CUVANT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI
DESPRE
FĂŢĂRNICIE
Motto: Omul prin făţărnicie / Încearcă să te mângâie / Dar îl
simţi că-i fariseu / Dorindu-şi binele său.
Preot Ioan
Iubiţi credincioşi,
Făţarnic înseamnă nesincer. Făţărnicie - atitudine făţarnică,
nesinceră, prefăcută, care înşeală în aparenţă; în realitate este
minciună, falsificarea realităţii prin vicleşug. Cei care se folosesc de
făţărnicie se numesc făţarnici sau ipocriţi.
Acest termen a devenit de fapt un titlu pentru
cărturarii şi fariseii iudei, care erau artişti în a
şti să se prefacă, arătându-se pe dinafară drepţi
şi cucernici, în timp ce pe dinăuntru erau plini
de mândrie şi de nelegiuiri. Făţărnicia este
numărată între păcatele grave, fiind o mare
piedică în calea mântuirii. Ea a molipsit şi pe unii creştini. Sfântul
Apostol Pavel spune că şi Sfântul Apostol Petru şi Barnaba, împreună cu
alţi creştini din Antiohia, au fost atraşi în făţărnicie de unii iudeocreştini:
„Şi, împreună cu el (Sfântul Apostol Petru), s-au făţărnicit şi
ceilalţi iudei, încât şi Barnaba a fost atras în făţărnicia lor“ (Galateni
2:13-14).
Iată cum defineşte făţărnicia Arhiepiscopul Arsenie Ciudov:
„Făţărnicia este faptul că omul judecă şi în general lucrează nu în
numele dreptăţii, al adevărului şi al corectitudinii, ci de dragul
persoanei care îi place cel mai mult, iar persoana respectivă poate fi
plăcută din orice motiv. Îi poate fi plăcută pentru că este sus pusă,
prin urmare este bună pentru interesele lui. Îi poate fi plăcută
pentru că este frumoasă, pentru că stârneşte în el patimă trupească,
pentru că are aceeaşi profesie cu el, aceeaşi naţie sau acelaşi
domiciliu“.
De aceea îi înfierează Mântuitorul: „Vai vouă, cărturarilor şi
fariseilor făţarnici, că... pe dinafară vă arătaţi drepţi oamenilor,
înăuntru însă sunteţi plini de făţărnicie şi de fărădelege“ (Matei 23:27-
28). Despre aceşti făţarnici spune proorocul David: „S-au sfătuit să
doboare cinstea mea, alergat-au cu minciună; cu gura lor mă
binecuvântau şi cu inima lor mă blestemau“ (Psalm 61:4).
Căinţa făţarnică
Există o căinţă sinceră, aşa cum ne-o cere Dumnezeu, dar există şi o
căinţă făţarnică. Putem spune că se căieşte în mod făţarnic:
1. Cel ce rămâne în duşmănie şi nu voieşte să se împace cu
duşmanul său;
2. Hoţul, atunci când nu voieşte să înapoieze cele furate;
3. Oricine tăinuieşte fărădelegea înaintea preotului duhovnic;
4. Oricine nu voieşte să se lepede de deprinderile păcătoase.
Blândeţea falsă
Pe lângă adevărata blândeţe, există şi o blândeţe falsă şi ea este de
fapt acea „blândeţe făţarnică“, prefăcută, arătată pentru slava din partea
oamenilor. Însă aceasta este neplăcută lui Dumnezeu şi vătămătoare de
suflet. Aşadar, chiar dacă este mascată de o falsă blândeţe:
► Făţărnicia noastră nu-L înşeală pe Dumnezeu: „Iisus le-a zis:
Voi căutaţi să vă arătaţi neprihăniţi înaintea oamenilor, dar
Dumnezeu vă cunoaşte inimile; pentru că ce este înălţat între
oameni, este o urâciune înaintea lui Dumnezeu“ (Luca 16:15);
► Făţărnicia are motive dubioase: „Tu, dar, când faci
milostenie, nu suna cu trâmbiţa înaintea ta, cum fac făţarnicii, în
sinagogi şi în uliţe, pentru ca să fie slăviţi de oameni. Adevărat vă
spun, că şi-au luat răsplata“ (Matei 6:2);
► Făţărnicia cunoaşte adevărul, dar nu-l ascultă, pretinzând pe
Hristos ca Domn, dar neurmându-L: „Vai de voi, cărturari şi Farisei
făţarnici! Pentru că voi închideţi oamenilor Împărăţia cerurilor: nici
voi nu intraţi în ea şi nici pe cei ce vor să intre, nu-i lăsaţi să intre“
(Matei 23:13).
► Toate acestea ştiind proorocul David zicea: „Să nu tragi cu cei
păcătoşi sufletul meu, şi cu cei ce lucrează nedreptatea să nu mă
pierzi; Cu cei ce grăiesc pace către aproapele lor (făţarnici), dar cele
rele sunt în inimile lor“ (Psalm 27:3-4).
Ce Mă ispitiţi, făţarnicilor?
Dacă citim cu atenţie, Sfântul Evanghelist Matei ne spune că
Mântuitorul nostru Iisus Hristos a fost ispitit mai întâi în pustie de către
diavolul: „Atunci Iisus a fost dus de Duhul în pustiu, ca să fie ispitit
de către diavolul“ (Matei 4: 1-11) şi apoi de către cărturarii, saducheii,
fariseii, arhiereii şi legiuitorii vremii. Aceste ispitiri din partea lor,
întotdeauna erau amestecate cu ură, cu vicleşug şi cu făţărnicie. Aşa
vedem, de exemplu, că fariseii, au ţinut sfat ca să prindă în cuvânt pe
Mântuitorul, şi au trimis la El nişte iscoade ca
să-L întrebe dacă se cuvine să dea dajdie
Cezarului: „Iar Iisus, cunoscând viclenia lor,
le-a răspuns: Ce Mă ispitiţi, făţarnicilor?“
(Matei 22:18). Altă dată saducheii şi fariseii sau
apropiat cu vicleşug de Domnul, să le dea
semn din cer: „Iar El, răspunzând, le-a zis:
Când se face seară, ziceţi: Mâine va fi timp
frumos, pentru că este cerul roşu; iar
dimineaţa ziceţi: Astăzi va fi furtună, pentru că se roşeşte cerul
posomorât. Făţarnicilor, faţa cerului ştiţi să o judecaţi, dar semnele
vremilor nu puteţi! Neam viclean şi adulter cere semn şi semn nu i se
va da decât numai semnul lui Iona, şi lăsându-i a plecat“ (Matei
16:1-4). Aşadar vedem că în cuvintele de răspuns către saduchei şi
farisei, îi numeşte făţarnici, neam viclean şi adulter.
Făţărnicia lui Iuda
Mântuitorul nostru Iisus Hristos a ales 12 Apostoli. Unul dintre
aceştia se numea Iuda, iar acesta arătându-se că îi este milă de săraci,
înşela pe cei de faţă pentru că lui nu-i era milă de săraci, „ci pentru că
era fur şi având punga, lua din ce se punea în ea“ (Ioan 12:6). O,
viclenie şi făţărnicie; cu chipul se arăta milostiv, iar
în inimă avea nesaţul iubirii de argint. Tot aşa şi la
vinderea Mântuitorului în grădina Ghetsimani a dat
semn celor ce voiau să-L prindă pe Domnul, zicând:
Pe care-L voi săruta, Acela este: puneţi mâna pe
Pe care-L voi săruta, Acela este: puneţi mâna pe
El“ (Matei 26:48). „Şi îndată, apropiindu-se de
Iisus, a zis: Bucură-Te, Învăţătorule! Şi L-a
sărutat. Iar Iisus i-a zis: Prietene, pentru ce ai
venit?“ (Matei 26: 49-50). O, viclenie şi făţărnicie
nemaiauzită a vânzătorului şi o, bunătate negrăită a Mântuitorului!
