INVĂTĂTURA DE CREDINTA CRESTIN ORTODOXĂ

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

                                Cuvânt înainte

              Nevoia unei «Cărţi de Învăţătură», care să cuprindă pe scurt

şi pe înţelesul tuturor adevărurile de credinţă ale Sfintei noastre

Biserici Ortodoxe a Răsăritului, se făcuse simţită de multă vreme, atât

de slujitorii altarelor, cât şi de credincioşii Bisericii noastre.

Vechea «Mărturisire Ortodoxă», operă a marelui mitropolit al

Kievului Petru Movilă (1596 - 1646), de care s-au slujit înaintaşii

noştri şi care a folosit atât de mult nenumăratelor generaţii de

credincioşi, pentru întărirea în credinţă, nu se mai păutea găsi decât cu

greu. Şi «Mărturisirea Ortodoxă» a cunoscut, la noi, cea mai largă

răspândire, nu numai pentru că a constituit singurul dreptar de

învăţătură şi de viaţă creştină, pentru marea mulţime a credincioşilor,

ci şi pentru faptul că ea este strâns legată de trecutul Bisericii

Ortodoxe Române. Într-adevăr, în lupta pe care Ortodoxia a dus-o în

trecut, atât împotriva încercărilor catolicismului de a se infiltra

prin prozelitism în mijlocul credincioşilor ortodocşi, cât şi

împotriva protestantismului, care caută să falsifice adevărurile de

credinţă ale Bisericii Ortodoxe, Sinodul de la Iaşi, întrunit în anul

1642, a opus tuturor acestor încercări «Mărturisirea Ortodoxă» a lui

Petru Movilă, care, cercetată şi tradusă în greceşte la acest Sinod şi

aprobată apoi de Sinodul local din Constantinopol, la 1643, a devenit

o adevărată pavăză a Ortodoxiei împotriva atacurilor celor de altă

credinţă.

                  Tradusă pentru întâia oară în româneşte de logofătul Radu

Greceanu şi tipărită la Buzău 1691, această «Mărturisire Ortodoxă»,

considerată drept carte simbolică a Bisericii Ortodoxe a Răsăritului, a

cunoscut la noi între 1691 şi 1932, o mare popularitate, tipărindu-se

într-un număr de 17 ediţii (10 la Bucureşti, 2 la Neamţ, 3 la Sibiu, 1 la

Buzău şi 1 la Iaşi). O nouă ediţie critică, apărută în 1942, nu a

constituit însă, o carte de largă răspândire, pentru că, în loc de o

traducere nouă, a publicat traducerea de la 1691, a lui radu Greceanu,

care, din cauza particularităţilor limbii, nu mai putea fi înţeleasă de

credincioşii Bisericii noastre.

                 Pentru împlinirea lipsei unei «Cărţi de Învăţătură», care să

pună la îndemâna credincioşilor adevărurile de credinţă şi dreptarul de

viaţă al Sfintei noastre Biserici, Sfântul Sinod, folosindu-se pe deplin

de libertatea acordată de regimul de democraţie populară tuturor

cultelor religioase din Patria noastră, a hotărât tipărirea unui dreptar de

credinţă şi de viaţă creştină, care să folosească atât slujitorilor

altarelor, în lucrarea de catehizare a credincioşilor, cât şi credincioşilor

doritori a înainta în cunoaşterea adevărurilor de credinţă ortodoxă şi în

desăvârşirea vieţii duhovniceşti. «Învăţătura de credinţă creştină

ortodoxă» păstrează şi mai departe împărţirea materiei după modelul

«Mărturisire Ortodoxă».

               Totuşi, ea reprezintă faţă de aceasta un progres deosebit. Ea

este mai bogată, dezvoltând anumite părţi pe care «Mărturisirea

Ortodoxă» le înfăţişează numai pe scurt şi aduce pe lângă temeiurile

scripturistice, în expunerea învăţăturii ortodoxe, şi o seamă de

temeiuri patristice. Limba folosită este lipsită de arhaisme, care ar fi

făcut-o neînţeleasă şi, peste tot, învăţătura este înfăţişată într-o formă

de îneles tuturor.

                 «Învăţătura de credinţă creştină ortodoxă» constituie în

acelaşi timp un Catehism, punând la dispoziţia credincioşilor Sfintei

noastre Biserici Ortodoxe, elementele de care au nevoie, pentru o

pregătire şi îndrumare duhovnicească temeinică, în scopul de a deveni

buni credincioşi ai Bisericii noastre şi devotaţi cetăţeni ai Patriei

noastre.

Dăm drumul acestei cărţi în lumea creştină ortodoxă, însoţinduo

cu binecuvântările noastre şi cu nădejdea că ea va da însutit rod

duhovnicesc.

1. Care este cea dintâi datorie şi cea mai mare grijă a

credinciosului în viaţă?

