Cum se face semnul sfintei cruci si ce zicem cand il facem?

DUMNEZEU SA VA BINECUVANTEZE!

Doamne ajuta!
Imagini din curtea Parohiei VIILE TIMISOARA

Fara Sfanta cruce putem spune ca nu este credinta...facem sfanta cruce atunci cand plecam de acasa, atunci cand ne culcam, sau cand ma trezesc eu nici nu deschid ochii bine si imi fac semnul crucii...facem semnul crucii cand trecem pe langa sfanta biserica, facem sfanta cruce cand auzim de un lucru bun, sau de un necaz..gandul ne duce la Dumnezeu ,  Sfanta cruce o vedem pe biserici, o vedem la o rascruce de drumuri, etc.
CRUCEA

Taina 

Era odată un general care, cu toate că nu avea suflet rău, era însă supus mâniei. Din te-miri-ce îl cuprindea mânia. 
Şi cu toate acestea, el o biruia. 
De fiecare dată când simţea că se apropie valul acesta rău, el se oprea din vorbă şi încet, îşi băga mâna dreaptă în buzunarul tunicii. 
De îndată, ca prin farmec, mânia se potolea - şi el, zâmbind, dojenea părinteşte pe cel care-l supărase. 
Pentru aceasta, era foarte iubit şi cinstit de toţi ofiţerii şi soldaţii. 
Unul din tinerii ofiţeri de sub comanda lui, care băgase de seamă mişcarea pe care generalul o făcea ori de câte ori vreo pricină de mânie se ivea, fu prins de-o vie curiozitate să afle taina acestei mişcări. Mergând într-o zi la casa generalului spre a-i aduce nişte hârtii, văzu în cuierul din vestibul una din tunicile lui. Dorind cu putere să, afle dezlegarea întrebării, vârî mâna în buzunarul drept al tunicii. 
Dădu peste un mic obiect. Îl scoase. Uimit, privi: era o cruciuliţă de abanos. Atunci ofiţerul pricepu de unde venea puterea de stăpânire a generalului.

Semnul sfintei cruci se face astfel: indoim inlauntru si lipim de podul palmei drepte degetul mic si inelarul, apoi impreunam la un loc varfurile degetelor gros, aratator si mijlociu de la aceeasi mana si cu ele astfel impreunate ne insemnam pe frunte, pe piept, pe umarul drept si pe umarul stang.

Orice rugaciune se incepe cu rostirea: «in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, Amin», insotita de semnul sfintei cruci, astfel: cand zicem: «in numele Tatalui…» ne insemnam pe frunte; cand zicem: “Si al Fiului” ne insemnam pe piept; cand zicem: «Si al Sfantului Duh», ne insemnam pe umarul drept intai si apoi pe cel stang; si incheiem zicand: «Amin».

Insemnarea cu semnul crucii este o deprindere crestineasca foarte veche: chiar din timpul Sfintilor Apostoli. Facem semnul crucii insotind orice rugaciune rostita cu glas tare sau in gand si cand trecem pe langa biserica, pe langa troita; cand incepem si cand sfarsim un lucru, ori, cum spune Tertulian (+ 240): «La fiecare pas si la fiecare fapta ne insemnam… cu semnul sfintei cruci»298 (Tertulian, De corona ., c. 3, Migne, P. L., II, col. 99).

Cand facem semnul sfintei cruci, sa cugetam la marirea Celui Prea-Inalt, in numele Caruia il facem. Drept aceea, sa nu facem semnul sfintei cruci in graba, oricat de mult am fi zoriti de treburi. Dupa felul cum facem crucea vad ceilalti oameni cam ce loc are in inima noastra Dumnezeu.

Cand ne insemnam cu sfanta cruce, facem oare si o marturisire de credinta?

Fara indoiala. Facand semnul sfintei cruci, marturisim credinta in Domnul si Mantuitorul nostru Iisus Hristos, Cel rastignit pe cruce, si credinta intr-un Dumnezeu in trei ipostasuri299 (Dionisie Areopagitul, Ierarhia bisericeasca, cap. VI, 3, p. 135, trad. Pr. Cicerone Iordachescu, Iasi, 1932).

Intr-adevar, cand facem semnul sfintei crud, rostind numele celor trei ipostase: Tatal, Fiul si Sfantul Duh, marturisim un singur Dumnezeu in trei fete dumnezeiesti; iar semnul crucii ne aduce aminte ca Fiul lui Dumnezeu, facut om, ne-a mantuit rastignindu-Se pe cruce. Asadar, semnul sfintei cruci este oarecum o invatatura pe scurt a credintei crestine. Biserica cinsteste cu multa evlavie sfanta cruce: trei zile pe an (14 septembrie, duminica a treia din Paresimi si 1 august) sunt inchinate cinstirii sfintei cruci. Crucea, faurita din lemn sau din metal, frumos lucrata si impodobita, nu lipseste de pe nici o sfanta masa, din nici o biserica in care se slujeste Sfanta Liturghie.

De asemenea nu lipseste niciodata de pe crestetul turlelor bisericilor si al clopotnitelor; iar in cimitirele noastre, cei raposati asteapta invierea mortilor sub ocrotirea sfintei cruci. Vasele si odajdiile sfintite ale bisericilor sunt impodobite cu cruci; multe biserici sunt zidite in chipul crucii, iar cartile bisericesti sunt pline de tot felul de cantari in cinstea sfintei cruci. In multe locuri crucea este asezata la fantanile cu apa de baut si la raspantiile drumurilor. In sfarsit, si fapt foarte insemnat: a doua venire a Mantuitorului, cand va veni sa judece viii si mortii, va fi prevestita prin aratarea “semnului Fiului Omului pe cer” (Matei 24, 30), adica a crucii300 (Sf. Ioan Damaschin, op. cit., p. 257).

Bucuria de a privi o icoană

              DOAMNE AJUTA!DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...

Este cât se poate de firesc să avem icoanele, lui Hristos, ale Preacuratei Sale Maici, îngerilor, sfinţilor, în primul rând fiindcă ne-o cere însăşi firea noastră, dorim să avem mereu înaintea ochilor chipul Celui iubit, al Binefăcătorului, pentru ca privindu-L să ne aducem aminte de El mai des, de binefacerile Lui, să-L omagiem, întocmai ca pe oamenii vii, stimaţi şi respectaţi în chip deosebit.

În al doilea rând, noi suntem creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Este firesc deci să avem mereu sub priviri chipul nostru cel dintru început, începutul primordial, pe Domnul Dumnezeu în acele înfăţişări în care a binevoit El însuşi să Se arate oamenilor, pentru a ne aduce aminte mai des de El, de veşnica Sa prezenţă printre noi, de lucrarea Sa proniatoare, pentru a ne exprima prin semne vizibile sau prin ritualuri evlavia faţă de El, recunoştinţa, dragostea.

Deoarece suntem fiinţe corporale, din pricina acestei corporalităţi avem nevoie de reprezentări materiale, de ritualuri materiale. Se înţelege că tocmai de aceea Domnul Însuşi S-a arătat drepţilor Săi în deferite forme: de pildă, lui Avraam la stejarul Mamvri, sub înfăţişarea celor trei călători; lui Isaia, ca un slăvit Împărat, stând pe un tron preaînalt; proorocului Daniel în chipul Celui vechi de zile şi al Fiului Omului adus înaintea Lui. Dacă n-ar fi fost necesară o imagine văzută a Dumnezeului nevăzut, de buna seamă că El nu S-ar fi arătat la modul vizibil, n-ar fi venit pe pământ luând chip de om, n-ar fi primit chip de rob; zice David: ,,Căutaţi faţa Lui pururea“ (Psalmul 104, 4).

De aceea pictăm, păstrăm şi respectăm icoane ale Preacuratei Maici a.Domnului, îngerilor, sfinţilor, fiindcă ei sunt reprezentări vii ale chipului şi asemănării cu Dunmezeu. Privindu-le ne apar din nou în amintire, mai limpede, nevoinţele, virtuţile, binefacerile de care ne-am învrednicit de la ei, dragostea lor înflăcărată faţă de Dumnezeu, simţindu-ne îndemnaţi noi înşine să le urmăm exemplul, să veghem asupra noastră pentru a ne ţine teferi cu trupul şi cu sufletul, a ne curăţi de toată întinăciunea trupească şi sufletească, pentru a le preaslăvi nevoinţele şi prin toate acestea ni-i facem apărători şi mijlocitori pentru noi înaintea lui Dumnezeu.

Fiindcă Dumnezeu binevoieşte a primi mijlocirea prietenilor Săi, a credincioşilor Săi slujitori, pentru oamenii faţă de care se fac intercesori înaintea Sa. Întrucât nu suntem duhuri fără trup, ci fiinţe îmbrăcate în carne, având calităţi materiale, înfăţişare materială, este firesc să căutăm chipurile unor fiinţe nevăzute şi de aceea, venind în ajutorul neputinţei noastre, Domnul le-a dat putere îngerilor să ia chip de om şi să ni se arate (atunci când binevoieşte El) întocmai cum suntem noi, ca, de pildă: Arhanghelul care i s-a arătat lui Isus Navi, lui David, Anei, lui Zaharia, Preacuratei Fecioare Maria şi altora, în Vechiul şi în Noul Testament.

Oare nu ne demonstrăm chiar noi în viaţa de fiecare zi această cerinţă a firii noastre, necesitatea de a avea portretele lor şi când ni le facem şi pe ale noastre de a ni le atâma pe pereţi, sau de a le păstra în albume, pentru a le privi de câte ori vrem, desfătândune cu chipul unor persoane respectate şi iubite? Tot ceva firesc, necesar, plăcut lui Dumnezeu este şi cinstirea sfintelor icoane, deşi mulţi luterani şi

anglicani consideră că n-ar fi firesc, că este contrar voinţei lui Dumnezeu şi că este o erezie şi o idolatrie. Ei nu ţin icoane în case şi nici în bisericile lor, considerând drept păcat a le avea şi ali te închina; prin aceasta, ei pierd foarte mult din credinţă şi din evlavie, fiindcă, întrerupând relaţia vizibilă cu sfinţii, au întrerupt-o prin aceasta şi pe cea invizibilă, cu toate că Biserica cerească şi Biserica pământească alcătuiesc un singur trup. Au rupt legătura şi cu adonniţii, nu se roagă pentru ei, nu aduc jertfe pentru sufletele lor, - jertfe plăcute milostivului Dumnezeu - şi prin aceasta îşi vădesc necredinţa în puterea rugăciunilor Bisericii pentru cei morţi.