Ştie toate cele din inima lui Iuda dar nu-l mustră şi nici nu-l pierde,
ci cu cuvânt plin de blândeţe îl întreabă, zicând: „Prietene, pentru ce
ai venit?“ (Matei 26: 50).
Iată faptele vicleşugului şi ale făţărniciei lui Iuda! În inimă are
vânzarea şi prinderea Mântuitorului, iar pe buze, „Bucură-te,
Învăţătorule!“ şi sărutarea cea vicleană, ca semn celor ce veniseră să-L
prindă pe Domnul. Iar Preabunul nostru Mântuitor L-a numit prieten, L-a
făcut apostol, L-a făcut părtaş Trupului şi Sângelui Său, I-a dat harul şi
puterea de a face minuni, de a izgoni duhurile cele necurate, de a
tămădui tot felul de boli şi de a învia morţii (Matei 10:1-8). Tot El i-a
încredinţat şi punga cea de obşte spre a-şi mângâia într-un fel inima sa
cea iubitoare de arginţi şi neputinţa sa (Luca 22:36), iar Iuda, ucenicul şi
prietenul, care de atâtea daruri şi cinste s-a îmbogăţit, fără de nicio
5
recunoştinţă şi fără de nicio milă, L-a dat spre moarte. Câtă întunecare,
câtă orbire spirituală şi câtă nerecunoştinţă era în inima sa atunci când
s-a făcut de bună voie fiu al pierzării? Căci de fapt Dumnezeu ne-a
spus: „Oare voiesc Eu moartea păcătosului, zice Domnul - şi nu mai
degrabă să se întoarcă de la căile sale şi să fie viu?“ (Iezechiel 18:23).
Teme-te de făţărnicie
Episcopul Ignatie ne învaţă astfel : „Teme-te de făţărnicie, în
primul rând în tine însuţi, apoi de ceilalţi; teme-te de aceea, că este
în spiritul timpului, fiind în stare să molipsească pe oricine, la cea
mai mică înclinare spre purtare uşuratică... Urmăreşte făţărnicia în
tine însuţi, izgoneşte-o dinăuntrul tău; fereşte-te de gloatele
molipsite de ea, care acţionează voit sau inconştient în această
direcţie, mascând slujirea lumească prin slujirea lui Dumnezeu,
căutarea bunurilor trecătoare prin căutarea bunurilor veşnice,
ascunzând sub masca sfinţeniei un trai şi un suflet vicios, supus în
întregime pasiunilor“.
Iată o primă trăsătură caracteristică, proprie mai ales vremurilor
noastre, dezvăluită nouă de către Sfântul Ierarh Ignatie pentru a ne
preveni, ca un cunoscător experimentat al vieţii duhovniceşti.
A doua trăsătură, subliniată de mai multe ori de Sfântul Ierarh
Ignatie în scrierile sale, este secătuirea binecuvântaţilor păstori ai
adevăratei vieţi moral-duhovniceşti şi în legătură cu aceasta, ceea ce
este deosebit de important în vremurile noastre, a şti şi a cunoaşte fiecare
sârguitor pentru a-şi salva sufletul, înmulţirea falşilor învăţători, înşelaţi
de ispitirile demonice şi târând întreaga omenire în această minciună. E
necesară o prudenţă deosebită, cum adesea ne prevenea Sfântul Ierarh
Ignatie, ca „să nu confundăm lupul cu păstorul“ şi să nu ne încredem
cu uşurinţă în acela care poate să-ţi ducă sufletul la pierzanie,
călăuzindu-l pe un drum fals. Potrivit cuvintelor Sfântului Ierarh Ignatie,
vremurile noastre sunt vremurile excesivei sărăciri de îndrumători
înduhovniciţi, de aceea este cu neputinţă de a mai găsi „stareţi“
adevăraţi, cum au fost cei din vechime. E cu mult mai sigur să ne
conducem după Sfânta Scriptură şi scrierile Sfinţilor Părinţi. În legătură
cu aceasta, însuşi Sfântul Ierarh Ignatie îşi aminteşte cât de mult a suferit
de pe urma deselor întâlniri cu aşa-zişii „îndrumători duhovniceşti“,
bolnavi ei înşişi de orbire şi amăgire de sine, şi câte zguduiri amare şi
grele a îndurat din această pricină.
A treia trăsătură caracteristică vremurilor noastre este neobişnuita
înmulţire a ispitelor de tot felul, din cele mai diverse, toate
îndepărtându-l pe om de la slujirea sinceră şi neprefăcută lui
Dumnezeu.
„Vai lumii din pricina smintelilor! Că smintelile trebuie să vină“ -
a prevestit Domnul. Năvălirea smintelilor va fi îngăduită de Domnul, tot
aşa după cum şi suferinţa sufletească din pricina smintelilor va fi cu
îngăduinţa Domnului. Către sfârşitul lumii, ispitele se vor înmulţi întratât,
încât „din pricina înmulţirii fărădelegilor iubirea multora se va
răci“ (Matei 24:12), iar „Fiul Omului, când va veni, va găsi oare
credinţă pe pământ?“ (Luca 18:8). „Poporul lui Israel“, Biserica „va
cădea de sabie“, zice Domnul Dumnezeu, „mânia Mea se va aprinde
pe faţa Mea“ (Iezechiel 38:18). Vieţuirea după Dumnezeu va deveni din
cale-afară de anevoioasă.
Aceasta se va întâmpla din cauză că celui ce trăieşte în mijlocul
ispitelor, îi este imposibil să nu cedeze ispitelor. Aşa cum gheaţa se
topeşte şi se preface în apă sub acţiunea căldurii, aşa şi inima preaplină
de samavolnicie, fiind supusă influenţei ispitelor, mai cu seamă celor
permanente, se moleşeşte şi se perverteşte.
Femeia gârbovă
În Evanghelia de la Luca se spune în capitolul 13 despre minunea pe
care a făcut-o Domnul Iisus Hristos, vindecând o femeie gârbovă care
avea de 18 ani un duh de neputinţă: „Iar Iisus, văzând-o, a chemat-o şi
i-a zis: Femeie, eşti dezlegată de neputinţa ta“ (Luca 13:12). Însă mai
marele sinagogii „s-a mâniat“ când a văzut vindecarea femeii gârbove.