Cea dintâi datorie şi cea mai mare grijă a credinciosului în viaţă

este grija de mântuirea sufletului său. Nimic pe lume nu e mai de preţ

pentru el ca mântuirea sufletului, după cuvântul Mântuitorului, care

zice: «Ce va folosi omului de ar dobândi lumea toată şi-şi va

pierde sufletul său ? Sau ce va da omul, schimb pentru sufletul

său?» (Marcu 8:36-37).

2. Dar ce este mântuirea?

                    Mântuirea este eliberarea din robia păcatului şi a morţii şi

dobândirea vieţii de veci, în Dumnezeu. Ea ne-a fost făcută cu putinţă

de întruparea, jertfa şi învierea Domnului nostru Iisus Hristos şi ne-o

însuşim prin harul dumnezeiesc, cu care trebuie sî conlucrăm prin

credinţă şi fapte bune.

De mântuire se poate împărtăşi orice om, căci Dumnezeu

«voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi să vină la cunoştinţa

adevărului» (1Timotei 2:4).

3. Unde se găseşte adevărul care duce la mântuire?

Adevărul care duce la mântuire se găseşte în Sfânta Biserică

Ortodoxă, «stâlpul şi temelia adevărului» (1 Timotei 3:15).

4. De la cine are Sfânta Biserică Ortodoxă acest adevăr?

                 Sfânta Biserică Ortodoxă are acest adevăr de la Dumnezeu

Însuşi, vestit mai dinainte de prooroci, patriarhi şi drepţi, care au avut

o viaţă şi cugetare sfântă, şi împlinit prin Iisus Hristos Mântuitorul.

«În multe feluri şi în multe chipuri de demult Dumnezeu

grăind părinţilor prin prooroci, în zilele acestea mai de pe urmă a

grăit nouă întru Fiul, pe care L-a pus moştenitor tuturor, prin

carele şi veacurile s-au făcut. Care fiind strălucirea slavei şi chipul

ipostasei Lui şi purtând toate cu cuvântul puterii Sale...» (Evrei

1:1.3).

5. Cum a dat Dumnezeu acest adevăr?

Acest adevăr l-a dat Dumnezeu prin descoperirea Dumnezeiască.

6. Ce este descoperirea dumnezeiască?

Descoperirea sau Revelaţia Dumnezeiască este comoara de

adevăruri pe care Dumnezeu a dat-o oamenilor, pentru ca aceştia

cunoscându-L pe El, voia Lui şi lucrarea Lui, să-L cinstească după

vrednicie, să-I împlinească voia şi prin aceasta să se mântuiască.

7. Ce dovedeşte din partea lui Dumnezeu această

Descoperire?

              Descoperirea dumnezeiască dovedeşte marea iubire a lui

Dumnezeu faţă de oameni. «Dumnezeu este iubire» (1 Ioan 4:8),

iubire nesfârşită, un ocean de iubire, cum zic Sfinţii Părinţi. Ea revarsă

lumina şi căldura ei, cea mai presus de fire, asupra întregii făpturi şi o

ajută să se împărtăşească cât mai deplin de puterea cea de sus şi de

adevărul cel mântuitor.

Descoperirea lui Dumnezeu e însăşi această lumină ce ni s-a dat

din nesfârşita Lui iubire faţă de noi.

8. Dumnezeu a dat Descoperirea Sa tuturor

oamenilor?

                Descoperirea dumnezeiască a fost dată pentru toţi oamenii,

pentru că toţi au nevoie de mântuire, dar întrucât nu toţi erau vrednici

de a primi Descoperirea, de-a dreptul de la Dumnezeu, ea a fost

încredinţată anumitor oameni aleşi, care, la rândul lor, s-o vestească

celor ce doresc a o primi.

9. De ce nu toţi oamenii pot primi Descoperirea de-a

dreptul de la Dumnezeu?

Pentru nevrednicia pricinuită de necurăţia sufletului şi a

trupului lor.

10. Cine au fost vestitorii Descoperirii dumnezeieşti?

   Oamenii aleşi de Dumnezeu, în acest scop, au fost patriarhii şi

proorocii, care au primit şi au predicat începuturile Descoperirii

dumnezeieşti. Această descoperire a fost adusă oamenilor în chip

deplin de însuşi Fiul lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos,

«Lumina cea adevărată, care luminează pe tot omul ce vine în

lume» (Ioan 1:9). Mântuitorul a răspândit în lume Descoperirea

dumnezeiască prin Sfinţii Săi Apostoli şi Ucenici.

11. Este cu putinţă ca Dumnezeu

să se descopere oamenilor?

             Este cu putinţă. S-a susţinut, totuşi, de către unii înţelepţi

păgâni şi de către unii eretici că Dumnezeu nu se putea descoperi

oamenilor. Întâi, pentru că Dumnezeu cel nesfârşit, cel nematerial, cel

neschimbător şi cel veşnic nu s-ar fi putut apropia şi n-ar fi avut, deci,

cum să fie cunoscut de către ceea ce este mărginit, trupesc, schimbător

şi trecător. În al doilea rând, dacă Dumnezeu s-ar fi apropiat de fiinţele

muritoare, aceste fiinţe slabe şi neajutorate n-ar fi reuşit să cuprindă şi

să înţeleagă Descoperirea care li se făcea. Acei păgâni şi eretici

judecau aşa, pentru că ei socoteau pe Dumnezeu ca o putere

nepersonală, lipsită de viaţă şi mai ales de iubire.

