Cum se poartă crucea

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE..

Împăratul Eraclie (610-641), după înfrângerea perşilor a reuşit să redobândească Crucea Mântuitorului pe Care aceştia o răpiseră în urma unei invazii.
Împăratul, luând-o pe umeri, a vrut să o poarte singur pe străzile oraşului. Mergând însă o bucată de drum, greutatea ei părea să îl doboare. Atunci patriarhul Zaharia care-l însoţea pe drum i-a spus lui acestea:
- Împărate, tu duci Crucea Domnului, purtând pe cap coroana regală şi îmbrăcat în haine împărăteşti, dar Hristos era desculţ, simplu îmbrăcat şi încoronat cu coroană de spini!… Auzind aceasta, împăratul îndată şi-a lepădat toate podoabele regale şi astfel a continuat procesiunea.
 
Adevărata smerenie
Sfântul Andronic, călătorind odată spre locurile sfinte, vestea sosirii sale în acele locuri s-a răspândit cu rapiditate, iar locuitorii unui oraş prin care urma să treacă, se pregăteau să-l primească cu multe onoruri.
A ieşit popor mult să-l întâmpine, de la mari demnitari şi până la simpli oameni… Andronic însă, fiind umilit, ura onorurile şi laudele, şi văzându-i pe toţi, cu mic, cu mare, ieşiţi să-l întâmpine, pentru o clipă s-a neliniştit, neştiind cum să facă să scape. Văzând apoi o ceată de copii cum se jucau pe câmpia de la marginea drumului numaidecât a apucat-o într-acolo şi amestecându-se printre ei, a început a intra în jocul lor.
Atunci, poporul şi demnitarii, întrucâtva simţindu-se jigniţi, şi-au făcut cale întoarsă întorcându-se la ale lor.
Aşa a preferat sfântul Andronic mai bine să fie desconsiderat, decât lăudat şi apreciat de oameni.

CRUCEA

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

Taina

Era odată un general care, cu toate că nu avea suflet rău, era însă supus mâniei. Din te-miri-ce îl cuprindea mânia.
Şi cu toate acestea, el o biruia.
De fiecare dată când simţea că se apropie valul acesta rău, el se oprea din vorbă şi încet, îşi băga mâna dreaptă în buzunarul tunicii.
De îndată, ca prin farmec, mânia se potolea - şi el, zâmbind, dojenea părinteşte pe cel care-l supărase.
Pentru aceasta, era foarte iubit şi cinstit de toţi ofiţerii şi soldaţii.
Unul din tinerii ofiţeri de sub comanda lui, care băgase de seamă mişcarea pe care generalul o făcea ori de câte ori vreo pricină de mânie se ivea, fu prins de-o vie curiozitate să afle taina acestei mişcări. Mergând într-o zi la casa generalului spre a-i aduce nişte hârtii, văzu în cuierul din vestibul una din tunicile lui. Dorind cu putere să, afle dezlegarea întrebării, vârî mâna în buzunarul drept al tunicii.
Dădu peste un mic obiect. Îl scoase. Uimit, privi: era o cruciuliţă de abanos. Atunci ofiţerul pricepu de unde venea puterea de stăpânire a generalului.

SOIMII

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

Un imparat a primit doi soimi. Unul a fost antrenat, despre celalalt i s-a spus ca refuza sa se dezlipeasca de creanga pe care statea. Unul dintre slujitori trebuia sa se catere in fiecare zi in copac sa-i duca de mancare.
Dupa ce a incercat in fel si chip sa faca soimul sa zboare de pe creanga, imparatul si-a rugat supusii sa-l ajute. Un batran intelept s-a oferit sa faca el asta si, a doua zi cand s-a trezit, imparatul a vazut soimul zburand de colo-colo.
- Cum ai facut? si-a intrebat supusul
- A fost foarte simplu. Nu a trebuit decat sa ii tai craca de sub picioare.
Morala: uneori Dumnezeu ne taie craca de sub picioare ca sa ne aducem aminte ca putem zbura.

Ceşcuţa vorbitoare

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

Doi soţi cărora le plăceau foarte mult antichităţile şi produsele din argilă, ceramice, la aniversarea a 25 de ani de la căsătorie, au intrat într-un magazin de antichităţi unde au observat o ceaşcă de ceai foarte frumoasă şi au întrebat:
- Putem să vedem cescuţa aceea? Nu am văzut niciodată ceva atât de frumos!
În timp ce vânzătoarea le oferea ceea ce ceruseră, ceşcuţa de ceai a început să vorbească:
- Voi nu puteţi să înţelegeţi. Nu am fost de la început o ceşcuţă de ceai. Cândva am fost doar un bulgăre de argilă roşie. Stăpânul m-a luat şi m-a rulat, m-a bătut tare, m-a frământat în repetate rânduri iar eu am strigat: Nu face asta! Nu-mi place! Lasă-mă în pace!, dar el a zâmbit doar şi a spus cu blândeţe: Încă nu!

Apoi, ah! Am fost aşezată pe o roată şi am fost învârtită, învârtită, învârtită... Opreşte! Ameţesc! O să-mi fie rău! am strigat. Dar stăpânul doar a dat din cap şi a spus, liniştit: Încă nu!

M-a învârtit, m-a frământat şi m-a lovit şi m-a modelat până a obţinut forma care i-a convenit şi apoi m-a băgat în cuptor. Niciodată nu am simţit atâta căldură. Am strigat, am bătut şi am izbit uşa.. Ajutor! Scoate-mă de aici!! Puteam să-l văd printr-o deschizătură şi puteam citi pe buzele sale în timp ce clătina din cap dintr-o parte în alta: Încă nu!

Când mă gândeam că nu voi mai rezista încă un minut, uşa s-a deschis. Cu atenţie m-a scos afară şi m-a pus pe raft... am început să mă răcoresc. O, mă simţeam atât de bine! Ei, aşa este mult mai bine, m-am gândit.
Dar, după ce m-am răcorit, m-a luat, m-a periat şi m-a colorat peste tot, mirosurile erau oribile. Am crezut că mă sufoc. O, te rog, încetează, încetează, am strigat. El doar a dat din cap şi a spus: Încă nu!

Apoi, deodată m-a pus din nou în cuptor. Numai că acum nu a mai fost ca prima dată. Era de două ori mai fierbinte şi simţeam că mă voi sufoca! L-am rugat. Am insistat. Am strigat, am plâns, eram convinsă că nu voi scăpa. Eram gata să renunţ. Chiar atunci uşa s-a deschis şi el m-a scos afară şi, din nou, m-a aşezat pe raft, unde m-am răcorit şi am aşteptat şi am aşteptat întrebându-mă: Oare ce are de gând să-mi mai facă??
O oră mai târziu mi-a dat o oglindă şi a spus: Uită-te la tine! Şi m-am uitat. Aceea nu sunt eu; aceea nu pot fi eu. Este frumoasă. Sunt frumoasă!!!

Atunci el a vorbit blând: Vreau să ţii minte, ştiu că a durut când ai fost rulată, frământată, lovită, învârtită, dar, dacă te-aş fi lăsat singură, te-ai fi uscat. Ştiu că ai ameţit când te-am învârtit pe roată, dar, dacă m-aş fi oprit, te-ai fi desfăcut bucăţele, te-ai fi fărâmiţat. Ştiu că a durut şi că a fost foarte cald în cuptor şi neplăcut, dar a trebuit să te pun acolo, altfel te-ai fi crăpat. Ştiu că mirosurile nu ţi-au făcut bine când te-am periat şi te-am colorat peste tot, dar, dacă nu aş fi făcut asta, niciodată nu te-ai fi călit cu adevărat. Nu ai fi avut strălucire în viaţă. Dacă nu te-aş fi băgat pentru a doua oară în cuptor, nu ai fi supravieţuit prea mult fiindcă acea întărire nu ar fi ţinut. Acum eşti o frumuseţe. Acum eşti ceea ce am avut în minte prima dată când am început să lucrez cu tine.

Dumnezeu ştie ce face cu fiecare dintre noi. EL este Olarul, iar noi suntem argila Lui. EL ne va modela, ne va face şi ne va expune la presiunile necesare pentru a fi lucrări perfecte care să împlinească buna, plăcuta, sfânta Sa voie.

Dacă viaţa pare grea şi eşti lovit, bătut şi împins aproape fără milă; când lumea ţi pare că se învârteşte necontrolat; când simţi că eşti într-o suferinţă îngrozitoare, când viaţa pare cumplită, fă-ţi un ceai şi bea-l din cea mai frumoasă ceaşcă, aşează-te şi gândeşte-te la cele citite aici şi apoi discută puţin cu... Olarul.
(de Părintele Arsenie Boca)

Primit prin mail

GRADINA SUFLETULUI

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

Un tânăr se plimba într-o zi printr-o grădină cu tatăl său. Gradina avea tot felul de pomi cu roade.

- Alege-ţi orice fel de rod din gradina aceasta, îi spuse tatăl său.

Fiul, după ce se uită şi se gândi mai mult, zise:

- Tată, din toate poamele grădinii, altceva nu mi-a plăcut decât para aceea frumoasă de acolo. Pe aceea o doresc.

- Bine fiule, eşti liber să o iei, dacă îţi place.

Fiul se duse şi rupse o pară mare, galben-roşiatică, dar când muşcă din ea, înţelese că numai coaja era roşie-aurie, pe când miezul cel cărnos era negru ca un cărbune şi amar la gust.

- Mult m-am înşelat tată. M-am bucurat numai de frumuseţea ei din afară, fără să bănuiesc măcar, că miezul era negru şi amar.

- Ia aminte fiule, îi spuse atunci tatăl. Gradina aceasta cu tot felul de pomi, este ca şi lumea cu oamenii. Deci când îţi alegi un prieten, caută mai întâi să-i cunoşti sufletul şi apoi înfăţişarea.

PILDE

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

"Aşază-te în calea lui ... "

Într-o zi, un om păcătos se jăluia unui credincios:

- "Dragă prietene, sunt un om pierdut..."

Cel credincios îi spuse atunci:

- "Bucură-te că eşti pierdut, dragul meu ... "

- "Cum aşa, să mă bucur?" - îi răspunse mirat păcătosul.

- "Da, fiindcă este scris în Evanghelie: "Iisus a venit să găsească pe cel pierdut ... "

- "Şi ce trebuie să fac pentru aceasta?"

- “Foarte lesne: să te aşezi în calea lui Iisus ca să te găsească".

- "Şi care-i calea lui Iisus?"

- "Este calea pe care ne-o arată Evanghelia şi Biserica lui."

Ţinta alergării

Un om credincios şi bogat, când fu aproape de-a muri, zise că dorinţa lui de pe urmă este ca toţi prietenii lui să-l ducă până la groapă.

Când muri, într-adevăr toţi prietenii veniră la locuinţa lui ca să-l întovărăşească la locul de veci.

Când însă alaiul o luă, spre cimitir, iată că se pomi o ploaie mare.

La început, toţi prietenii se ţinură bine. Dar cu cât cortegiul înainta, cu atât, unul câte unul din prietenii mortului, se furişau - şi plecau acasă, până ce la cimitir ajunseră numai doi, care avuseră puterea să înfrunte ploaia.

A doua zi, când se deschise testamentul acelui om bogat, aflară că el îşi lăsase averea acelora dintre prietenii lui care aveau să meargă până la groapă. Aşa că cei doi prieteni împărţit între ei averea.

Aşa este, iubiţii mei, şi cu Biserica noastră,

Ea cheamă la moştenirea cerurilor pe toţi, dar puţini sunt cei care urmează acestei chemări. Unii fug de oboseală, alţii se tem de ploaia încercărilor, alţii sunt fulgeraţi de trândăvie, iar unii îşi pierd curajul pe drum.

Aşa că puţini ajung la ţinta alergării...

Mulţi chemaţi, puţini aleşi.

BUNĂTATEA

Doi oameni.

Un sătean rău şi fără teamă de Dumnezeu, prinzând în fâneaţa sa un bou al vecinului său, îl lovi şi-i rupse un picior.

Vecinul, care era un om bun şi credincios, găsi, în altă zi, în ţarina sa, oile celui care-i lovise boul.

I le aduse în curte şi-i zise:

- „Iată, vecine, am găsit oile tale în ţarina mea, şi ţi le-am adus”.

Săteanul cel rău se ruşină şi-i zise:

- "Tu vecine, eşti mai bun ca mine…”

Biruind dragostea, vecinii se făcură prieteni buni.

Ce te costă?

Un mare înţelept din vechime întrebă într-o zi pe un împărat, care fără vină şi fără pricină era necontenit rău:

- "Ce te costă să fii bun şi milostiv?"

La o asemenea întrebare, împăratul neavând ce răspunde, s-a ruşinat, şi de mânie, a dat poruncă să se taie capul înţeleptului.

Atunci înţeleptul surâzând, i-a zis:

- "Iată o răutate care are temei, şi de aceea o primesc cu plăcere."

Împăratul îl întrebă:

- "Cum asta?"

- "Foarte bine - răspunse înţeleptul - această răutate dovedeşte că am dreptate când spun că eşti rău fără vină şi fără pricină".

