor trebuie să menţionăm faptul că există o pedagogie divină, în baza căreia încercările sunt necesare tuturor, pentru exerciţiul duhovnicesc. „Încercarea – spune Sfântul Isaac Sirul – este de folos oricărui om… Cei ce se nevoiesc sunt încercaţi, ca să sporească în bogăţia lor, cei leneşi, ca să se păzească de cele ce-i vatămă…”.

Stelian Gombos


Dragostea Domnului

Se spune ca, odata, un om mergea printr-un desert. Nu mai putea de oboseala; nu mancase nimic de mai multe zile, apa nu mai avea, iar soarele puternic il topea cu razele sale de foc. In afara de intinderea nesfirsita de nisip dogoritor, nu se vedea decit urmele omului, urmele pasilor sai.
Deodata insa, omul a observat ca alaturi de el au aparut si alte urme, ca si cind mai era cineva, o persoana ce mergea o data cu ea si ale carei urme le putea vedea alaturi de ale sale. Speriat, a strigat:
-De ce sunt patru urme pe nisip, cind eu sunt singur? Cine esti si de ce nu te vad?
Dar o voce i-a raspuns:
-Sunt Dumnezeu! Nu esti singur, fiindca Eu merg alaturi de tine. Astfel, vei fi ocrotit de orice rau si vei ajunge cu bine la capat!
Omul a cazut in genunchi si i-a multumit Domnului ca S-a indurat de el, dupa care si-a continuat drumul, convins ca acum v-a reusi. Si a mers, a mers, pina cind intr-un final a simtit ca nu mai poate face un pas macar. Cazut in genuchi a privit in spate si...ce i-a fost dat sa vada? Pe nisip, nu se vedeau decit urmele pasilor sai.
-Doamne, a spus omul indurerat, de ce m-ai parasit, de ce nu sunt decit doua urme in nisip?
Dar aceeasi voce i-a raspuns cu blindete:
-Pentru ca, pina acum, Eu te-am dus in brate.
Deodata, omul nostru a simtit ceva rece, rece si a deschis ochii. Visase. Toropit de oboseala, incins de lumina soarelui, cazuse in nisip, ajuns la capatul puterilor. Dar, in timpul somnului fusese gasit de o caravana. Citiva negustori il ridicasera si il stropira cu apa. Atunci cind a simtit apa rece pe fata s-a trezit, amintindu-si de visul sau.
-Binecuvintat sa fie Domnul! - a strigat omul. Cum m-ati gasit?
-Am vazut niste urme in nisip, si ne-a, dat seama ca cineva s-a ratacit. Erau int-adevar urmele tale.
-Voi credeti ca urmele mele v-au adus aici? Nu, Dumnezeu, care S-a indurat de suferinta mea, El v-a calauzit pasii spre mine, altfel as fi murit.
Sunt unii oameni care nu vad ca Dumnezeu se ingrijeste de ei. Nu vad ca Domnul, din iubire, cauta mereu sa ii ajute. ei uita de cele sfinte si de Dumnezeu, dar Dumnezeu nu uita niciodata de ei. Ferice de aceia care vad ca toate - sanatatea, puterea de munca, fericirea tin de Dumnezeu si ca doar prin puterea Lui putem fi mantuiti. Ferice de aceia care au mereu incredere in ajutorul Domnului
Trimiteți un comentariu

DACA VREI SA ASCULTI...PORNESTE...

Ruga catre Dumnezeu

Previzualizaţi

Doamne, Da-le tuturor celor care mi-au vrut raul, atata fericire pe masura raului pe care ei mi l-au dorit.
Doamne, Da-la celor care nu ma plac, atata placere pe masura neplacerilor pe care ei mi le doresc.
Doamne, Da-le celor care m-au crezut prost, atata intelepciune functie de cata prostie au crezut ca am eu.
Doamne, Fie-ti mila de cei care nu mi-au aratat ce e mila.
Doamne, Da-le celor care mi-au refuzat dragostea, toata dragostea pe care eu nu am putut sa le-o ofer.
Doamne, Te mai rog ca tuturor celor pe care eu i-am intristat sa le dai numai lucruri vesele de care sa se bucure cat mai mult.
Doamne, tuturor celor care m-au lovit, mangaie-i si iarta-i, pentru ca eu i-am iertat demult, si nu lasa sa fie loviti de nimeni.
Doamne, celor care ma urasc, da-le numai iubire pentru ca ura ii duce la pierzanie.
Doamne, nu ma lasa sa urasc pe nimeni, indiferent de cat de mult ma displace celalalt.
Doamne, daca nu te superi, te mai rog ceva, desi stiu ca sunt doar un biet pacatos care de multe ori uita de Tine. Te mai rog ca toti cei cu care ma voi intalni in acest an sa aibe parte numai de noroc, fericire, iubire si sanatate si sa fie mereu plini de energie si iubiti de toti.

c3

Lista mea de bloguri

cod

Postări populare