           Pentru noi, creştinii, nu sunt asemenea oprelişti, fiindcă, potrivit

învăţăturii noastre, Dumnezeu este o fiinţă personală, care poate avea

legături cu alte persoane, şi deci, şi cu oamenii. Sfânta Scriptură însăşi

ne învaţă că Dumnezeu a ţinut, din cele mai depărtate timpuri, mereu

legătura cu oamenii, adică dându-le Descoperirea Sa: «În multe feluri

şi în multe chipuri de demult Dumnezeu grăind părinţilor prin

prooroci, în zilele acestea mai de pe urmă a grăit nouă întru Fiul»

(Evrei 1:1). Ca izvor al vieţii şi al iubirii, Dumnezeu se apleacă şi se

descoperă continuu oamenilor. El nu e niciodată prea sus sau prea

departe, pentru că El sălăşlueşte şi în inimile noastre.

La rândul lor, oamenii sunt vrednici de Descoperirea

dumnezeiască şi pot s-o primească. Ei sunt «chipul şi asemănarea lui

Dumnezeu» şi, prin aceasta, îndreptăţiţi la cinstea descoperirilor de

sus. Această cinste a mers până acolo, încât Descoperirea deplină

adusă de Fiul lui Dumnezeu pe pământ s-a făcut prin întruparea Sa în

om. Credinciosul poate primi Descoperirea dumnezeiească, apoi, şi

pentru că el însuşi e mistuit de dorul fierbinte după Dumnezeu.

Psalmistul lămureşte aceasta zicând: «În ce chip doreşte cerbul spre

izvoarele apelor, aşa doreşte sufletul meu spre Tine, Dumnezeule.

Însetat-a sufletul meu spre Dumnezeul cel viu; când voi veni şi mă

voi arăta feţei lui Dumnezeu?» (Psalm 41:1-2). Un scriitor

bisericesc arăta astfel suspinul inimii sale după Dumnezeu: «Că ne-ai

făcut spre a Te căuta şi neliniştit este sufletul nostru până nu se va

odihni întru Tine». Ca fiinţă înzestrată cu minte, ca «chip al lui

Dumnezeu», cum am spus, omul poate fi vrednic să primească orice

adevăruri din partea lui Dumnezeu. Acesta, în nesfârşita Sa

înţelepciune, uşurează căile de înţelegere ale adevărurilor date.

12. De ce are o autoritate mai mare Descoperirea

dumnezeiască, decât mintea omenească

în lucrarea mântuirii?

           Pentru că Descoperirea dumnezeiască nu greşeşte şi nu înşeală

niciodată, fiind garantată de Dumnezeu însuşi, care e Adevărul (Ioan

14:6), de nesfârşita Lui înţelepciune şi de împlinirea până astăzi a

atâtora din cele vestite de această Descoperire. Mintea omenească

poate înţelege unele din cele cuprinse în Descoperirea dumnezeiească,

dar ea nu poate pătrunde toată această Descoperire. Pentru ca mintea

noastră să fie întru totul de aceeaşi părere cu Descoperirea de sus, ar

trebui să cunoaştem pe Dumnezeu în fiinţa Sa. Dar cum fiinţa lui

Dumnezeu nu poate fi cunoscută, pentru că mijloacele fireşti pe care

mintea noastră ni le pune la îndemână nu ajută la acest lucru, noi

punem toată încrederea în adevărurile Descoperirii, care ne fac

cunoscut pe Dumnezeu prin predicarea sau vestirea cuvântului despre

El. Descoperirea dumnezeiească e vrednică de a fi primită de mintea

noastră. Dacă mintea îşi pune încrederea în făgăduiala unui om serios

şi vrednic de laudă, despre care ştim sigur că nu ne înşeală, de ce să nu

dăm aceeaşi crezare cuvintelor lui Dumnezeu însuşi? «Nu e mai

cuminte, zice Origen, să dăm mai multă crezare lui Dumnezeu?»

De asemenea Sfântul Ioan Gură de Aur ne îndeamnă să ne încredem

totdeauna în Dumnezeu, chiar atunci când cuvântul Lui pare a fi

împotriva felului nostru de a judeca şi de a vedea. Judecata şi vederea

noastră se pot înşela, cuvântul Lui niciodată.

15. Câte feluri de Descoperiri sunt?

                         Privită în izvorul ei, care e Dumnezeu, Descoperirea

dumnezeiească e una singură. Dacă, însă, ţinem seama de căile

folosite pentru a ajunge până la noi, Descoperirea este de două feluri:

întâi, descoperirea dată pe calea firii şi al doilea, descoperirea dată pe

calea mai presus de fire sau pe calea credinţei. Aceasta din urmă nu

poate fi primită fără ajutorul lui Dumnezeu.

