O credinţă uimitoare

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

                  Credinţa în Dumnezeu a apărut după căderea din Rai a

protopărinţilor noştri Adam şi Eva. Câtă vreme erau acolo, erau în

directă comuniune cu Dumnezeu, nu era nevoie de credinţă fiindcă fiind

faţă către faţă exista doar iubirea. Dar după cădere apar nădejdea şi

credinţa.

Ce uimitor lucru este credinţa! E uimitor, de pildă, faptul că păstorii,

atunci când cerurile s-au deschis şi îngerii cântau, au putut crede că S-a

născut un Mântuitor în Betleem şi că-L vor afla într-o peşteră printre

vite. Ce lucru uimitor şi de necrezut! Poate că ar fi trebuit să spună: Cum

este cu putinţă aşa ceva? De ce să deschidă Dumnezeu cerurile şi îngerii

să cânte păstorilor pe rând? Negreşit, dacă Dumnezeu ar vrea să

vestească ceva, ar vesti lui Irod sau marele preot, nu nouă. Nu este oare

uimitor ca păstorii să fi crezut că-L vor afla pe Fiul lui Dumnezeu

născându-se nu într-un palat, ci într-un staul? Şi totuşi au crezut.

Ce uimitor este faptul că Magii au crezut chiar atunci când, ajunşi la

Ierusalim, nu au aflat nici un fel de festivităţi pentru naşterea unui

împărat. Totul era liniştit. Magii puteau foarte bine să fi plecat acasă. Dar

ei au întrat în stânga şi în dreapta şi au cercetat Scripturile, şi nu au

şovăit să plece la Betleem. Cu lucru uimitor, să creadă că Împăratul

Păcii, Sfetnicul Minunat, Mântuitorul Lumii, Mesia cel făgăduit, să Se

nască într-un sătuc înapoiat, în loc de Roma sau Atena! Şi totuşi au

crezut!

Aripile credinţei şi prezenţa lăuntrică a lui Dumnezeu

Pe lângă rugăciune, Dumnezeu ne-a dăruit şi aripile credinţei;

credinţa într-un Dumnezeu Care ne iubeşte şi ne ocroteşte; credinţa întrun

Dumnezeu care este Atotputernic; credinţa într-un Dumnezeu Care ne

făgăduieşte tot ce este spre binele celor care Îl iubesc şi lucrează

împreună cu El.

Mulţi dintre noi seamănă cu prepeliţa, care îşi ia zborul abia atunci

când este împinsă de frică. Îşi foloseşte aripile numai pentru zborul

groazei. Şi totuşi, Dumnezeu ne îndeamnă să nu fim prepeliţe, ci vulturi

în felul în care ne folosim credinţa. Vântul şuiera către o pasăre aşezată

pe un ciot: Am să te azvârl de aici! Dar pasărea i-a răspuns liniştită: Fă

ce vrei, eu am aripi. Cei ce nădăjduiesc întru Domnul vor înnoi

puterea lor, le vor creşte aripi ca ale vulturului (Isaia 40:31).

                   Dumnezeu nu se ascunde de om

Dumnezeu nu se ascunde de om. Omul păcătos se ascunde de

Dumnezeu, se ascunde până ce Îl pierde cu totul din vedere pe

Dumnezeu. Iată o istorioară care ne lămureşte această afirmaţie:

Un rabin avea doi copii. S-au hotărât să se joace de-a v-aţi

ascunselea. Unul dintre ei s-a ascuns şi a aşteptat ca celalat să-l caute.

Dar cel care trebuia să caute a renunţat să-l mai caute, ba chiar a plecat

de acolo. Copilul care se ascunsese s-a dus plângând la tatăl său: Tată,

uite ce mi-a făcut fratele meu, eu m-am ascuns şi el n-a mai venit să

mă caute. Rabinul i-a spus: Nu mai plânge fiule, căci aşa se întâmplă şi

cu noi când ne ascundem de Dumnezeu. S-ar putea să nu ne mai

caute....