De ce s-a mâniat oare? Din spusele lui, reiese că a fost nemulţumit de
faptul că femeia nu a găsit o altă zi pentru a cere vindecare decât
sâmbăta: „Şase zile sunt în care trebuie să se lucreze; aşadar, în ele
veniţi şi vă vindecaţi, dar nu în ziua Sâmbetei! (Luca 13:14). Dar din
cuvântul Mântuitorului reiese clar atitudinea mai marilor sinagogii:
„Făţarnicilor! Fiecare din voi oare nu-şi dezleagă Sâmbăta boul sau
asinul de la iesle şi-l duce de-l adapă? Dar aceasta, fiică a lui Avraam
fiind, pe care, iată, de optsprezece ani a legat-o Satana, oare nu se
cuvenea să fie dezlegată de legătura aceasta în ziua Sâmbetei?“
(Luca 13:15-16). Aşadar, făţărnicia şi nu râvna pentru Lege erau la
originea atitudinii mai marelui sinagogii. Această făţărnicie, împreună cu
invidia faţă de Fiul lui Dumnezeu, Doctorul sufletelor şi al trupurilor,
care săvârşea zi de zi minuni, cum nimeni altul nu mai făcuse, îi
caracteriza pe farisei, cărturari, saduchei şi îi determina să I se
împotrivească. De fiecare dată, însă, Mântuitorul îi făcea să plece
ruşinaţi, ca şi în cazul femeii gârbove: „Şi zicând El acestea, s-au
ruşinat toţi cei ce erau împotriva Lui, şi toată mulţimea se bucura de
faptele strălucite săvârşite de El“ (Luca 13:17).
„Biblia“ despre oamenii făţarnici
► Făţarnicii cinstesc pe Dumnezeu numai cu buzele: «Şi a zis
Domnul: „De aceea poporul acesta se apropie de Mine cu gura şi cu
buzele Mă cinsteşte, dar cu inima este departe, căci închinarea
înaintea Mea nu este decât o rânduială omenească învăţată de la
oameni“» (Isaia 29:13).
► Nu fac ceea ce zic: „Deci toate câte vă vor zice vouă, faceţi-le şi
păziţi-le; dar după faptele lor nu faceţi, că ei zic, dar nu fac“ (Matei
23:3).
► Sunt cucernici numai la arătare: „Având înfăţişarea dreptei
credinţe, dar tăgăduind puterea ei. Depărtează-te de aceştia“ (2 Timotei
3:5).
► Sunt drepţi la arătare, dar plini de nedreptate în realitate:
„Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că înconjuraţi marea şi
uscatul ca să faceţi un ucenic, şi dacă l-aţi făcut, îl faceţi fiu al gheenei
şi îndoit decât voi“ (Matei 23:15).
► Nu-şi cinstesc părinţii: „Acela nu va cinsti pe tatăl său şi pe
mama sa; şi aţi desfiinţat cuvântul lui Dumnezeu pentru patima
voastră“ (Matei 15:6).
► Fac lucruri bune din mândrie: „Deci, când faci milostenie, nu
trâmbiţa înaintea ta, cum fac făţarnicii în sinagogi şi pe uliţe, ca să fie
slăviţi de oameni; adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor“ (Matei
6:2).
► Le plac şederile în primul rând: „Păziţi-vă de cărturari, cărora
le place să se plimbe în haine lungi, care iubesc plecăciunile în pieţe şi
scaunele cele dintâi în sinagogi şi locurile cele dintâi la ospeţe“
(Luca20:46).
► Sunt orbi faţă de propriile lor defecte şi aspri faţă de cele ale
altora: „Cum poţi să zici fratelui tău: Frate, lasă să scot paiul din
ochiul tău, nevăzând bârna care este în ochiul tău? Făţarnice, scoate
mai întâi bârna din ochiul tău şi atunci vei vedea să scoţi paiul din
ochiul fratelui tău“ (Luca 6:41).
Dumnezeu
► Ne îndeamnă să nu fim făţarnici pentru a scăpa de pedeapsă:
„Nu râvni la cei ce viclenesc (sunt făţarnici), nici nu urma pe cei ce fac
fărădelegea. Căci ca iarba curând se vor usca, şi ca verdeaţa ierbii
curând vor trece“ (Psalm 36:1-2).
► Dumnezeu nu se lasă batjocorit (Galateni 6:7), deci ce avem pe
buze să fie şi în inimă.
► Îi socoteşte urâciune pe cei făţarnici: „Nu mai aduceţi daruri
zadarnice! Tămâierile Îmi sunt dezgustătoare; lunile noi, zilele de
odihnă şi adunările voastre de la sărbători nu le mai pot suferi. Însăşi
prăznuirea voastră este nelegiuire!“ (Isaia 1:13).
► Nu ascultă pe făţarnici: „Aude oare Dumnezeu strigarea lui,
când dă el (făţarnicul) peste vreo nenorocire?“ (Iov 27:9).
► Iisus Hristos a ştiut şi a dat pe faţă pe făţarnici: „Iar Iisus,
cunoscând viclenia lor, le-a spus: Ce mă ispitiţi, făţarnicilor?“ (Matei
22: 18).
Făţarnicii
► Vor fi pedepsiţi: „Împotriva unui neam fără de lege o voi
trimite (mânia) şi împotriva unui popor al urgiei Mele o voi îndrepta“
(Isaia 10:6).
► Vor fi cuprinşi de frică: „Păcătoşii vor tremura în Sion şi pe
cei fără de lege fierul îi va cuprinde: Care din noi poate să îndure focul
mistuitor, care din noi poate să stea în jarul cel de veci?“ (Isaia 33:14).
► Din timpurile de pe urmă sunt prezişi: „Prin făţărnicia unor
mincinoşi care sunt înfieraţi în cugetul lor“ (1 Timotei 4:2).
Exemple de făţarnici din paginile Sfintei Scripturi
► Abesalom: „Când venea cineva la rege să se judece pentru vreo
pricină Abesalom îi spunea: Iată pricina ta este bună şi dreaptă, dar la
rege n-are cine te asculta“ (2 Regi 15:3).
► Israelitenii: „Pentru că mâinile voastre sunt întinate cu sânge
şi degetele voastre cu nelegiuiri; buzele voastre grăiesc cuvinte
mincinoase şi limba voastră, strâmbătate“ (Isaia 59:3).
► Irod: „Şi trimiţându-i (pe cei 3 magi) la Betleem, le-a zis:
Mergeţi şi cercetaţi cu deamănuntul despre Prunc şi, dacă Îl veţi afla,
vestiţi-mi şi mie, ca, venind şi eu, să mă închin Lui“ (Matei 2:8).
► Iuda: „Şi îndată, apropiindu-se de Iisus, a zis: Bucură-te,
Învăţătorule! Şi L-a sărutat“ (Matei 26:49).
► Căpetenia Sinagogii: „Iar mai-marele sinagogii, mâniindu-se
că Iisus a vindecat-o sâmbăta (pe femeia gârbovă), zicea mulţimii: Şase
zile sunt în care trebuie să se lucreze; venind deci într-acestea,
vindecaţi-vă,dar nu în ziua sâmbetei. Iar Domnul i-a răspuns:
Făţarnicilor! Fiecare dintre voi nu dezleagă, oare, sâmbăta boul său,
sau asinul de la iesle şi nu-l duce la apă?“ (Luca 13:14-15).
► Anania: „Iar Petru a zis: Anania, de ce a umplut satana inima
ta, ca să minţi în Duhul Sfânt şi să doseşti din preţul ţarinei?“ (Faptele
Apostolilor 5:3).
► Simon Magul: „Tu n-ai parte, nici moştenire la chemarea
aceasta, pentru că inima ta nu este dreaptă înaintea lui Dumnezeu“
(Faptele Apostolilor 8:21).
Două necunoscute: Binefacerea şi Recunoştinţa
Odată, Bunul Dumnezeu a chemat virtuţile de pe pământ la un
sfat în cer. Între ele erau Adevărul, Dreptatea, Mila, Credinţa,
Bunătatea, Blândeţea... Între ele erau şi două care nu se mai văzuseră
niciodată şi nu se cunoşteau. S-au apropiat una de alta, să se
recomande. Eu sunt Binefacerea, a zis una. Eu sunt Recunoştinţa, a
răspuns cealaltă. Cum, voi nu vă cunoaşteţi? a întrebat Bunul
Dumnezeu. Nu, Doamne, au răspuns cele două virtuţi, căci pe pământ
noi nu ne-am întâlnit niciodată.
► Binefacerea este actul de a face bine şi această jertfă este
bineplăcută atât lui Dumnezeu cât şi oamenilor. Termenul se
întâlneşte în Sfânta Scriptură uneori ca locuţiune adverbială, atunci când
Mântuitorul le spune celor care cârteau împotriva femeii care I-a turnat
mirul de nard, de mare preţ, pe cap, care mir după ei trebuia vândut, iar
cu banii obţinuţi să fie ajutaţi săracii: „Lăsaţi-o. De ce îi faceţi
supărare? Lucru bun a făcut ea cu Mine. Că pe săraci totdeauna îi
aveţi cu voi şi, oricând voiţi, puteţi să le faceţi bine, dar pe Mine nu
Mă aveţi totdeauna“ (Marcu 14:6-7). Sfântul Apostol Pavel vorbind
despre faptul că trebuie să ne supunem stăpâniilor zice în Epistola către
Romani, 13:3: „Fă binele şi vei avea laudă de la ea“ (de la dregătorie).
► Binefacerea şi credinţa însoţite de har, sunt mântuitoare (Matei
25:34-40). Aşa ne îndeamnă Iisus Hristos în Predica de pe Munte: „Aşa
să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă
faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din
Ceruri“ (Matei 5:16).
► Binefacerea este în bună parte opera lui Dumnezeu, creştinul
neputându-o săvârşi fără harul Său, „pentru că a Lui făptură suntem,
zidiţi în Hristos Iisus spre fapte bune (binefacere), pe care Dumnezeu
le-a gătit mai dinainte, ca să umblăm întru ele“ (Efeseni 2:10).
► Recunoştinţa este acel sentiment sufletesc de mare bucurie
exprimat plenar atât în intimitatea noastră lăuntrică, cât şi în acţiunile
exterioare, prin manifestarea de mulţumire însoţită de respect faţă de
binefăcătorii noştri. Recunoştinţa arătată se cere să fie cel puţin tot atât
de însemnată, pe cât ne-a fost şi binele şi favoarea de care ne-am făcut
părtaşi, încât măsura dragostei să nu fie mai prejos decât aceea ce ne-a
fost dăruită.
► Recunoştinţa trebuie să fie întru totul sinceră, să pornească din
inimă şi nu din vârful buzelor, să fie caracteristică simţirii noastre
lăuntrice, durabilă şi statornică, arătându-ne în orice împrejurare şi în tot
timpul cu toată solicitudinea, bunăvoinţa şi dragostea faţă de
binefăcătorii noştri.
► Recunoştinţa este virtutea asemuită, de către firile simţitoare, cu
o floare preţioasă şi rară, răsărită şi înflorită în prea puţine inimi. Căci
dacă ne vom cerceta fără părtinire, vom recunoaşte cu amărăciune că
uităm cu prea multă uşurinţă pe binefăcătorii noştri. O, nerecunoştinţă,
cât eşti de urâtă! Eşti aidoma unei păsări negre ce acoperă cu aripile ei
inimile oamenilor.
► Recunoştinţa trebuie îndreptată în primul rând către Bunul
Dumnezeu, Care ne-a creat, ne întreţine viaţa, ne dăruieşte sănătate şi
toate cele de trebuinţă. El este cel dintâi şi cel mai mare Binefăcător al
nostru. Dumnezeu ne iubeşte veşnic, chiar dacă n-a aflat nimic vrednic
de iubire la noi şi nu avem nici un merit. El este gata totdeauna să ne
ierte, numai să vrem să ne întoarcem la El.
De ce Dumnezeu cere oamenilor recunoştinţă?
Dacă nu ştim de ce Dumnezeu cere recunoştinţă de la oameni, să
vedem de ce părinţii cer recunoştinţă de la copiii lor. Ne întrebăm: De ce
stăruie părinţii ca fii lor să se plece cu recunoştinţă pentru orice lucru,
mic sau mare, pe care îl primesc? Îi îmbogăţeşte cumva recunoştinţa
copiilor sau îi face cumva mai puternici? Nu, nicidecum. Dar atunci nu-i
ciudat că, necâştigând nimic de pe urma recunoştinţei filiale, părinţii îşi
îndeamnă mereu copiii la recunoştinţă? Şi nu numai părinţii evlavioşi fac
lucrul acesta, ci şi necredincioşii! Nu, nu-i ciudat, ci este înălţător.
Iubirea îi învaţă pe părinţi să ceară copiilor recunoştinţa. Şi de ce? Pentru
că este spre binele copiilor. Pentru că vor ca vlăstarele lor să fie pomi de
soi, nu buruieni. Oamenii recunoscători sunt preţuiţi şi bineprimiţi
oriunde. Iar cine învaţă recunoştinţa, învaţă mila, şi omul milostiv trece
mai uşor prin lumea aceasta.
Să ne întrebăm acum de ce a cerut Dumnezeu oamenilor
recunoştinţă. De ce a cerut lui Noe, Moise, Avraam (Facerea 8:20-21;
12:7-8; 35:1 şi Levitic 3) şi celorlalţi strămoşi ai noştri să-I aducă jertfe
de mulţumire. De ce Mântuitorul a dat în fiecare zi lumii pildă de
mulţumire (Matei 11:25; 14:19; 26:26-27)? De ce la fel au făcut şi
Sfinţii Apostoli (Faptele Apostolilor 2:47; 27:35)? Sfântul Apostol Pavel
cere credincioşilor să mulţumească pentru orice lucru lui Dumnezeu
(Efeseni 5:20; Coloseni 3:17).
Dumnezeu cere recunoştinţă de la oameni şi oamenii îi aduc
mulţumire lui Dumnezeu din iubire. Mulţumirile nu-L fac pe
Dumnezeu nici mai slăvit, nici mai puternic, nici mai bogat, ci oamenii
sporesc în toate acestea. Recunoştinţa oamenilor nu-I adaugă lui
Dumnezeu nici pace, nici bucurie, ci lor îşi adaugă îmbelşugare.
„Cine este aproapele meu?“
Legiuitorul din Sfânta Evanghelie (Luca 10: 25) venind către
Domnul, ispitindu-L i-a zis: „Învăţătorule, ce voi face să moştenesc
viaţa cea veşnică?“. Dar Domnul nostru Iisus Hristos, care prinde pe cei
înţelepţi în vicleşugul lor (1Corinteni 3:19), văzând pe legiuitor că una
vorbeşte cu gura şi alta plănuieşte în inima lui,
nu i-a răspuns cuvintelor sale, ci i-a pus o
întrebare, zicând: „În Lege ce este scris, cum
citeşti?“ (Luca10:26), încercând prin cuvintele
lui să-l înveţe cele ce nu ştia. Mântuitorul, care
întotdeauna vedea vicleşugul celor ce I se
adresau (Luca 20:23), l-a întrebat pe legiuitorul
care Îl ispitea: „Ce scrie în Legea lui Moise?“
Iar el a zis: „Să iubeşti pe Domnul
Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot
sufletul tău, şi pe aproapele tău ca pe tine
însuţi“ (Levitic 19:18; Matei 22:37-40), iar
Mântuitorul i-a zis: „Drept ai răspuns, fă aceasta şi vei fi viu“.