14. Ce se înţelege prin Descoperirea pe calea firii?

                Se înţelege comoara de învăţături pe care natura şi firea

omenească ni le dezvăluie despre existenţa şi unele însuşiri ale lui

Dumnezeu.

Natura în mijlocul căreia trăim, ne spune că este Cineva care a

făcut-o. Mintea ne spune că zidirea trebuie să aibă un Ziditor, pentru

că nu poate fi ceva pricinuit fără un pricinuitor. Ordinea şi frumuseţea

desăvârşită a alcătuirii lumii oglindesc lucrarea unui Făcător

atotputernic, preaînţelept şi preaiubitor, întreaga fire ne grăieşte despre

Dumnezeu, după cuvântul Psalmistului: «Cerurile spun slava lui

Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria. Ziua zilei

(următoare) spune cuvânt (despre aceasta), iar noaptea nopţii

vesteşte ştiinţa. Nu sunt graiuri, nici cuvinte ale căror glasuri să

nu se audă. În tot pământul a ieşit vestirea lor şi la marginile lumii

cuvintele lor» (Psalm 18:1-4). Întreaga făptură, prin ordinea şi

armonia ei, arată ca din carte şi strigă pe Stăpânul şi Făcătorul ei,

observă Sfântul Athanasie. Chiar dacă unele popoare se închină la

pietre şi la lemne, ele ştiu că este Cineva mai mare că ele, «întreabă

lumea, podoaba cerului, şi vezi dacă nu-ţi răspund după

înţelegerea lor: "Dumnezeu ne-a făcut"». Lucrurile acestea le-au

cercetat şi nobilii filozofi şi din arta au cunoscut pe artist.

Sfântul Apostol Pavel întăreşte şi adânceşte cuvântul

Psalmistului: «Cele nevăzute ale lui (Dumnezeu) de la zidirea lumii,

din făpturi socotindu-se se văd şi veşnica puterea lui şi

Dumnezeirea, ca să fie ei fără de răspuns» (Romani 1:20).

15. Ce se înţelege prin Descoperirea pe calea mai presus de

fire sau pe calea credinţei?

                  Se înţelege Descoperirea rânduită şi dată de Dumnezeu prin

anumiţi mijlocitori pentru mântuirea oamenilor. Prin Descoperirea firii

ne ridicăm numai la adevărul că este Dumnezeu şi la câteva din

însuşirile Lui. Dacă ne-am mărgini la această Descoperire, nu ne-am

deosebi de păgânii înaintaţi ai vremurilor vechi, şi mai ales ne-am lipsi

de bucuriile şi fericirea pe care ni le-a adus Descoperirea prin credinţă.

Aceasta din urmă ne face creştini, pe când cealaltă, mărginitĂ numai

la cugetare, ne ţine doar la porţile creştinismului. Descoperirea prin

credinţă şi-a luat numele de acolo că ea poate fi primită numai de cel:

care crede.

16. Pe ce căi s-a dat oamenilor Descoperirea prin credinţă?

Ea a fost dată uneori prin anumite semne minunate, pe care

omul le cunoaşte prin simţuri; de pildă arătarea lui Dumnezeu către

Avraam, sub chipul a trei bărbaţi, la stejarul lui Mamvri (Facerea 18:

1-2), sau arătarea Mântuitorului după Înviere către ucenicii Săi (Ioan

20:9-31). Avem aici o Descoperire din afară. Dar, de cele mai multe

ori, Descoperirea prin credinţă e dată sufletului omenesc, printr-o

luminare deosebită, pe care acesta n-ar fi putut-o câştiga numai prin

puterea cugetării sale. Această luminare a sufletului şi înzestrarea lui

cu puterea de a primi anumite adevăruri ale Descoperirii dumnezeieşti

este insuflarea sau inspiraţia dumnezeiască. Avem aici o Descoperire

care se face numai sufletului şi prin suflet şi pe care o putem numi

duhovnicească sau dinlăuntru. Sfânta Scriptură spune chiar şi în

Vechiul Testament, în multe locuri (Ieşirea 4:12; II Împăraţi 23:2;

Isaia 6:1-8; 8:1; Avacum 2:2, etc), ca Dumnezeu este acela care a

grăit prin gura proorocilor. Sfântul Apostol Pavel rezuma astfel istoria

şi felurimea acestei Descoperiri: «În multe feluri şi în multe chipuri

de demult Dumnezeu grăind părinţilor prin prooroci, în zilele

acestea mai de pe urmă a grăit nouă întru Fiul» (Evrei 1:1-2).

Descoperirea prin semne minunate, controlate de simţuri şi prin

insuflarea Duhului Sfânt are autoritate hotărâtoare pentru viaţa

religioasă şi pentru mântuire. Numai prin această Descoperire: omul

se face duhovnicesc.

17. Când s-a dat oamenilor Descoperirea prin credinţă?

             Această Descoperire s-a dat de la facerea primilor oameni, în

rai, până la venirea Mântuitorului, care a încununat şi a desăvârşit

Descoperirea. Această lungă durată - 5508 ani - se poate împărţi în trei

părţi: Cea dintâi se întinde de la facerea primilor oameni, până la darea

Legii Vechiului Testament. Această primă parte se împarte la rându-i

în două: A. De la facerea primilor oameni până la căderea în păcat;

după căderea în păcat. Descoperirea se înfăţişează potrivit stării

omului din aceste două răstimpuri. Omul raiului primea o Descoperire

de-a dreptul de la Dumnezeu, care-i vorbea personal. Dumnezeu îl

povăţuia şi-l conducea direct, îl învăţa despre Sine, despre legătura Sa

cu omul şi rostul acestuia în lume şi petrecea împreună cu acest om.

B. Descoperirea începută odată cu darea Legii Vechiului

Testament; ea cuprinde toate veacurile aproape 14 călăuzite de legea

lui Moise şi de prooroci şi se încheie odată cu venirea Mântuitorului.

Această parte a Descoperirii nu e deplină, ci pregătitoare pentru

Descoperirea cea deplină. Sfântul Apostol Pavel o numeşte «călăuză

către Hristos» (Galateni 3:24).

C. Plinătatea harului şi adevărului (loan 1: 17). Ea începe

odată cu venirea Mântuitorului şi se încheie cu ultima scriere a Noului

Testament. Ne găsim pe treapta cea mai înaltă a Descoperirii

dumnezeieşti, făcută în persoana însăşi a Mântuitorului, care ne dă

deplină cunoaştere despre Dumnezeu, ca cel ce este însuşi Fiul lui

Dumnezeu (Matei 9:27; Ioan 12:6). Sfântul Apostol Pavel spune

aceasta în chip hotărât: «În zilele acestea mai de pe urmă

(Dumnezeu) a grăit nouă întru Fiul» (Evrei 1:2) şi tot el o lămureşte,

însemnându-i şi scopul: «Arătându-ne nouă taina voii Sale, după

bună-voinţa Sa, pe care mai înainte a rânduit-o întru Dânsul

despre întocmirea plinirii vremurilor, ca toate să le unească sub

un cap întru Hristos şi cele din ceruri şi cele de pe pământ»

(Efeseni 1:9-10).

18. De unde ştim că lisus Hristos este desăvârşirea şi

plinirea Descoperirii?

Din Sfânta Scriptură, din împlinirea întocmai a proorociilor

Vechiului Testament şi din istoria Bisericii Creştine. În adevĂr,

Sfântul Apostol Pavel precizează: «Iar când a venit plinirea vremii,

a trimis Dumnezeu pe Fiul Sau cel născut din femeie, născut sub

lege, ca pre cei de sub lege să-i răscumpere, ca să luăm moştenirea

fiască» (Galateni 4:4-5). Sfintele Evanghelii şi întreg Noul Testament

întăresc întru totul adevărul că Iisus Hristos e Fiul lui Dumnezeu şi

plinitorul Descoperirii dumnezeieşti.

                    Proorociile Vechiului Testament privitoare la Mesia, la

Răscumpărătorul, la Fiul lui Dumnezeu, s-au împlinit întocmai în

persoana lui Iisus Hristos. Sfinţii Evanghelişti şi Sfântul Apostol Pavel

citează, adesea în amănunt, proorociile ce s-au împlinit în persoana

Mântuitorului. Proorocul Isaia - supranumit şi Evanghelistul Vechiului

Testament - vorbeşte pe larg de naşterea şi mai ales de patimile,

moartea şi proslăvirea lui Mesia (Isaia 7 şi 53). Toată această

proorocie s-a împlinit întocmai în faptele şi viaţa lui Iisus Hristos, aşa

cum sunt înfăţişate de Noul Testament (Matei 1:21 ; Luca 1:31 si

urm.; 1 Corinteni 15:3; 1 Petru 2:24 ; Matei 26:62; Faptele

Apostolilor 8:32; 1 Ioan 3:5, etc).

                  Documentele creştine, păgâne şi iudaice din veacurile I şi II

susţin, fără deosebire, că Iisus Hristos nu este o născocire şi că a trăit

cu adevărat sub împăraţii August şi Tiberiu şi a suferit moartea sub

Pilat din Pont. Aceleaşi documente, afară de cele iudaice, constată că

nici o altă persoană purtând acelaşi nume, sau alt nume, nu a avut

rolul şi faptele lui Iisus Hristos. Marile înfăptuiri ale Bisericii

adeveresc şi ele Dumnezeirea Întemeietorului ei.

19. Se poate vorbi despre trepte ale

Descoperirii dumnezeieşti ?