Împăratul a căzut pe gânduri şi, văzând că înţeleptul are dreptate, l-a iertat de pedeapsă, iar el s-a făcut de atunci bun şi iertător.

Razbunarea celui sarac

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

Un sarac s-a dus la un bogat si i-a cerut de pomana. Cel bogat nu i-a dat nimic, ba mai mult, i-a zis:
- Pleaca de aici.
Saracul insa nu s-a clintit din loc. Atunci bogatul s-a suparat, a luat o piatra si a azvarlit-o in omul sarac. Acesta o luat-o de jos, a pus-o in buzunar zicandu-si in sine:
- Am sa pastrez aceasta piatra pana ce voi avea prilejul sa i-o arunc in cap.
Un astfel de prilej s-a ivit curand, cand bogatul a savarsit o fapta rea, i-a fost confiscata toata averea si fost intemnitat.

Saracul s-a apropiat de dansul, a scos piatra din buzunar, s-a pregatit sa i-o arunce in cap, dar, gandindu-se putin, a zis:

- In zadar am purtat piatra pana acuma. Pe cand omul acesta era puternic si bogat, ma temeam de dansul; acum insa il plang si-l compatimesc.

"Obisnuieste-ti urechea sa auda des cuvinte duhovnicesti si mintea ta se va departa de ganduri necurate".Sf. Talasie Libianul

Este greu sa-i deosebesti pe cei cu adevarat saraci de cei prefacuti? Ganditi-va ca este mai bine sa dam ajutor celor ce nu-l merita, decat sa nu-l dam celor ce-l merita si care au nevoie de el.
"Sfantul Grigorie de Nazianz

Soţul nemulţumit

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...



Trăia odată un om. Simplu, prin nimic deosebit, dar cu un mare neajuns – era foarte morocănos. Toată ziua îi căuta nod în papură bietei sale soţii, ba mai şi striga mereu la ea. Iată că a pregătit soţia ciorba pentru prânz şi îl cheamă la masă. El îi răspunde:
- Ia mai lasă-mă cu ciorba ta. Nu vezi că sunt ocupat!
Iar el stă la fereastră, şi priveşte pe furiş la vecinul său. Vecinul ba udă grădina, că nu prea se milostiveşte Dumnezeu cu ploaie, ba adapă şi hrăneşte animalele - nu are bietul timp să stea degeaba. După un timp îşi aminteşte omul nostru de ciorbă ..dar ca să vezi, s-a răcit între timp şi cine poate fi de vină. El din nou se răsteşte către soţia sa:
- Şi ce fel de soţie mai eşti? Toate nevestele ca nevestele, doar tu una nu eşti bună de nimic!
Şi aruncă ciorba rece peste geam . Aşa flămând şi se culcă. Iar femeia între timp spală, cârpeşte, găteşte copii de culcare. Singură doar se roagă pentru soţ şi ascunde lacrima amară ce i se strecoară.
Aşa au trăit ei douăzeci şi doi de ani. Şi de parcă nu erau bătrăni, dar o boală grea a doborât-o pe soţie –iar pe soţ – caracterul său insuportabil. Biata femeie şi bolnavă nu se aşează nici o clipă, încercând să facă toate cât mai bine. Dar bărbatul tot nemulţumit e. Dar într-o zi soţia sa s-a stins din viaţă.
A mai plâns gospodarul nostru, şi-a mai jelit soarta, dar nu ai ce face, casa are nevoie de femeie. Copiii care au crescut şi-au părăsit casa părintească, ira bărbatul nu prea obişnuit cu munca nu face faţă treburilor gospodăriei.
Şi a hotărât omul să-şi ia o soţie tânără şi frumoasă. Ca vecinul să-l poată invidia şi pe el.
S-a găstit o femeie pe placul lui, care văzând „zestrea" viitorului soţ a şi hotărât să accepte. Unde mai găseşti în ziua de azi unul nu prea tânăr, dar cu casă şi în casă?
Şi a au venit pentru omul nostru timpuri grele. Soţia e tânără, şi foarte frumoasă, dar şi mereu nemulţumită! Toată ziua nu-l scapă din ocară pe bietul om, iar uneori şi-l loveşte. Bărbatul şi-a pierdut somnul, de la treburile casei nu i se dezdoaie spatele! Ba făi soţiei o supă proaspătă, ba spală şi nu uita să uzi grădina, nu are nici un minut pentru odihnă. Iar soţia mai mereu:
— Tu bărbate, străduite, munceşte, că de nu - plec la vecinul nostru, are şi grădină mai mare şi anuimale mai multe!
De frică să nu-şi piardă soţia tânără, se străduia fără a mai cârti. Dar într-o zi oboseala şi boala l-au doborât la pat. Soţia nemulţumită dorindu-i însănătoşire grabnică a plecat pe o săptămână în vizită la prietena sa. Stă omul culcat în pat şi nici un păhar cu apă n-are cine-i aduce. Iată acum a început să-şi aducă aminte de prima sa soţie – ca să vezi ce femeie frumoasă a fost, toate i le ierta, întotdeauna se ruga pentru el, şi a avut grija de el până la ultima sa suflare. Şi a început a plânge amar omul, deşi înţelegea că nu mai întorci trecutul – şi nici nu-ţi mai poţi îmbrăţişa soţia dragă şi a-i cere iertare pentru toate câte a făcut. Aşa a adormit, scăldat în lacrimi. Şi a visat un vis minunat.
De parcă merge el pe o cărăruşă strâmtă şi neapărat are nevoie să ajungă la casa sa...dar pentru asta trebuie să treacă o prăpastie. Nu mai are nici puteri şi simte că nu mai poate continua calea sa. Şi apoi vede că de undeva de sus apare chipul fostei sale soţii. Ea îşi scoate batuista din cap şi o aşterne, imediat ea se transformă într-un pod peste care poate trece. Ea îl priveşte cu dragoste şi continuie să se roage pentru el.
S-a trezit bărbatul din somn, iar pe masă a găsit o scrisoare de la tânara sa soţie -
«Rămâi cu drag, eu mi-am găsit dragostea adevărată!»
A răsuflat bărbatul uşurat şi a început să se pregătească să meargă la biserică. Şi numai de unde au revenit puterile?
Şi maturii au nevoie de poveşti. Mai ales dacă ştiu să înveţe din ele ceva...

Natalia Lozan

DIN SUFLET PENTRU SUFLET: Numele: Mă numesc „Copilul lui Dumnezeu”.

DIN SUFLET PENTRU SUFLET: Numele: Mă numesc „Copilul lui Dumnezeu”.:  Am primit acest nume când am fost înfiat… mi l-au înregistrat direct în Cartea vieţii. Încerc să îl port cu demnitate. „Vedeţi ce d...

Puterea pocăinţei

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...

În vremea veche se afla în cetatea Tesalonic o mănăstire de fecioare. Din lucrarea diavolului, una dintre fecioare a fost luptată ca să iasă din mănăstire. Şi ieşind, a căzut în păcatul curviei. Zăbovind ea o bucată de vreme în necurăţia aceasta, la urmă şi-a venit în simţire şi prin darul Preabunului şi Iubitorului de oameni Dumnezeu, s-a căit de păcatul ei. Deci, s-a pornit spre mănăstire, cu hotărârea nestrămutată de a petrece restul vieţii în pocăinţă şi osteneală. Dar în poarta mănăstirii, când voia să intre înăuntru, a căzut jos şi a murit.

În vremea aceea, Dumnezeu a descoperit unui episcop sfânt despre sfârşitul ei. Şi anume a văzut episcopul cum au venit îngerii să ia sufletul călugăriţei, iar demonii şedeau împrejur, certându-se şi zicând: „Pentru ce ne faceţi nedreptate şi o luaţi pe aceasta? Ea este a noastră ca ceea ce ne-a slijit atâta vreme prin patima curviei!” Iar îngerii ziceau: „Aceasta s-a lepădat de voi şi a alergat la pocăinţă”. Atunci demonii au grăit iarăşi: „Dar ea n-a intrat încă în mănăstire, deci cum ziceţi că s-a pocăit?”. Îngerii însă au răspuns: „Să ştiţi că chiar din clipa când Dumnezeu a văzut pornirea ei cea bună şi hotărârea ce avea de a se mărturisi, precum şi sârguinţa cu care a alergat la mănăstire, i-a dăruit iertare, pentru aceasta s-a mântuit. Căci întoarcerea de la rău şi pocăinţa sunt la voia omului, iar viaţa şi moartea sunt la voia lui Dumnezeu”.
Auzind acestea, demonii s-au depărtat ruşinaţi.

Deci, să cunoaştem şi noi, fraţilor, bunătatea cea nemărginită a lui Dumnezeu şi să alergăm la pocăinţă şi la mărturisire, pentru a ne învrednici de asemenea iertare.

Dacă însăşi hotărârea omului pentru mărturisire şi făgăduinţa inimii au aşa de mare preţ înaintea lui Dumnezeu, atunci cu cât mai mare preţ este primită mărturisirea cea curată şi pocăinţa pentru faptele noastre cele rele.
(Sfântul Ioan Iacob Hozevitul - „Hrană duhovnicească”)

 

SIRETURILE UNCHIULUI..............

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...

Trăia odată un băietel într-o familie de oameni înstăriti. Părintii săi au vrut să-i arate calea mai usoară a vietii si s-au străduit să-i ofere tot ceea ce-si dorea. I-au dat haine frumoase, mâncare bună si jucării pe măsură.

Fratele tatălui era un om bun, care nu avea mare avere. Chiar dacă trăia într-o căsută micută avea parte de multi prieteni deosebiti si de vecini săritori. Viata lui era plină de bucurie.

Părintii copilului adeseori îl încărcau cu daruri si-l trimiteau să-si petreacă timpul cu unchiul cel drag atunci când ei plecau din oras cu treburi.

Fiecare vizită reprezenta pentru copil un motiv de bucurie. Adesea unchiul îl plimba prin pădure si-i prezenta plantele si animalele care trăiau acolo. Pentru fiecare dintre ele unchiul inventa o scurtă povestire cu tâlc. Astfel, magia naturii ii se dezvăluia în fata ochilor mirati de copil.

După un timp, copilul a crescut ti a început să-si viziteze unchiul din ce în ce mai rar. A început să le acorde prietenilor de-o seamă din ce în ce mai mult timp. Devenise un adolescent înalt cu o puternică personalitate. Atmosfera blândă, patriarhală din casă a început să fie din ce în ce mai des tulburată de certurile dintre copil si părinsii săi. Acesta nu dorea să-i ajute cu nimic si mereu fugea degrabă să se întâlnească cu prietenii săi.

Părintii erau foarte supărati si nu puteau cu nici un chip să-l strunească. De fiecare dată când îi spuneau ceva, tânărul sărea ca ars.

Atunci, tatăl s-a hotărât că cel mai bine ar fi să-l cheme la un sfârsit de săptămână pe fratele său. stia că în ochii copilului acesta era o persoană deosebită, plină de întelepciune. Fără să-i spună nimic băiatului, l-au invitat pe unchiasul cel drag si i-au povestit toate necazurile lor. Acesta din urmă a acceptat cu mare bucurie invitatia si într-o vineri, după prânz, a sosit la ei.

Tânărul si-a văzut unchiul  si s-a bucurat nespus, si-a amânat toate întâlnirile cu prietenii si a decis să-si petreacă sfârsitul de săptămână împreună cu acesta.

La cină, din vorbă în vorbă, părintii au început să se plângă de comportamentul băiatului, de faptul că acesta nu vrea să-i ajute cu nimic si se arătau foarte îngrijorati de viitorul său. Adolescentul riposta de fiecare dată, dar în sufletul său era rusinat că toată această discutie avea loc în fata unchiului său la care tinea atât de mult. Pe de altă parte, unchiul stătea în capul mesei si zâmbea fără să scoată un cuvânt.

Ca la fiecare ceartă si de data aceasta copilul se supără atât de tare încât iesi din cameră si se duse în dormitorul său.

Sâmbătă dimineată, tânărul îsi găsi unchiul în grădina din spatele casei. Au început să stea de vorbă la fel ca atunci când el era mic. Totusi, cu fiecare cuvânt, băiatul astepta ca unchiul să-i reproseze purtarea sa astfel încât el să se poată justifica. Acel cuvânt nu a sosit oricât a asteptat băiatul. El nu îndrăznea să pornească discutia si a decis să astepte. La fel s-a întâmplat si în ziua următoare.

Cu toate că băiatul îsi dăduse seama că tatăl său si-a chemat special fratele pentru a-l dojeni, vedea că acest lucru nu se întâmplă iar timpul petrecut împreună se scurgea implacabil.

Duminică seara, unchiul se pregătea să plece la casa lui. Atunci îl rugă pe băiat să-i încheie sireturile de la pantofi întrucât el era bătrân si nu mai putea face acest lucru. Băiatul a sărit imediat să-l ajute.

Cât timp băiatul era aplecat la picioarele sale bătrânul glăsui:

- tii minte nepoate cât de puternic si de vânjos eram când te luam în spate prin codrii de nepătruns?

- Cum să nu, este o amintire foarte dragă mie. Fiecare clipă petrecută cu tine este o mare bucurie.

- Uită-te la mine cât de bătrân si de neputincios am ajuns. Tu trebuie să-mi legi sireturile pentru că eu nu o mai pot face, a spus bătrânul zâmbind.

Învătat cu povestirile pline de tâlc ale unchiului, băiatul a realizat că aceste cuvinte erau mai profunde decât păreau la prima vedere. si-a dat seama că el a crescut si a devenit mai puternic iar părintii lui îmbătrânesc. Dintr-o dată, comportamentul său i s-a părut iresponsabil.

De atunci, băiatul s-a schimbat complet, si cu multă dragoste fată de părinti, i-a ajutat mereu.

PRINTESA

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...

A fost odata un rege care avea o fiica desteapta foc si foarte frumoasa. Printesa suferea insa de o boala misterioasa. Pe masura ce crestea, mainile si picioarele-i slabeau, in timp ce auzul si vazul i se imputinau. Multime de doctori incercasera s-o vindece, dar in zadar.
Intr-o zi, la curte sosi un batran despre care se spunea ca ar cunoaste secretul vietii. Toti curtenii se grabira sa-l roage sa vina in ajutorul printesei bolnave.
Batranul ii dadu copilei un cosulet de nuiele cu capac, si-i spuse: "Ia-l si ai grija de el. Te va vindeca."
Nerabdatoare si plina de bucurie, printesa deschise capacul, dar ceea ce vazu o umplu de uimire si de tristete. In cosulet, zacea un copil, doborat de boala, si mai nenorocit si mai suferind decat ea.
Printesa isi lasa sufletul cuprins de compatimire si, in ciuda durerilor, lua copilul in brate si incepu sa-l ingrijeasca. Trecura luni, iar printesa nu avea ochi decat pentru copil. Il hranea, il mangaia, ii suradea, il veghea noptile, ii vorbea cu duiosie, chiar daca toate acestea ii pricinuiau o mare suferinta si oboseala.
La aproape sapte ani dupa acestea, se petrecu ceva de necrezut. Intr-o dimineata, copilul incepu sa zambeasca si sa mearga. Printesa il lua in brate si incepu sa danseze razand si cantand, usoara si nespus de frumoasa cum nu mai fusese de multa vreme. Fara sa-si dea seama se vindecase si ea.

Doamne, cand mi-e foame, trimite-mi pe cineva care are nevoie de hrana;
cand mi-e sete, trimite-mi pe cineva care are nevoie de apa;
cand mi-e frig, trimite-mi pe cineva care trebuie incalzit;
cand sufar, trimite-mi pe cineva pe care sa mangai;
cand crucea mea incepe sa fie prea grea, da-mi crucea altuia s-o impart cu el;
cand sunt sarac, adu-mi pe cineva care e in nevoie;
cand nu am timp, da-mi pe cineva pe care sa-l ajut o clipa;
cand ma simt descurajat, trimite-mi pe cineva pe care sa-l incurajez;
cand simt nevoia de a fi inteles, da-mi pe cineva care sa aiba nevoie de intelegerea mea;
cand as vrea ca cineva sa aiba grija de mine, trimite-mi pe cineva de care sa am grija;
cand ma gandesc la mine, indreapta-mi gandurile catre altii.

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...

 
Fetita si fieraru

Bunicul obisnuia sa ne citeasca noua, nepotilor,din Biblie.Astfel ca inca din copilarie ma straduiam sa aplic in viata ceea ce auzeam.

In satul nostru traia un fierar.Nu pot sa explic de ce ,insa noi, copiii,nu-l iubeam,iar uneori chiar il necajeam.Dar intr-o zi l-am auzit pe tata citind din Intaia epistola a Sfantului Apostol Ioan: "Oricine uraste pe fratele sau este ucigas de oameni..."(I In.3,15).

Mi-am amintit de fierar si m-am ingrozit.Daca eu nu-l iubesc inseamna ca sunt ucigasa de oameni.Pe toti ii iubesc, numai pe el nu.Ce sa fac? Versetul citit de tata m-a pus pe ganduri.

Intr-un final,mi-a venit o idee: 'Nu-l voi mai necaji,ci,cand ma voi intanli cu el,ma voi inchina inaintea lui si il voi saluta".Treptat am inceput sa-l privesc altfel.Cand il intanleam,il salutam si il priveam cu duiosie.

Fierarul a observat transformarea mea si intr-o zi a spus parintilor mei: "Aveti o fiica minunata".La auzul acestor cuvinte am simtit o mare bucurie in sufletul.Ura disparusa ,iar eu il salutam acum cu toata sinceritatea.

Aceasta schimbare nu a ramas neopservata nici de ceilalti copii.Ei au inceput sa-mi urmeze exemplul.Astfel toti copiii din sat au devenit cei mai buni prieteni ai fierarului,iar el,la rindul lui se facuse bland si binevoitor.

(marturia unei calugarite)

CEASUL MANTUIRII

DUMNEZEU SA VA BINECUVANTEZE! SA VA FIE ASCULTATE RUGACIUNILE!

Într-o mânăstire aflată la poalele unui munte înalt, acoperit de păduri, trăia, odată, un călugăr bătrân, căruia i se dusese vestea pentru înţelepciunea sa. Într-o dimineaţă, a venit la el un tânăr şi l-a întrebat:

- Sfinţia Ta, am auzit că, pentru a ne mântui, trebuie să ne căim, să ne pară rău de toate păcatele ce le-am săvârşit de-a lungul vieţii. Dar, părinte, cât trebuie noi să ne căim ?

- Fiule, este de ajuns dacă te căieşti o singură clipă, înaintea morţii.

- Atât de puţin, părinte ?

- Da, fiul meu!

- Dar, de unde să ştiu eu când se apropie ceasul acela ?

- Moartea poate veni oricând, aşa că aşteapt-o pregătit, în orice moment să te poată găsi cu smerenie şi căinţă în suflet.

Dumnezeu este bun şi iertător. Cine regretă din suflet pentru greşelile sale şi caută să nu mai păcătuiască, acela are parte de o viaţă frumoasă şi de liniştea sufletului. Dar, mai mult decât orice, doar acela poate spera la mântuire, la viaţa veşnică.

†

“Neştiind locul şi vremea în care ne aşteaptă moartea,

o vom aştepta noi oriunde şi oricând.”

( Fericitul Augustin )

PRIMA CASA

DUMNEZEU SA VA BINECUVANTEZE! SA VA FIE ASCULTATE RUGACIUNILE!
Am PRIMIT UN MASAJ ...CARE MI-A PLACUT ENORM...IL POSTEZ SA IL VEDETI SI VOI...

Aceste creaturi mici si-au construit cuibul deasupra pervazului ferestrei unei case dintr-o localitate spaniola. Proprietarul casei, X, a urmarit in fiecare zi, timp de aproximativ doua luni munca celor doua pasarele. Acesta a fost fascinat si uimit observand cum pasarelele munceau aprox. 8-10 ore pe zi, sase zile pe saptamana iar Duminica se odihneau si nu aduceau la cuib nici macar un fir de pai.
Aceasta specie de pasari cu un comportament sociabil, precum si alte specii cum ar fi turturica si porumbelul se mai numesc si pasarile Lui Dumnezeu. Ele formeaza perechi pe viata iar in cazul disparitiei ori mortii unui membru al unei perechi, celalalt nu isi mai “reface viata”, deosebind astfel binele de rau.

ASA AR TREBUI SA FACEM SI NOI OAMENII...
http://povestiridesprebunuldumnezeu....

INVATATURI ORTODOXE DESPRE RABDARE SI NADEJDE

DUMNEZEU SA VA BINECUVANTEZE!

Cunoaştem faptul că pentru spiritualitatea ortodoxă viaţa duhovnicească este o permanentă mergere înainte, o permanentă epectază către culmile desăvârşirii – care trebuie abordată existenţial şi trebuie trăită până la ţinta ei supremă care este unirea cu Dumnezeu, îndumnezeirea. Această înaintare către desăvârşire nu este doar un urcuş, treptat şi uniform, ci poartă permanent în sine caracterul unei lupte încordate în vederea dobândirii asemănării cu Dumnezeu, prin har şi lucrare. Viaţa duhovnicească, după cum o demonstrează experienţa marilor Părinţi duhovniceşti, se desfăşoară între adâncurile păcatului şi piscurile virtuţilor. Drumul către virtute trece, obligatoriu şi inevitabil, prin podoaba încercărilor duhovniceşti, a ispitelor şi necazurilor, a „supărărilor fără de voie”1, a „pătimirilor fără de voie”2. „Pentru aceea, ascetica ortodoxă face din răbdarea acestora o adevărată virtute – fiind socotită a şasea în lista tradiţională a virtuţilor, şi este pusă în legătură cu smerenia şi iubirea, căci scopul lor fundamental este dobândirea smereniei sau a smeritei cugetări – care duce la adevărata iubire de Dumnezeu şi de oameni. Înţelegerea adevăratelor dimensiuni duhovniceşti ne apropie de ţinta vieţii creştine, încercarea de a le evita, eschivarea sau aparentul lor refuz, le înmulţesc, împovărându-ne înaintarea” . În justificarea acestei concepţii, spiritualitatea filocalică dezvoltă o învăţătură duhovnicească de o deosebită profunzime – pe care, pe câteva, vom încerca să le scoatem în evidenţă în rândurile următoare.

O primă idee ar fi aceea a necesităţii lor. Aceste încercări, ne spune Sfântul Isaac Sirul, sunt „neapărat folositoare oamenilor”3, indiferent de treapta lor duhovnicească. Ele sunt necesare atât celor păcătoşi, pentru a-i întoarce la adevărata viaţă spirituală, cât şi celor îmbunătăţiţi duhovniceşte, pentru a-i cosolida şi ajuta să progreseze, în continuare, în asemănarea cu Dumnezeu. Acelaşi Sfânt Isaac Sirul spune că „acela care fuge de ispite sau de încercări, fuge, de fapt, de virtute”4. Vorbind despre încercările sau necazurile trupeşti şi despre cele sufleteşti, el ne îndeamnă să ne pregătim cu toată puterea pentru cele trupeşti, căci fără de acestea nu putem înainta spre desăvârşire, nu putem ajunge la lumina cea dumnezeiască. Însă faţă de cele sufleteşti ne îndeamnă să ne ferim a le trăi, cerând ajutorul şi paza lui Dumnezeu.

Necazurile intră în mod necesar în iconomia mântuirii, „cel ce le primeşte fiind scutit de necazurile veşnice”5. Există o alternanţă regulată, un echilibru, între bucurii şi necazuri în lumea aceasta. De multe ori, lucrurile care ne-au adus, cândva, bucurii mai târziu ne pricinuiesc necazuri şi dureri precum şi invers. În lucrurile care ne-au produs tristeţe şi necaz, se arată mila şi răsplata lui Dumnezeu care devin prilejuri de bucurie duhovnicească. Puterea sau rezistenţa noastră la încercări este un mod de a proba dragostea noastră faţă de Dumnezeu. Cuviosul Nichita Stithatul consideră încercările ca fiind „mijlocul cel mai eficient de probare a prezenţei sau a lipsei iubirii faţă de Creator, căci prin ele Dumnezeu urmăreşte să vadă aplecarea sufletului nostru, spre cine se înclină şi cui se dăruieşte el: Creatorului sau ispitelor lumii acesteia”6. Aşadar, răbdarea duhovnicească a încercărilor ne apropie de Dumnezeu. „La început cel încercat se roagă lui Dumnezeu ca un străin, dar, pe măsura răbdării lor se apropie de Dumnezeu, devenindu-i fiu adevărat”7. Calea apropierii de Dumnezeu nu poate fi alta, pentru Părinţii filocalici, decât cea a încercărilor, a luptei, a lepădării şi biruirii vrăşmaşului.

Referindu-ne la cauzele încercărilor trebuie să menţionăm faptul că există o pedagogie divină, în baza căreia încercările sunt necesare tuturor, pentru exerciţiul duhovnicesc. „Încercarea – spune Sfântul Isaac Sirul – este de folos oricărui om… Cei ce se nevoiesc sunt încercaţi, ca să sporească în bogăţia lor, cei leneşi, ca să se păzească de cele ce-i vatămă…”.

Stelian Gombos

Dragostea Domnului

Se spune ca, odata, un om mergea printr-un desert. Nu mai putea de oboseala; nu mancase nimic de mai multe zile, apa nu mai avea, iar soarele puternic il topea cu razele sale de foc. In afara de intinderea nesfirsita de nisip dogoritor, nu se vedea decit urmele omului, urmele pasilor sai.
Deodata insa, omul a observat ca alaturi de el au aparut si alte urme, ca si cind mai era cineva, o persoana ce mergea o data cu ea si ale carei urme le putea vedea alaturi de ale sale. Speriat, a strigat:
-De ce sunt patru urme pe nisip, cind eu sunt singur? Cine esti si de ce nu te vad?
Dar o voce i-a raspuns:
-Sunt Dumnezeu! Nu esti singur, fiindca Eu merg alaturi de tine. Astfel, vei fi ocrotit de orice rau si vei ajunge cu bine la capat!
Omul a cazut in genunchi si i-a multumit Domnului ca S-a indurat de el, dupa care si-a continuat drumul, convins ca acum v-a reusi. Si a mers, a mers, pina cind intr-un final a simtit ca nu mai poate face un pas macar. Cazut in genuchi a privit in spate si...ce i-a fost dat sa vada? Pe nisip, nu se vedeau decit urmele pasilor sai.
-Doamne, a spus omul indurerat, de ce m-ai parasit, de ce nu sunt decit doua urme in nisip?
Dar aceeasi voce i-a raspuns cu blindete:
-Pentru ca, pina acum, Eu te-am dus in brate.
Deodata, omul nostru a simtit ceva rece, rece si a deschis ochii. Visase. Toropit de oboseala, incins de lumina soarelui, cazuse in nisip, ajuns la capatul puterilor. Dar, in timpul somnului fusese gasit de o caravana. Citiva negustori il ridicasera si il stropira cu apa. Atunci cind a simtit apa rece pe fata s-a trezit, amintindu-si de visul sau.
-Binecuvintat sa fie Domnul! - a strigat omul. Cum m-ati gasit?
-Am vazut niste urme in nisip, si ne-a, dat seama ca cineva s-a ratacit. Erau int-adevar urmele tale.
-Voi credeti ca urmele mele v-au adus aici? Nu, Dumnezeu, care S-a indurat de suferinta mea, El v-a calauzit pasii spre mine, altfel as fi murit.
Sunt unii oameni care nu vad ca Dumnezeu se ingrijeste de ei. Nu vad ca Domnul, din iubire, cauta mereu sa ii ajute. ei uita de cele sfinte si de Dumnezeu, dar Dumnezeu nu uita niciodata de ei. Ferice de aceia care vad ca toate - sanatatea, puterea de munca, fericirea tin de Dumnezeu si ca doar prin puterea Lui putem fi mantuiti. Ferice de aceia care au mereu incredere in ajutorul Domnului

Am văzut cu ochii mei

DUMNEZEU SA VA BINECUVANTEZE!

Eram odată la spital, în vizită la cineva. Acolo, în salon, era o femeie bolnavă, care se văita de-ţi era mai mare mila. Lângă dânsa era o fiică a sa, care nu ştia ce să-i mai facă spre a-i alina durerea. Medicamentele nu-şi mai făceau efectul. Medicul îi spusese celei care o îngrijea, că are cancer şi să se grăbească să aducă un preot să o spovedească, pentru că în orice clipă poate să-i iasă sufletul. S-a dus biata fată repede să aducă preotul spitalului, dar acesta era plecat cu anumite treburi la Episcopie. Întâmplător (aşa zicem noi), pe acolo au trecut nişte creştini misionari ortodocşi, care împărţeau gratuit cărţi de rugăciune şi alte materiale ortodoxe. Când au ajuns şi în acest salon şi au aflat situaţia celei ce se zbătea între viaţă şi moarte, au lăsat împărţitul cărţilor şi s-au dus de urgenţă, cu o maşină, în oraş ca să aducă un preot. Au găsit, după câteva încercări, unul liber şi l-au adus la spital. Cu blândeţe şi cu tact specific preoţesc, părintele a reuşit să o spovedească şi să o împărtăşească. Şi - o, minune ! – după primirea Sfintelor Taine, femeia s-a luminat la faţă şi părea că nu o mai doare nimic. Era liniştită. A primit "medicamentul" de care avea nevoie. A venit Hristos şi i-a ridicat chinul. Fapt adevărat, fraţilor; am văzut cu ochii mei.
Dacă ar şti oamenii de ce mari daruri se lipsesc, ocolind biserica şi pe slujitorii ei!
Iar noi, ca unii care cunoaştem credinţa, să nu mai amânăm de pe o zi pe alta spovedania şi celelalte daruri şi Taine ale Bisericii dreptmăritoare. Să nu aşteptăm să ne aducă altcineva, în grabă, preotul să ne spovedească şi împărtăşească, ci să apucăm noi mai înainte, cât suntem pe picioare, să mergem la duhovnic, căci pentru o spovedanie şi o împărtăşanie făcute în grabă, pe patul de moarte, nu garantează nimeni mântuirea sufletului.

„Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei... ...nu mi-l da mie..."

Viata si alegerile

DUMNEZEU SA VA BINECUVANTEZE!

Se spune că erau trei prieteni care îşi doreau să urce un munte pentru că în vârful lui trăia un bătrân plin de înţelepciune pe care îşi doreau să-l cunoască.
La un moment dat au ajuns la o răscruce, şi fiecare a continuat să-şi aleagă drumul după cum îl îndemna sufletul.
Primul a ales o cărare abruptă, ce urca drept către vârf. Nu-i păsa de pericole, dorea să ajungă la bătrânul din vârful muntelui cât mai repede.
A doua cale nu era chiar atât de abruptă, dar străbătea un canion îngust şi accidentat, străbătut de vânturi puternice.
Al treilea a ales o cărare mai lungă, care ocolea muntele şerpuind în pante line.
După 7 zile, cel care urcase pe calea cea abruptă a ajuns în vârf extenuat, plin de răni sângerânde. Plin de nerăbdare s-a aşezat să-şi aştepte prietenii.
După 7 săptămâni, ameţit de vânturile puternice care i se împotriviseră, ajunse şi al doilea. Se aşeză în tăcere lângă cel dintâi, aşteptând.
După 7 luni sosi şi cel de-l treilea, cu faţa strălucindu-i de fericire, semn al unei profunde stări de linişte şi mulţumire interioară.
Ceilalţi doi erau furioşi pentru că drumul lor a fost greu şi au avut mult de aşteptat, în timp ce drumul celui de-al teilea a fost o adevărată plăcere. Aşa că l-au întrebat pe bătrânul înţelept care a ales cel mai bine.
- Ce ai învăţat tu? îl întrebă pe primul.
- Că viaţa este grea şi plină de pericole şi greutăţi; că este plină de suferinţă şi adeseori ceea ce întâlnesc în cale îmi poate provoca răni; că, pentru fiecare pas înainte, trebuie să duc o luptă încrâncenată care mă sleieşte de puteri. Aşadar… am ales eu calea cea mai bună către tine?
- Da! ai ales bine… Şi tu, ce ai învăţat? îl întreă pe al doilea
- Că în viaţă multe lucruri mă pot abate din cale; că uneori pot să pierd drumul, ajungând cu totul altundeva decât doresc… dar dacă nu îmi pierd încrederea, reuşesc până la urmă. Aşadar… am ales eu calea cea mai bună către tine?
- Da! ai ales bine… Şi tu, ce ai învăţat? îl întrebă pe ultimul.
- Că mă pot bucura de fiecare pas pe care îl fac dacă aleg să am RĂBDARE; că dacă privesc cu înţelegere, viaţa nu este o povară grea, ci un miracol la care sunt primit cu bucurie să iau parte; că iubirea care mă înconjoară din toate părţile îmi poate lumina sufletul dacă îi dau voie să pătrundă acolo. Aşadar… am ales eu calea cea mai bună către tine?
- Da! ai ales bine…
Uimiţi de răspunsurile bătrânului, cei trei prieteni au căzut pe gânduri. Şi au înţeles, în sfârşit, că la orice răscruce POT ALEGE… iar viaţa fiecăruia este rezultatul alegerilor făcute de-a lungul ei.
Măcar pe undeva prin vreun colţ de suflet… să mai găsim puţină răbdare, un strop de înţelegere… şi poate iubire!
 

Postul....spovedania si impartasania...

DUMNEZEU SA VA BINECUVANTEZE!

De luni incepem postul Sfintelor Patimi!
E o perioada f. buna de pregatire sufleteasca prin fapte bune si prin spovedanie.

  
"Vai aceluia prin care vine ispita"...a zis Domnul
“Un om care lucra pe o schela la etajul unui bloc, cade de acolo si moare.
Singurul martor gasit e un copil.
Politistul il intreaba:
-Pustiule,de ce a cazut omul acesta de pe schela?
-L-a pedepsit Dumnezeu, nene,pentru ca a vorbit urat
-Ce a zis?
-A zis: ,,…mama ta de copil,nu mai szgaltai schela! ''


Asa suntem si noi,crestinii de azi.
Intindem curse unora …si apoi spunem ca i-a pedepsit Dzeu ptr.pacatele lor
…pacate provocate,de fapt ,de noi !
Sa nu uitam insa ca ochiul lui Dumnezeu stie si vede tot si va lasa candva,poate, sa cada si "shela"vietii noastre.

O istorioara frumoasa

Un copil de 10 ani stătea în faţa unei vitrine a unui magazin de pantofi pe stradă, desculţ, privind prin fereastră şi tremurând de frig. O crestina vazandu-l asa , se apropie de copil şi îl intreba:
- Micuţul meu prieten, la ce te uiţi cu atâta interes prin fereastra asta?
- Îi ceream lui Dumnezeu să-mi dea o pereche de pantofi, a răspuns copilul.
Doamna l-a luat de mână şi au intrat în magazin. Ceru vânzătorului o jumătate de duzină de şosete pentru copil. Întrebă dacă i-ar putea da un vas cu apă şi un prosop,soptindu-I ceva la ureche. Vânzătorul îi aduse ceea ce i-a cerut. Ea luă copilul în spatele magazinului, îi spălă picioarele şi i le-a şters. Atunci vânzătorul sosi cu sosetele. Doamna îi puse o pereche copilului şi îi cumpără o pereche de pantofi. Restul de şosete i le dădu copilului.
L-a mângâiat pe cap şi i-a zis:
- Nu e nicio îndoială că acum te simţi mai bine micuţule!
Când ea se întoarse ca să plece, copilul o prinse de mână şi, privind-o cu lacrimi în ochi, o întrebă:
- Dumneavoastră sunteţi soţia lui Dumnezeu?

Cu trecerea anilor ne pierdem inocenţa, care nu este altceva decât înţelepciunea pe care ne-a dat-o în dar Dumnezeu.
Cand vedem oameni buni ,asemanatori lui Dumnezeu ,ne dam seama ca acestia se inrudesc cu Dumnezeu…au un grad de rudenie,au o legatura mai stransa cu El.
Cine se “inrudeste “ de buna voia lui cu Dumnezeu ( prin traire ,gand si fapta ) a ajuns la menirea lui …ASEMANAREA CU DUMNEZEU.
Creatorul cand a facut pe om l-a facut cu chipul lui divin(adica inzestrat cu suflet nemuritor,rational,cu voie si sentiment liber…nu instinctiv, ca la animale )
Insa ramane in vointa proprie, in libertatea pe care o are ca omul ,sa ajunga la asemanarea cu Creatorul sau nu…
Acestia de care am vorbit in pilda de mai sus ,”rudeniile “ de pe pamant ,care s-au silit sa faca voia divina ,au ajuns la asemanarea cu El …
Numai acestia sunt vrednici si vor putea intra si locui in imparatia Lui vesnica . 

Puterea pocăinţei

DUMNEZEU SA VA BINECUVANTEZE!

În vremea veche se afla în cetatea Tesalonic o mănăstire de fecioare. Din lucrarea diavolului, una dintre fecioare a fost luptată ca să iasă din mănăstire. Şi ieşind, a căzut în păcatul curviei. Zăbovind ea o bucată de vreme în necurăţia aceasta, la urmă şi-a venit în simţire şi prin darul Preabunului şi Iubitorului de oameni Dumnezeu, s-a căit de păcatul ei. Deci, s-a pornit spre mănăstire, cu hotărârea nestrămutată de a petrece restul vieţii în pocăinţă şi osteneală. Dar în poarta mănăstirii, când voia să intre înăuntru, a căzut jos şi a murit.

În vremea aceea, Dumnezeu a descoperit unui episcop sfânt despre sfârşitul ei. Şi anume a văzut episcopul cum au venit îngerii să ia sufletul călugăriţei, iar demonii şedeau împrejur, certându-se şi zicând: „Pentru ce ne faceţi nedreptate şi o luaţi pe aceasta? Ea este a noastră ca ceea ce ne-a slijit atâta vreme prin patima curviei!” Iar îngerii ziceau: „Aceasta s-a lepădat de voi şi a alergat la pocăinţă”. Atunci demonii au grăit iarăşi: „Dar ea n-a intrat încă în mănăstire, deci cum ziceţi că s-a pocăit?”. Îngerii însă au răspuns: „Să ştiţi că chiar din clipa când Dumnezeu a văzut pornirea ei cea bună şi hotărârea ce avea de a se mărturisi, precum şi sârguinţa cu care a alergat la mănăstire, i-a dăruit iertare, pentru aceasta s-a mântuit. Căci întoarcerea de la rău şi pocăinţa sunt la voia omului, iar viaţa şi moartea sunt la voia lui Dumnezeu”.
Auzind acestea, demonii s-au depărtat ruşinaţi.

Deci, să cunoaştem şi noi, fraţilor, bunătatea cea nemărginită a lui Dumnezeu şi să alergăm la pocăinţă şi la mărturisire, pentru a ne învrednici de asemenea iertare.

Dacă însăşi hotărârea omului pentru mărturisire şi făgăduinţa inimii au aşa de mare preţ înaintea lui Dumnezeu, atunci cu cât mai mare preţ este primită mărturisirea cea curată şi pocăinţa pentru faptele noastre cele rele.
(Sfântul Ioan Iacob Hozevitul - „Hrană duhovnicească”)