Ce Biserică poate fi aceea care, în mod iraţional şi prezumţios, a rupt legătura cu Biserica cerească, triumfătoare, comuniunea rugătoare cu cei morţi, relaţia cu acea Biserică ce a mărturisit credinţa în Hristos, în puritatea ei cea dintru început? Este oare acesta trupul sfânt şi viu al Bisericii? Poate fi considerat trup viu, firesc alcătuit, un trunchi fără cap, fără mâini şi picioare, fără ochi şi fără urechi. Şi o asemenea comunitate susţine sus şi tare că credinţa sa este purificată, ea care a respins preoţia, a renunţat şi la alte Taine, în afară de Botez şi de Împărtăşanie, aceasta din urmă nefiind nici măcar reală, a respins cinstirea sfinţilor, a moaştelor, icoanelor, monahismul, rugăciunile pentru morţi, ţinerea postului? Este oare aceasta o credinţă după Evanghelie? Biserica lui Hristos apostolească? Nu, aceasta este o biserică autoconfecţionată, creată după liberul arbitru al oamenilor, sub influenţa patimilor omeneşti, făcându-le acestora concesii. Este una care ţine ,,nedreptatea drept adevăr“ (Romani l, I8). O pervertire a ,,veştii celei bune“ şi chiar a lui Hristos, o îndepărtare a oamenilor de Hristos, o răzvrătire împotriva Lui, ,,o altă Evanghelie“, despre care spunea Apostolul: ,,Chiar dacă noi, sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o, să fie anatemal“ (Galateni 6, 8). Aceasta nu este Biserică, ci o dezmembrare pierzătoare de suflete a trupului lui Hristos.

Cinstirea icoanelor este firească, dreaptă, plăcută lui Dumnezeu, folositoare.

(Sfântul Ioan de Kronstadt - Viaţa mea în Hristos)

DIN SUFLET PENTRU SUFLET: Parintele Cleopa - Sfintele Icoane si Sfanta Cruce...

CLIK PE LINCUL URMATOR...
DIN SUFLET PENTRU SUFLET: Parintele Cleopa - Sfintele Icoane si Sfanta Cruce...: Despre Sfintele Icoane Poate fi icoana confundata cu idolul ? - Icoana nu poate fi confundata cu idolul pentru ca icoana este repre...

De ce sa cumpar o icoana? Importanta Icoanei

Aceasta intrebare cred ca si-o pun multi oameni.

http://icoane-comenzi.blogspot.com/

Icoana este cadoul ideal as putea spune. De ce? Cat folos poate culege un om din urma unei icoane...! Icoana este o fereastra spre Dumnezeire. Te pune mai repede in legatura cu divinitatea. Cand vezi o icoana in casa, gandul iti fuge din nou la Dumnezeu sau la Maicuta Domnului sau la Sfantul din acea icoana. Prin sfinti se proslaveste tot Dumnezeu. Deci prin ei, ne ducem cu gandul tot la Dumnezeu. Toata viata noastra, trebuie sa fim intr-o stransa legatura cu Dumnezeu. Noi trebuie sa fim prietenii Lui ca sa putem mosteni Imparatia cerurilor fagaduita noua. Ori, un prieten adevarat nu se vede din an in pasti. Un prieten adevarat isi mentine dragostea prin dialog, prin vizite. Nu se mai satura unul de altul. Ce e drept, omul c

ontemporan il alunga pe Dumnezeu din viata lui. Il cam incomodeaza defapt legile divine, buna oranduire lasata de Dumnezeu. Omul nostru iubeste pacatul, patima, iar Dumnezeu condamna pacatul si ne indeamna sa ii urmam.

Putem fi prieteni cu Dumnezeu dialogand mai des cu El prin rugaciune. Ori icoana, acest lucru il face: ne pune mai repede in legatura dialogica cu Dumnezeu.

Iata cat bine culege cel care primeste o icoana, iar cel care o daruieste se impartaseste si el de rodul rugaciunilor celui care se roaga la icoana. Ai facut un mare bine daruind o icoana.

Circula o mare superstitie pagubitoare de suflet, anume cum ca nu trebuie sa iti cumperi tu singur tie icoana, ci neaparat sa ti-o cumpere altcineva. E bine sa faci cadou o icoana, cum am zis, dar nu e adevarat ca nu poti sa iti cumperi singur icoana care iti place. Daca sufletul tau vibreaza la vederea unei anumite icoane, si ti-o cere, de ce sa nu i-o daruiesti? Daca ai evlavie la un sfant, de ce sa nu te sarguiesti sa faci rost de icoana acelui sfant pe care il iubesti?

Foarte placut inaintea lui Dumnezeu este si daruirea de icoane pentru sufletele raposatilor nostri, la parastase sau inmormantari. Un exemplu graitor: Icoana de pe pieptul mortului se daruieste la sfarsitul inmormantarii.

Ca sa intaresc cuvantul, va relatez pe scurt o minune:

Un musulman a cerut de la o taraba ceva care sa ii pazeasca casa de hoti. I s-a oferit o icoana a Sfantului Nicolae. A luat icoana a pus-o pe perete la intrarea in casa si i-a zis:

- Sfinte Nicolae eu plec, tu apara-mi casa.

Omul nostru a plecat departe si a lasat usa deschisa.

Vecinul lui, tot musulman a ramas uimit si a ras de el. Si a luat o parte din mobila.

Cand s-a intors omul nostru, a vazut ca ii lipsea, a zis:

- Sfinte Nicolae, cred ca ai fost obosit ca am lipsit mult de mi-au furat. Dar asta e! Ai grija in continuare te rog!

A plecat. Vecinul a revenit si i-a furat toata mobila (nu ca era hot, ci ca sa rada de vecin). Apoi a zis:

- Ia sa il iau si pe Nicolae asta!

Si cand a atins icoana, a ramas imobilizat cu mainile pe icoana de nu se mai putea misca. A ramas asa pana ce a venit omul nostru acasa.

Si a cerut iertare vecinul. A fost iertat si de omul nostru si de Sf Nicolae.

De atunci, multi musulmani tin in casele lor icoana Sf.Nicolae.

Mai este o minune petrecuta si in Rusia tot cam la fel. S-a facut si un film pe baza acesteia. Cu o fata care a luat icoana Sfantului Nicolae la dans si a ramas stana de piatra...

Aceste lucruri nu le-am scris cu gandul sa veniti sa comandati la noi icoane, ci deoarece, lucrand in domeniu de ceva timp am observat unele tendinte si am cautat sa creionez pe scurt cateva lucruri valoroase despre importanta unei icoane in casa crestinului.

http://icoane-comenzi.blogspot.com

DUMNEZEU SA VA BINECUVANTEZE!

DE CE PUNEM ICOANA IN CASA

Despre icoana

 

Icoana nu poate lipsi din casa crestinului. Prezenta icoanei arata ca acea casa este increstinata, ca familia care locuieste acolo este crestina. Icoana din casa este o marturisire a credintei in Dumnezeu.

Icoana, prezenta a celui infatisat in ea
Asa cum fotografia sau tabloul unei persoane dragi ne aduc in fata persoana draga pe care o reprezinta, tot asa si icoana ne poarta cu gandul la cel infatisat in ea. Icoana este o prezenta a celui infatisat in ea: a Mantuitorului Hristos, a Maicii Domnului sau a sfintilor. Prezenta chipului unei persoane este intr-o masura prezenta respectivei persoane. Chipul ne pune in legatura cu persoana pe care o reprezinta, ne ajuta sa ne ducem cu gandul la ea sau mai curand, aduce persoana respectiva in fata noastra, langa noi, ne inlesneste o intalnire cu ea. Icoana ne ajuta sa ne rugam mai bine, pentru ca ne ajuta sa intram mai usor in legatura cu Dumnezeu, sa-L vedem in persoana Mantuitorului Hristos, sa simtim prezenta Maicii Domnului si a sfintilor pe care ii dorim impreuna rugatori cu noi si pentru noi.
Icoana, fereastra spre adevaratul Dumnezeu

Icoana este mai mult decat o fotografie. Mai intai, pentru ca ea ne infatiseaza chipul lui Dumnezeu Insusi, chipul Fiului lui Dumnezeu intrupat. Ea este o fereastra spre lumea lui Dumnezeu, spre Imparatia Cerurilor. Chipul Maicii Domnului si cel al sfintilor din icoane este chipul omenesc indumnezeit, coplesit de lumina dumnezeiasca a Imparatiei lui Dumnezeu. Icoana este sfintita prin chipul pe care il reprezinta. Fara icoana ne putem rataci de la adevaratul Dumnezeu, inchipuindu-ne fiecare, dupa mintea, priceperea si credinta sa un Dumnezeu, care de cele mai multe ori este unul plasmuit de imaginatia noastra. Asa incat riscul idolatriei este mult mai mare fara icoana, omul fiind tentat sa-si ”inchipuie” un Dumnezeu “convenabil”, dupa propriile dorinte si nevoi. 
Sfintirea icoanei


Inainte de a fi asezata in casa, icoana noua se aduce la biserica pentru a fi sfintita. Ea se lasa la biserica, de obicei patruzeci de zile, timp in care este tinuta in Sfantul Altar. Intre timp, sau la sfarsitul celor patruzeci de zile, preotul o sfinteste, stropind-o cu apa sfintita si rostind rugaciunile randuite de Biserica.

Locul icoanei in casa

Este bine sa avem in fiecare camera cate o icoana. Locul icoanei in casa este pe peretele de rasarit. Pe peretele cu icoana nu trebuie sa mai punem nimic altceva, pentru ca atentia noastra sa nu fie atrasa de alt lucru atunci cand ne rugam in fata icoanei si pentru ca nu este bine sa punem alaturi de icoana lucruri care nu au legatura cu aceasta. Punem icoana la rasarit pentru ca ne rugam intotdeauna cu fata la rasarit, si la biserica si acasa. Rasaritul, locul de unde ne vine lumina, este semnul lui Dumnezeu, al Mantuitorului Hristos, numit in rugaciunile Bisericii “Rasaritul cel de sus”, ”Soarele Dreptatii”, etc. Apoi lumina este semnul lui Dumnezeu, al binelui si al lucrurilor bune care se fac la lumina zilei, in timp ce apusul, intunericul este semnul raului si al lucrurilor ce se fac la intuneric. Deci, trebuie sa avem grija sa asezam icoana la rasarit.