Legiuitorul însă nu credea că Iisus Hristos este Dumnezeu. Pentru ce dar,
Iisus i-a zis: Fă aceasta şi vei fi viu? Dar poate oare cineva să se
mântuiască fără credinţă în Iisus Hristos? Nu, căci Domnul a zis: „Cela
ce crede întru Mine, nu crede în Mine, ci în Cel ce M-a trimis pe
Mine şi iarăşi: Cel ce mă vede pe Mine, vede pe Cel ce M-a trimis pe
Mine“ (Ioan 12: 44-45) şi iarăşi: „Cela ce crede în Mine, chiar de va
muri, viu va fi“ (Ioan 11:25). Atunci pentru ce a zis Domnul
legiuitorului că va fi viu împlinind cele scrise în legea lui Moise? Iată
pentru ce: pentru că Legea lui Moise a fost învăţătoare şi călăuză spre
Hristos (Galateni 3:24), iar sfârşitul Legii este Hristos, spre îndreptarea
tuturor celor ce cred (Romani 10:4), şi aceia ce cred în învăţătura lui
Moise, aceia cred şi în Iisus Hristos. Cum zice şi în alt loc: „De aţi fi
crezut în Moise, aţi fi crezut şi Mie“ (Ioan 5: 46-47). A mai zis
Domnul legiuitorului că va fi viu prin cele scrise în legea lui Moise,
pentru că tot cel ce iubeşte pe Cel ce a născut, iubeşte şi pe cel născut din
El (1 Ioan 5: 1). Iar legiuitorul vrând a se îndrepta pe sine, l-a întrebat pe
Iisus: „Cine este aproapele meu?“ (Luca 10:29). Iată, altă întrebare
pusă cu vicleşug lui Iisus. Oare legiuitorul nu ştia cine este aproapele
lui? Acesta ca un legiuitor şi învăţător de Lege, ştia cu adevărat cine este
aproapele lui, dar prin această întrebare vroia să audă ce zice Domnul,
fiindcă el socotea că numai cei din neamul iudeilor sunt aproapele lor, iar
nu oricare om. Dar Preabunul nostru Mântuitor i-a răspuns cu pilda
omului căzut între tâlhari, zicând: „Un om cobora din Ierusalim la
Ierihon, şi a căzut între tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat şi l-au
rănit, au plecat lăsându-l aproape mort“ (Luca 10: 30). Vedeţi, iubiţi
credincioşi, că Mântuitorul nu a zis un iudeu, ci un om oarecare, ca prin
aceasta să-i arate legiuitorului că orice om este aproapele nostru şi de îl
vom vedea în primejdie se cuvine cu toată dragostea a-l ajuta.
Ispitirea cea vicleană şi făţărnicia
Să vorbim ceva despre aceste două patimi pentru care Mântuitorul
nostru Iisus Hristos de atâtea ori i-a mustrat pe cărturari, pe farisei, pe
saduchei şi pe legiuitorii Legii Vechi. Omul făţarnic este nesincer,
prefăcut şi viclean, căci una gândeşte şi alta vorbeşte. Cuvântul lui
este da, iar lucrul său nu. Oamenii făţarnici cinstesc pe Dumnezeu
numai cu buzele, după cum arată Sfânta Scriptură: „Poporul acesta se
apropie de Mine numai cu gura şi cu buzele Mă cinsteşte, iar cu inima
este departe de Mine“ (Isaia 29:13), şi dumnezeiescul prooroc Ieremia,
arătând acelaşi lucru, zice: „Aproape eşti Tu, Doamne, de gura lor,
dar departe de inima lor“ (Ieremia 12:2). Oamenii făţarnici sunt
cucernici numai la arătare (2 Timotei 3:5). Mântuitorul nostru Iisus
Hristos a asemănat cu aluatul păcatul făţărniciei, zicând către ucenicii
Săi: „Păziţi-vă de aluatul fariseilor, care este făţărnicia“ (Luca 12:1).
Dar de ce Mântuitorul a asemănat cu aluatul pe făţarnici? Iată de ce!
După cum aluatul dospeşte (Matei 13:33), aşa şi făţărnicia unită cu
vicleşugul, strică toată aşezarea cea duhovnicească a omului. Inima,
mintea, vederea, limba, buzele lui precum şi toată purtarea lui cea din
afară şi cea dinlăuntrul lui sunt tulburate de aceasta. În această categorie
de făţarnici intră toţi ereticii, toţi sectanţii, care prin făţărnicie şi falsă
smerenie şi credinţă strâmbă, amăgesc pe cei necunoscători ai
vicleşugului şi ai minciunii lor. De aceea este bine ca toţi credincioşii să
fugă de aceşti şerpi veninoşi, care cu viclenie şi făţărnicie se silesc a
înşela pe cei nevinovaţi. Aceştia sunt lupi îmbrăcaţi în piei de oaie
(Matei 7:15-16), care vor să înşele şi să piardă oile cele cuvântătoare ale
lui Hristos. Pe ei îi puteţi cunoaşte din aceste semne: „Cinstesc pe
Dumnezeu numai cu buzele“ (Isaia 29: 13; Ieremia 12:2); nu fac cele
ce zic (Matei 23: 3-4); oamenii făţarnici sunt cucernici numai la
arătare (2 Timotei 3:5); se îngrijesc numai de evlavia cea din afară
(Matei 23:25). Oamenii făţarnici sunt observatori numai ai lucrurilor
celor mici şi neînsemnate: „Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor
făţarnici! Că daţi zeciuială din izmă, din mărar şi din chimen, dar
aţi lăsat părţile mai grele ale Legii... Călăuze oarbe care strecuraţi
ţânţarul şi înghiţiţi cămila“ (Matei 23:23-24); învaţă minciuna: „Şi
dintre voi înşivă se vor ridica bărbaţi, grăind învăţături
răstălmăcite, ca să tragă pe ucenici după ei“ (Fapte 20:30); fac
lucruri bune cu îngâmfare: „Deci, când faci milostenie, nu trâmbiţa
înaintea ta, cum fac făţarnicii în sinagogi şi pe uliţe, ca să fie slăviţi
de oameni; adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor“ (Matei 6:2);
postesc şi se roagă cu îngâmfare: Nu oricine Îmi zice: „Doamne,
Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui
Meu Celui din ceruri“ (Matei 6: 2-12).
Iubiţi credincioşi,
Făţărnicia numită şi „aluat al fariseilor“ (Luca 12:1) este meşteşug
al diavolului, el fiind primul amăgitor al oamenilor. Şi precum el, atunci,
s-a prefăcut binevoitor şi prieten al oamenilor, minţindu-i nu numai pe
ei, ci tot neamul omenesc, tot aşa făţarnicul de astăzi - zicând în loc de
da, nu şi în loc de nu, da - minte şi amăgeşte sate, oraşe, popoare.