                   Se poate vorbi cu toată siguranţa. Am văzut mai înainte că

Descoperirea dumnezeiească poate fi împărţită în trei mari perioade de

timp. Fiecăreia din aceste perioade îi corespunde mai mult sau mai

puţin o treaptă de înaintare, cu toate că aceste trepte nu sunt nici

totdeauna egale şi nici nu vin unele după altele într-o ordine

neschimbată. Timpul de la căderea în păcat până la darea Legii pe

muntele Sinai, cuprinde nu numai strădanii ale firii omeneşti spre

cunoaşterea adevărului şi deci a lui Dumnezeu, ci şi ajutoare directe

de sus, prin Descoperirea mai presus de fire, făcută patriarhilor. La fel

după darea Legii. După venirea Mântuitorului, care a desăvârşit

Descoperirea, cele două trepte ale Descoperirii dinainte n-au fost

înlăturate. Deci, în linii mari, Biserica admite trepte în lucrarea

Descoperirii prin credinţă.

         Cum este şi firesc, Biserica pune accentul pe cele două trepte în

Descoperirea dumnezeiească înfăţişate prin cele două Testamente.

Sfântul Grigorie Teologul vorbind despre schimbările produse în viaţa

omenirii din trecut, prezent şi viitor, le numeşte cutremure de pământ

şi le schiţează astfel: «Cele două Testamente sunt două cutremure,

din care unul face trecerea de la idololatrie la legea lui Moise,

celălalt de la legea lui Moise la Evanghelie. Dar e şi un al treilea

cutremur, care este mutarea din această viaţa în cealaltă».

Deci Biserica admite mersul treptat al Descoperirii

dumnezeieşti. Treapta de la Vechiul la Noul Testament e arătată de

nenumărate ori de Mântuitorul, de Sfinţii Apostoli şi de Sfinţii Părinţi.

Ei arată că este o desăvârşire a Noului Testament faţă de cel Vechi.

Acesta din urmă îşi păstrează valoarea lui, e adevărat. Mântuitorul

zice: «Să nu socotiţi că am venit să, stric legea sau proorocii; nu

am venit să stric, ci să plinesc. Că amin zic vouă-până ce va trece

cerul şi pământul, o iotă sau o cirtă nu va trece din lege, până ce

vor fi toate» (Matei 5:17-18). Dar aceste lucruri din Vechiul

Testament trebuiesc «plinite» în lumina gradului nou de Descoperire

(Noul Testament): «Aţi auzit că s-a zis celor de demult...», «Iară Eu

zic vouă» (Matei 5:21). Noul Testament e dezvoltarea şi plinirea celui

Vechi; dar e mai mult decât atât: El e «răsăritul cel de sus», care face

să treacă «umbra legii». Sporul în descoperirea persoanelor Sfintei

Treimi, e arătat de Sfântul Grigorie Teologul, prin cuvinte ca:

«Adaosuri parţiale», «înălţări», «înaintări» şi «treceri din slavă în

slavă». Duhul Sfânt însuşi şi-a rânduit lucrarea lui în chip treptat,

măsurând-o după puterea de primire a Sfinţilor Ucenici. Astfel, la

început a lucrat prin minunile săvârşite de Domnul, după patimi şi

înviere a fost insuflat ucenicilor, iar după înălţare s-a aratat în chip de

limbi de foc.

20. De ce învăţătura creştină e socotită drept

cea mai înaltă treaptă a credinţei?

                Pentru că învăţătura creştină a fost dată de însuşi Fiul lui

Dumnezeu şi Dumnezeu adevărat, Domnul nostru Iisus Hristos şi

pentru că nimeni altul ca El n-a cunoscut de-a dreptul pe Dumnezeu şi

n-a învăţat pe oameni chiar din izvorul care e însuşi Dumnezeu: «Pe

Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; Cel Unul Născut Fiul,

care este în sânul Tatălui, Acela a spus» (Ioan 1:18). Mântuitorul

însuşi declara: «Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl» (Ioan

14:9). Căci «nimeni nu cunoaşte pe Fiul, fără numai Tatăl, nici pe

Tatăl nu-L, cunoaşte nimeni, fără numai Fiul şi acela căruia va

voi Fiul să-i descopere» (Matei 11:27). Iisus

Hristos a adus Descoperirea celor mai mari taine

ale adevărului dumnezeiesc pe care omenirea s-a

învrednicit să le cunoască de la începutul lumii.

Credinţa adusă de El a potolit şi potoleşte setea

după adevăr a nenumărate suflete. Ea a schimbat

faţa lumii vechi. Prin luminarea şi schimbarea

adâncă a sufletelor, ea a legat din nou viaţa omenească, veştejită de

păcat, de izvorul nesecat al vieţii netrecătoare: Dumnezeu. Ea a

coborât cerul pe pământ, împlinind rugăciunea Psalmistului:

«Doamne, pleacă cerurile Tale şi Te pogoară, atinge-Te de munţi

şi vor fumega» (Psalm 63:6). Cerurile s-au plecat şi chiar s-au

deschis (Luca 2:9-15; Matei 3:16). În sfârşit, nici o altă credinţă sau

cunoaştere religioasă n-au putut şi nu pot înlocui pe cea creştină,

fiindcă n-a avut şi nu are roadele acesteia, învăţătura creştină stă pe

culmea cunoaşterii religioase, pentru că nicăieri sufletul credinciosului

nu se desfată de adevăr, de dreptate, de fericire, de viaţă veşnică, ca în

Hristos.