Cine nu iubeste icoanele nu iubeste cu adevarat nici pe cei care sunt infatisati in icoane

In ratacirea lor, unii spun ca nu e bine sa cinstim si sa ne inchinam la icoane pentru ca sunt idoli, ca nu e bine sa te inchini la o bucata de lemn sau hartie. Dar cestinii nu se inchina la lemn sau hartie. Cine-si poate inchipui ca mamele si bunicile noastre ingenuncheaza, se roaga si plang in fata unor bucati de lemn, aceia se inseala amarnic si isi dau in felul acesta masura intunecimii mintii lor. Cel mai simplu exemplu care este la indemana tuturor ne poate lamuri asupra acestui lucru: in fata fotografiei unei persoane dragi, ceea ce ne bucura si ne emotioneaza nu este bucata de hartie oricat de frumoasa ar fi acesta, ci este chipul celui drag. Adeseori, de prea mult dor, sarutam fotografia persoanei indragite. Aceasta nu inseamna ca sarutam hartia, ci chipul celui drag. Fotografia ne este draga si o pastram cu sfintenie mai ales cand cel din fotografie este departe de noi. Daca am pierde fotgrafia respectiva sau daca cineva ne-ar rupeo, de exemplu, ne-am supara foarte tare su ne-ar parea rau. Nu prentru ca am pierdut o bucatica de hartie, ci pentru ca am pierdut un semn, o prezenta a celui drag. Cu cat ne este mai draga persoana respectiva cu atat pretuim mai mult si fotografia si o tinem la loc de cinste. Tot asa si cu icoanele. Cu cat ne sunt mai dragi Mantuitorul, Maica Domnului si sfintii, cu atat iubim si cinstim mai mult icoanele. Cine nu iubeste icoanele nu iubeste cu adevarat nici pe cei care sunt infatisati in icoane. Altfel cum s-ar putea lipsi de chipurile celor dragi!

Iisuse Doamne, păzeşte-ne de orice cruce care nu ne duce la Crucea Ta

“Da, Iisuse Doamne, aşa am fost eu. Un copil nepriceput, care m-am temut totdeauna de cruce şi am fugit de ea. Şi totdeauna am căutat pe unde ar fi calea cea mai scurtă şi mai liniştită care ar duce la cer. Acum văd, Iisuse Doamne, greşeala mea şi nebunia mea. Acum văd că nu este o altă cale ce duce la cer decât calea crucii. Şi iată-mă, Iisuse Doamne, stau acum gata să-mi iau şi eu crucea şi să plec cu ea după Tine…

Eu nepriceputul credeam că pot alege o cruce care îmi place mie. Că pot alege o cruce mai uşoară. Că pot alege crucea cea mai uşoară. Dar pe urmă m-am trezit cu o cruce grea, pe care n-o alesesem eu. Şi murmuram împotriva ei. Şi umblam să scap de ea. Acum înţeleg, Iisuse Doamne. Crucea aceasta era crucea pe care mi-ai ales-o Tu. Era crucea pe care mi-ai hotărât-o Tu. Eu mă aplec acum cu smerenie sub greutatea ei. Mă aplec smerit sub crucea pe care mi-ai ales-o Tu. Şi o voi purta cu răbdare şi resemnare oricât de grea ar fi. Sub greutatea ei, mă voi gândi neîncetet la crucea Ta. Greutatea ei mă va ajuta să aflu Crucea şi Jertfa Golgotei Tale.

Tu ne trimiţi crucea, dar noi ne îngrozim de ea. Tu ne îmbii crucea, dar noi fugim de ea. Şi dacă nu putem scăpa de ea, o purtăm ca pe un blestem, ca pe o nenorocire. O! Atâţia şi atâţia oameni umblă cu crucea pe la vrăjitori, pe la cărturărese. Pe acolo îşi închipuie că-i pot afla „rosturile“ şi pot scăpa de ea.

O, Doamne Iisuse, şi eu vedeam în crucea vieţii mele o „făcătură“, o „soartă vitregă“, un „bles­tem“. Şi numai după ce am aflat Crucea şi Jertfa Ta – aflat-am că blestemul era o binecuvântare şi suferinţa un înger. Numai după ce am aflat crucea Ta, am înţeles crucea mea şi am început să o iubesc ca pe un înger din cer, trimis să ajute la mântuirea mea. Ca pe un înger care m-a dus la Golgota. Până la sfârşit, voi purta cu drag, Iisuse Doamne, pe umerii mei crucea suferinţei. Şi voi vesti pe tot locul darul şi ajutorul ce ni-l dă purtarea acestei cruci. Şi voi striga oricărui suflet să-şi ia cu drag crucea pe umeri şi să o poarte ca pe un nepreţuit dar şi ajutor de mântuire sufletească.

Cu crucea noastră, noi trebuie să mergem umiliţi după crucea Ta. Cu crucea noastră, noi trebuie să mergem după Tine, păşind pe urmele Tale.

O, cât de mult am greşit eu şi aici, Iisuse Doamne. Din crucea Ta, pe care mi-ai pus-o pe umeri, eu am făcut cu totul o cruce a mea, pe care am plecat pe drumul meu. Am plecat cu ea după capul meu, după judecata mea, după judecata lumii. Şi crucea asta nu mi-a adus nici un folos. Am purtat-o în zadar, pentru că n-am mers cu ea după cuvântul Tău, după Evanghelia Ta, după crucea Ta. Văzându-mi greşeala, mă aplec, Iisuse Doamne, cu crucea sub cuvântul Evangheliei Tale. Şi voi merge cu ea pe urmele Cuvântului Tău, pe urmele Crucii Tale. Şi oricâte drumuri mi-ar arăta lumea, eu voi merge numai pe drumul acesta. Pentru că scris este că noi trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni (Fapte 4, 19).

Iisuse Doamne, păzeşte-ne de orice cruce care nu ne duce la Crucea Ta.

Da, Iisuse Doamne, vin şi eu pe acest drum. Plecasem cu crucea în altă parte şi îndată m-am rătăcit. Mă întorc la Tine cu lacrimi de căinţă şi voi merge până la sfârşit, răbdător şi ascultător pe urma Ta. Toată grija mea va fi să merg după Tine. Să merg la Golgota şi, de la Golgota, împreună cu Tine, în viaţa şi odihna cea veşnică. Da, Iisuse Doam­ne, cu crucea mea voi păşi mereu pe acest drum însemnat cu Jertfa şi sângele Tău. Voi merge orbeşte pe el, ca un nebun care nu vrea să mai ştie de nimic decât despre Tine, Doamne, care mergi în fruntea noastră şi ne chemi după Tine.

Da, Iisuse Doamne, cu crucea mea voi păşi numai pe drumul cel stropit cu Sângele Tău. Şi mă voi uita neîncetat ţintă la Tine, numai la Tine, Căpetenia desăvârşirii mele.

După Tine, după Tine, Doamne, neîncetet după Tine, până vom trece pe urmă în odihna şi pacea Ta cea dulce.

Fiul Tău cel nepriceput se aplea­că în faţa Ta cu lacrimi de căinţă. Mărturisesc şi recunosc nebunia mea, că am încercat de atâtea ori să tai din crucea pe care înţelepciunea şi dragostea Ta mi-a dat-o. În nebunia mea, crezusem că voi afla alinarea durerilor mele în afară de Tine. Dar amar­nică mi-a fost această încercare. De câte ori am umblat să-mi tai din cruce, ea mai grea mi s-a făcut.

Acum mă întorc ruşinat şi plin de căinţă la picioarele Crucii Tale. Îţi încredinţez Ţie, numai Ţie, suspinele şi lacrimile mele, căci Tu singur mă poţi mângâia şi ajuta. Ai milă de mine, Doamne, şi mă mângâie.

O, Doamne Iisuse, cât de scump este cuvântul Tău, că trebuie să ne purtăm crucea în fiecare zi!

Şi cât de mare este nebunia celor care umblă să scape de cruce, îmbătându-se cu desfătările şi beţiile lumii! O, iartă-mă, Doamne Iisuse, că şi eu am fost multă vreme în nebunia aceasta. Poposeam cu crucea pe la desfătările lumeşti. Şi umblam mereu să scap de cruce; să-i simt cât mai puţin greutatea. Să fac cât mai multe popasuri. Şi să călătoresc cât mai mult fără greutatea ei. Acum îmi văd, Iisuse Doamne, nebunia mea, Şi mă întorc smerit sub crucea care ai pus-o pe umerii mei. Şi iubesc această cruce.

În fiecare dimineaţă, îmi îmbrăţişez crucea, o sărut şi o aşez cu răbdare pe umerii mei. Şi ca o pecete o pun pe inima mea (Cânt. Cânt. 8, 6).

Iar când mă simt slab, eu Te chem pe Tine. Mă uit ţintă la Tine şi Tu îndată mă izbăveşti, mă mângâi şi mă ajuţi să plec înainte, tot înainte, pe urmele Tale.

Doamne, mie mi s-a părut crucea aşa de grea tocmai pentru că, apăsat de greutatea ei, eu priveam tot în jos spre pământ. Dar de acum voi privi numai în sus, mereu în sus, spre cerul unde mă aşteaptă sfârşitul călătoriei.

O, dragule cer! O, frumosule cer, cât de scumpă este lumina care vine din lumina ta! Şi cât de dulce este dulceaţa care vine din dulceaţa ta! O, lasă-ţi razele tale să cadă mereu peste mine şi peste lacrimile mele. Oricât de mult aş suferi, tu, dragule cer, spune-mi mereu că toată suferinţa mea este un picur faţă de fericirea de acolo! O, dragule cer, fă să aud tot mereu muzica ta cea dulce, chemarea ta cea dulce. Fură-mă mereu cu vraja ta, ca să trăiesc mai mult pentru tine decât pentru pământ. Să trăiesc ca un străin şi călător pe pământ (Evrei 11, 14), până în clipa când voi scăpa la tine, patria mea cea scumpă de mâine.

Iisuse Doamne, robul tău se apleacă smerit la picioarele Crucii Tale. Şi înţelege că totul e Crucea şi Jertfa Ta cea sfântă. Ea este Alfa şi Omega, începutul şi sfârşitul mântuirii mele.

În lumina Crucii Tale, Doamne, înţeleg acum şi crucea mea. Acum numai înţeleg de ce cel dintâi om care a gustat din Jertfa Crucii Tale era un tâlhar care stătea şi el pe o cruce, alături de Tine.

O, Doamne, ţine-mă şi pe mine răstignit pe crucea mea, lângă Tine, ca pe un tâlhar ce nu poate fi altcum mântuit. Lasă-mă apăsat până la sfârşit de crucea încercărilor şi suferinţelor, pentru ca să pot auzi şi eu, pe urmă, făgăduinţa Ta cea dulce: „Astăzi vei fi cu Mine în rai“.

Iisuse Doamne, poate nu este departe ziua plecării mele la Tine. În ceasul acela, învredniceşte‑mă şi pe mine, Doamne, de bucuria de a vedea cum crucea Ta mi se va face punte de trecere la Tine, în braţele Tale, în odihna, pacea şi bucuria Ta cea dulce şi veşnică. Amin.”

Părintele Iosif Trifa
din cartea “Ia-ţi crucea ta”

”IISUS HRISTOS, împaratul crestinilor”!

Tu trebuie sa stii crestine
Si aminte a-ti aduce,
Si la rau cat si la bine
Ce înseamna Sfanta Cruce!

Ea e semnul rastignirii
Domnului IISUS HRISTOS,
Cand I-ncununara spinii
Chipul bland si luminos.

Crucea-i arma biruintei
Pentru cel neînfricat,
Cand în flacara credintei
Vreo ispita l-a -ncercat!

Crucea-i Sfanta mantuire
Si e greul cel mai greu,
Poart-o-frate-cu iubire,
Cu ea urci la DUMNEZEU!

De-aia tu sa stii, crestine
Si aminte a-ti aduce
Si la rau cat si la bine,
Fa-ti cu dreapta Sfanta Cruce!

Trebuie sa ne facem semnul Sfintei Cruci drept, cuviincios si fara graba, pt ca si facerea semnului Sfintei Cruci este o rugaciune si îngerul vazand, se veseleste de adevarata închipuire a Sfintei Cruci pe fetele noastre.

N-a mai ramas nimic nefacut, din marea iubire de oameni,a lui Dumnezeu ptr noi.La toata dragostea aceasta mare pe care ne-a aratat-o, am înteles ca suntem îndatorati pe vecii vecilor.

Sa îmbratisam Crucea lui Hristos si sa-I sarutam ranile care si astazi sangereaza ptr noi din cauza pacatelor noastre; sa alipim obrazul nostru de preacuratele Lui picioare si sa lasam ochii sa planga cu lacrimi amare,lacrimi care sa se împreune cu Sangele care a curs din preasfantul Lui Trup,sa spele nelegiuirile noastre si sa învatam de la EL ce este iubirea; ce este iertarea si jertfa sfintirii si mantuirii sufletului nostru.

O, dumnezeiasca si necuprinsa dragoste a lui Dumnezeu!
O, Parinte ceresc!
O, Cel ce esti BUN si Milostiv!

Te-ai uitat spre noi din cer si ne-ai vazut cazuti în ghearele vrajmasului, ai vazut cum suntem legati în lanturi de pacate; ai auzit plansul nostru si Te-ai milostivit spre lacrimile noastre; Te-ai îndurat de sufletele noastre; Ti-ai adus aminte ca esti Tata si ca ai fii; Ti-ai adus aminte ca esti Stapan si ai robi, ca esti Dumnezeu si ai pe pamant oameni RATACITI si ca sa ne aduni, ai trimis pe singurul Tau Fiu ca sa ne salveze.

Si ca sa nu ne înspaimanti,L-ai îmbracat în trup de om si în vesmant de calator sarac, iar ca sa ne rascumperi din pacat si sa ne întorci la CREDINTA,L-ai dat pe Fiul Tau în mainile oamenilor, ca sa fie sfasiat si omorat în locul nostru.

La ROMA se pastreaza unul din piroanele rastignirii; tot acolo se afla si scara din palatul lui Pilat, pe care a fost îmbrancit Mantuitorul plin de sange si cazand Si-a zdrelit mainile si picioarele, iar spinii I-au patruns în cap. Tot la Roma se afla tablita de lemn de cedru, pe care au fost scrise cuvintele: ”IISUS NAZARINEANUL, regele iudeilor,”-în cele trei limbi.

La Torino exista giulgiul sfant, panza în care a fost înfasurat trupul lui IISUS, pe care s-a imprimat chipul Domnului. Peste tot în lumea întreaga Îl avem pe CEL ce S-a jertfit ptr mantuirea noastra. Sa recunoastem jertfa Lui, osteneala Lui, lupta Lui ptr noi, caci fara plata ne mantuieste,fara sa-I dam ceva, ca nu avem ce sa-I dam, toate sunt ale Lui...

Un singur lucru ne cere- sufletul-care este nemuritor.
Si ne vorbeste si astazi, dar alt mantuitor nu va mai veni.
Va veni un Judecator.

Coboara-Te de pe Cruce în inimile noastre si cu ranile Tale tamaduieste ranile pe care ni le-au lasat pacatele noastre si împarateste Tu cu Crucea Ta sfanta în sufletele noastre, ca sa fim ai Tai,sfintiti, curati si luminati.

Iar tu, Pilate, sa dai jos tablita pe care ai scris: ”Iisus Nazarineanul, regele iudeilor!! si sa scrii asa: ”IISUS HRISTOS, împaratul crestinilor”!

Amin !

Icoana Inaltarii Domnului - talcuire

Inaltarea lui Hristos este una dintre dogmele Bisericii incluse in Simbolul de Credinta niceo-constantinopolitan. Acesta afirma: "Si S-a rastignit pentru noi in timpul lui Pontiu Pilat, a patimit si S-a ingropat. Si a inviat a treia zi dupa Scripturi. Si S-a inaltat la ceruri si sade de-a dreapta Tatalui".

Ca si Rastignirea si Invierea, Inaltarea nu se praznuieste la o data fixa. Ziua Inaltarii variaza de la an la an. Ea depinde de data Pastelui, Inaltarea fiind la a Patruzecea zi dupa Paste, adica in joia de dupa Duminica Orbului.

In iconografia bizantina, Inaltarea este prezentata astfel: La milloc, in planul frontal, se afla Maica Domnului, cu fata, privind drept inainte, cu mainile inaltate in rugaciune. Adeseori o putem vedea stand in picioare pe un scaunel. In spatele ei, in dreapta si in stanga, se afla cate un inger imbracat in vesminte albe. Ingerii tin cate un toiag in mana dreapta, iar cu stanga ridicata Il arata, deasupra lor, pe Domnul inaltandu-se. Uneori tin cate un filacter desfasurat, pe care sunt scrise fraze preluate din Faptele Apostolilor. Pe filacterul unuia dintre ingeri sta scris: "Barbati galileieni de ce stati privind la cer? Acest Iisus care S-a inaltat de la voi la cer astfel va si veni, precum L-ati vazut mergand la cer" (Fapte 1, 11).

Langa ingeri se afla Apostolii, sase de o parte si sase de cealalta. Apostolii din fata, Pavel si Petru, stau langa Maica Domnului, Pavel in dreapta ei si Petru in stanga. Capetele Sfintilor Apostoli sunt indreptate "in sus," privind cu uimire la Hristos, Care Se inalta. Unii dintre ei fac gesturi vii cu mana, pe care o ridica, aratandu-L pe Hristos. Sfantul Pavel priveste ametit, cu mana dreapta in fata ochilor. Acest gest aminteste de experienta lui de pe drumul Damascului, cand a fost orbit de lumina lui Iisus (Fapte 9, 1-5).

In spatele Maicii Domnului, al ingerilor si al Apostolilor, se afla un munte cu maslini - reprezentat schematic - pentru a aminti privitorului ca inaltarea s-a petrecut pe muntele Maslinilor.

Deasupra muntelui, la mijlocul laturii de sus a compozitiei, este reprezentat Hristos, intr-o mandorla circulara. Sta asezat pe un curcubeu, binecuvantand cu mana dreapta si tinand un filacter in stanga. In afara mandorlei sunt doi, patru sau mai multi ingeri, care zboara, cu bratele intinse, atingand cu mainile lor marginea exterioara a mandorlei - un gest de cinstire a lui Hristos. Aureola este utilizata numai in reprezentarea lui Iisus, a Maicii Domnului si a Ingerilor.

In capatul de sus al icoanei, deasupra mandorlei, se afla inscriptia: "Inaltarea". Nu se face nici o referire la Inaltare in Evangheliile dupa Matei si Ioan. O referire scurta apare in celelalte doua Evanghelii si in prima Epistola a Sfantului Apostol Pavel catre Timotei: Mult mai mult se vorbeste despre ea in Faptele Apostolilor.

Evanghelistul Marcu spune ca inaltarea s-a petrecut dupa ce Hristos le-a aparut celor unsprezece ucenici ai Sai si "i-a mustrat pentru necredinta si impietrirea inimii lor, caci n-au crezut pe cei ce-L vazusera inviat" si le-a poruncit sa raspandeasca peste tot cuvantul Evangheliei, spunand: "Mergeti in toata lumea si propovaduiti Evanghelia la toata faptura" (Mc. 16,15). Dupa ce Domnul a rostit aceste cuvinte si altele cateva, pe care Marcu le reda; "S-a inaltat la cer si a sezut de-a dreapta lui Dumnezeu. Iar ei, plecand, au propovaduit pretutindeni si Domnul lucra cu ei si intarea cuvantul, prin semnele care urmau" (Mc. 76, 1,9-20).

Acest pasaj ne ofera informatia importanta ca Inaltarea a avut loc in prezenta ucenicilor, dupa cum arata si icoana. In icoana sunt prezenti doisprezece Apostoli, in loc de unsprezece - numarul dat de Marcu. A fost inclus Sfantul Apostol Pavel, implinind numarul celor doisprezece ucenici, chiar daca el nu se afla impreuna cu ceilalti ucenici la Inaltarea Domnului. Sfantul Apostol Pavel apare in compozitie pentru ca Iuda Iscariotenul, unul dintre cei doisprezece ucenici de la inceput, il tradase pe Iisus si nu era acolo. In legatura cu aceasta, Kontoglou remarca: "in multe situatii, iconografia ortodoxa nu reprezinta un subiect evanghelic cu acuratete istorica, ci in chip simbolic". Fapt este ca doar cu putin inainte de Inaltarea Sa, Hristos ii indemnase pe ucenicii Sai sa propovaduiasca pretutindeni Evanghelia - asa cum am aratat deja - iar Sfantul Pavel a fost "vas ales, ca sa poarte numele Meu inaintea neamurilor si a regilor si a fiilor lui Israel" (Fapte 9, 15). Trebuie observat ca, desi Pavel nu s-a numarat printre ucenici in timpul vietii lui Hristos pe pamant, ci a devenit unul dintre cei doisprezece dupa Inaltare si dupa adunarea Sfintilor Apostoli la Ierusalim in ziua Cincizecimii, el a fost prezent la intalnirile Apostolilor, dupa aceste evenimente (vezi, de exemplu, Fapte 9, 26-28, 15, 6-25).

Evanghelia dupa Luca ne mai ofera niste informatii despre Inaltare. In ultimul capitol se spune ca dupa Inviere, Hristos li s-a aratat celor unsprezece ucenici la Ierusalim, le-a vorbit, le-a cerut de mancare si a mancat inaintea lor, le-a deschis mintea ca sa priceapa Scripturile" si le-a vorbit despre necesitatea de a propovadui in numele Sau la toate neamurile", dupa ce vor fi "imbracati cu putere de sus" (Lc. 24, 45, 47, 19). Apoi i-a dus pe cei unsprezece ucenici ai Sai "Si i-a dus afara pana spre Betania si, ridicandu-Si mainile, i-a binecuvantat. Si pe cand ii binecuvanta, S-a despartit de ei si S-a inaltat la cer. Iar ei, inchinandu-se Lui, s-au intors in Ierusalim cu bucurie mare" (Lc. 24, 50-52).

Ceea ce adauga acest pasaj la relatarea Evangheliei dupa Marcu este locul inaltarii - langa Betania - si faptul ca Hristos Si-a binecuvantat atunci ucenicii, asa cum se vede si in icoana. In Faptele Apostolilor, Sfantul Evanghelist Luca precizeaza si mai exact locul unde s-a petrecut Inaltarea: el spune ca era Muntele Maslinilor. Mai departe, vorbeste aici despre un "nor" in care S-a dedicat Hristos. "Norul" era Slava dumnezeiasca a lui Hristos, care, in icoane, apare in forma circulara luminoasa de jur-imprejurul Lui. In plus, mai vorbeste de cei doi ingeri in vesminte albe, care au aparut pe Muntele Maslinilor si citeaze cuvintele pe care ei le-au adresat Apostolilor. Toate aceste informatii se afla in primul capitol din Faptele Apostolilor. Aici citim: "(Iisus) S-a si infatisat pe Sine viu dupa patima Sa prin multe semne doveditoare, aratanduli-Se timp de patruzeci de zile si vorbind cele despre imparatia lui Dumnezeu. Si acestea zicand, pe cand ei priveau, S-a inaltat si un nor L-n luat de la ochii lor. Si privind ei, pe cand El mergea la cer, iata doi barbati au stat langa ei, imbracati in haine albe, care au si zis: "Barbati galileieni, de ce stati privind la cer? Acest Iisus care S-a inaltat de la voi la cer, astfel va si veni, precum L-ati vazut mergand la cer." Atunci ei s-au intors la Ierusalim de la muntele ce se cheama al Maslinilor, care este aproape de Ierusalim, cale de o sambata" (Fapte 1,3,9-12). In sfarsit, Sfantul Apostol Pavel spune in Epistola intai catre Timotei: "Dumnezeu S-a aratat in trup, S-a indreptat in Duhul, a fost vazut de ingeri, S-a propovaduit intre neamuri, a fost crezut in lume, S-a inaltat intru slava" (I Tim. 3,16).

Troparul care se canta in ziua sarbatorii inaltarii, precizandu-I semnificatia, isi ia primele cuvinte de la incheierea pasajului paulin citat mai sus: " Inaltatu-Te-ai intru slava, Hristoase Dumnezeule, bucurie facand ucenicilor Tai prin fagaduinta Duhului Sfant, incredintandu-se ei prin binecuvantare ca Tu esti Fiul lui Dumnezeu, Mantuitorul lumii."

Elementele icoanei Inaltarii care nu se regesesc in textele Noului Testament sunt - pe langa includerea Sfantului Apostol Pavel, despre care deja am vorbit - prezenta Maicii Domnului si a ingerilor care zboara in jurul mandorlei circulare. Cu privire la Maica Domnului, Kontoglou remarcand faptul ca ea este reprezentata ca fiind prezenta la eveniment, dupa cum afirma traditia nescrisa. Cat despre ingerii care zboara, se poate spune ca includerea lor are o semnificatie simbolica, exprimand nespusa evlavie si iubire pe care le au ingerii pentru Hristos. Este, totodata, in acord si cu afirmatia din Evanghelii ca ingerii Ii slujesc Lui (Mt. 4,1l; Mc. 1,13).

Inaltarea apare, de obicei, zugravita pe bolta in leagan, spre risdrit (la baza turlei, spre Sfantul Altar). Cand se foloseste pentru Inaltare intreaga bolta, jumatate dintre Apostoli impreuna cu Maica Domnului, incadrata de doi ingeri, sunt pictati pe o parte a boltii, ceilalti sase pe cealalta parte, iar Hristos in slavi si ingerii care zboara, pe partea cea mai inalta a boltii.

Iconografia Inaltarii are o istorie foarte lunga, incepand, cel tarziu, din secolul al VI-lea. In Evangheliarul Rabbula apare o miniatura infatisand Inaltarea, care dateaza din anul 586, iar o icoana a el, datand din a doua jumatate a secolului al VI-lea sau inceputul secolului al VII-lea, se pastreaza la Manastirea Sfanta Ecaterina de pe Muntele Sinai. Prototipul icoanelor Inaltarii se poate deslusi deja, in elementele principale, in aceste icoane sau in altele tot atat de vechi: Hristos in slava, cu ingeri zburand in jurul Lui; dedesubt, Maica Domnului incadrata de doi ingeri si doisprezece Apostoli, printre care si Sfantul Pavel.

Una dintre cele mai remarcabile icoane monumentale ale Inaltarii este cea din Biserica Sfanta Sofia din Trapezund, Pont, din nordul Asiei Mici. Aceasta este o biscrica monumentaa, construita in secolul al XIII - lea de imparatul Manuel Comnenul (1238-1263).

Inaltarea ocupa aici intreaga bolta de deasupra Sfantului Altar. Hristos in slava este inconjurat de sase ingeri, trei de o parte si trei de cealalta.

Constantine Cavarnos

Sfintele icoane nu sunt idoli !

Ce este o icoană?

O icoană este o imagine (de obicei bi-dimensională) reprezentând pe Domul Iisus Hristos, sfintii, îngerii, evenimente biblice importante, pilde sau evenimente din istoria bisericii.
Sf. Grigore Dialogul (Papa al Romei la aprox. 590-604), vorbea despre icoane ca fiind Scriptura pentru analfabeti:

"Ceea ce scrisul prezinta cititorilor, imaginea prezinta celor neînvatati care o privesc, caci în ea si cei ignoranti vad ce ar trebui sa urmeze; în ea pot citi analfabetii" (Epistola catre Episcopul Serenus din Marsilia, NPNF 2, Vol. XII, p. 53).

Celor care sugereaza ca acest fapt nu mai este relevant în epoca noastra le aducem aminte de rata mare a analfabetismului pe care o avem în epoca noastra, într-un segment major al populatiei... copiii.
   Icoanele ne ridica mintile de la cele pamântesti la cele ceresti. Sf. Ioan Damaschinul a scris, "prin icoane vizibile suntem condusi la contemplarea a ceea ce este divin si spiritual". Prin pastrarea memoriei celor pictati în icoane, suntem inspirati sa-i imitam. Sf. Grigore de Nissa (aprox. 330-395) povestea cum nu putea trece pe langa o icoana cu Avraam care-l jertfea pe Isaac "fara sa verse lacrimi". Într-un comentariu la aceste cuvinte, s-a spus la al Saptelea Sinod Ecumenic, "Daca unui asemenea Doctor imaginea i-a folosit si i-a produs lacrimi, cu atat mai mult ea va aduce cainta si-i va face bine celui simplu si needucat".

Se închina ortodocsii la icoane?

Crestinii ortodocsi se roagă în prezenta icoanelor (asa cum evreii se rugau în prezenta icoanelor Templului), dar nu la icoane.

Fac icoanele minuni?

Pentru a pune aceasta întrebare într-o perspectiva corecta, sa încercam mai întâi sa raspundem la câteva întrebari: Facea chivotul legamantului minuni (vezi Iosua 3:15, 1 Samuel 4:6, 2 Samuel 11-12)? Vindeca sarpele de arama pe cei muscati de serpi (Numeri 21:9)? Au înviat oasele profetului Elisei pe un om (2 Imparati 13:21)? A vindecat umbra lui Petru pe bolnavi (Fapte 5:15)? Au vindecat hainele lui Pavel pe cei bolnavi si au scos draci (Fapte 19:12)?

Raspunsul la aceste întrebari este DA, într-un anumit fel. Totusi, ca sa fim mai corecti, Dumnezeu a fost Cel care a ales sa faca minuni prin aceste obiecte. În cazul chivotului si a sarpelui de arama, avem de-a face cu imagini prin care s-au facut minuni. Dumnezeu a facut minuni prin ramasitele profetului Elisei, prin umbra unui sfant si prin lucruri care au fost doar atinse de un sfant. De ce? Pentru ca Dumnezeu cinsteste pe cei ce Il cinstesc (1 Samuel 2:30), Îsi gaseste placerea în a face minuni prin sfintii Lui, chiar si pe aceste cai indirecte. Faptul ca Dumnezeu poate sfinti lucruri materiale nu trebuie sa surprinda pe cei ce cunosc Scriptura. De exemplu, nu numai altarul templului era sfant, ci tot ce îl atingea (Exod 29:37). A respinge adevarul ca Dumnezeu lucreaza prin lucruri materiale înseamna a cadea în Gnosticism.
Prin urmare, da, într-un sens larg icoanele pot face minuni, deoarece El cinsteste pe cei ce-L cinstesc.

Care este diferenta dintre închinare si venerare?

Crestinii ortodocsi nu se închina la icoane în sensul în care cuvântul închinare este folosit în limba moderna.

Crestinii ortodocsi venereaza icoanele, ceea ce înseamna ca le respecta pentru ca sunt obiecte sfinte si pentru ca respecta pe cei pe care îi reprezinta. Nu ne închinam icoanelor asa cum nu ne închinam steagului tarii. Respectul fata de steag reprezinta aceaasi atitudine ca si fata de icoane, un fel de venerare. Asa cum nu veneram lemnul sau vopseaua, ci persoana pictata în icoana, tot asa patriotii nu venereaza tesatura si culorile, ci tara reprezentata de steag.

Acesta a fost felul de gândire al celui de al Saptele Sinod Ecumenic, care a decretat în al sau Oros:

"Acesta fiind cazul, urmand calea împarateasca si învatatura de inspiratie divina a Sfintilor Parinti si a Traditiei Bisericii sobornicesti - caci noi stim ca este inspirata de Duhul Sfant, care se afla în ea - decidem în mod corect si dupa o lunga examinare, ca asemenea Crucii sfinte si datatoare de viata, la fel sfintele si pretioase icoane pictate în culori si impodobite cu pietre pretioase sau cu alta materie avand acelasi scop (epitedeios) sa fie puse în sfintele biserici ale lui Dumnezeu, pe obiecte si haine sfinte, pe pereti si pe strazi, indiferent daca ele sunt icoane ale Domnului Dumnezeu si Mântuitor Iisus Hristos, ale Preacuratei Fecioare, Sfânta Nascatoare de Dumnezeu, sau ale îngerilor sau Sfintilor. Caci ori de câte ori vedem reprezentarea lor prin imagini, ori de câte ori le privim, ne aducem aminte de prototipuri, îi iubim mai mult, suntem îndemnati sa ne închinam sarutând imaginea si sa ne marturisim veneratia (proskenesin), nu adevarate închinare (latreian) care, dupa credinta noastra este cuvenita numai naturii divine, dar în acelasi fel veneram imaginea Crucii celei scumpe si datatoare de viata, Sfânta Evanghelie si alte obiecte sfinte pe care le cinstim cu tamaie si lumanari, dupa obiceiurile înaintasilor nostri. Caci cinstea data imaginii se adreseaza prototipului, iar persoana care venereaza o icoana venereaza pe cel reprezentat de ea. Într-adevar, aceasta este învatatura Sfintilor nostrii Parinti, si Traditia Sfintei Biserici sobornicesti care a dus Evanghelia de la un capat la celalalt al pamântului."

Evreii întelegeau diferenta dintre venerare si închinare (adorare). Un evreu pios isi saruta salul de rugaciune înainte sa si-l puna si saruta Tora înainte sa o citeasca în sinagoga. Cu siguranta Iisus a facut la fel, înainte sa citeasca Scriptura în sinagoga.Primii crestini au înteles si ei aceasta distinctie. În Martirajulul lui Polycarp (care a fost un ucenic al Sfantului Apostol Ioan, si al carui martiraj a fost descris de credinciosii bisericii lui, care au fost martori), ni se spune cum unii au cautat sa-l influenteze pe magistratul roman sa nu le dea voie sa ia trupul Sfântului Martir
     "ca nu cumva, s-a spus, ei sa renunte la cel rastignit si sa înceapa sa se închine la acesta. Aceasta s-a facut la îndemnul iudeilor, care au urmarit si când era sa-l luam din foc, ei nestiind ca era imposibil pentru noi sa renuntam la Hristosul care a suferit pentru mântuirea întregii lumi - desi fara pacat - sau sa ne închinam altuia. Caci Lui, care este Fiul lui Dumnezeu, ne închinam, dar pe martiri îi cinstim doar ca pe ucenici si imitatori ai Domnului care merita aceasta pentru neegalata lor dragoste fata de Împaratul si Învatatorul lor... Atunci sutasul, vazand impotrivirea iscata de iudei, l-a pus în mijloc si l-a ars dupa obiceiul lor. Dupa aceea noi i-am luat oasele, care erau mai de pret decat pietrele pretioase si mai scumpe decat aurul curat, si le-am asezat într-un loc potrivit; unde Domnul ne va îngadui sa ne adunam dupa cum putem, cu bucurie, si sa sarbatorim martirajul lui aducandu-ne aminte de cei care s-au luptat deja si pregatindu-i pe cei care vor avea de luptat" (Martirajul lui Polycap 17:2- 3; 18:1-3).

Nu interzice Porunca a Doua icoanele? Se pune întrebarea ce înseamna "chipul cioplit" în Porunca a doua? O întelegere literala ar însemna ca toate imaginile din Templu calcau aceasta porunca. Cea mai buna metoda sa aflam ce însemnau cuvintele evreiesti folosite aici este sa aflam ce însemnau ele pentru evrei. Când acestia au tradus-o în greaca, au folosit cuvantul "eidoloi", adica "idoli". Cuvantul evreiesc pesel nu este niciodata folosit cu privire la imaginile din Templu. Este deci clar ca pasajul se refera la imagini pagâne, si nu la imagini în general. Sa privim cu atentie pasajul din Scriptura:

"Să nu-ţi faci chip cioplit (adică idol), nici o înfătisare a lucrurilor care sunt în ceruri, sau jos pe pamânt sau în apele mai pe jos decât pământul. Să nu te închini înaintea lor si sa nu le slujesti (închini)." (Exod 20:4-5a).

Dacă interpretam aceste cuvinte ca referindu-se la orice fel de imagini, în mod clar heruvimii din Templu calcau aceasta porunca. Daca însa le interpretam ca referindu-se doar la idoli, orice contradictie dispare. Mai mult decât atât, daca textul se refera la toate imaginile, atunci chiar si carnetul meu de conducere este un idol si o încalcare a acestei porunci. Una din doua: ori fiecare protestant care are carnet de conducere este un idolatru, ori icoanele nu sunt idoli. Lasând de o parte pentru moment semnificatia cuvintelor "chip cioplit", sa vedem ce ne spune de fapt textul. Sa nu faci x, sa nu te închini la x, sa nu slujesti la x. Daca x = imagine, atunci însusi Templul calca porunca. Daca x = idol, atunci nici Templul, nici icoanele ortodoxe nu calca porunca. Nu interzice Deuteronom 4:14-19 orice înfatisari ale lui Dumnezeu? Cum putem deci admite icoane ale lui Hristos? Acest pasaj îi învata pe evrei sa nu-si faca o înfatisare falsa a lui Dumezeu, pentru ca nu L-au vazut; dar noi, crestinii credem ca Dumnezeu S-a întrupat prin persoana lui Iisus Hristos, deci putem înfatisa "ce am privit" (1 Ioan 1:1). Dupa cum a spus Sf. Ioan Damaschinul:

"În vechime, Dumnezeul neîntrupat si nemasurat nu a fost niciodata înfatisat. Dar acum ca Dumnezeu a fost vazut în trup si a vorbit cu oamenii, acestia pot face o înfatisare a lui Dumnezeu asa cum L-am vazut. Nu ma închin materiei, ci Dumnezeului materiei, care a devenit materie pentru mine si S-a coborât sa locuiasca în materie, care mi-a pregatit mântuirea prin intermediul materiei. Nu voi înceta sa cinstesc aceasta materie care mi-a daruit mântuirea. O cinstesc, dar nu ca Dumnezeu."

Având în vedere împotrivirea iudeilor fata de imagini, cum au putut primii crestini sa accepte icoane? Icoane pot fi gasite nu numai în catacombele crestine, ci si în cele evreiesti din aceleasi perioade. Putem vedea, de exemplu, icoanele evreiesti bine pastrate de la Dura-Europos, un oras distrus de persieni în mijlocul secolului al treilea (ceea ce ne da o idee cât de recente ar fi putut fi). Uneori, în mod gresit, conceptiile lui Iosefus cu privire la icoane sunt considerate ca fiind cele prevalente la evrei în acea perioada. Unul din textele mult citate este acela care se refera la rascoala care a avut loc atunci când romanii au pus un vultur imperial pe poarta Templului. Acest episod nu este atât de simplu cum ar crede unii. Acei evrei erau zeloti. Iosephus, care povesteste aceste evenimente, a fost el însusi unul dintre ei, dar a trecut mai târziu de partea romanilor. El ne spune cum romanii au plasat acest vultur la intrarea în templu, iar poporul l- a dat jos, privindu-l ca pe un sacrilegiu. Întrebarea este însa ce i-a înfuriat pe evrei, imaginea în sine, ori faptul ca romanii o plasasera pe poarta Templului. Conceptile lui Iosephus erau atât de extreme încât el considera ca pâna si înfatisarile de animale de pe Marea de Arama din Templul lui Solomon ar fi fost pacatoase (Antichitati VIII,7,5). Atitudinea generala a iudeilor fata de arta religioasa nu era de fapt atât de iconoclasta. În Talmudul palestinian gasim scris (în Abodah Zarah 48d) "În zilele lui Rabbi Jochanan oamenii au început sa picteze imagini pe ziduri, iar el nu i-a oprit" si "În zilele lui Rabbi Abbun oamenii au început sa creeze imagini în mozaicuri, iar el nu i-a oprit". Targumul Pseudo-Ionatan repeta porunca împotriva idolilor, dar adauga, "o coloana cioplita cu imagini si înfatisari poti sa-ti faci, dar sa nu te închini la ele". Cele mai vechi scrieri evreiesti pe care le avem contin ilustratii. Printre acestea sunt imagini cu scene biblice, asemanatoare cu cele gasite la sinagoga din Dura Europos (si cu cele din biserica aflata alaturi de aceasta sinagoga) care a fost îngropata în secolul al treilea, când persienii au distrus orasul (vezi "Escavatiile de la Dura-Europos conduse de Universitatea Yale si de Academia Franceza de Inscriptii si Litere", Raportul Final VII, Partea I-a, Sinagoga, de Karl H. Kraeling). Este demn de remarcat ca cele mai timpurii icoane din catacombe erau în majoritate scene din Vechiul Testament si icoane ale lui Hristos. Predominanta scenelor din Vechiul Testament arata ca aceasta nu era o practica pagâna introdusa de anumiti convertiti, ci una evreiasca, adoptata de crestini. Daca icoanele sunt atât de importante, cum de nu le gasim în Scriptura? De fapt le gasim în Scriptura - si înca în multe locuri! Observati cât de frecvente erau ele în Cort si apoi în Templu. Existau imagini de heruvimi:

Pe chivot - Ex. 25:18

Pe perdelele din Cort - Ex. 26:1

Pe perdeaua din Sfânta Sfintelor - Ex. 26:31

Doi heruvimi în Locul Sfânt - 1 Imparati 6:23

Pe pereti - 1 Imparati 6:29

Pe usi - 1 Imparati 6:32

Pe alte lucraturi din Templu - 1 Imparati 7:29,36 Existau deci icoane încotro îti întorceai ochii. Chiar daca admintem ca icoanele sunt un fel de Scriptura, unde era scris evreilor sa le venereze? Scriptura poruncea evreilor sa se închine înaintea chivotului, care avea pe el imaginea a doi heruvimi. În Psalmul 99:5, se porunceste "Înaltati pe Domnul, Dumnezeul nostru, si închinati-va înaintea asternutului picioarelor Lui, caci este Sfânt!”. Sa observam ca aici cuvântul “închinare” este acelasi cu cel folosit în Exodul 20:5, unde ni se porunceste sa nu ne închinam la idoli. Ce este "asternutul picioarelor Lui"? În 1 Cronici 28:8, David foloseste aceasta expresie referindu-se la Chivotul Legamântului. Psalmul 99 (98 în Septuaginta) începe cu imaginea Domnului care “sade pe heruvimi” (99:1) si sfârseste cu îndemnul de a ne închina pe muntele Lui cel Sfânt - ceea ce întareste faptul ca în acest context se refera la Chivotul Legamântului. Aceasta fraza reapare în Psalmul 132:7, unde este precedata de expresia “haide la locuinta Lui” si este urmata de chemarea “Scoala-Te, Doamne, vino la locul tau de odihna, Tu si Chivotul maretiei Tale!" Este interesant ca aceasta expresie este folosita în slujba din biserica referitor la Cruce, si legatura nu este întâmplatoare - pentru ca pe Chivot, între heruvimi se afla capacul ispasirii, peste care era stropit sângele jertfelor pentru pacatele poporului (Exod 25:22, Levitic 16:15). Nu a fost Sarpele de Arama distrus tocmai pentru ca poporul îl venera? Daca te uiti atent la pasajul acesta (2 Împarati 18:4), observi ca Sarpele de Arama nu a fost distrus pentru ca poporul îl respecta, ci pentru ca îl transformasera într-un dumnezeu-sarpe numit Nehustan. Nu au existat oare iconoclasti în biserica, chiar înaintea protestantilor? Atunci când discutam despre icoane este important sa avem în vedere ca doua chestiuni separate sunt adesea confundate: 1. Ne este permis sa facem sau sa posedam icoane? 2. Ne este permis sa le veneram? Din Vechiul Testament este clar ca raspunsul la amândoua este DA. Protestantii se opun venerarii icoanelor, dar de obicei nu se opun oricaror imagini, altfel nu ar avea carti ilustrate, televizoare sau tablouri. În afara de grupul Amish, cu greu poti gasi un alt grup protestant care sa se opuna în mod consecvent tuturor imaginilor. Protestantii se opun de obicei venerarii imaginilor, dar este interesant ca, daca ar fi consecventi, argumentele si dovezile aduse de ei se potrivesc oricaror imagini. Iconoclastii, adesea citati de protestanti, aveau de fapt o ideologie opusa acestora. Pe de o parte, iconoclastii au anatemizat pe toti cei care "îndraznesc sa înfatiseze… cu materiale si culori…” pe Hristos sau pe Sfinti – protestantii cad în aceasta categorie. Pe de alta parte, ei au mai anatemizat si pe cei care “nu marturisesc pe pururea fecioara Maria ca adevarata Nascatoare de Dumnezeu, mai presus de orice creatura vazuta sau nevazuta, si nu cauta, printr-o credinta sincera, cererile ei adresate lui Dumnezeu pe care L-a purtat…”. Ei au anatemizat si pe “oricine care neaga folosul pomenirii Sfintilor” (NPNF2, Vol. 14, p. 545f). De fapt, protestantii s-ar afla mult mai mult sub anatema iconoclastilor decât ortodocsii. Protestantii aproba faptul ca iconoclastii se opuneau venerarii icoanelor, dar venerarea în sine nu era o problema pentru iconoclasti. Ei se împotriveau venerarii icoanelor pentru ca se împotriveau icoanelor. Ei nu se opuneau venerarii altor obiecte sfinte – de fapt venerau Crucea fara nici un fel de rezerve (Jaroslav Pelikan, Spiritul crestinismului rasaritean (600, 1700), Chicago: University of Chicago Press, 1974, p.110). Protestantii mai citeaza anumiti parinti ai bisericii ca sa-si sustina pozitia. Cele mai multe dintre aceste citate nu fac decât sa respinga idolatria, si nu au nimic de-a face cu icoanele. În putinele cazuri în care sensul ar parea sa fie acesta (unele scrieri continând adaugiri facute chiar de iconoclasti), o interpretare consecventa ar cere respingerea oricaror imagini (nu numai a icoanelor din biserica). Nici unul dintre aceste texte nu atinge subiectul venerarii. Canonul Sinodului din Elvira este adesea citat în sprijinul pozitiei iconoclaste. În canonul 36, se declara, "Se stabileste ca în biserici sa nu fie picturi, pentru ca ceea ce este adorat nu poate fi pictat pe pereti". Chiar si protestantii admit ca întelesul acestui canon nu este atât de clar cât s-ar parea. Nu se stie care a fost cauza acestui canon, nici ce încerca el sa previna, fapt recunoscut chiar si de protestanti:

"…(canonului 36 al sinodului din Elvira) nu i se poate da prea mare importanta, rostul lui nefiind cunoscut" (Edward James Martin, O istorie a controversei iconoclaste, London: Society for the Promotion of Christian Knowledge, 1930, p.19)

Prin cuvintele folosite, acest canon nu poate fi interpretat ca o condamnare generala a imaginilor. Nu este clar ce se interzicea si, mai ales, de ce. Diferitele interpretari variaza de la o interdictie a imaginilor în biserica, pâna la încercarea de a feri icoanele de pagâni (posibil, dat fiind ca acest sinod s-a întrunit în timpul persecutiilor). În oricare caz, se stie ca icoanele au fost folosite în bisericile spaniole atât înainte, cât si dupa acest sinod, fara nici un fel de controverse cunoscute. În orice caz, sinodul a fost unul local, niciodata proclamat la nivel ecumenic.

Scrisă de părintele John Whiteford.

Doamne ajută să ne fie spre folos duhovnicesc şi spre luminarea minţii!

Crucea - semnul iubirii nesfârşite a lui Dumnezeu

Crucea este, în înţeles material, lemnul pe care S-a răstignit Mântuitorul Hristos. În sens spiritual, crucea presupune un mod de existenţă, din a cărui înţelegere derivă foarte multe adevăruri mântuitoare. Înţelegerea acestor adevăruri şi proiectarea realităţii în perspectiva Crucii îl pot ajuta pe creştinul de astăzi să-şi reorienteze cursul vieţii pământeşti spre viaţa veşnică şi să trăiască bucuria Învierii încă din această lume. Despre sensurile Sfintei Cruci în spiritualitatea ortodoxă şi folosul cinstirii ei ne-a vorbit părintele Gheorghe Holbea, conferenţiar la Facultatea de Teologie Ortodoxă "Justinian Patriarhul" din Bucureşti.

Părinte profesor, însemnarea cu semnul Sfintei Cruci este un act foarte frecvent atât în cadrul cultului, cât şi în diferitele momente din viaţa creştinului de zi cu zi. Umanismul secular acuză acest gest ca fiind un simplu automatism specific creştinismului, iar unele curente esoterice îl văd ca pe un semn magic. Care sunt semnificaţiile acestui gest în spiritualitatea ortodoxă?

Gestul însemnării cu Sfânta Cruce îl arată pe creştin ca pe un om a cărui mântuire vine numai din moartea pe Cruce a Mântuitorului Hristos, la care el a fost chemat în mod tainic prin Sfântul Botez. "A purta semnul înseamnă a purta moartea încă de pe când eşti în viaţă, lepădându-te de toate, pentru că nu este deopotrivă dragostea celui ce a însămânţat trupul cu dragostea celui ce a creat sufletul spre cunoştinţă", spune Clement Alexandrinul, în "Stromata".

Icoana - privire în lumea veacului viitor

ICOANA Maicii Domnului 

DE LA BISERICA SF VOIEVOZI BUCIUMI 

Cristian-Constantin Bostan

Prima duminică a Postului Sfintelor Paşti e închinată, conform predaniei lăsate de Sfinţii Părinţi ai Bisericii noastre, sfintelor icoane şi celor care au suferit pentru ele în timpul prigoanei iconoclaste. Ea ne aduce aminte de biruinţa Adevărului împotriva tuturor ereziilor care au zdruncinat Biserica lui Hristos de-a lungul istoriei şi, mai cu seamă, asupra celor care dispreţuiau icoanele, afirmând că Dumnezeu nu poate fi reprezentat nicicum prin culorile unei imagini pictate.
Prin Întruparea Sa, Dumnezeu a oferit oamenilor posibilitatea de a se îndumnezei, a dat tuturor celor care cred în numele Lui putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu (Ioan 1, 12). Astfel, făcându-Se văzut şi pipăit, Mântuitorul poate fi înfăţişat în icoană ca un Om. Icoanele sunt astăzi o prezenţă nelipsită din viaţa oricărui creştin. Orice rugăciune, fie ea făcută în biserică sau în liniştea propriului cămin, e însoţită de sfintele icoane. Ele însoţesc viaţa creştinului pretutindeni.

Tradiţia Bisericii ne mărturiseşte că icoanele datează din primele secole ale creştinismului. Eusebiu de Cezareea, cel mai de seamă istoric al Bisericii primelor veacuri, afirmă şi el în "Istoria Bisericească": "Am văzut o mulţime de portrete ale Mântuitorului, ale lui Petru şi Pavel, care s-au păstrat până astăzi", acest lucru dovedind că icoana a fost parte integrantă a creştinismului încă de la întemeierea lui.

Propovăduirea creştinismului s-a realizat dintru început de Biserică prin cuvânt şi icoană. Tocmai de aceea, printre hotărârile Sinodului al VII-lea Ecumenic, Sfinţii Părinţi au putut spune: "Tradiţia alcătuirii icoanelor a existat încă din vremea propovăduirii creştinismului de către Sfinţii Apostoli. Iconografia nu este nicidecum invenţia pictorilor, ci, dimpotrivă, o lege stabilită şi o tradiţie a Bisericii soborniceşti". Aşa se explică apariţia sa în Biserică şi modul în care, în tăcere, şi-a ocupat locul firesc în viaţa creştinului. Deja din secolul al IV-lea, mai mulţi Sfinţi Părinţi ai Bisericii, precum Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie Teologul, Sfântul Grigorie de Nyssa, Sfântul Ioan Gură de Aur şi alţii, fac referire în scrierile lor la icoane ca la o practică firească a Bisericii.

În chipul lui Hristos ca Om regăsim întreaga Sa dumnezeire

Atunci când noi cinstim o icoană, nu cinstim pictura în sine, nici materialul din care este făcută ea, ci ne închinăm Adevărului reprezentat de chipul înfăţişat în icoană, ca Adevăr transmis de Biserică dintotdeauna. Aşa au procedat creştinii dintotdeauna, fără a fi nevoie, la început, de o formulare teoretică deplină; abia mai târziu, la Sinodul al VII-lea Ecumenic, din cauza apariţiei ereziilor şi învăţăturilor greşite, învăţătura s-a formulat cu precizie. "Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; Fiul cel Unul-Născut care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut" (Ioan 1, 18). Prin Întruparea Sa, Hristos revelează lumii, în dumnezeirea Sa, Chipul Tatălui, căci "Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl" (Ioan 14, 9). 

Noi nu ştim cum este Dumnezeu în Sine, dar ştim că Dumnezeu-Fiul, după întrupare, nu mai este despărţit de trupul şi înfăţişarea omenească şi deci în imaginea lui Hristos ca Om regăsim întreaga Sa dumnezeire, găsim pe Însuşi Dumnezeu. Înfăţişându-L pe Mântuitorul, icoana nu înfăţişează doar dumnezeirea sau umanitatea Sa, ci Persoana Sa, în care ambele firi se unesc în chip nedespărţit şi neîmpărţit. Hristos nu ni L-a revelat pe Tatăl doar prin cuvintele Sale, regăsite în Sfânta Scriptură, ci şi prin Chipul Său, Chip al lui Dumnezeu. Părintele Petroniu Tănase, recent trecut întru lumina Sfintei Treimi, spunea frumos într-una din cuvântările sale că "icoana este o deschizătură în lumea veacului viitor, prin care vedem pe Dumnezeu cu ochi trupeşti. De aceea, când ne uităm la icoană, ochii nu se opresc la materia din care este făcută - lemnul şi culoarea -, ci mintea trece dincolo de ea şi se înalţă la o cunoaştere de taină a celor nevăzute".

                      Cinstirea adusă icoanei se transmite celui care e zugrăvit în ea

Icoana e "fereastra noastră către Cer" - o expresie adesea folosită şi cât se poate de adevărată. Preasfinţitul Kallistos Ware, cunoscut episcop al Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol şi profesor de teologie ortodoxă la Universitatea din Oxford, spune că icoana este mai mult decât o fereastră. Nu este doar o fereastră prin deschizătura căreia poţi vedea frumuseţea celor spre care este ea deschisă, ci "icoana este şi uşă către cer", deoarece, trecând prin ea, devenim parte a Cerului şi ne întâlnim cu cel reprezentat faţă către faţă. Icoana face legătură nemijlocită între noi şi persoana reprezentată şi dă posibilitatea comuniunii cu el şi posibilitatea de a-l cunoaşte. Datorită acestei legături, după cum spun Sfinţii Părinţi, cinstirea adusă icoanei se transmite celui care e zugrăvit în ea.

Icoanele folosesc imagini şi forme luate din lumea materială pentru a transmite revelaţia lumii divine şi a o face accesibilă înţelegerii şi contemplării. Putem să afirmăm fără nici o îndoială că actualul chip al lui Iisus din Biserica Ortodoxă redă elemente caracteristice feţei Lui, păstrate tocmai din vremea Apostolilor prin Tradiţia Bisericii. Tocmai de aceea, cărţile de pictură bisericească prescriu cu meticulozitate detaliile de care trebuie să se ţină seama la zugrăvirea chipului Mântuitorului Hristos. Nu orice iconar este înzestrat cu mare talent, nici nu se învredniceşte de o inspiraţie suprafirească, drept care Biserica a început să stabilească regulile după care trebuie zugrăvite toate icoanele, ca ele să exprime mereu Adevărul transmis prin Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie. Acordul dintre cuvânt şi icoană a fost exprimat cu deosebită claritate în hotărârea Sinodului al VII-lea Ecumenic. Prin glasul Părinţilor Sinodului, Biserica a dispus ca cinstirea icoanelor să fie asemenea celei închinării arătate Sfintei Cruci şi Sfintei Scripturi: asemenea Sfintei Cruci, ca simbol distinctiv al creştinismului şi Sfintei Scripturi, datorită corespondenţei totale între cuvânt şi imagine. "Păstrăm, fără inovaţii, toate tradiţiile Bisericii stabilite pentru noi, fie ele scrise sau nu, una fiind pictarea icoanelor în acord cu ceea ce Sfânta Evanghelie predică şi istoriseşte ş...ţ. Căci dacă una e arătată de cealaltă, atunci una se lămureşte prin cealaltă", spun Părinţii Sinodului VII. De aici înţelegem că Biserica nu vede în icoană o simplă artă servind pentru a ilustra Sfânta Scriptură, ci o corespondenţă totală între una şi cealaltă şi, de aceea, icoanei îi este atribuită aceeaşi cinstire ca şi Sfintei Scripturi.

Negarea icoanei este o negare a adevărului Întrupării

Chipul lui Hristos este o mărturie a venirii Sale şi a vieţuirii Sale în trup, aşa încât, în ochii Bisericii, negarea icoanei lui Hristos apare ca o negare a Adevărului şi a faptului că El s-a făcut om. Apărând icoana în perioada iconoclasmului, Biserica nu apăra doar rolul ei educativ şi, cu atât mai puţin, valoarea ei estetică, ci înseşi fundamentele credinţei creştine, mărturia vizibilă că Dumnezeu S-a făcut om, ca temei al mântuirii noastre. "Am văzut chipul omenesc al lui Dumnezeu şi sufletul meu s-a mântuit", spunea Sfântul Ioan Damaschin. Înţelegând astfel icoana, nu ne mai pot mira fermitatea şi dăruirea deplină a apărătorilor ei, care au înfruntat tortura şi moartea în perioada întunecată a iconoclasmului.

Cum facem semnul Sfintei Cruci...

 Cruce, cruce, semn preasfant,

Noi cu tine ne-nchinam

Ca de relele ce sant 

Noi prin tine sa scapam!

Ne-nchinam cu mana dreapta,

Caci cu mana dreapta scrim:

Este mana care-o-ntindem

Cand cu-amicii ne-ntalnim!

Iar pe degete le tinem

Cum in mana-ai tine-un toc:

Trei unite intr-un punct,

Doua-n palma la un loc!

Caci sant trei Persoane Sfinte,

Care-s Dumnezeu de sus

Si sant doua firi unite

In persoana lui Iisus!

Si asa ne-atingem fruntea,

Apoi inima la piept,

Cei doi umeri in crucis,

Incepand cu cela drept!

Si ne-atingem apasand

Si pe frunte si pe piept,

Si pe umeri rand pe rand,

Facand crucea cat mai drept!

Cruce,cruce semn preasfant,

Noi cu tine ne-nchinam,

Ca de relele ce sant,

Noi cu crucea sa scapam.



                   Sfanta Cruce, arma de biruinta impotriva diavolului.

Puterea Sfintei Cruci

Un tânăr dornic de aleasă învăţătură s-a dus odată la o mănăstire, să-i ceară
sfat unui bătrân călugăr:
- Părinte, daţi-mi, vă rog, o carte din care să pot învăţa cel mai bine cum
trebuie să fie un creştin; cum trebuie să gândească, ce trebuie să facă; o carte

care să-mi explice toate aceste lucruri!

Călugărul i-a spus că are o asemenea carte în chilia sa şi s-a dus să o aducă, însă, după câteva clipe, s-a întors ţinând în mână o cruce pe care i-a întins-o tânărului. Văzându-1 mirat, i-a spus:

- Fiule, crucea este cea mai de seamă învăţătură pe care Dumnezeu i-a dat- o omului. Pentru noi, Mântuitorul S-a jertfit pe cruce, arătându-ne astfel ce înseamnă să iubeşti, fiindcă a făcut acest lucru din dragoste pentru oameni. Crucea înseamnă tocmai calea pe care omul ajunge la iubire, adică la Dumnezeu. Cel ce ştie să-şi poarte crucea, poartă cu el, în acelaşi timp, harul şi iubirea Domnului. De aceea, crucea nu este o povară, ci o bucurie; când te dăruieşti celui drag, nu o faci cu tristeţe şi cu reţinere, ci cu bucurie şi entuziasm.- Crucea înseamnă, deci, curaj, răbdare, dar, mai ales, dragoste.

Doreai o carte pe care să o citeşti cu ochii şi a cărei învăţătură să îţi lumineze mintea. Iată, în schimb, crucea - o carte pe care o vei citi cu sufletul şi a cărei învăţătură îţi va lumina întreaga viaţă.
"Crucea, izvor de tămăduire, uşa Tainelor, arma păcii, veselia sufletului
meu."(Acatistul Sfintei Cruci)

Puterea Sfintei Cruci

Un tânăr dornic de aleasă învăţătură s-a dus odată la o mănăstire, să-i ceară
sfat unui bătrân călugăr:
- Părinte, daţi-mi, vă rog, o carte din care să pot învăţa cel mai bine cum
trebuie să fie un creştin; cum trebuie să gândească, ce trebuie să facă; o carte
care să-mi explice toate aceste lucruri!
Călugărul i-a spus că are o asemenea carte în chilia sa şi s-a dus să o aducă, însă, după câteva clipe, s-a întors ţinând în mână o cruce pe care i-a întins-o tânărului. Văzându-1 mirat, i-a spus:

- Fiule, crucea este cea mai de seamă învăţătură pe care Dumnezeu i-a dat- o omului. Pentru noi, Mântuitorul S-a jertfit pe cruce, arătându-ne astfel ce înseamnă să iubeşti, fiindcă a făcut acest lucru din dragoste pentru oameni. Crucea înseamnă tocmai calea pe care omul ajunge la iubire, adică la Dumnezeu. Cel ce ştie să-şi poarte crucea, poartă cu el, în acelaşi timp, harul şi iubirea Domnului. De aceea, crucea nu este o povară, ci o bucurie; când te dăruieşti celui drag, nu o faci cu tristeţe şi cu reţinere, ci cu bucurie şi entuziasm.- Crucea înseamnă, deci, curaj, răbdare, dar, mai ales, dragoste.

Doreai o carte pe care să o citeşti cu ochii şi a cărei învăţătură să îţi lumineze mintea. Iată, în schimb, crucea - o carte pe care o vei citi cu sufletul şi a cărei învăţătură îţi va lumina întreaga viaţă.
"Crucea, izvor de tămăduire, uşa Tainelor, arma păcii, veselia sufletului
meu."(Acatistul Sfintei Cruci)