Făţarnicul îşi apreciază comportarea ca fiind iscusinţă, meşteşug, dar în
nici un caz păcat. El nu ia în considerare că păcatul lui stinge fapta cea
bună, dragostea faţă de Dumnezeu şi de oameni, cinstea, curăţia. Sfântul
Apostol Iacob spune: DA-ul vostru să fie DA şi NU-ul vostru să fie
NU, ca să nu cădeţi sub judecată“ (Iacob 5:12). Când una gândeşti şi
alta grăieşti, când una zici şi alta faci, te faci mincinos, înşelător, viclean,
într-un cuvânt: făţarnic.
Una din Fericirile rostite de Domnul Iisus Hristos, în Predica de pe
Munte spune: „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe
Dumnezeu“ (Matei 5:8). Înţelegem din aceasta că doar cei care au
numai gânduri bune şi cugete curate, au făgăduinţa că vor vedea faţa lui
Dumnezeu, pe care o văd numai Sfinţii şi îngerii. Aşadar, să fugim ca de
moarte de păcatul vicleniei şi al făţărniciei şi ce avem în inimă aceea să
avem şi pe buze. Să nu cădem în osânda lui Iuda vânzătorul. Să ne
creştem copiii în frică de Dumnezeu, învăţându-i să nu spună minciuni,
să asculte, să iubească Sfânta Biserică Ortodoxă, rugăciunea, milostenia
şi citirea cărţilor sfinte. Aşa de vom face, vom fi în pace şi cu Dumnezeu
şi cu aproapele nostru şi vom avea pacea şi bucuria Duhului Sfânt în
inima şi conştiinţa noastră. Dacă vrem să ne purtăm ca oameni înţelepţi,
se cuvine să fugim de „întunericul făţărniciei“, îmbrăcându-ne, prin
dobândirea virtuţilor, cu lumina lui Hristos, care luminează tuturor.
Ştiind că oamenii făţarnici nu sunt deloc fericiţi, să sădim în
inimile noastre vieţile Sfinţilor Părinţi, ale Sfinţilor mucenici pentru
roada lor cea bună. Să învăţăm de la ei credinţa, răbdarea, nădejdea
şi iubirea de vrăjmaşi, virtuţi cu care putem birui ispitele acestui
veac şi astfel să putem păşi în Împărăţia Cerurilor, rugându-ne cu
osârdie:
O Stăpâne, Doamne, Iisuse Hristoase, Cela Ce eşti Izvorul iubirii
şi al vieţii, nu îngădui întunecatelor puteri dinlăuntru şi din afară să
ne despartă pe noi de Tine şi de al Tău Trup Sfânt, carele este Biserica
Ta, răscumpărată cu Sângele Tău!
Că noi pre Tine Te lăudăm şi Ţie îţi mulţumim în veci, Amin.
Fericirea
Pentru creştini fericirea este un dar de la Dumnezeu. Toţi vrem să
fim fericiţi, toţi luptăm şi alergăm după fericire, dar nu toţi suntem
fericiţi, pentru că nu toţi ştim care este şi unde este adevărata fericire.
Unii îşi închipuie că fericirea stă în avere, bogăţii, în putere şi bani, alţii
în ranguri mari, alţii în diferite plăceri. Dar toţi greşesc, pentru că şi
bogaţii sunt nefericiţi ca şi săracii, cei supuşi, ca şi oamenii de rând. Ba
se întâmplă că mai mulţi fericiţi sunt între săraci decât între bogaţii
pământului. Cu adevărat sunt „fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor
vedea pe Dumnezeu“ (Matei 5:8).
„Opreşte-ţi limba de la rău şi buzele tale să nu grăiască
vicleşug“ (cu făţărnicie) (Psalm 33:12).
„S-au sfătuit să doboare cinstea mea, alergat-au cu minciună; cu
gura lor mă binecuvântau şi cu inima lor mă blestemau“ (Psalm
61:4). Spune Sfântul Clement Alexandrinul: „A te pocăi cu
nefăţărnicie înseamnă a te opri de la păcat şi a nu te mai uita în
urmă“.
Cuvânt de învăţătură
Un om care lucra pe o schelă la etajul unui bloc, a căzut de acolo şi
a murit. Singurul martor care a fost găsit a fost un copil. Poliţistul l-a
întrebat: - Puştiule, nu ştii cum de a căzut omul acesta de pe schelă?
- L-a pedepsit Dumnezeu, nene, pentru că a vorbit urât - Păi ce a
zis? - A zis: ,,…mama ta de copil, nu mai zgâlţâi schela!“. Aşa
suntem şi noi, creştinii de astăzi. Întindem curse unora şi apoi spunem că
i-a pedepsit Dumnezeu pentru păcatele lor, păcate provocate, de fapt, de
noi! Să nu uităm însă că ochiul lui Dumnezeu ştie şi vede tot şi va lăsa
cândva, poate, să cadă şi „schela“ vieţii noastre.
Despre făţărnicie
● „Făţarnicii ca şi albinele au pe buze miere, iar în gură ac cu
venin“ (Montaigne).
● „Trebuie să fii, nu să pari“ (Sfântul Nil Sinaitul).
● „Poartă chipul virtuţii, dar nu cu făţărnicie ca să înşeli pe cei ce
te văd, ci ca să le aduci folos“ (Sfântul Nil Sinaitul).
● „Cu făţarnicii adeseori se întâmplă ca şi cu cârtiţele, care se
socotesc în afară de primejdie în vizuinele lor, dar mai devreme sau
mai târziu ies afară şi se descopăr. Şi făţarnicii oricât s-ar acoperi cu
masca dreptăţii, dar în cele din urmă se descoperă sufletul lor josnic“.
(Avva Pimen).
● „Învaţă-ţi limba să vorbească ceea ce ai pe inimă“ (Avva Pimen).
● „Ispiteşte-te, vorbeşti tu oare ceea ce ai în minte şi, purtând pe
buze miere, nu ţii oare uneori în inimă otravă şi fiere?“ (Prot. P.
Socolov).
● „E grea situaţia când pe buze se află sfinţenie, iar în inimă
fărădelgea şi răutatea“ (Avva Isaia).
● „Câte unul are în gură cuvântul vameşului, dar gândul şi inima
lui sunt ale fariseului“ (Sfântul Grigorie Dialogul).
● „Căci nu este nimic ascuns, care să nu se dea pe faţă şi nimic
tainic, care să nu se cunoască şi să nu vină la arătare“ (Luca 8: 17).
● „După cum viermele, care se zămisleşte înlăuntru rodului,
distruge tot interiorul rodului, lăsând numai învelişul, tot astfel şi
făţarnicul distruge toată esenţa virtuţii“ (Ignatie-Episcopul
Caucazului).
Să nu fii cu două limbi, adică aşezat în cuvintele şi altfel în
conştiinţă. Căci unul ca acesta, potrivit Sfintei Scripturi cade sub
blestem: „Pe bârfitor şi pe cel cu două limbi blestemaţi-i, că pe mulţi
care aveau pace i-au pierdut“ (Înţelepciunea lui Sirah 28: 14).
Să nu fie una pe buzele noastre şi alta inimă. Dumnezeu nu se lasă
batjocorit (Galateni 6:7); căci El vede deopotrivă şi cele ascunse şi cele
vădite (Avva Isaia).
Oamenii făţarnici nu sunt deloc fericiţi. Cu adevărat sunt „fericiţi
cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu“ (Matei 5:8).
„Fii oamenilor, dinţii lor sunt arme şi săgeţi şi limba lor sabie
ascuţită“ (Psalm56:6). Cu numele dinţilor şi al limbii arată Proorocul
David cuvintele vrăjmaşilor, care cu clevetirile, prihănirile şi vicleniile
lor, rănesc şi omoară (sufleteşte) pe aceia asupra cărora se zic acele
vorbe.
Avertizare împotriva făţărniciei
În timp ce ucenicii vesteau adevărurile Evangheliei în Ierusalim,
Dumnezeu adeverea prin minuni cuvântul lor şi o mare mulţime a crezut.
Mulţi dintre aceşti primi credincioşi erau despărţiţi de familie şi de
prieteni din pricina bigotismului zelos al iudeilor şi era nevoie ca ei să fie
ajutaţi cu hrană şi adăpost.
Raportul biblic spune: „Nu era nici unul dintre ei, care să ducă
lipsă“; şi, totodată, ne arată cum erau împlinite aceste nevoi. Aceia
dintre credincioşi care aveau bani şi averi le sacrificau bucuros pentru a
face faţă nevoilor urgente. Vânzându-şi casele sau pământurile, ei
aduceau banii şi-i puneau la picioarele Sfinţilor Apostoli şi „apoi se
împărţea fiecăruia după cum avea nevoie“.
Această dărnicie din partea credincioşilor era rezultatul revărsării
Duhului Sfânt. Cei întorşi la Evanghelie erau „o inimă şi un suflet“. Un
interes comun îi stăpânea pe toţi şi anume: succesul misiunii ce le fusese
încredinţată; iar lăcomia nu avea loc în viaţa lor. Iubirea pentru fraţii lor
şi pentru lucrarea căreia ei s-au consacrat era mai mare decât iubirea lor
de bani şi de averi. Faptele lor mărturiseau că ei preţuiau sufletele
oamenilor ca având o valoare mai mare decât bogăţiile pământeşti.
Aşa va fi totdeauna când Duhul lui Dumnezeu pune stăpânire pe
viaţă. Cei ale căror inimi sunt pline cu iubirea lui Hristos vor urma
exemplul Lui, care pentru noi S-a făcut sărac, pentru ca prin sărăcia Sa
noi să ne îmbogăţim. Bani, timp, influenţă - toate darurile pe care ei le-au
primit din mâna lui Dumnezeu le vor preţui numai ca mijloace de
înaintare a lucrării Evangheliei. Aşa era în prima Biserică; şi când în
Biserica de azi se vede că, prin puterea Duhului Sfânt, membrii şi-au
dezlipit inima de lucrurile pământeşti şi sunt gata să facă sacrificii pentru
ca semenii lor să audă Evanghelia, adevărurile vestite vor avea o
puternică influenţă asupra ascultătorilor.
Într-un contrast izbitor cu exemplul de bunăvoinţă manifestat de
credincioşi a fost comportarea lui Anania şi a Safirei, a căror experienţă,
redată prin pana inspiraţiei, a lăsat o pată neagră asupra istoriei primei
Biserici. Împreună cu alţii, aceşti pretinşi ucenici se împărtăşiseră de
privilegiile auzirii Evangheliei propovăduite de Apostoli. Ei au fost de
faţă împreună cu alţi credincioşi când, după ce Apostolii s-au rugat, „s-a
cutremurat locul unde erau adunaţi; toţi s-au umplut de Duhul
Sfânt“ (Fapte 4:31). Asupra tuturor celor de faţă odihnea o deplină
convingere şi, sub influenţa Duhului lui Dumnezeu, Anania şi Safira au
făcut un vot să dea Domnului venitul din vânzarea unei moşioare. După
aceea însă, Anania şi Safira au mâhnit pe Duhul Sfânt lăsându-se
stăpâniţi de simţăminte de lăcomie. Ei au început să regrete făgăduinţa
făcută şi, în curând, au pierdut plăcuta influenţă a binecuvântării care le
încălzise inimile cu dorinţa de a face lucruri mari pentru cauza lui
Hristos. Ei au gândit că s-au cam pripit şi că ar trebui să reconsidere
hotărârea lor. Ei au discutat pe toate feţele această problemă şi au hotărât
să nu-şi mai împlinească votul. Totuşi, ei au văzut că aceia care se
despărţeau de averile lor pentru a satisface nevoile fraţilor lor mai săraci
se bucurau de o mai mare cinste între credincioşi; şi, fiindu-le ruşine ca
nu cumva fraţii lor să afle că inimile lor egoiste se împotriveau
făgăduinţei făcute în mod solemn în faţa lui Dumnezeu, ei, în mod
conştient, au hotărât să vândă moşioara şi să spună că au pus în fondul de
obşte tot ce au dobândit din vânzarea ei, dar, în realitate, să păstreze
pentru ei o mare parte din bani. În felul acesta, aveau să se asigure de
cele necesare vieţii din fondurile de obşte şi, în acelaşi timp, să câştige şi
stima fraţilor.
Însă Dumnezeu urăşte făţărnicia şi falsitatea. Anania şi Safira s-au
folosit de hoţie în purtarea lor cu Dumnezeu; ei au minţit pe Duhul Sfânt,
şi pentru păcatul lor au primit o osândă imediată şi groaznică. Când
Anania a venit cu darul său, Sfântul Petru a zis: „Anania, pentru ce ţi-a
umplut Satana inima ca să minţi pe Duhul Sfânt, şi să ascunzi o
parte din preţul moşioarei? Dacă n-o vindeai, nu rămânea ea a ta?
Şi, după ce ai vândut-o, nu puteai să faci ce vrei cu preţul ei? Cum sa
putut naşte un astfel de gând în inima ta? N-ai minţit pe oameni, ci
pe Dumnezeu“. „Anania, când a auzit cuvintele acestea, a căzut jos şi
şi-a dat sufletul. O mare frică a apucat pe toţi cei ce ascultau aceste
lucruri“. „Dacă n-o vindeai, nu rămânea ea a ta ?“ a întrebat Sfântul
Petru. Nici o influenţă nu venise asupra lui Anania ca să-l silească să-şi
sacrifice moşioara pentru binele obştesc. El acţionase din proprie
iniţiativă. Dar, încercând să înşele pe ucenici, el minţise pe Cel
Atotputernic. Cam după trei ceasuri, a intrat şi nevastă-sa, fără să ştie ce
se întâmplase. Sfântul Petru i-a zis: „Spune-mi, cu atât aţi vândut
moşioara?“ „Da“, a răspuns ea, „cu atât“. Atunci Sfântul Petru i-a zis:
„Cum de v-aţi înţeles între voi să ispitiţi pe Duhul Domnului? Iată
picioarele celor ce au îngropat pe bărbatul tău sunt la uşă şi te vor
lua şi pe tine“. Ea a căzut îndată la picioarele lui şi şi-a dat sufletul.
Când au intrat flăcăii, au găsit-o moartă; au scos-o afară şi au îngropat-o
lângă bărbatul ei. O mare frică a cuprins toată adunarea şi pe toţi cei ce
au auzit aceste lucruri.
Înţelepciunea infinită a văzut că această manifestare însemnată a
mâniei lui Dumnezeu era necesară pentru a păzi tânăra Biserică ca să nu
ajungă să slăbească efectul principiilor morale. Numărul membrilor ei
creştea foarte repede. Biserica ar fi fost în primejdie dacă, prin creşterea
rapidă a numărului celor convertiţi, ar fi fost adăugaţi Bisericii bărbaţi şi
femei care, în timp ce mărturiseau că Îi slujesc lui Dumnezeu, se
închinau lui Mamona. Pedeapsa aceasta dă mărturie despre faptul că
oamenii nu-L pot înşela pe Dumnezeu, că El dă la iveală păcatul ascuns
al inimii şi că nu Se lasă batjocorit. Ea urmărea să avertizeze Biserica,
să-i conducă pe credincioşi astfel, încât să se ferească de înşelăciune şi
făţărnicie şi să ia seama să nu-L jefuiască pe Dumnezeu.