21. Cum ne putem încredinţa de Descoperirea

dumnezeiască?

Ne putem încredinţa de Descoperirea dumnezeiască pe două căi:

1. Printr-una personală, aflată în cercetător;

2. Prin cealaltă, aflată în cuprinsul Descoperirii.

Cea dintâi e credinţa. Credinţa e socotită ca Descoperire. Ea singură

îngăduie omului să vadă pe Dumnezeu. Ea singură ne duce într-o lume

mai presus de fire şi ne înzestrează cu puterea de a deosebi ce e

omenesc de ce e mai presus de om. Cea de a doua cale prin care ne

încredinţăm despre Descoperirea dumnezeiească sunt semnele aflate

chiar în Descoperire. Au fost şi sunt semne vădite ale Descoperirii

dumnezeieşti.

22. Care sunt semnele adevăratei Descoperiri

dumnezeieşti?

Semnele Descoperirii dumnezeieşti sunt următoarele:

A) Înălţimea învăţăturilor descoperite;

B) Curăţia lor dumnezeiească;

C) Puterea lor de a schimba în bine pe oameni.

Aceste semne sunt lăuntrice şi ele se pot pricepe numai când

Descoperirea e bine cunoscută şi e cercetată într-un duh de smerenie şi

de evlavie. Acest duh face fericit pe cel ce se dedă unei asemenea

cercetări. Despre Descoperirea dumnezeiască ne încredinţăm şi prin

semne din afară: minunile şi proorociile, la care putem adăuga şi

calitatea morală a persoanei prin care se face Descoperirea.

23. Ce sunt minunile?

               Minunile sunt fapte dumnezeieşti, mai presus de mintea şi

puterea omenească. Ele sunt fapte săvârşite în firea văzută numai cu

puterea lui Dumnezeu, ce întrec legile minţii şi ale firii, ce se fac în

momente extraordinare, hotărâte de Ziditor şi urmăresc luminarea şi

îndreptarea noastră în vederea mântuirii. Minunile arată voinţa lui

Dumnezeu şi tâlcuiesc căile Sale cele necunoscute. Dumnezeu este cel

dintâi şi cel mai mare făcător de minuni, ca unul care este însuşi

izvorul lor. Mântuitorul a săvârşit pe pământ minuni asupra firii,

asupra oamenilor şi asupra Sa însuşi. El a oprit furtuna pe mare, a

scăpat pe Sfântul Apostol Petru de la înec, a prefăcut apa în vin, a

înmulţit pâinile şi peştii, a vindecat bolnavii, a înviat morţi, ceea ce-L

face să spună: «De n-aş fi făcut lucruri între ei, pe care nimeni

altul nu le-a făcut, păcat n-ar avea» (Ioan 15:24). Dintre minunile

pe care Mântuitorul le-a făcut asupra-şi, cea mai mare este învierea Sa

din morţi. Minunile Sale dovedesc obârşia şi puterea Sa

dumnezeiească, aşa cum El însuşi declara: «lucrurile pe care mi le-a

dat Tatăl să le săvârşesc, aceste lucruri pe care le fac, mărturisesc

pentru Mine că Tatăl M-a trimis» (Ioan 5:36). Minuni au făcut şi

oamenii aleşi de Dumnezeu şi plăcuţi Lui ca, de pildă, unii dintre

aceia prin care s-a dat Descoperirea dumnezeiească: Moise, Ilie,

Elisei, Daniil, Iona, Sfinţii Apostoli şi alţii. Aceştia au săvârşit minuni

cu puterea lui Dumnezeu, dovedind că aveau puterea Duhului de sus

cu ei.

24. După ce se cunosc adevăratele minuni?

Minunile adevărate se deosebesc de cele mincinoase printr-o

seamă de condiţii dintre care însemnăm:

A) Să fie vrednice de numele lui Dumnezeu şi să fie cuprinse în

Sfânta Scriptură şi în Sfânta Tradiţie;

B) Să se producă cu mijloacele cu care s-au produs minunile

Mântuitorului şi ale Sfinţilor;

C) Să nu se tăgăduiască unele pe altele sau să se opună unele altora;

D) Să nu contrazică Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie;

E) Să urmărească mântuirea sufletului omenesc;

F) Să aducă folos şi spor vieţii sufleteşti, nu morţii sau păcatului;

G) Săvârşitorul minunii să grăiască numai adevărul, să ducă o viaţă

fără pată şi să nu urmărească interese personale sau scopuri egoiste;

H) Să îndrepte moravurile la cei ce văd minunea

I) Să poarte în ele siguranţa şi puterea Duhului lui Dumnezeu;

L) Să dovedească lucrarea proniei dumnezeieşti.

25. Ce sunt proorociile?

                   Proorociile sau profeţiile sunt arătări prin viu grai, sau prin

scris, a anumitor adevăruri şi întâmplări care privesc viitorul, pe care

Dumnezeu le vesteşte prin aleşii Săi, în vederea mântuirii şi care se

petrec întocmai. Cele cuprinse în prorocii nu pot fi cunoscute pe cale

firească. Proorociile sau profeţiile tălmăcesc voinţa lui Dumnezeu şi

ele se fac numai sub insuflarea Duhului Sfânt. Ele ocupă o bună parte

din cărţile Vechiului Testament, unde prevestesc pe Mântuitorul şi

multe întâmplări din viitorul poporului iudeu şi al altor popoare. Noul

Testament însuşi şi Tradiţia de la începutul Bisericii cuprind o seamă

de proorocii; Mântuitorul încă a proorocit (Matei 24). Proorociile, ca

semne ale Descoperirii dumnezeieşti, stau numai în puterea lui

Dumnezeu. Ele se deosebesc de prezicerile: omeneşti care se

întemeiază sau pe socoteli plăpânde, sau pe superstiţii. Proorociile

dumnezeieşti sunt făcute, ca şi minunile, printr-o lucrare necunoscută

firii omeneşti. Marea lor autoritate stă în împlinirea lor. Împlinirea lor

întocmai arată că Duhul Sfânt este autorul lor. «Fiindcă cele prezise

se întâmplă, cred şi mă supun lui Dumnezeu», zice Teofil al

Antiohiei.

          Cele mai însemnate proorocii ale Vechiului Testament sunt cele

privitoare la Mântuitorul. Aceste proorocii, numite mesianice, au

prezis cu mare siguranţă, vremea venirii Mântuitorului (Daniil 9:24-

27), naşterea, patimile, moartea, proslăvirea (Isaia 7:13, 53:2 şi urm.)

şi chiar slujirile Sale de: profet (Deuteronom 18:15; Isaia 42:1-4),

preot şi împărat (Psalm 59:5; Ieremia 23:5). Apostolii au arătat că

spusele proorocilor despre Mesia Hristos s-au împlinit întocmai.

26. După ce semne se cunosc adevăratele proorocii?

Ele trebuie să întrunească aceleaşi condiţii ca minunile. Mântuitorul,

Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi atrag în repetate rânduri atenţia atât

asupra proorocilor adevăraţi, cât şi asupra celor mincinoşi, pe care

trebuie neapărat să-i deosebim. Pe cât de mult suntem datori să

cugetăm cu evlavie la proorociile adevărate, pe atât de mult se cuvine

să osândim şi să combatem pe cele false.

       Mântuitorul spune că în vremurile tulburi şi mai ales la sfârşitul

lumii «se vor scula hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi şi vor

da semne mari şi minuni, ca să amăgească, de va fi cu putinţă şi pe

cei aleşi» (Matei 24:24). Asemenea prooroci mincinoşi s-au ivit

deseori şi sunt şi astăzi, dar ei trebuie să fie combătuţi cu stăruinţă,

pentru a nu fi lăsaţi să-şi facă lucrul lor.

Lactanţiu ne spune că adevăraţii prooroci:

1) Predică toţi un singur Dumnezeu;

2) Nu suferă de nebunie;

3) Nu sunt înşelători;

4) Nu umblă după averi sau câştig;

5) Nu se îngrijesc de cele necesare vieţii, ci se mulţumesc cu

întreţinerea pe care le-o trimite Dumnezeu;

6) Proorociile lor s-au împlinit sau se împlinesc întocmai;

7) Ei îşi adeveresc trimiterea până la suferirea chinurilor şi a morţii.

27. De ce Dumnezeu nu repetă Descoperirea Sa?

Pentru că El a făcut această Descoperire odată pentru totdeauna,

în vederea mântuirii oamenilor, potrivit planului Său veşnic.

Dumnezeu se descoperă atunci când ştie că aceasta este de cea mai

mare trebuinţă şi de cel mai desăvârşit folos. El nu se repetă ca

oamenii, pentru că planul său iconomia lui Dumnezeu nu cuprinde

repetarea Descoperirii.

                            Repetarea învăţăturii sau a altui lucru, este semnul

nedesăvârşirii omeneşti. Repetarea Descoperirii dumnezeieşti, adică o

nouă venire a Vechiului şi a Noului Testament, cu o nouă întrupare,

pătimire, moarte şi înviere a Domnului nostru Iisus Hristos, ar arăta ca

prima Descoperire sau a fost înşelătoare, sau n-a avut loc niciodată,

sau a fost incompletă, ceea ce ar fi o necuviinţă faţă de numele şi

puterea lui Dumnezeu. Susţinerea că repetarea Descoperirii ar face pe

toţi să creadă, nu poate sta în picioare, pentru că nici în timpul

Mântuitorului n-au crezut toţi în El, cu toate că El era Descoperirea

însăşi. Învăţatura pildei bogatului şi a săracului Lazăr este că cei

învârtoşaţi la inimă n-ar crede chiar dacă ar şi învia cineva din morţi

(Luca 16:31).

28. Unde se găseşte Descoperirea dumnezeiască

cea mai presus de fire?

Descoperirea dumnezeiască cea mai presus de fire se găseşte în

Sfânta Scriptură şi în Sfânta Tradiţie.