E-atâta frumusețe la mine în chilie
Când mă cufund cu mintea în ruga mea smerită..
În clipele acelea pătrund în veșnicie,
Sau ea pătrunde-n mine cu pacea-i infinită..
E-atâta bucurie la mine în cămară
Când pe Mântuitorul Îl mângâi cu privirea..
În clipele acelea e sărbătoare iară
Căci Domnul Se coboară și pot să-I simt iubirea..
E-atâta bogăție la mine în odaie
Când sufletu-mi se umple de-o galbenă lumină
Și uit de lumea asta cu ale ei războaie
Și Îl aștept în pace pe Duhul Sfânt să vină..
Ce daruri se revarsă în taina rugăciunii,
Ce liniște, ce pace îmi mângâie ființa..
De ar gusta din ele măcar în parte unii,
N-ar mai greși în vorbe, luând în râs credința
Căci clipele acelea de conștiință plânsă,
De față-înlăcrimată, de inimă smerită
Încep cu întristare, sfârșesc cu zâmbet însă,
Fiind începătură de viață înnoită.
Că o numesc "odaie", "chilie" sau "cămară",
Numirile în sine nu-i tâlcuiesc misterul:
Când inima Îl simte pe Duhul se-înfioară,
Căci simte că e clipa sărutului cu Cerul..
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu