BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...
Pe vremea când în Roma împărăţea păgânul împărat Diocleţian, în
Persia domnea împăratul Narsita. Acesta se ruga cu stăruinţă lui
Dumnezeu să-i dăruiască un fiu. Iar Dumnezeu, ascultându-i
rugăciunea, împărăteasa a zămislit un prunc. Dar diavolul, ştiind că
pruncul va deveni bine plăcut lui Dumnezeu şi dorind să împiedice
acest lucru, a luat chipul unui om străin şi, venind la împărat, i-a spus:
- Împărate, să ştii că pruncul nu este al tău. Când se va naşte,
să porunceşti să se facă un foc mare şi să-l arunci pe prunc în el,
iar dacă va arde, acesta va fi semnul că nu este fiul tău. Împăratul,
încredinţându-se acestor cuvinte diavoleşti, s-a mâniat foarte tare pe
împărăteasa sa, însă tăinuia acest lucru. Împlinindu-se vremea naşterii
împărătesei şi născând aceasta un băiat,
tatăl, în loc să se bucure de naşterea fiului
său celui dăruit de Dumnezeu, s-a umplut
de mâhnire, a aprins un foc mare şi a
aruncat pe prunc în foc. Dar
Atotputernicul Dumnezeu, Care păzeşte
pe prunci cu preaminunata Sa putere, a
păzit şi pe acest prunc nears de foc, viu şi
întreg. Dar nu numai aceasta, ci încă şi alt
lucru demn de mirare era cu putinţă a se vedea: pruncul, aflându-se în
foc, a ridicat către cer mânuţele sale cele mici, ca şi cum s-ar ruga lui
Dumnezeu. Iar dacă tatăl copilului a văzut acest lucru minunat, s-a
înspăimântat şi şi-a dat seama că a fost amăgit de diavol.
Scoţând pe prunc din foc nevătămat, îngerul Domnului s-a arătat
împăratului certându-l că a crezut vicleşugul vrajmaşului celui
înşelător. Îngerul i-a poruncit să-l boteze pe prunc şi să-l numească
Onufrie, apoi să-l ducă în pustie unde-l va
îndrepta Dumnezeu, căci pruncul va fi
mare prieten şi plăcut al Domnului.
Împăratul îndată a luat pruncul şi s-a dus,
după rânduiala lui Dumnezeu, către munţii
şi pustietăţile Egiptului. Iar pe când
mergeau, l-a întâmpinat o caprioară albă,
fiind trimisă de Dumnezeu ca să-l
hrănească pe prunc cu lapte. Ea, alergând
către împărat, a căzut înaintea lui în genunchi, ca şi cum i se închina
şi, alăturându-se celor ce mergeau, călătorea împreună cu ei şi-l
hrănea pe prunc cu laptele ei. Iar tatăl pruncului, văzând acest lucru, se
mira de purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru prunc şi grăia:
- Acum am înţeles că fiul meu va fi un mare prieten şi plăcut
al lui Dumnezeu.
Mergând ei pe cale multă vreme, au ajuns la hotarele Tebaidei
în ţara Egiptului şi, în preajma cetăţii Ermopoli, au întâlnit într-un loc
deosebit de frumos o mănăstire care se numea se numea a Eritului,
unde se nevoiau o sută de monahi îmbunătăţiţi.
Şi a poruncit Dumnezeu împăratului să-l lase acolo pe fiul său;
iar stareţul mănăstirii aceleia se mira de vizita împăratului din Persia
la dânşii. Acesta a povestit stareţului aceluia toate cele despre prunc şi
cum, la porunca lui Dumnezeu, a venit la mănăstirea lor.
Iar stareţul, ascultând cu mirare cele povestite de împărat, a zis:
- Cum şi cine poate dintre noi să hrănească pruncul acesta
care are nevoie de lapte de mamă? În mănăstirea noastră nu are
voie să intre nici o femeie.
Împăratul a răspuns:
- Cum până aici l-a hrănit Dumnezeu prin căprioara aceea
care a venit cu noi, tot aşa şi de-acum înainte îl va hrăni aceeaşi
căprioară, cât va avea nevoie de lapte.
Astfel, împăratul, dăruind pe fiul său lui Dumnezeu şi
încredinţându-l părintelui, s-a întors la ale sale. Iar căprioara aceea a
stat pe lângă mănăstire şi a hrănit pruncul până la vârsta de trei ani.
Iar după ce s-au împlinit acei trei ani, ea s-a dus în pustie şi
pruncul a început a se hrăni cu hrana cea de obşte. Şi după ce pruncul
a ajuns la vârsta de şapte anişori, adeseori se ducea la trapeză şi,
cerând câte o bucăţică de pâine, se ducea în
tinda Bisericii, unde era zugrăvită icoana
Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, care
ţinea pe mâinile ei pe Domnul nostru Iisus
Hristos. Deci, apropiindu-se Onufrie de
icoană, fiind fără de răutate şi cu neştiinţă
sfântă, vorbea ca şi cu un viu cu pruncul
Hristos zugrăvit pe icoană, Care era ţinut de
mâinile cele fecioreşti ale Pururea Fecioarei.
Şi grăia astfel: „Şi Tu eşti mic precum sunt
şi eu, însă eu mă duc la trapeză, cer pâine
la trapezar şi mănânc, iar Tu nu mănânci
niciodată. Pentru ce te chinuieşti aşa, nemâncând nimic? Iată,
primeşte partea mea şi mănâncă“.
Iar pruncul Hristos cel închipuit
pe icoană, ca şi cum ar fi fost viu, întindea mânuţa Sa şi lua pâinea din
mâinile lui Sfântului Onufrie, care îl vedea pe El ca şi cum o mânca.
O minune ca aceasta făcându-se nu o dată, nici de două ori, ci
de multe ori, şi trapezarul văzând pe prunc luând pâinea adeseori, a
început a-l pândi să vadă ce face cu pâinea şi unde o duce. Deci,
văzându-l ducându-se cu pâinea la Biserică, a mers după dânsul mai
de departe şi, ajungând la uşa tindei, a văzut făcându-se minunea cea
mai sus-arătată şi s-a înspăimântat foarte. După aceea, ducându-se, a
vestit avvei şi tuturor celorlalţi monahi mai sporiţi în fapte bune, care,
auzind o minune ca aceasta, s-au înspăimântat cu totul. Atunci avva a
învăţat pe trapezar astfel: „Când pruncul Onufrie va mai cere pâine
de la tine, să nu-i dai, ci să-i zici:
„Du-te de cere pâine de la Acela
Căruia I-ai dat de multe ori“.
Iar trapezarul, ascultând pe avva, a
facut aşa precum i-a poruncit. Deci dimineaţa, venind Onufrie şi
cerând pâine după obicei, trapezarul nu i-a dat, ci a zis: „Du-te de
cere pâine de la Acela Căruia tu i-ai tot dat de multe ori“. Deci
pruncul, fiind flămând, s-a dus plângând către icoana Preasfintei
Născătoare de Dumnezeu şi a zis către pruncul Hristos, Cel închipuit
pe icoană: „Trapezarul nu voieşte să-mi dea pâine de la el şi-mi
este foame; dă-mi Tu de la Tine, că şi eu Ţi-am dat de multe ori!“
Şi îndată pruncul Hristos i-a dat o pâine mare, frumoasă, curată,
albă ca zăpada şi caldă. Pâinea era atât de mare, încât abia putea să o
ducă pruncul cel de şapte ani.
Deci, Onufrie luând pâinea din mâinile lui Hristos, o ducea cu
mare osteneală. Şi venind cu ea la avva, se
lăuda copilăreşte, zicând: „Iată, pruncul
Hristos mi-a dat o pâine!“ Iar avva,
minunându-se foarte mult de o minune ca
aceea, a chemat pe toţi monahii şi le-a arătat
acea pâine minunată şi a poruncit
trapezarului să povestească înaintea tuturor
ce a văzut.
Apoi şi Onufrie, fiind întrebat de
ei, a spus că a luat acea pâine din mâinile
lui Hristos însuşi. Şi toţi au început a
preamări cu mare glas pe Dumnezeu, Care a
făcut nişte minuni ca acestea prin pruncul
Onufrie. După aceea, ei au împărţit pâinea
în mai multe părţi pentru binecuvântarea şi
sfinţirea tuturor monahilor.
Onufrie, crescând cu fapte bune ca
acestea şi cu dar de la Dumnezeu, a ajuns la
vârsta maturităţii la o asemenea măsură a
faptelor bune, încât a părăsit mănăstirea şi s-a sălăşluit în pustie pentru
a purta război împotriva vrăjmaşilor celor nevăzuţi. Acolo a dus o
viaţă simplă şi binecuvântată, plina de smerenie şi dragoste de
Dumnezeu. Este înfăţişat în icoană îmbrăcat foarte sumar, datorită
vieţii aspre pe care o ducea în pustiu, mulţumindu-se cu foarte puţin şi
mulţumind lui Dumnezeu pentru toate.
BUCURĂ-TE, SFINTE ONUFRIE CEL MARE!
SFINTE ONUFRIE, ROAGĂ-TE LUI DUMNEZEU ŞI
PENTRU NOI PĂCĂTOŞII, ACUM, ÎN CEASUL
MORŢII ŞI ÎN CEASUL JUDECĂŢII NOASTRE. AMIN!