Nu numai primei Biserici, ci şi tuturor generaţiilor viitoare i-a fost
dat acest exemplu, ca un semnal de primejdie al urii pe care Dumnezeu o
are faţă de tot ce este lăcomie, înşelătorie şi făţărnicie. Lăcomia a fost
aceea pe care Anania şi Safira au nutrit-o mai întâi. Dorinţa de a reţine
pentru ei o parte din ceea ce au făgăduit Domnului i-a dus la înşelătorie
şi făţărnicie.
Dumnezeu a rânduit ca vestirea Sfintei Evangheliei să depindă de
strădaniile şi darurile poporului Său. Darurile de bunăvoie, ca şi
zeciuielile, alcătuiau veniturile lucrării Domnului. Din mijloacele
încredinţate omului, Dumnezeu pretindea o anumite parte - zeciuiala. El
lasă tuturor libertatea alegerii, să dea sau să nu dea mai mult decât
aceasta. Dar, când inima este mişcată de influenţa Duhului Sfânt şi este
făcut un vot de a da o anumită sumă, cel care a făcut votul nu mai are
nici un drept faţă de partea aceea pe care el a consacrat-o. Făgăduinţe de
felul acesta, făcute oamenilor, sunt privite ca o obligaţie; oare cele făcute
lui Dumnezeu nu sunt mult mai obligatorii? Făgăduinţele făcute în forul
conştiinţei sunt oare mai puţin obligatorii decât învoielile scrise dintre
oameni?
Când lumina divină străluceşte în inimă cu o claritate şi o putere
neobişnuită, atunci egoismul obişnuit slăbeşte din strânsoarea sa şi se
vede o dispoziţie de a da pentru cauza lui Dumnezeu. Însă nimeni să nu
creadă că îşi vor putea împlini făgăduinţele făcute atunci, fără de nici o
împotrivire din partea lui Satan. El nu vede cu plăcere clădirea Împărăţiei
Mântuitorului pe pământ. El pune în minte gândul că votul făcut este
prea mare, că acesta le-ar dăuna în străduinţele lor de a strânge avere sau
de a satisface dorinţele familiei lor.
Dumnezeu este Cel care binecuvântează pe om cu diferite bunuri şi
El face lucrul acesta pentru ca ei să poată fi în stare, la rândul lor, să dea
mai departe pentru înaintarea cauzei Sale. El trimite soarele şi ploaia. El
face să crească vegetaţia. El dă sănătate şi capacitatea de a obţine bunuri
materiale. Toate binecuvântările noastre vin din mâna cea darnică a Lui.
În schimb, El doreşte ca bărbaţii şi femeile să-şi dovedească recunoştinţa
prin a da înapoi lui Dumnezeu o parte în zecimi şi daruri - în daruri de
mulţumire, daruri de bunăvoie şi daruri pentru păcat. Dacă mijloacele ar
curge în tezaur, potrivit cu acest plan dumnezeieşte stabilit - o zecime
din orice venit, cum şi daruri de bunăvoie - va fi un belşug de mijloace
pentru înaintarea lucrării Domnului.
Însă inimile oamenilor se împietresc prin egoism şi, asemenea lui
Anania şi Safira, ei sunt ispitiţi să reţină o parte din preţ, pretinzând în
acelaşi timp că împlinesc cerinţele lui Dumnezeu. Mulţi cheltuiesc banii
în chip risipitor pentru satisfacţii egoiste. Bărbaţi şi femei ţin seama de
plăcerile lor şi-şi satisfac gusturile, în timp ce lui Dumnezeu Îi aduc,
aproape de silă, un dar împuţinat. Ei uită că, într-o zi, Dumnezeu va cere
o strictă socoteală despre felul în care au fost folosite bunurile Sale şi că
El nu va mai accepta puţinul pe care ei îl aduc în visterie, cum n-a primit
nici darul lui Anania şi Safira.
Prin pedepsirea aspră a acestor oameni care au jurat fals, Dumnezeu
doreşte, de asemenea, să învăţăm cât de profund urăşte şi dispreţuieşte El
orice făţărnicie şi înşelătorie. Pretinzând că au dat tot, Anania şi Safira au
minţit pe Duhul Sfânt şi, ca urmare, au pierdut viaţa aceasta, cum şi viaţa
viitoare. Acelaşi Dumnezeu care i-a pedepsit osândeşte astăzi orice
falsitate. Buzele mincinoase sunt o urâciune înaintea Lui. El spune că în
cetatea sfântă „nimic întinat nu va intra în ea, nimeni care trăieşte în
spurcăciune şi în minciună“ (Apocalipsa 21:27). Rostirea adevărului să
nu fie condusă cu o mână slabă sau cu o cunoaştere nesigură. Fie ca ea să
devină o parte a vieţii. Jucându-te pripit şi uşuratic cu adevărul şi
ascunzând faptul că-ţi urmăreşti propriile planuri egoiste, aceasta
înseamnă naufragiul credinţei. „Staţi gata dar, având mijlocul încins
cu adevărul“ (Efeseni 6:14). Cel care rosteşte neadevăruri îşi vinde
ieftin sufletul. Falsitatea lui s-ar putea să-i slujească în vreo împrejurare
critică; s-ar putea să-i pară că, în felul acesta, poate să aibă succes în
afaceri, ceea ce nu ar fi putut dobândi pe cale cinstită; însă, în cele din
urmă, ajunge în situaţia de a nu se mai putea încrede în nimeni. El însuşi
un mincinos, nu mai are încredere în cuvântul altora.
În cazul lui Anania şi Safira, păcatul înşelătoriei faţă de Dumnezeu
a fost pedepsit imediat. Acelaşi păcat a fost deseori repetat în istoria de
mai târziu a Sfintei Biserici şi este săvârşit de mulţi în vremea noastră.
Dar, deşi înşelătoria poate că nu este însoţită de o manifestare vădită a
dizgraţiei lui Dumnezeu, ea nu este mai puţin odioasă în ochii Lui acum
decât a fost în vremea Sfinţilor Apostoli. Avertizarea a fost dată;
Dumnezeu Şi-a manifestat în mod clar ura Sa neîmpăcată faţă de acest
păcat; şi toţi aceia care se dedau la făţărnicie şi lăcomie să fie siguri că
îşi nimicesc astfel sufletul.
Bibliografie: Biblia, E.I.B.M., Bucureşti, 1994; Preot dr. Ioan Mircea, Dicţionar al Noului
Testament, E.I.B.M., Bucureşti, 2005; 1000 de întrebări şi răspunsuri despre viaţa
duhovnicească, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2005; Catehism ortodox, Editura Mitropolia
Banatului, Timişoara, 2002; Grădina de flori duhovniceşti, Editura Bunavestire, Bacău, 1997
BISERICA - CASA LUI DUMNEZEU: DESPRE FATARNICIE:
Ai păcătuit? Nu-ţi cer nimic altceva decât aceasta: intră în biserică şi spune-I cu pocăinţă lui Dumnezeu: "Am păcătuit". ...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu