DESPRE RUGACIUNE

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...

Sfantul Apostol Pavel spunea contemporanilor sai ca, pe langa alte fapte bune pe care trebuie sa le savarseasca crestinul in viata sa pamanteasca, rugaciunea nu trebuie sa-i lipseasci si acest sfat ni-l da, zicand : Rugati-va neincetat !

Dupa cum stim, Dumnezeu este Duh si este prezenta. Eu sunt Cel ce sunt !, spune Dumnezeu proorocului Moise in fata Rugului aprins din Sinai. Nu este bucurie mai mare, decat comuniunea noastra cu Dumnezeu prin rugaciune.

Ce este rugaciunea ? Stim cu totii. In Filocalia ( Culegere din scrierile Sfintilor Parinti care arata cum se poate omul curati, lumina si desavarsi ), aflam ca rugaciunea inseamna vorbirea mintii noastre cu Dumnezeu. Dumnezeu este Duh, este Minnte, este Intelepciune. Deci, tot cu aceasta latura a vietii noastre comunicam cu Dumnezeu prin rugaciune.

Cand ne rugam lui Dumnezeu, cand dialogam cu El, cand Ii spunem pasurile noastre si Il rugam sa ne ajute in necazurile noastre, se cuvine sa lepadam din minte toata grija cea lumeasca, asa cum se canta in biserica imnul heruvimilor, in timpul iesirii cu Sfintele Daruri.

Sa cugetam numai la Dumnezeu. Sa nu ne rugam numai cu buzele, iar mintea. sa fie departe de cuvintele rugaciunii." Cum puteti pretinde lui Dumnezeu sa ia aminte la rugaciunile voastre - ne intreaba un sfant parinte, Sfantul Ciprian al Cartaginei -, daca voi insiva nu luati aminte la rugaciunile voastre ?" Nu stiti ce spuneti ! Adeseori mintea, in timpul rugaciunii, colinda netrebnic pe alte plaiuri ale vietii, iar rugaciunile sunt spuse numai cu buzele : cu ochiul urmarim textul, iar mintea colinda pe alte plaiuri, in pacat si in necuviinta !

Rugaciunea trebuie facuta cu evlavie, cu inima curata. Ea cere o anumita pregatire, frate, si supravegherea simturilor noastre. Proorocul Moise n-a putut sa se apropie de Rugul aprins din Sinai, decat dupa ce si-a lepadat incaltamintea picioarelor sale. Dezleaga incaltamintea picioarelor tale, striga din rug Dumnezeu, pentru ca locul pe care te afli este sfant !

Orice loc in care ne rugam este un loc sfant, unde Dumnezeu este de fata. De aceea trebuie si fim si noi gata. Receptorul vietii noastre launtrice sa fie deschis pentru aceasta convorbire a vietii noastre cu Dumnezeu. Sa ne straduim ca, inainte de a incepe rugaciunea, sa ne pregatim, sa izgonim din inima noastra orice gand patimas, caci inima noastra este templu al Duhului Sfant, ne spune marele Apostol Pavel; si trebuie sa-i acordam cinstea cuvenita ca astfel sa ascultam de Mantuitorul care ne indeamna, zicand : Iar tu, cand te rogi, intra in camara ta, inchide usa si roaga-te Tatalui tau Care este in ascuns - totdeauna este Dumnezeu de fata, insa este ascuns de ochii trupesti - si-ti va rasplati tie la aratare.

Camara este inima, simturile sunt poarta. De aceea trebuie bine zavorate, caci prin ele vine sminteala in timpul rugaciunilor noastre; prin aceasta usa, prin aceasta poarta a vietii noastre.

Rugaciunea trebuie facuta cu staruinta. Sa nu ne descurajam cand ni se intampla ca rugaciunea sa fie neascultata, ci sa staruim. Avem in Sfanta Evanghelie multe exemple de staruinta in rugaciune. Sa ne aducem aminte de acea femeie pagana, acea cananeianca din partea de nord a Tarii Sfinte, ce striga disperata in urma Mantuitorului sa-i vindece pe fiica ei care era indracita. Iisus Mantuitorul parca nu aude, dar pana la urma ii vindeca fiica, si inca de la distanta.

Sa ne aducem aminte de Bartimeu, fiul lui Timeu, acel orb din Ierihon. Lumea ii cerea sa taci, dar el, dimpotrivi, striga si mai tare. Si Iisus, Care il auzea, i-a tamaduit orbirea lui.

Ne putem intreba, cand ne implineste Dumnezeu mai repede rugaciunile noastre ? Si raspunsul este in mai multe chipuri : cand rugaciunea noastra este insotita de post, de milostenie si de viata fara prihana. Milostenia si postul sunt cele doua aripi ale rugaciunii.

Aceste trei etape bune, rugaciunea, postul si milostenia, se intrepatrund si se ajuta intre ele pentru folosul nostru. De asemenea, rugaciunile noastre sunt foarte repede ascultate cand luam in ajutor pe Maica Domnului si pe sfintii lui Dumnezeu, prietenii lui Dumnezeu, si cand aceste rugaciuni sunt facute de mai multi credinciosi impreuna.

Sfantul Apostol Petru a fost inchis de Irod in temnita cu picioarele in butuci, iar rugaciunile neincetate facute inaintea lui Dumnezeu de multi credinciosi pentru dansul, au fost atat de puternice, incat Dumnezeu a trimis un inger din cer si, in chip minunat, a eliberat pe Petru din temnita.

Asadar, adeseori Dumnezeu raspunde rugaciunilor noastre. Sunt insa si cazuri, destul de multe, cand El nu primeste rugaciunile noastre. Si pentru ce ? Pentru ca multi, asa cum am mai spus, se roaga numai cu buzele, iar mintea lor colinda pretutindeni, nefiind atenti la cuvintele rugaciunii. Mantuitorul nostru mustra o astfel de rugaciune, zicand : Poporul acesta so apropie de Mine numai cu gura; Ma cinsteste numai cu buzele, iar inima lor este departe de Mine. Si de asemenea, Dumnezeu nu asculta rugaciunile noastre atunci cand ne rugam rau sau cerem ceva pagubitor chiar pentru propria noastra viata fara sa ne dam seama.

Astfel, cineva pe care-l cunosc, fiind in inchisoare, cerea mereu sa fie scos la munci, tot in inchisoare; insa la munca afara, sub cerul liber. Pentru ca viata din inchisoare ii devenise foarte grea si insuportabila.

Cei in drept ii amanara mereu raspunsul la cererea lui, care s-a produs mai tarziu. S-a convins insa ca Dumnezeu nu i-a lasat sa-i accepte cererea pentru motivul urmator : multi din cei care plecasera la munca campului, la munca silnica, sub presiunile inchisorii, au murit acolo, in inchisoare, in baraca, la camp, sau in Delta. Iar cei mai multi, aproape toti, s-au intors bolnavi la celulele lor din inchisoare. Asa ca Dumezeu nu-i asculta cererea atunci cand I-o cerea el. Putea sa moara acolo. Neascultandu-i cererea, Dumnezeu i-a lungit viata.

Prin urmare, asa se intampla cand cerem si nu primim : Dumnezeu, Care stie precis tot cursul vietii noastre, de cand ne nastem si pana murim, stie ce ne trebuie si ce nu ne trebuie, ce-i de folos si ce este potrivnic noua. De aceea, Dumnezeu, stiind cu atotstiinta Lui, face asa cum este mai bine pentru viata noastra. Chiar daca suntem pacatosi, Dumnezeu tot ne iubeste si ne vrea binele. Sunt fel de fel de imprejurari cand Dumnezeu ne vrea binele neascultand rugaciunile noastre cand sunt pagubitoare pentru suflet.

Ce trebuie sa cerem lui Dumnezeu in rugaciunile noastre ? Pentru ce oamenii cer lucruri netrebnice ?

Sa-I cerem sanatate trupeasca si sufleteasca. Sa-I cerem luminarea mintii si intelepciune, pentru a nu gresi calea catre El. Sa-I cerem bunatate sufleteasca si smerenia inimii, caci spune Domnul : Invatati-va de la Mine ca sunt bland si smerit cu inima si veti afla odihna sufletelor voastre. Sa-I cerem dreapta socoteala in tot ce facem, avand convingerea ca atunci cand vom muri, vom da seama inaintea judecatii lui Dumnezeu de felul cum ne-am trait viata pe pamant. Sa-I cerem ravna pentru citirea Sfintei Scripturi, intelegerea lor si implinirea poruncilor lui Dumnezeu. Sa-I cerem harul Duhului Sfant si mantuirea sufletelor noastre.

Sa-I cerem lui Dumnezeu ceea ce este vrednic de El si cele pe care El ni le poate da; numai El ni la poate da. Sa-i cerem ajutor ca, in toata viata noastra, sa cautam mai intai Imparatia lui Dumnezeu si dreptatea Lui si toate celelatte se vor adauga noua. Asta sa-I cerem lui Dumnezeu in rugaciunile noastre.

Ce se intimpla cu cel care nu se roaga ?

Sunt multi oameni care nu se roaga. Socotesc netrebnica aceasta practica a vietii crestinesti si omenesti.

Cel care nu se roaga este foarte usor poticnit si cade in ispita si in pacate, neavand nici o legatura cu Dumnezeu. Cel care nu se roaga, n-are nici o putere in lupta cu ispitele vietii. El este ca un ostas fara arma, ca o pasare fara aripi, ca o trestie care se clatina incotro bate vantul, numai catre Dumnezeu nu se pleaca sa-L intrebe si sa-I slujeasca. Este ca un peste pe uscat, ne spune Sfantul Ioan Gura de Aur.

Cineva intreaba : " Daca Mantuitorul Hristos a petrecut nopti intregi in rugaciune, noi ce trebuie sa facem ca sa ne putem mantui ?"

Sfantul Ambrozie al Mediolanului, zice : " Cel care nu se roaga zace in imparatia materiei, nu este scris in cartea vietii din ceruri si nu are loc in imparatia lui Dumnezeu ". La judecata lui Dumnezeu nu scapa nimeni. Li se va spune : " Nu te cunosc pe tine ! " si e vai de cel ce va primi acest raspuns.

Care sunt foloasele rugaciunii ?

Prin rugaciune se poate dobandi de la Dumnezeu orice ai cere, numai sa fie vrednice de Dumnezeu rugaciunile noastre. Trebuie, insa, ca rugaciunea sa fie facuta cu inima curata, cu staruinta si cu smerenie. Insusi Mantuitorul Hristos ne fagaduieste acest lucru, cand zice : Toate cate veti cere intru rugaciune, crezand, veti lua. Si iarasi : Cereti si se va da voua. Cine se roaga din toata inima, adancind cuvintele rugaciunii, pe langa implinirea cererii sale, va dobandi si o pace launtrica pe care nu i-o poate da lumea, acea pace fagaduita de Iisus Hristos Mantuitorul, cand a spus : Pacea Mea dau voua, nu precum da lumea va dau Eu (Ioan 4, 27). Si simtim atunci o siguranta, ca nu suntem singuri pe lume, numai cu oamenii, si cu noi este Dumnezeul parintilor nostri, care ne ocroteste si ne apara in viata noastra pamanteasca.

Se intampla uneori ca Dumnezeu nu implineste numaidecat si indata rugaciunile noastre. Cum am mai spus, Sfanta Monica, mama Fericitului Augustin, 18 ani s-a rugat lui Dumnezeu sa intoarca pe fiul sau, Augustin, la Dumnezeu. Staruinta ei in rugaciune I-a placut lui Dumnezeu. Si El i-a implinit-o cu adevarat, intorcand pe fiul ei la credinta dar nu oricum, ci inzestrat cu toate frumusetile harului care impodobeau sfanta lui viata.

Iar pentru ca nu stim daca toate rugaciunile noastre ne sunt de folos, totaeauna este bine sa incheiem rugaciunea noastra cu aceste cuvinte : " Doamne, Care stii toate, ajuta-ne ca rugaciunea pe care o fac inaintea Ta, sa se implineasca dupa voia Ta cea sfanta ! Doamne, faca-se Voia Ta in viata mea !"

 

Ce este rugaciunea?

DUMNEZEU SA VA BINECUVANTEZE!

                                            De cate feluri este rugaciunea?

Daca tinem seama de persoana care savarseste rugaciunea, de numarul persoanelor care iau parte la ea, de locul unde se face si timpul cand se savarseste, atunci deosebim doua feluri de rugaciune: Rugaciunea particulara si rugaciunea Bisericii, sau, cu alte cuvinte, cultul particular si cultul public comun.

                                           Ce este rugaciunea particulara?

Rugaciunea particulara este cea facuta de fiecare credincios singur, sau impreuna cu ai sai, sau cu alti credinciosi, in orice loc, in orice timp si citita sau spusa pe de rost, dupa alcatuirea gata facuta, dintr-o carte de rugaciuni, sau chiar scoasa din taina inimii sale.

O astfel de rugaciune este cea facuta de Mantuitorul pe calea dintre Betania si Ierusalim (Luca 11, 1); cea facuta de Sfantul Apostol Petru pe acoperisul casei din Iope (Fapte 10, 9); cea facuta de vames in templu (Luca 18,13); cea facuta de Sfintii Apostoli Pavel si Sila in temnita (Fapte 16, 25) si altele.

Rugaciunea este ridicarea mintii si voii noastre catre Dumnezeu295 (Evagrie Monahul, Cuvant despre rugaciune, in “Filocalia”, vol. I, p. 80, trad. de Pr. Dr. D. Staniloae, Sibiu, 1946; Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. Pr. D.Fecioru, Bucuresti, 1938, cartea III, cap. XXIV, p. 223). Evagrie Monahul zice ca «rugaciunea este vorbirea mintii cu Dumnezeu»296 (Cuvant despre rugaciune, in “Filocalia”, loc. .cit, p. 57).

De aceea se cuvine ca atunci cand stam de vorba cu Dumnezeu, adica atunci cand stam la rugaciune, sa alungam din gandul nostru orice grija si sa indreptam toate puterile duhului nostru numai la Dumnezeu. Adica, cugetul sa gandeasca la El, tinerea de minte (memoria) sa uite toate cele pamantesti, iar inima, vorbind cu El, sa salte de bucurie si de dragoste. Caci «cel ce iubeste pe Dumnezeu de-a pururi sta de vorba cu Dansul cum ar sta cu un tata, alungand orice gand patimas”297 (Idem, ibidem, p. 54). A cugeta la Dumnezeu numai, nu inseamna rugaciune; ca si demonii cugeta la Dumnezeu, dar de rugat nu se roaga.

Pentru ce este insotita rugaciunea de unele semne vazute, precum semnul sfintei cruci, starea in genunchi, facerea de metanii, ridicarea mainilor si altele?

In timpul rugaciunii ne inchinam, facand semnul sfintei cruci, batem metanii, stam in genunchi si altele, spre a spori evlavia noastra launtrica si a o face vazuta.

  http://catehism.ortodoxiatinerilor.ro

MAICA DOMNULUI: Rugaciune Facatoare de Minuni

MAICA DOMNULUI: Rugaciune Facatoare de Minuni
Urmeaza lincul, sa citesti postarea...

DUMNEZEU NE INVATA SA NE RUGAM, RUGACIUNEA TATAL NOSTRU

Cea mai cunoscută şi mai răspândită rugăciune, rostită pentru prima dată de Iisus Hristos şi predată ucenicilor Săi: rugăciunea Tatăl nostru, numită şi Rugăciunea domnească.

Direct de la Domnul
Rugăciunea Tatăl nostru este o rugăciune pe care ne-a dat-o Domnul Hristos. Ea este consemnată în două din cele patru Evanghelii. În Evanghelia de la Matei, capitolul 6, în contextul Predicii de pe munte, şi în Evanghelia de la Luca, în capitolul 11, unde se spune că ucenicii au venit la Mântuitorul şi i-au cerut să-i înveţe să se roage. Iar Domnul i-a învăţat rugăciunea Tatăl nostru. Varianta de la Matei este puţin diferită de cea de la Luca şi e cea care a fost consacrată şi folosită în cultul Bisericii noastre.

Ştim ce spunem atunci când ne rugăm?
Această rugăciune este cea mai răspândită rugăciune, o spunem de la tinereţe până la bătrâneţe. Dar de multe ori rostim această rugăciune în mod mecanic, fără atenţie la cuvintele ei. Spunem cuvintele ca o formulă, în care ne punem nădejdea la vreme de necaz. Sunt chiar oameni care o spun fără să înţeleagă cuvintele pe care le rostesc. Însă rugăciunea ne obligă la o anumită atitudine, la o anumită conduită a vieţii noastre. De aceea este foarte important să înţelegem ce spunem atunci când ne rugăm. Vom face aici referire pe scurt la fiecare cuvintele rugăciunii Tatăl nostru.
Această rugăciune este alcătuită dintr-o invocare: Tatăl nostru Care eşti în ceruri, şapte cereri: 1) sfinţească-se numele Tău, 2) vie împărăţia Ta, 3) facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ. 4) Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi 5) şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri 6) şi nu ne duce pe noi în ispită 7) ci ne izbăveşte ce cel rău. Şi o încheiere: Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în veci. Amin. (Mt. 6, 9-13)

Fii ai aceluiaşi Tată şi fraţi între noi
Invocarea Tatăl nostru Care eşti în ceruri ne dă mare mângâiere, dar ne şi responsabilizează. În cadrul Sfintei Liturghii, cu puţin timp înainte de primirea împărtăşirii cu Sfintele Taine, tocmai ca pregătire pentru această primire a Trupului şi Sângelui lui Hristos, rostim rugăciunea Tatăl nostru. Iar înainte de a o rosti există o alcătuire de rugăciune pe care o spune preotul şi prin care cerem de la Stăpânul şi Dumnezeul Cel ceresc să ne dea vrednicia de a-L numi Tată. Acesta este un dar al lui Dumnezeu şi înţelegem că El ne-a înfiat pe noi, făpturile sale şi astfel niciodată nu mai putem fi orfani, pierduţi, lăsaţi în voia determinărilor acestei lumi. Avem un Tată în ceruri. Consecinţa acestei înfieri este faptul că noi suntem fraţi între noi, fraţi cu toţi creştinii. Avem acelaşi Tată şi acelaşi sânge, căci sângele nostru este amestecat cu Sângele lui Hristos primit prin Sfânta Împărtăşanie. Ne comportăm noi ca fraţii unii cu alţii? Ni s-au făcut străinii ca nişte rude după trup?

Gânduri şi cuvinte sfinte
Sfinţească-se numele Tău este prima cerere. Dumnezeu este Sfânt. Spunem la biserică: Că Sfânt eşti Dumnezeul nostru... Cântăm: Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare Sfinte fără de moarte.... sau Nu este Sfânt precum Tu, Doamne, Dumnezeul nostru... Dumnezeu este Sfânt dar totuşi cerem să se sfinţească numele Său. De ce? Pentru ca să se sfinţească şi în noi înşine. Cerem să se sfinţească numele Său în sufletele şi în viaţa noastră. Să avem gânduri şi cuvinte sfinte, gânduri şi cuvinte cuviincioase, gânduri şi cuvinte de preamărire. În mod practic se sfinţeşte numele lui Dumnezeu în noi atunci când Îi pomenim numele, atunci când Îl invocăm în rugăciuni scurte: Doamne ajută-le! Doamne miluieşte-ne! Doamne vindecă-l! Doamne curăţeşte-mă!

Împărăţia dinlăuntrul nostru
Vie împărăţia Ta este a doua cerere. Aceasta este o chemare şi o dorinţă de a se instaura Împărăţia lui Dumnezeu în lumea aceasta dar şi în noi înşine, căci a spus Domnul Iisus Hristos: Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru (Lc. 17, 21). Iar împărăţia lui Dumnezeu se instaurează în sufletul celui care Îl are pe Dumnezeu ca Împărat al vieţii sale şi face voia Lui. Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri (Mt. 7, 21).

Bucuria din cer să fie şi pe pământ
Facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ este a treia cerere şi prin aceasta vrem să se facă voia lui Dumnezeu de către oameni pe pământ aşa cum se face de către îngeri în ceruri. Aşa cum îngerii au preocuparea şi bucuria de a face voia lui Dumnezeu, şi noi să împlinim pe pământ voia Lui, ca să avem bucurie. Voia lui Dumnezeu este ca toţi oamenii să se mântuiască (I Tim. 2, 4) şi noi, dacă vrem să facem voia lui Dumnezeu, trebuie să lucrăm la a noastră mântuire.
Într-un mod personal, cuvintele precum în cer aşa şi pe pământ putem să le raportăm la gândurile şi la faptele noastre. Aşa cum vreau să fac voia lui Dumnezeu în cerul gândurilor mele tot aşa să împlinesc şi cu pământul faptelor mele voia lui Dumnezeu. Să nu fie contradicţie între cerul şi pământul sufletului meu, între ceea ce gândesc că e bine să fac şi ceea ce fac de fapt.

Pr. Ovidiu Bostan

DUMNEZEU NE INVATA SA SPUNEM RUGACIUNEA...TATAL NOSTRU

Cea mai cunoscută şi mai răspândită rugăciune, rostită pentru prima dată de Iisus Hristos şi predată ucenicilor Săi: rugăciunea Tatăl nostru, numită şi Rugăciunea domnească.

Direct de la Domnul
Rugăciunea Tatăl nostru este o rugăciune pe care ne-a dat-o Domnul Hristos. Ea este consemnată în două din cele patru Evanghelii. În Evanghelia de la Matei, capitolul 6, în contextul Predicii de pe munte, şi în Evanghelia de la Luca, în capitolul 11, unde se spune că ucenicii au venit la Mântuitorul şi i-au cerut să-i înveţe să se roage. Iar Domnul i-a învăţat rugăciunea Tatăl nostru. Varianta de la Matei este puţin diferită de cea de la Luca şi e cea care a fost consacrată şi folosită în cultul Bisericii noastre.

Ştim ce spunem atunci când ne rugăm?
Această rugăciune este cea mai răspândită rugăciune, o spunem de la tinereţe până la bătrâneţe. Dar de multe ori rostim această rugăciune în mod mecanic, fără atenţie la cuvintele ei. Spunem cuvintele ca o formulă, în care ne punem nădejdea la vreme de necaz. Sunt chiar oameni care o spun fără să înţeleagă cuvintele pe care le rostesc. Însă rugăciunea ne obligă la o anumită atitudine, la o anumită conduită a vieţii noastre. De aceea este foarte important să înţelegem ce spunem atunci când ne rugăm. Vom face aici referire pe scurt la fiecare cuvintele rugăciunii Tatăl nostru.
Această rugăciune este alcătuită dintr-o invocare: Tatăl nostru Care eşti în ceruri, şapte cereri: 1) sfinţească-se numele Tău, 2) vie împărăţia Ta, 3) facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ. 4) Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi 5) şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri 6) şi nu ne duce pe noi în ispită 7) ci ne izbăveşte ce cel rău. Şi o încheiere: Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în veci. Amin. (Mt. 6, 9-13)

Fii ai aceluiaşi Tată şi fraţi între noi
Invocarea Tatăl nostru Care eşti în ceruri ne dă mare mângâiere, dar ne şi responsabilizează. În cadrul Sfintei Liturghii, cu puţin timp înainte de primirea împărtăşirii cu Sfintele Taine, tocmai ca pregătire pentru această primire a Trupului şi Sângelui lui Hristos, rostim rugăciunea Tatăl nostru. Iar înainte de a o rosti există o alcătuire de rugăciune pe care o spune preotul şi prin care cerem de la Stăpânul şi Dumnezeul Cel ceresc să ne dea vrednicia de a-L numi Tată. Acesta este un dar al lui Dumnezeu şi înţelegem că El ne-a înfiat pe noi, făpturile sale şi astfel niciodată nu mai putem fi orfani, pierduţi, lăsaţi în voia determinărilor acestei lumi. Avem un Tată în ceruri. Consecinţa acestei înfieri este faptul că noi suntem fraţi între noi, fraţi cu toţi creştinii. Avem acelaşi Tată şi acelaşi sânge, căci sângele nostru este amestecat cu Sângele lui Hristos primit prin Sfânta Împărtăşanie. Ne comportăm noi ca fraţii unii cu alţii? Ni s-au făcut străinii ca nişte rude după trup?

Gânduri şi cuvinte sfinte
Sfinţească-se numele Tău este prima cerere. Dumnezeu este Sfânt. Spunem la biserică: Că Sfânt eşti Dumnezeul nostru... Cântăm: Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare Sfinte fără de moarte.... sau Nu este Sfânt precum Tu, Doamne, Dumnezeul nostru... Dumnezeu este Sfânt dar totuşi cerem să se sfinţească numele Său. De ce? Pentru ca să se sfinţească şi în noi înşine. Cerem să se sfinţească numele Său în sufletele şi în viaţa noastră. Să avem gânduri şi cuvinte sfinte, gânduri şi cuvinte cuviincioase, gânduri şi cuvinte de preamărire. În mod practic se sfinţeşte numele lui Dumnezeu în noi atunci când Îi pomenim numele, atunci când Îl invocăm în rugăciuni scurte: Doamne ajută-le! Doamne miluieşte-ne! Doamne vindecă-l! Doamne curăţeşte-mă!

Împărăţia dinlăuntrul nostru
Vie împărăţia Ta este a doua cerere. Aceasta este o chemare şi o dorinţă de a se instaura Împărăţia lui Dumnezeu în lumea aceasta dar şi în noi înşine, căci a spus Domnul Iisus Hristos: Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru (Lc. 17, 21). Iar împărăţia lui Dumnezeu se instaurează în sufletul celui care Îl are pe Dumnezeu ca Împărat al vieţii sale şi face voia Lui. Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri (Mt. 7, 21).

Bucuria din cer să fie şi pe pământ
Facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ este a treia cerere şi prin aceasta vrem să se facă voia lui Dumnezeu de către oameni pe pământ aşa cum se face de către îngeri în ceruri. Aşa cum îngerii au preocuparea şi bucuria de a face voia lui Dumnezeu, şi noi să împlinim pe pământ voia Lui, ca să avem bucurie. Voia lui Dumnezeu este ca toţi oamenii să se mântuiască (I Tim. 2, 4) şi noi, dacă vrem să facem voia lui Dumnezeu, trebuie să lucrăm la a noastră mântuire.
Într-un mod personal, cuvintele precum în cer aşa şi pe pământ putem să le raportăm la gândurile şi la faptele noastre. Aşa cum vreau să fac voia lui Dumnezeu în cerul gândurilor mele tot aşa să împlinesc şi cu pământul faptelor mele voia lui Dumnezeu. Să nu fie contradicţie între cerul şi pământul sufletului meu, între ceea ce gândesc că e bine să fac şi ceea ce fac de fapt.

Pr. Ovidiu Bostan

4O DE SF LITURGHII

S-a mai întâmplat încă şi o altă minune în legătură cu cele 40 de Liturghii. Un stareţ bătrân, ieromonah, avea un ucenic. Dar ucenicul acela nu prea asculta de el. Şi de multe ori îi spunea bătrânul: “Ascultă, fiule, ai să te munceşti veşnic”. Şi s-a întâmplat că a murit ucenicul cel neascultător şi l-a văzut bătrânul în iad. Si i-a spus: “Părinte, te rog, fă pentru mine 40 de Liturghii, fiindcă am fost neascultător si rău si te-am amărât. Şi după ce a făcut bătrânul 40 de Liturghii, a venit ucenicul cu un veşmânt îmbrăcat ca soarele şi i-a zis: “Cu sfintele tale rugăciuni, prin mijlocirea pe care ai făcut-o pentru mine, m-am uşurat şi m-am mântuit”.


Pomenirea morţilor o făceau creştinii demult, la Liturghia Sfântului Iacov: întâia Liturghie care se întocmise încă din vremea celui dintâi episcop al Ierusalimului. În timpul ei se rânduise slujbă specială pentru morţi. Dar mai târziu, rânduindu-se alte slujbe pentru morţi, s-a văzut cât de mare folos aduc cele 40 de panahizi (parastase) pentru răposaţi. S-au descoperit multe taine. Acum să vă mai spun o istorioară despre puterea celor 40 de panahizi.

Pe timpul împăratului Nichifor Focas, pe la anul 963, când s-a făcut Marea Lavră a Sfântului Anastasie în Muntele Athos, acest împărat creştin a avut război cu perşii. Totdeauna imperiul Bizantin cu perşii au avut război, pentru că sunt în graniţă.

Şi a fost mare luptă. Două împărăţii puternice. Şi atunci perşii, deşi nu i-au biruit pe greci, au luat mulţime de prizonieri şi au făcut cele mai grele munci cu ei. Ca să-i piardă, i-au pus să facă un tunel. Pe atunci nu erau trenuri, dar în tuneluri făceau depozite. Au pus să sape într-un munte să facă tunel, ca să ţină ei acolo multe. La tunel au pus mai mulţi prizonieri, că dacă va cădea tunelul peste ei, acolo să le fie mormântul. Că atunci nu era meşteşug să lege bine tunelul, aşa cum se leagă acum.

Bieţii greci credincioşi lucrau săracii, că aveau santinele lângă dânşii. Si când au ajuns la o distanţă oarecare sub tunel, lucrând, într-o bună zi, vrrrum! A căzut tunelul peste ei. Au murit toţi. Dar prin iconomia lui Dumnezeu, tocmai în fundul tunelului, două pietre mari au căzut vârf la vârf şi dedesubt a rămas un loc liber. Şi acolo în coliba aceea puteau să trăiască mai mulţi, că era larg, dar numai un om a rămas. El când a văzut că pietrele se reazemă, a intrat dedesubt şi nu l-a omorât. Dar ce folos? A rămas în întuneric beznă, că era în pântecele muntelui, întuneric şi rece. Şi se gândea el: “Au să ne mai scoată pe noi păgânii ăştia?” Că dacă ar fi fost vorba de cineva de-ai lor, s-ar fi silit să-i scoată, dar aşa, nu s-a mai gândit nimeni la asta, ci i-a lăsat morţi acolo pe toţi.

Şi se gândea el: “Ei, am rămas cu mila lui Dumnezeu, dar tot voi muri aici de foame, de frig şi de urât”. Şi a început să se roage straşnic.

Când s-a terminat războiul, venind curând după înfrângere la satul lor unul din tovarăşii lui de arme, femeia l-a întrebat:

- Pe bărbatul meu nu l-ai văzut?

El zise:

- Bărbatul tău a fost prins de perşi împreună cu alţii şi am auzit că i-au pus să sape un tunel şi a căzut tunelul peste ei şi au murit toţi. Atunci a murit şi al dumitale.

Femeia credincioasă ştia rânduiala care se făcea cu parastasele (ştiţi în Postul Mare, că duce colive la biserică). Ce s-a gândit ea? “Să-i port eu parastasele, dacă a murit, şi pe urmă îi voi face eu şi praznic la 40 de zile!” Dar ce s-a întâmplat? Dumnezeu voia să descopere puterea celor 40 de parastase (panahizi).

Atunci în vechime, Sfânta Liturghie se slujea la sate aşa cum se slujeşte la noi în mănăstire, adică zilnic. Dar în vremea aceea, veneau toţi creştinii la biserică, cum se spune în Faptele Apostolilor, că „erau pururea zăbovind în biserică şi întru frângerea pâinii”.

Şi ce a făcut biata femeie? De când a auzit că a murit, a început să ducă la biserică o prescură, un sfert de vin şi câteva lumânărele, să-i poarte parastasele. Aşa era tradiţia. Preotul scotea la Liturghie şi o părticică pentru robul lui Dumnezeu care murise, după cum i-a spus femeia.

El săracul, până a ajuns vestea la femeie, până nu ştiu ce, el a postit acolo vreo săptămână, mai mult; era gata-gata să moară de foame. Era ultima suflare acolo în întunericul acela, dar se ruga: “Doamne, vreau să mă rog Ţie, dacă Tu ai rânduit ca eu să trăiesc sub aceste pietre, Tu poţi să mă scoţi si de aici, sau dacă nu, mor, şi să mor rugându-mă, că n-am altă nădejde”. Se ruga săracul cu toată inima, că era singur în acel întuneric şi beznă de munte şi ştia că va muri.

Rugându-se el, deodată numai vede că a intrat un tânăr, dar nu ştia pe unde, şi avea în mână o sticluţă de vin, nişte lumânări aprinse şi o prescură.

El era aproape leşinat. Stătea cu pântecele la pământ, că nu mai putea să se scoale. Era mort de foame.

- Scoală, frate, şi ia şi mănâncă prescura asta şi bea vinul ăsta, că numai bine ai şi lumină! Că i-a adus toate lumânările aprinse.

Şi el s-a speriat când a văzut pe tânărul acela.

- Doamne, Tu eşti Mântuitorul Hristos?

- Nu. Eu sunt îngerul, păzitorul vieţii tale, şi acestea ţi le-a trimis soţia ta astăzi la biserică şi Dumnezeu mi-a poruncit, fiindcă eşti în viată, să ţi le aduc, că dacă erai mort, pentru acestea aveai să primeşti lumina cea veşnică; dar fiindcă eşti în viaţă Dumnezeu m-a trimis, fiindcă ai trup aici, să te întăreşti cu hrana aceasta.

El însă nu îndrăznea să se atingă de ea. Şi acela a spus:

- Uite, te rog, ia şi te întăreşte, că dacă nu, mori.

El a prins curaj şi a început să mănânce prescura, după aceea a băut câte oleacă de vin, iar mânca oleacă de prescură, şi aşa, încet-încet, a mâncat prescura, a băut vinul si numai bine a avut si lumânări. Şi atunci a spus îngerul:

- Eu îţi voi aduce în fiecare zi, dacă soţia ta va duce la biserică această jertfă. Iar dacă nu, nu.

Şi se gândea el în mintea lui: “Femeia îmi face parastasele. Dar ce are să se întâmple mai târziu? Ştiu că până la 40 de zile are să-mi aducă acestea aici îngerul Domnului. Dar după 40 de zile ce are să se întâmple cu mine?”

Şi nu l-a mai văzut. Şi acuma el aştepta. A doua zi pe la vremea aceea, vine iarăşi îngerul, şi-i aduce iarăşi aşa. I-a adus 20 de zile.

La 20 de zile, soţia lui, grăbită săraca acasă, că avea şi copii, s-a dus să ducă vaca la cireadă. Şi ducând vaca dimineaţa, cireada plecase din sat, şi ea s-a dus tocmai pe câmp unde era. A pus deoparte tot ce să ducă, dar întârziind şi-a zis: “Las’ că oi duce mâine, că azi nu mai am timp”. Şi în ziua aceea, nu i-a adus lui îngerul prescura, vinul şi lumânările.

Şi el a început a plânge, zicând: “Vai de mine, mi se pare că soţia mea numai 20 de panahizi mi-a făcut. Azi n-a mai venit îngerul Domnului să-mi aducă prescura, vinul şi lumânările. De acum voi muri iar de foame!”

Dar ea, biata femeie, dacă n-a adus în ziua aceea coliva, a dus a doua zi două, ca să fie colivele 40. Şi a doua zi a venit îngerul Domnului şi i-a adus mai multe lumânări, două sticle cu vin şi două prescuri. Şi i-a zis:

- Soţia ta, a fost ieri cu vaca la cireadă, şi n-a avut timp să aducă panahida, dar azi a dus la biserică două şi eu ţi le-am adus pe amândouă. Şi s-a bucurat el tare, când a văzut că femeia are de gând să-i facă 40 de panahizi. Şi a făcut rugăciunea şi a mâncat. Şi nu l-a mai văzut pe înger, că s-a dus.

Şi se gândea el: “Doamne, Dumnezeule, dacă atâta milă şi îndurare ai făcut cu mine aicea sub pământ, încât sub muntele acesta îmi porţi de grijă, cu ce să-ţi răsplătesc eu? Ce pot eu, om păcătos, să fac pentru tine, spre a-Ţi mulţumi?” Şi acum se gândea el: “Hai că soţia săraca până la 40 de zile o să-mi aducă aşa, dar la 40 de zile ce are să fie cu mine? Am să mor!” Aşa se gândea el, că nu ştia ce are să se întâmple la 40 de zile.

Şi se plângea din adâncul inimii şi mulţumea lui Dumnezeu pentru mila Lui cea negrăită, că-i poartă de grijă, să nu moară aşa de repede, ci să mai trăiască. Şi zice: “Tu, Doamne, Care mi-ai purtat de grijă şi ai dat în gând soţiei mele să-mi poarte 40 de panahizi, ajută-mi cu mila Ta şi mă scoate de aici, că Tu le poţi pe toate. Iar dacă voi muri la 40 de zile, să-mi fie iertate păcatele mele”.

Bolnavul si puterea rugaciunii

"Sunt bolnav, si nu merg la biserica. Ma doare ficatul, si prefer sa stau sa ma relaxez uitandu-ma la televizor. Nu am stare sa ma rog, imi e mai bine sa stau asa, asteptand sa ma vindece Dumnezeu. Ca­no­nul o sa mi-l fac dupa ce o sa ma simt din nou bine."

"Sunt din ce in ce mai bolnav, dar cu ajutorul lui Dumnezeu reusesc sa ma duc la biserica. Imi e tare rau, dar cand ma rog simt o liniste si o pace binecuvantata. Ma straduiesc sa imi fac canonul in fiecare zi. Multa putere imi da rugaciunea..."

"Sunt bolnav, ma doare capul groaznic, dar imi pun nadejde mare in puterea rugaciunii. Ma rog pana nu mai rezist, pana simt ca imi plezneste ca­pul. Termin repede canonul pe care mi l-a dat du­hov­nicul, dupa care zic vreme de cateva ore ruga­ciu­nea mintii. Si, desi doctorul si duhovnicul mi-au zis sa dezleg postul, eu nu ma las influentat de pa­re­rile lor. Ba chiar postesc cat pot..."

Vreau sa iti scriu cateva idei despre canonul de ru­gaciune al bolnavului. Motivul pentru care fac asta este ca am constatat cu tristete ca unii bolnavi rastalmacesc cuvintele Sfintilor Parinti privitoare la aceasta problema. Rastalmacind invatatura patristica despre boala isi fac rau singuri. Celor care o rastalmacesc in cunostinta de cauza nu am ce sa le scriu. De altfel, cred ca acestia nici nu s-ar osteni sa citeasca ceva care le-ar contrazice pozitia in care se complac.
Stiu insa ca exista si oameni care inteleg gresit anumite invataturi ale Sfintilor Parinti nu din rea vointa, ci pur si simplu pentru ca li s-au parut atat de simple si de clare incat nu au considerat ca mai este nevoie de lamuriri suplimentare.

"Rugaciunea este ajutorul cel mai tare al bolii" - Sfantul Isaac Sirul [8; 72].
Poate un credincios sa conteste o astfel de afir­ma­tie? Da. Si pentru a arata in ce mod o poate face, voi reproduce un citat din invatatura Sfantului Ti­hon de Zadonsk "Ce rugaciune ii trebuie bolnavului? Multumire si suspinare". Acestea inlocuiesc orice nevointa. Deci, fiti senina!" [21; 32-33].

Stiu ca oamenii care merg la biserica de multa vreme nu gasesc nici o contradictie intre cuvantul Sfantului Isaac Sirul si cel ale Sfantului Tihon. Dar ceilalti? "Ori rugaciunea e ajutor al bolii, ori boala tine loc rugaciunii, nu? Ce sa intelegem?" Cateva citate din sfaturile Sfantului Teofan Za­vo­ratul ne ajuta sa ne lamurim:
"Bolile tin loc de canon. Rabdati cu seninatate: ele sunt pentru Dumnezeu ca sapunul pentru spalatorese. La biserica, fiind bolnava, nu sunteti indato­ra­ta sa mergeti. Strigati acasa mai des catre Dum­ne­zeu! Daca nu faceti ceea ce nu va sta in putere, asta nu inseamna ca sunteti pentru Dumnezeu ca un copil vitreg" [21; 35].

"Nu puteti merge la biserica din pricina bolii, asa incat ati ramas la pravila de chilie. Impliniti-o dupa putere. Sa stiti ca pravila este de trebuinta din pricina neputintei noastre, nu pentru rugaciunea in sine, care se poate face si fara pravila... Stati cu gan­dul la Liturghie - nu ca un savarsitor, ci ca unul ce e de fata (prin mutarea cu gandul) la Liturghia savarsita de altul" [21; 33].

"Ce mare lucru ca trebuie sa stati in chilie, ca nu mergeti la biserica (nu din lenevie, ci din boala)? Cand va rugati, va faceti de fiecare data biserica lui Dumnezeu (II Cor. 6, 16), fiindca Dumnezeu este pretutindeni" [21; 33].

Trebuie totusi sa observam modul in care cei slabi in credinta pot rastalmaci cuvintele Sfantului Teofan. Inainte de aceasta insa voi preciza ca po­zi­tia Sfantului Teofan nu este deloc originala, ci este o pozitie care se regaseste in dintre scrierile sau cu­vintele Sfintilor Parinti. Nu are rost sa aduc multe dovezi in acest sens. Consider ca este de ajuns sa re­produc un singur citat, al Sfantului Ioan din Ga­za, citat in care intalnim aceeasi invatatura duhov­ni­ceasca: "Despre psalmodie sau liturghie, nu te ne­caji. Caci nu ti le cere Domnul odata ce esti bol­nav. Cel ce ia aminte la sine isi pricinuieste el in­susi suferinta nevointei pentru Domnul si pentru man­tuirea sa... Dar tu ai suferinta bolii in locul su­fe­rintei nevointei. In privinta bolii, nu te descuraja, caci nu te va parasi Domnul, ci o va folosi cum sin­gur El stie spre folosul tau, ca sa nu suferi peste putere" [22; 116].

Intelesul unor astfel de cuvinte pare foarte clar si pentru cei intariti in credinta si pentru cei care le rastalmacesc fara voie. Celor dintai explicarea lor le poate parea inutila, si greseala pozitiei celorlalti li se pare evidenta. Totusi, nadajduiesc ca primii vor intelege rostul pentru care scriu randurile de fata.

Scrisoarea mea incepe cu trei afirmatii care nu seamana intre ele. Cea de-a treia afirmatie ii apar­tine unei persoane care da dovada de ravna exage­ra­ta, de ravna care e fiica a mandriei. Parintele Se­ra­fim Rose, urmand predaniei Sfintilor Parinti, atragea atentia asupra faptului ca cel care pacatuieste din ravna exagerata se afla intr-o pozitie mai periculoasa decat cel care pacatuieste pentru ca iubeste pacatul. Ravnitorul este inselat de diavol si se incapataneaza sa ramana in inselarea sa, fiind convins ca toti ceilalti vor sa il rupa de sfintenie. Pe cand pacatosul, intr-un moment de pocainta, poate intelege caderea in care se afla si se poate ridica din cadere. (Sa nu se inteleaga insa ca cei care cad in pacate de-a dreapta, din pricina ravnei fara masura, sunt pierduti. Chiar daca le este greu sa isi inte­lea­ga greseala, nu sunt predestinati la iad.)

Oamenii care se regasesc in cea de-a treia afir­matie sunt lipsiti de masura. Tot parintele Serafim atragea atentia asupra faptului ca cei care ajung la o astfel de pozitie extremista sunt mai ales cei proas­pat convertiti la Ortodoxie (parintele vorbea chiar despre sindromul convertitului nebun: diavolul, va­zand cum un suflet vrea sa ii scape din gheare, il in­druma pe drumul pacatelor de-a dreapta, drum care nu de putine ori se termina la spitalele de psihiatrie.) In momentul in care se imbolnavesc, astfel de convertiti sunt ispititi sa refuze sprijinul medicului, sa refuze sa ia medicamente pe motiv ca se trateaza prin rugaciune, ...
"Sunt bolnav, ma doare capul groaznic, dar imi pun nadejde mare in puterea rugaciunii. Ma rog pana nu mai rezist, pana simt ca imi plezneste ca­pul. Termin repede canonul pe care mi l-a dat du­hov­nicul, dupa care zic vreme de cateva ore ruga­ciu­nea mintii. Si, desi doctorul si duhovnicul mi-au zis sa dezleg postul, eu nu ma las influentat de pa­re­rile lor. Ba chiar postesc cat pot..."

Despre cei care se regasesc in aceasta a treia afir­matie nu vreau sa spun decat ca prin postul exa­ge­rat isi distrug trupul - si aceasta este o alta forma de sinucidere, iar prin faptul ca se forteaza sa se roage mai mult decat le sta in putere isi vatama mintea: astfel, de la boala trupeasca pot ajunge la boli sufletesti, mult mai greu de vindecat. Am auzit de astfel de cazuri, am auzit de oameni care dupa ce au ajuns la spitalul de psihiatrie au regretat amar­nic ca au calcat cuvantul duhovnicului si s-au zbatut sa cucereasca culmile sfinteniei in cateva zile. Urcusul lor a fost superficial, si a lasat rani foarte urate. Nu scriu foarte mult despre aceasta afir­matie pentru simplul motiv ca nu are foarte multi partizani. (Si bine ca nu are mai multi...) Ar fi nepotrivit sa tratez la fel de amplu trei pozitii care nu au segmente egale de simpatizanti.

Prima pozitie ii apartine unei persoane care, ci­tind cuvinte ca cele ale Sfantului Teofan, a conside­rat ca boala este o cruce privilegiata si a renuntat la rugaciune: "Sunt bolnav, si nu merg la biserica. Ma doare ficatul, si prefer sa stau sa ma relaxez uitandu-ma la televizor. Nu am stare sa ma rog, imi e mai bine sa stau asa, asteptand sa ma vindece Dumnezeu. Ca­no­­nul o sa mi-l fac dupa ce o sa ma simt din nou bine."

Sa analizam putin aceasta pozitie. Cum e omul bolnav? Aceasta intrebare nu o putem pune asa cum am intreba care sunt caracteristicile ursului polar. Ursul il stim din carti sau din emisiuni de te­le­viziune. Pe cand boala am trait-o cu toti, mai mult sau mai putin, pe propria piele.
De obicei, bolnavul este un om mai plictisit, ne­multumit de faptul ca suferinta ii rastoarna anumite planuri. Este un om mai irascibil. Un om care pana ce nu isi recapata sanatatea are o stare generala proasta. Un astfel de om cauta ca sanatatea sa ii vina cat mai repede, sa ii pice din cer. De parca Dum­nezeu ar fi vinovat de faptul ca i-a trimis boala, din ratiuni superioare, si omul asteapta ca tot El sa ii aduca sanatatea. Ca si cum boala ar fi o intamplare nefericita, ca si cum nu si-ar avea sens. Cuvintele Sfantul Teofan - "boala tine loc de ca­non..." - ii merg la inima. Cum sa se mai roage cand este plictisit, cand este nervos, cand este obo­sit? Cum sa se roage cand deznadejdea i-a patruns in suflet?

Nu este nevoie de prea multe cuvinte ca sa se in­te­leaga faptul ca nici aceasta pozitie nu este buna. Si totusi, ce voi face, il voi contrazice pe Sfantul Te­ofan Zavoratul si pe cei de-un cuget cu el? De­par­te de mine gandul acesta.

Nu il voi contrazice pe Sfantul Teofan, ci voi in­cerca sa lamuresc cuvintele sale, si astfel se va vadi faptul ca prima pozitie nu se regaseste in aceste cuvinte decat la o privire superficiala. Intai de toate trebuie precizat cui anume i se adreseaza Sfantul Teofan: unei persoane intarite in credinta, unei per­soane care intelege viata crestina ca pe o lupta pen­tru mantuire. Precizarea aceasta este foarte importanta. Pentru a explica de ce, fac o paranteza: daca un baschetbalist are piciorul rupt, antrenorul ii va spune sa faca tot posibilul pentru ca piciorul sa i se refaca in cel mai scurt timp. Daca ii cunoaste ravna, nu ii spune: "Fa toate celelalte exercitii, ca sa nu iti pierzi conditia fizica..." Antrenorul stie ca spor­ti­vul nu va lasa timpul sa treaca degeaba. De ce? Pentru ca pentru orice sportiv timpul inseamna enorm. Si, daca iubeste sportul cu pasiune, daca sportul e viata lui, sportivul nu isi va cruta puterile. Scriu asta din experienta. Am facut baschet la Dinamo, si am ajuns chiar ca la unele meciuri sa fiu ca­pitan al echipei de Juniori 3. Dar de baschet m-am apucat pe vremea cand aveam mana dreapta (eu sunt stangaci) in curs de refacere dupa o parali­zie careia doctorii nu ii mai vedeau vindecarea. Ma antrenam cu greu, mana ma durea, dar nu aveam ce face. Vroiam sa fiu cel mai bun. Si asta presupunea efort si rabdare. Vecinii care ma vedeau facand exer­citii la bara din fata blocului nu isi imaginau ca mana mea se va reface complet. Dar, dupa mult efort, s-a refacut.
Daca un sportiv aflat la inceputul drumului si isi rupe piciorul, antrenorul ii va spune cu lux de ama­nunte tot ce trebuie sa faca pentru a folosi timpul la maxim.

As compara sportivul al carui picior e rupt cu bol­navul care primeste de la duhovnic sfaturi pri­mi­toare la canon: pe cel care se afla la inceputul vie­tuirii sale crestine, duhovnicul il va sfatui cu gri­ja sa se roage cat ii sta in putere, ii va vorbi despre marele folos al rugaciunii... Pe sportivul avansat antrenorul nu il va sfatui sa isi inmulteasca efor­tu­rile, ci il va sfatui sa aiba masura, il va sfatui sa nu exagereze cu exercitiile, pentru a nu-si ingreuna re­fa­cerea. Tot asa, pe crestinul sporit in vietuirea du­hov­niceasca parintele nu il va sufoca prin vreun ca­non foarte greu, ci va cauta sa ii tempereze ravna.

Iata ce scrie tot Sfantul Teofan: "Alt folos este si acela ca, daca ati fi fost sanatoasa, daca v-ati fi ho­tarat sa va dati osteneala pentru mantuirea dum­nea­voastra, ati fi fost nevoita sa tineti posturi aspre, sa faceti privegheri, rugaciuni lungi, sa stati la sluj­be­le bisericesti de obste si inca alte lucruri anevoioase sa intreprindeti. Acum insa, in loc de toate acestea, vi se cere rabdarea sanatatii subrede. Rabdati deci, si de nimic nu va tulburati. Atata doar: sa tineti su­fletul in starea cuviincioasa. Partea duhovniceasca va e intreaga. Ca atare, cu ea trebuie sa slujiti lui Dumnezeu intru toata deplinatatea" [21; 22].

Ce vedem? Ca viata crestina este pentru omul sa­natos o viata de mare nevointa. De fapt viata cres­­tina este o cruce. Prin boala crestinul nu se in­talneste in mod brusc cu crucea, ci doar - pentru o vreme - inlocuieste o cruce cu alta, care poate fi mai grea. Poate ca ar fi bine sa iti mai reproduc un ultim citat din Sfantul Teofan, care va nuanta ideea pe care incerc sa ti-o prezint: "Nu e nimic ca nu faceti toate mataniile dupa pra­vila. Puteti sa nu treceti aceasta in lista de pa­ca­te, ci curatiti ceea ce ati trecut deja. Impliniti pravila facand rugaciunea lui Iisus in tacere. Totodata, daca puteti face matanii, faceti cate puteti; de nu, stati in picioare. Daca nu puteti sta in picioare, se­deti; daca nu puteti sedea, stati intinsa. Atata doar: nu incetati a fi cu mintea impreuna cu Domnul" [21; 29].

Nu tine boala loc de canon? Atunci de ce Sfan­tul Teofan nu ii spune sa renunte sa mai faca ma­ta­nii? De ce incearca doar sa o consoleze ca nu e un pacat ca nu face toate mataniile dupa pravila? Cine citeste cu atentie aceste cuvinte ale Sfantului Teofan intelege ca nu exista nici cea mai mica con­tradictie intre ceea ce pareau a fi cele doua puncte de vedere ale sfintilor Bisericii privitoare la ruga­ciu­nea bolnavului.

Am precizat ca nu era vorba de doua puncte de ve­dere, ci de aceeasi invatatura prezentata insa unor oameni aflati pe trepte duhovnicesti diferite. Prin faptul ca duhovnicul nu da acelasi canon unui copil de zece ani, unui om de treizeci de ani si unui batran de optzeci nu trebuie sa se inteleaga ca exis­ta trei invataturi diferite despre spovedanie. (De altfel, nici doctorul nu le prescrie copiilor medicamentele pe care le prescrie adultilor.)

Este foarte important ca atunci cand citim carti duhovnicesti sa fim foarte atenti la toate elementele prezentate in text, nu sa izolam in mod sectar vre­u­nul dintre ele si sa ne laudam ca ne-am insusit cine stie ce invatatura inalta despre mantuire. Daca vom incerca sa plinim masura de post pe care un parinte din Pateric o randuia ucenicilor sai riscam sa ne pier­dem si mantuirea, si mintile. (Am spus ca nu vreau sa fac prea multe referiri la ravna exagerata, asa ca nu mai dau detalii). Am incercat sa scot in evi­denta faptul ca este foarte important sa luam amin­te la faptul ca nu putem considera sfaturi date la un moment dat unei persoane anume ca fiind re­pre­zentative pentru intreaga invatatura a Bisericii pri­vitoare la un anumit subiect.

(Ca o intarire a celor prezentate mai sus: spu­nand ca rugaciunea care ii trebuie bolnavului este multumirea si suspinarea, Sfantul Tihon nu a re­co­mandat bolnavilor sa renunte la rugaciune - desi cru­cea bolii este grea, ea nu tine locul rugaciunii. Numai la o citire superficiala se poate intelege asa. De fapt, bolnavul care suspina nu poate sa nu car­teas­ca daca nu primeste putere de la Dumnezeu prin rugaciune. Ca suspinarea sa nu izgoneasca mul­tumirea este nevoie de rugaciune. Fara rugaciu­ne, bolnavul nu poate cunoaste linistea. Sfantul Ti­hon incerca sa explice ca nu este bine ca bolnavul sa caute o pravila de rugaciune foarte aspra, boala in­sasi fiind un canon. Dar acest canon, chiar daca in unele situatii face imposibila prezenta la slujbele Bisericii, nu exclude rugaciunea.)

Intrucat am aratat erorile primei si celei de-a tre­ia pozitii prezentate la inceputul acestei scrisori, pa­rasim taramul polemicii pentru a incerca sa aducem cateva completari si explicatii privitoare la cea de-a doua pozitie, care ii apartine unei persoane intarite in credinta si care da dovada de dreapta so­coteala: "Sunt din ce in ce mai bolnav, dar cu aju­to­rul lui Dumnezeu reusesc sa ma duc la biserica. Imi e tare rau, dar cand ma rog simt o liniste si o pace binecuvantata. Ma straduiesc sa imi fac canonul in fiecare zi. Multa putere imi da rugaciunea..."

Sunt constient ca foarte putini oameni au o astfel de atitudine in fata bolii. De ce? Pentru ca foarte putini oameni au o atitudine crestina fata de lume atunci cand sunt sanatosi. Cine nu vrea sa traiasca o viata crestina cand este sanatos nu duce o viata cres­tina atunci cand se afla pe patul de boala. Este ade­varat ca unii se pocaiesc atunci cand ajung in su­ferinta, dar totusi ei constituie cazuri deosebite care nu se pot generaliza. Daca in spitale pocainta ar fi un fenomen de masa, problema s-ar putea pune altfel. Dar, pe masura ce credinta este in­lo­cui­ta de apostazie, scade proportional si numarul celor pentru care suferinta este inteleasa ca o chemare la pocainta...

Ma vad pus in urmatoarea dilema: cititorilor care duc o viata crestina nu am ce sfaturi privitoare la rugaciunea la vreme de boala sa le dau, pentru ca ei stiu - poate mai bine decat mine - ce au de facut. Cei care au devenit interesati de tema rugaciunii abia cand au ajuns pe patul de boala nu stiu ce sa le spun mai intai. Asta pentru ca sunt foarte multe in­va­taturi despre rugaciune, prezentate in ama­nun­time de catre sfintii Bisericii si parintii contemporani, care le-ar fi de mare folos. Imi este foarte greu sa sintetizez in cateva fraze o invatatura prezentata in numeroase volume de mare pret. Si nu e locul aici nici macar sa rezum invatatura Sfintilor Parinti despre rugaciune. De aceea ii indemn pe cei interesati de aceasta tema sa citeasca chiar textele sfin­ti­lor sau ale cuviosilor parinti din vremurile noastre. Aceste texte sunt pline de putere, sunt pline de hra­na cu care se poate hrani orice suflet flamand.
Eu voi prezenta doar cateva idei, poate nu cele mai importante, dar cele care mie imi sunt clare si pe care le consider de folos.

Ce canon de rugaciune trebuie sa faca bol­na­vul? Cunoaste Biserica un canon standard care sa poata fi spus de orice bolnav Singurul canon universal, daca putem vorbi de asa ceva, este cel pe care l-a pomenit Sfantul Teo­fan: "Sa tineti sufletul in starea cuviincioasa. Partea duhovniceasca va e intreaga. Ca atare, cu ea trebuie sa slujiti lui Dumnezeu intru toata deplinatatea."

Inainte de orice altceva, acest lucru trebuie sa ii fie clar bolnavului: ca daca puterile fizice i-au sla­bit, totusi mintea ii este intreaga (nu ma refer la cei cu boli psihice). Si lupta cu patimile este o lupta foarte grea, dar i se cere fiecarui crestin - deci si bol­navului. Lupta de pazire a mintii in vreme de boala, cand deznadejdea si intristarea vor sa puna stapanire pe inima, este deci absolut necesara pen­tru oricine vrea sa se mantuiasca.
Cat priveste canonul de rugaciune primit de la du­hovnic, as putea repeta cateva sfaturi pe care le-am auzit la randul meu: in primul rand crestinul trebuie sa inteleaga canonul nu ca pe o pedeapsa pentru pacatele sale, ci ca pe un leac potrivit cu boala pe care o are. Cu cat sufletul s-a murdarit mai tare prin pacate, cu atat boala se vindeca mai greu, si este nevoie de un tratament mai dur. Cand ranile sunt adanci, tamaduirea dureaza mai mult. Cres­ti­nul trebuie sa priveasca la canonul pe care il are nu ca la un dusman, ci ca la un prieten. Chiar daca de multe ori este ispitit sa faca orice altceva in locul canonului, crestinul trebuie sa stie ca fara vindecarea sufletului nu va vedea Imparatia Cerurilor.

Daca este incercat de o boala usoara, care nu ii in­greuneaza rugaciunea, bolnavul nu are nici un motiv sa nu isi faca in fiecare zi canonul.
Daca boala este grea, si savarsirea canonului este peste puterile bolnavului, acesta trebuie sa faca atat cat ii sta in putinta. De exemplu, daca un cres­tin care a primit canon sa faca in fiecare zi Pa­ra­cli­sul Maicii Domnului si un numar de matanii isi rupe piciorul, este de la sine inteles ca nu va putea face mataniile. Dar nu are nici un motiv sa renunte la Paraclis.
Daca poate lua legatura cu duhovnicul sau (ori fata catre fata, ori telefonic sau prin scris), bolnavul ii poate spune acestuia ca boala il impiedica sa faca o parte din canon (sau, in cazuri mai grele, chiar tot ca­nonul). Duhovnicul poate randui scurtarea ca­no­nului sau schimbarea acestuia in functie de capacitatea bolnavului de a-l implini.

Sunt si situatii in care un crestin, atunci cand ajun­ge grav bolnav, primeste de la parintele sau un canon mult mai greu decat avea de obicei (cand se afla in preajma unei operatii, ori cand se afla in si­tua­tii li­mi­ta in care este nevoie de mai multa rugaciune...).
Daca nu poate lua legatura cu parintele sau du­hov­nic, bolnavul poate cere sfatul unui alt preot. Nu se pune problema ca acesta va dezlega ce a le­gat celalalt duhovnic, ci, pana ce bolnavul va putea ajunge la parintele sau, se va putea folosi de sfa­turile unui alt slujitor al altarului (despre exceptiile de la aceasta situatie nu voi vorbi aici).

In cazul in care bolnavul nu poate lua legatura cu duhovnicul sau sau cu vreun alt preot, situatia lui este delicata prin faptul ca se afla in fata unui alt examen (of, si cate examene ne ofera viata...): el trebuie sa fie de o sinceritate maxima cu el insusi - sa se gandeasca bine daca poate sau nu sa faca ca­no­nul, sau cat anume poate sa faca din canon.

Parintele Paisie Aghioritul spune ca "trebuie ca fie­care sa-si incerce rezistenta sa si astfel sa ia aminte. Mai ales atunci cand omul este la o varsta ina­intata, este trebuinta de mai multa atentie, pen­tru ca unei masini vechi, daca va alerga cu aceeasi viteza cu care alerga atunci cand era noua, ii vor sari si rotile si carburatorul... In perioada in care ma durea mijlocul, nu puteam rosti rugaciunea lui Iisus stand in picioare. Cand am vazut ca situatia s-a imbunatatit putin, m-am ridicat si am inceput sa fac rugaciunea in picioare si metanii, dar a inceput sa ma doara din nou. M-am asezat putin. Apoi mi-am spus: "Hai sa mai incerc". Dar din nou a inceput sa ma doara. Dupa aceea nu am mai continuat, dar eram impacat cu constiinta" [13; 234-235].
Silirea fortata poate avea urmari negative (am mai scris doar despre asta). Dar sa luam aminte la faptul ca parintele nu s-a lenevit sa se ridice la ru­gaciune. Ci a facut tot ce i-a stat in putinta. Dar, in cele din urma, biruit de neputinta trupeasca, a re­nun­tat sa se mai roage stand in picioare. Ce e im­portant? Ca avea constiinta impacata.

E greu sa avem constiinta impacata si cand sun­tem sanatosi, dar cand suntem bolnavi. Totusi, prin con­sti­inta ne vorbeste Dumnezeu. Si daca, atunci cand suntem bolnavi, incercam sa sufocam glasul con­­stiintei lepadand rugaciunea din comoditate, ne le­­pa­dam prin aceasta si de Domnul rugaciunii, de Dum­ne­zeul Caruia ar fi trebuit sa Ii aducem rugaciuni.

Nu se afla in aceasta situatie cei ale caror dureri sunt mucenicesti, cei care sunt cu adevarat rastigniti de durerile bolii. Rabdarea lor este cea mai cu­rata rugaciune. Dar nu multi bolnavi se afla intr-o situatie atat de grava. Ba chiar unii nu cunosc deloc astfel de dureri ingrozitoare, chiar daca bolile ii incearca ani indelungati.

Vreau sa mai scriu un lucru care mi se pare im­portant: este bine ca oricine vrea sa biruiasca starea de plictiseala, de tristete sau chiar de deznadejde care il poate cuprinde atunci cand vrea sa se apuce de canon sa incerce sa goneasca aceasta stare. Pa­rintii duhovnicesti recomanda intr-o astfel de si­tua­tie o anumita pregatire pentru canon: ea poate con­sta ori in citirea unui capitol din Noul Testament sau a unui fragment dintr-o carte duhovniceasca, ori rostirea unei rugaciuni pe care crestinul o face cu mai multa tragere de inima. Rostirea mecanica a canonului nu este de folos ("Si ce sa fac atunci, sa nu imi fac canonul deloc?" Nu, este mai bine sa fie facut canonul, chiar si mecanic, decat sa se renunte la el. Numai ca este si mai bine ca in timpul rugaciunii crestinul sa ia aminte la cuvintele pe care le rosteste. Chiar daca ii e greu, totusi acest efort ii aduce cununa.) Dumnezeu nu ne vrea niste pa­pa­gali care sa repete formule mantuitoare, ci vrea sa in­telegem ca suntem fiii Sai si ca trebuie sa ne adresam Parintelui nostru in asa fel incat rugaciu­nea sa fie nu numai o rugaciune a gurii, ci sa fie o rugaciune in care mintea si inima se deschid lu­cra­rii harului dumnezeiesc.

De cand m-am apucat sa iti scriu aceasta scri­soa­re mi-am pus intrebarea daca e bine sa iti spun ceva despre asa numita rugaciune a lui Iisus. Este bine ca despre ea sa scrie cei care sunt sporiti pe calea practicarii ei. Eu nu indraznesc sa iti scriu aproape nimic despre ea. Iti voi reproduce doar un citat din cartea Pelerinul rus, una dintre cele mai frumoase si mai miscatoare carti ortodoxe. Poate ca ai citit-o deja, poate nu. Dar citatul pe care il voi re­da aici este bine sa ramana bine intiparit in mintea fiecarui crestin, si cu atat mai mult in cea a bol­na­vu­lui care, stand pe patul de boala, are mai mult timp la dispozitie pentru a se ocupa cu aceasta ru­ga­ciune. (Pentru cine nu stie, rugaciunea lui Iisus este formata din cuvintele Doamne, Iisuse Hris­toa­se, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pa­ca­to­sul... Pe treptele inalte ale rugaciunii, aceasta de­vine neincetata si in urma rugaciunii mintea co­boa­ra in inima; parintii duhovnicesti invata ca mirenii nu trebuie sa caute treptele inalte ale rugaciunii, ci trebuie sa rosteasca rugaciunea cu gura, pana ce mintea le va fi curatita. Sarirea etapelor este fatala, ducand la nebunie si la ratacire.)

"Roaga-te oricum, insa mereu, si nu te nelinisti de nimic, fii vesel si linistit cu duhul, caci rugaciu­nea va randui toate si te va intelepti. °ine minte pu­te­rea rugaciunii despre care vorbesc Sfintii Ioan Gura de Aur si Marcu Ascetul; cel dintai spune ca "ru­gaciunea, chiar atunci cand este facuta de noi, care suntem plini de pacate, ne curata numaide­cat...". Iar al doilea vorbeste astfel: "Ca sa ne ru­gam intr-un fel oarecare, sta in puterea noastra; dar ca sa te rogi curat este un dar de sus!".
Prin urmare, jertfeste lui Dumnezeu ceea ce iti sta in putere; adu-I la inceput drept jertfa macar cantitatea, adica un numar cat mai mare de ruga­ciuni, si puterea lui Dumnezeu se va revarsa in ne­pu­tinta ta. Rugaciunea va deveni o deprindere si, fa­candu-se una cu firea, va ajunge o rugaciune cu­ra­ta, luminoasa, inflacarata, asa cum se cuvine. (...)

Iata, rugaciunea e totul! Ea ne este data ca un mij­loc atotcuprinzator spre mantuirea si desa­var­sirea sufletului... Dar cu indicarea rugaciunii este aici strans unita si conditia ei: "Neincetat va ru­gati!", asa cum porunceste cuvantul Domnului. Ca urmare, rugaciunea isi va arata toata puterea ei lu­cra­toare si roadele doar atunci cand va fi rostita des, neincetat. Repetarea deasa a rugaciunii tine fara nici o indoiala de vointa noastra libera, pe cata vreme osardia, desavarsirea, ca si curatenia ruga­ciu­nii sunt un dar de sus" [33; 196-197].
Cred ca este bine sa iti scriu totusi un sfat pe care l-am primit de la un parinte care a murit destul de tanar si care inainte de a muri a stat o vreme in spital. El ii sfatuia pe bolnavi sa rosteasca rugaciu­nea lui Iisus cu gura cat mai mult: "Cand sunteti sa­na­tosi, aveti de alergat in multe parti. Va este greu sa prindeti momente atat de linistite ca cele din spi­tal. Incercati sa goniti singuratatea prin rugaciu­ne. Chiar daca pentru o vreme rugaciunea lui Iisus va fi plictisitoare, chiar daca va va durea gura de prea multa repetare, nu renuntati.

Nu se poate ca la rugaciunea lui Iisus, pe care o puteti spune si cateva ore pe zi, sa aveti aceeasi lua­re-aminte pe care o aveti la acatiste, la paraclise sau la alte canoane care nu va iau mai mult de o ora pe zi. Dar Dumnezeu nici nu cere sa va fortati la ru­ga­ciu­nea lui Iisus. Ea difera de celelalte rugaciuni si ca­noane. Daca multi au regretat faptul ca au incercat sa sara direct la stari inalte - la rugaciunea min­tii sau la cea a inimii - nimeni nu a regretat faptul ca s-a nevoit vreme indelungata cu rugaciunea cu gura. Multora, aceasta nevointa le-a schimbat via­ta... Duhovnicii nu interzic ucenicilor sa rosteasca ru­gaciunea cu gura. Da, pentru rugaciunea mintii este nevoie de sfatul si de binecuvantarea unui du­hovnic iscusit, pentru ca sa nu se cada in inselare, dar rugaciunea cu gura, chiar daca este lipsita de mari mangaieri, este lipsita si de pericole... Si, da­ca omul va spori in rugaciune, il va ajuta Dum­ne­zeu sa gaseasca un povatuitor iscusit, ca sa ii arate care sunt etapele urmatoare..." (Parintele care a spus aceste cuvinte avea obiceiul sa daruiasca me­ta­nii altora, pentru ca siragul de metanii - sau me­ta­nierul de mana - are rolul de a ajuta mintea sa nu se imprastie. Daca bolnavul vrea sa rosteasca ru­ga­ciunea lui Iisus i-ar prinde bine un metanier.)

Cam atat am vrut sa iti scriu. Este usor sa scrii despre rugaciune, dar este mai greu sa te rogi, sa duci povara rugaciunii. Dumnezeu sa te lumineze si sa te calauzeasca pe calea rugaciunii, ajutandu-te sa nu te poticnesti. Iar daca te vei poticni, sa te aju­te sa te ridici si sa mergi mai departe...

http://www.crestinortodox.ro/

Părintele Efrem Katunakiotul: Despre ascultarea de duhovnic

„Ascultarea de duhovnic este viata vesnica, scara cereasca, suire grabnica, bogatie de cununi, lucru ingeresc, lupta nepatimirii, suire si calatorie la cer. Ascultarea implineste toate poruncile, pe toate le indreapta, pe toate le face si le zideste, iar pe suflet, in chip nevazut si nestiut, cu mare grija il imbogateste si il asaza in vistierie necontenit, ridicandu-l spre Dumnezeu ca sa stea inainte incununat si infrumusetat in taina”.

Sfantul Grigorie Sinaitul

Parintele Efrem Katunakiotul este astazi unul din cei mai apreciati duhovnici aghioriti. In varsta de aproape 80 de ani, a fost unul dintre ucenicii binecunoscutului gheron Iosif Isihastul. Daca ceilalti ucenici ai Cuviosului Iosif au preluat conducerea a cate unei manastiri aghiorite, parintele Efrem a preferat isihia, ramanand retras in pustia Katounakiei unde vietuieste cu trei ucenici. Redam mai jos, in traducere, cateva din sfaturile sale adresate monahilor simonopetriti, despre ascultare.

Ascultarea fata de duhovnic le va aduce pe toate. Ascultarea va aduce harul. Cea mai mica neascultare alunga harul. Duhovnicul este, oarecum, in locul lui Dumnezeu. Orice spune duhovnicul e ca din gura lui Dumnezeu. Sa-l ai pe duhovnic ca pe chipul lui Dumnezeu. Toate patimile, putin cate putin, se vindeca prin ascultare. Nu mantuie nici preotia, nici postul, nici asceza, ci doar ascultarea de duhovnic.

Ascultarea face minuni: ascultarea va aduce toate harismele. Prin ascultare Hristos da rugaciunea. Nu ne mantuie rugaciunea; ci ascultarea de duhovnic ne mantuie.

Un demonizat a intrat la ascultare la doi batrani si prin ascultarea lui s-a vindecat. Mi-a povestit el insusi cum vedea demonul inaintea lui si cand zicea o data rugaciunea lui Iisus demonul se tulbura. Cand zicea rugaciunea a doua oara, demonul incepea sa tremure. A treia oara cand zicea rugaciunea, demonul disparea. Faci ascultare? Ai harul lui Dumnezeu, esti pentru rai. Sa stiti ca diavolul nu se teme de noi, nici macar nu ne ia in seama. El fuge de noi cand vede Harul lui Dumnezeu pe care il avem datorita ascultarii de duhovnic.

Cel care face ascultare nu se teme – oarecum – de Dumnezeu. Nu faci ascultare? Fa ce vrei: rugaciune, post, asceza, etc. – nu mantuiesc. Numai ascultarea mantuieste. Cel care face ascultare se aseamana cu Hristos, Care S-a facut ascultator pana la moarte, si inca moarte pe Cruce.

Duhovnicul poate sa cada. Cel care face ascultare nu cade niciodata. Duhovnicul va da socoteala inaintea lui Dumnezeu pentru dansul, dar cel care face ascultare nu.

Prin duhovnic vorbeste Hristos. Se poate oare sa cada cineva cata vreme se aseamana in ascultare cu Hristos? Chiar daca porunca duhovnicului e ratacita, Dumnezeu, pentru ascultare, o va intoarce in folos sufletesc. Pe duhovnicul tau, asadar, sa-l vezi ca pe Hristos. Sa nu-l intristezi. L-ai intristat pe duhovnic, L-ai intristat pe Dumnezeu. Eu am experienta personala a neascultarii si a constrangerii duhovnicului meu, Nichifor. L-am constrans zicandu-i: „Daca nu facem aceasta… plec.” Parintele Nichifor a fost nevoit sa accepte. Cand m-am intors la chilia noastrã, parintele mi-a spus: De ce, mai copile, m-ai silit sa facem lucrul asta? Dupa ce mor eu, vei putea sa faci ce vrei”.

Cu aceste cuvinte ale lui, infricosatoare si biciuitoare, mi-a aratat ca m-am indepartat de Dumnezeu. Am pierdut rugaciunea pentru mult timp. Nu numai ca am pierdut harul rugaciunii, insa am fost si „biciuit” de Dumnezeu.

Stii ce canon se primeste daca-l fortezi, daca-l obligi pe duhovnic sa faca ceva? E cu adevarat infricosator.

Cel ce face ascultare e ca o hartie alba. Nu are nimic scris pe ea care sa fie luat de diavol.

Cat valoreaza duhovnicul, cu frica de Dumnezeu, nu valoreaza intreaga lume, nu valoreaza tot Sfantul Munte.

Faci ascultare la duhovnic? La Dumnezeu si la Maica Domnului faci ascultare. Iar Hristos, Care a facut desavarsita ascultare la Tatal Ceresc te primeste, te aude, te face asemanator Lui. De aceea, cel ce face ascultare va avea o dubla cununa in slava vesnica.

Daca te trimite duhovnicul pe luna si te duci, esti in ascultare. Il odihnesti pe duhovnic? Il odihnesti pe Dumnezeu.

Cand m-am dus eu la duhovnicul Iosif, duhovnicul vostru era incepator. Parintele Iosif mereu il incerca, dar duhovnicul vostru nu stia nimic decat blagosloviti si sa fie blagoslovit. Adesea parintele Iosif ii striga cand mergeam eu pe acolo: „Vavuli fa-ne cafea”, si duhovnicul vostru Efrem raspundea: „Sa fie blagoslovit” si fugea sa indeplineasca porunca. Cum se indeparta, parintele Iosif zicea incet: „Fii binecuvantat intotdeauna!” si se ruga pentru el. Duhovnicul vostru a primit mult har tocmai datorita ascultarii la parintele Iosif.

Demonizatul acela care a facut desavarsita ascultare la cei doi batrani si care s-a tamaduit prin ascultarea sa, mi-a spus cum îi sopteau demonii: „Pleaca de la batranii la care esti si coboara pe tarm, pe stanci. Batranii astia mananca, dorm, se roaga prea putin. Ca sa iesim trebuie multa rugaciune si post.” Si desigur ziceau adevarul, insa era o cursa a diavolilor pentru ca sa-l scoata de sub ascultare. Siliti de o alta putere au marturisit: „Daca reuseam sa te scoatem de la batrani si sa te facem sa cobori pe stanci, spre tarm, te-am fi aruncat incet-incet in deznadejde si te-am fi facut sa sari in mare, adica sa te sinucizi”. Prin ascultarea lui a invins demonii si s-a vindecat.

Numai diavolul stie ce e duhovnicul, ce inseamna duhovnicul, ce inseamna ascultarea de duhovnic!

Facandu-mi eu odata voia si plantand pomi, toti s-au uscat. Cei pe care i-am plantat cu binecuvantarea parintelui Nichifor s-au prins, desi parintele Nichifor nu era dintre monahii rugatori.

Nu trebuie sa tolerezi sa-l judece cineva pe duhovnicul tau. Sa te opui, sa te impotrivesti cand auzi ca se spune ceva impotriva duhovnicului tau. Asa e corect si asa trebuie sa faci. O intamplare asemanatoare cu cea in care acel monah a zis: „am duhovnic” si prin aceasta au disparut dracii i s-a intamplat si tatalui parintelui Amfilohie. Parintele Amfilohie si-a adus tatal la Sfantul Munte, l-a facut monah si-l ingrijea. Ca sa vezi, copilul si-a facut tatal calugar!… Cand tatal lui tragea sa moara, parintele Amfilohie a intrat in camera muribundului si vazandu-l foarte tulburat il intreba:

- De ce esti, tata, atata de tulburat?

- Au venit diavolii si mi-au spus, inspaimantandu-ma, ca-mi vor lua sufletul. Iar parintele Amfilohie i-a spus:

- Nu-ti fie frica pentru ca nu-ti pot face nimic, pentru ca esti sub ascultare. Daca mai vin la tine sa le zici: Ce aveti cu mine? Am duhovnic. Eu sunt ascultator”.

Au venit din nou demonii in ziua urmatoare cu mai mult zgomot, cu sabii, cu topoare, cu furci, speriindu-l ca-l vor lua. Cum le-a zis ca are duhovnic, demonii s-au fãcut nevãzuti. Numai diavolul stie ce putere are duhovnicul, ce zice duhovnicul. A zis duhovnicul? Du-te! Urca-te pe luna, nu te teme! Orice vrea duhovnicul, sã fie fãcut. Nu te intereseaza. Nu intereseaza decat ascultarea. Ai facut ascultare, mergi in Rai, nu ai facut, mergi in Iad.

N-ai venit sa te impartasesti de zece ori pe zi, sa faci rugaciunea mintii, privegheri sau posturi. Toate nu valoreaza nimic fara ascultare. Ai facut ascultare, mergi in rai, ai facut neascultare, mergi in Iad! Adam a facut neascultare si a ajuns in iad! Noi calugarii spunem putine cuvinte: ASCULTARE DE DUHOVNIC = VIATA, NEASCULTARE = MOARTE. Ai facut ascultare, ai facut totul. Eu nu spun ca celelalte nu ne folosesc, insa sunt pe planul doi. Imi amintesc ca odata, pe cand traia duhovnicul Iosif, l-am judecat intr-o problema. M-am dus seara sa ma rog si nu puteam de loc sa inaintez in rugaciune: „Doamne Iisuse….Doamne Iisuse…” mai mult nu puteam.„Undeva am gresit” m-am gandit. „Undeva am pacatuit”. Ia sa vedem in ziua precedenta, unde am mers, ce am facut, ce am spus. Am gasit: l-am judecat pe duhovnicul meu. Ziua urmatoare era duminica si trebuia sa slujesc la Sfantul Altar. Acum ce era sa fac? Rugaciune! „Dumnezeul meu, iarta-ma caci mi-am judecat duhovnicul. Am gresit, imi cer iertare” Dar nimic! „Dar Petru, Doamne, Te-a tagaduit de trei ori si l-ai iertat. Eu nu Te-am tagaduit, ci doar l-am judecat pe duhovnicul meu. Acum ma pocaiesc si-mi cer iertare”. Nimic! Iau din nou metaniile, dar rugãciunea nu inainteaza. Au inceput lacrimile. Am varsat rauri de lacrimi. „Pe cuvioasa Maria Egipteanca ai iertat-o cand s-a pocait si pe multi pacatosi ai iertat. Pentru mine nu exista mila, nu exista iertare?”

Au trecut asa trei ore. In sfarsit simt o pace, o dulceata, o bucurie inlauntrul meu. Atunci incepe si rugaciunea, singura: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma”. Deci nu-i acelasi lucru sa judeci un strain cu a-l judeca pe duhovnicul tau. Vai tie! L-ai judecat pe Insusi Dumnezeu. Singurul om pe care l-am iubit si singurul om de care m-am temut a fost parintele Iosif. Duhovnicul poate sa-ti spuna un cuvant mandru sau sucit. Tu fa-ti ascultarea ta, fa ascultare desavarsita. Rodul desavarsitei ascultari l-am incercat la duhovnicul Iosif. O sa ma intrebi desigur care este? Nu ma temeam de Dumnezeu, nici macar nu ma temeam. Gura duhovnicului ce zice? Sa fie blagoslovit…fa ascultare fara deosebire.

Gura duhovnicului e gura lui Hristos. Sa faci ce spune duhovnicul fara sa analizezi, fara sa cercetezi si fara sa murmuri. Construieste pe smerenie. A zis duhovnicul asa? Sa fie blagoslovit. De nimic sa nu te ingrijesti de vreme ce faci ascultare. Te vei mantui, o sa mergi in Rai.

Un diacon ii zice duhovnicului: „Parinte vreau sa merg sa fac baie in mare pentru sanatate”. „Nu te du copile pentru cutare sau cutare motiv”. „Ba ma duc sa fac baie”. Si se duse… Facu baie si in timp ce se scalda un rechin l-a omorat. Mai tarziu i-a scos marea trupul sfasiat la mal. Unde s-a dus sufletul lui?

Ascultarea aduce iluminare, lacrimi si rugaciune. Daca n-ai ascultare, chiar daca le ai pe acestea, le vei pierde. Cat de mult il cinstesti si il iubesti pe duhovnic, atat de mult primesti. Harul ascultarii il inconjoara pe ascultator ca o flacara si de aceea nu-l poate prinde diavolul. Daca lipseste aceasta flacara, diavolul ne va devora.

Teologia (cuvantarea de Dumnezeu) este rezultatul rugaciunii, iar rugaciunea este rezultatul ascultarii. Cand faci ascultare o sa gasesti si rugaciune si teologie (cuvantare de Dumnezeu). Cand insa nu faci ascultare nu gasesti nimic. Primul lucru, sau mai bine zis radacina, este ascultarea. Ai facut ascultare? O sa gasesti rugaciune. Se poate sa o gasesti acum sau sa o gasesti maine.

Intrebare: Si daca duhovnicul da o porunca gresita?

Raspuns: Niciodata nu ajungi tu rau, pentru ca la mijloc este ascultarea.

Cu cat mai mult devotament, abnegatie, iubire si credinta ai in suflet, cu atat nu ai impotriviri launtrice. Cand insa ai ceva cu duhovnicul tau, sa stii ca nu esti una cu el, ca nu-l iubesti si n-ai credinta in el. Cu cat ai mai multa credinta in duhovnic, ca atat ai mai putina grija. Cand nu esti unit cu duhovnicul simti o impotrivire, ai un „spin” inlauntrul tau.

Cu cat ai mai mult devotament si ascultare fata de duhovnicul tau, cu atat o sa ai mai multa ravna.

Cel mai bun zel e la inceputul vietii calugaresti. Esti devotat duhovnicului. Cand te unesti cu duhovnicul e zelul cel mai bun. Cand vezi fata duhovnicului ca pe a lui Hristos, totul merge bine. Cand vezi greseli la duhovnic, e vai de tine!

Odata mi-a zis cineva: „Parinte staret vreau sa merg la duhovnic sa ma spovedesc pentru asta si asta. Sfintia ta ce zici?” „Fa 1000 de metanii”. „Sa fie blagoslovit”. Si n-a mai zis nimic la duhovnic. Asta e, sa zicem, credinta, atasamentul, unirea custaretul.

Ah, fericita ascultare! Parintilor, eu ce sa zic? Cand eram sub ascultare alt har aveam, alta rugaciune. Pluteam, ca sa spun asa in aer. Acum sunt staret. O sa ziceti ca nu am cautat asta, ca Dumnezeu mi-a dat. Da, insa imi amintesc starea de ucenic. Cea mai buna stare pentru monah este starea de ucenic, de ascultator. Puterea ascultarii se vede din urmatoarea intamplare. Era intr-o marti si spre seara mi-au venit niste ganduri contra duhovnicului meu, parintele Iosif, pentru ca ne-a pus sa semnam o scrisoare. Avea si dreptate, dupa cum s-a dovedit ulterior. Sambata merg la slujba cu parintele. Cum mã vede imi zice: „Parinte, ai ceva contra mea, ceva te separa de mine, ai ceva inlauntru. Nu te desparti de duhovnic, nu te rupe de mine!” Eu uitasem ca l-am judecat, uitasem gandurile. „Parinte, zic, nu-mi amintesc sa am un gand care sa ma separe de sfintia ta.” „Si totusi ai ceva care te separa de mine. Cum te-am vazut, am stiut. A stiut sufletul meu ca ai ceva ganduri care te separa de mine.” „Parinte, nu-mi amintesc nimic!” “Sa incerci sa-ti amintesti!”

Dupa ce am terminat Sfanta Liturghie am plecat. Mergand spre chilia mea si urmarind ce ganduri am avut in aceste zile, mi-am amintit de judecata pe care i-am facut-o in legatura cu scrisoarea. M-am intors inapoi si mi-am cerut iertare cu lacrimi.

Calugarul trebuie, deci, sa faca ascultare orbeste, sa nu faca deosebire. Imi amintesc ca, alta data, m-am dus la chilie sa ma rog. Ma gaseam intr-o stare harica. Deodata, parintele Procopie, care era ucenic impreuna cu mine, bate la usa si ma cheama la lucru. Pentru ca stiu ca harul poate sa vina sa te bucure fie cinci minute, fie o ora, fie doua, m-am gandit ca acum cand ma gasesc sub lucrarea harului sa profit si cand se va sfarsi sa merg la lucru. Parintilor, nici nu am apucat sa termin de gandit ce am zis, ca am si pierdut harul! N-a fost asta neascultare? Ba neascultare a fost, chiar daca parintele Procopie nu era duhovnicul meu. Si mi-am zis atunci in sine: „Si neascultarea am facut-o si rugaciunea am pierdut-o”. De aceea zic: Fa ascultare si vei gasi rugaciunea. Nu urmari rugaciunea ca ea vine din ascultare.

Primul lucru pe care l-am intalnit noi la parintele Iosif a fost ca Dumnezeu te mantuieste prin rugaciunile duhovnicului. Ce putem spune e ca pe cat de unit esti cu duhovnicul, pe atata de mult har primesti. Ca fierul in foc, se face si el foc. Pe cat il indepartezi de foc, cu atata se raceste.

Rugaciunea izvoreste din ascultare, nu ascultarea din rugaciune. Fa ascultare acum si in continuare va veni harul.

Parintele Iosif spunea: „Cel ce face ascultare va iesi bine numai si numai pentru ascultare! Nu are importanta cine e duhovnicul. Ce i-a folosit lui Iuda ca L-a avut pe Hristos? Nimic! Ce i-a folosit lui Adam ca L-a avut staret pe Dumnezeu si ca era in Rai? Nimic! Nu s-a folosit de Rai, caci a facut neascultare. Cu ce l-a impiedicat de la sfintenie pe marele Acachie faptul ca duhovnicul sau era sucit si nebun si il batea zilnic? Cu nimic!

Intrebare: Dumnezeu ne-a dat putere de judecata. Asta e alba, asta e neagra. Daca iti spune duhovnicul ca albul e negru si invers, nu elimini judecata?

Raspuns: Asta este ascultarea, parintele meu, asta este ascultarea. Sa te incredintezi ca e negru si nu alb cum il vezi tu… Tu vezi lucrul alb, iar duhovnicul il vede negru. El vede corect, el vede drept! Asta este ascultarea! Sa te straduiesti sa vezi ca nu este cum spui tu, adica alb, sa nu crezi nici macar ceea ce vad ochii tai.

Cand esti unit cu duhovnicul te inunda harul. Imi amintesc anii aceia: suvoi venea harul. Mi-a spus intr-o zi: „N-o sa primesti nimic pana sambata viitoare”. Cu adevarat moarte a fost pentru mine. Ne minunam cum se implineste cuvantul duhovnicului, cum il pecetluieste Dumnezeu.

Odata, niste crestini ne-au adus un sac cu cartofi, la arsana. Un ucenic de-al meu, incepator (acum nu mai este la noi) mi-a spus ca este obosit si ca nu vrea sa mearga sa-l aduca si m-am dus eu. Jos era oprit un camion, i-am facut semn. Inauntru erau doi profesori universitari care imi zic: „Parinte, nu stiti unde sta parintele Efrem?” „Eu sunt”, le raspund. Iar unul dintre ei imi zice: „Voi monahii sunteti cu adevarat fericiti, pentru ca traiti cu adevarat viata crestina”.

Cand m-am intors la chilie, i-am povestit ucenicului intamplarea, la care el mi-a zis cu multa nerusinare: „Mda, cand vin aici ii izgonesti, iar jos ii inviti aici”. „Ce sa ma fac, mai copile, asa mi-a venit atunci sa le zic, ii raspund. Acum hai sa ne rugam o ora la chilie”. Dupa o ora vine la mine si ma intreaba: „Cate rugaciuni ai facut?” „Atatea”, ii raspund. „Doar atatea? Eu am facut cu mult mai mult si inca mai pot sa mai fac”. Mi-a zis toate astea cu nerusinare. M-am intors intristat la mine la chilie. Numai ca nu am plans pentru comportamentul copilului aceluia. Se duse ucenicul sa doarma. Cum insa sa poata dormi cand diavolii au inceput sa-l atace? Si numai ce vine la mine la chilie speriat si-mi spune ce i se intampla. Ii raspund: „Asta ti se intampla pentru ca l-ai suparat pe duhovnicul tau”. I-am citit o rugaciune, au trecut toate si s-a culcat linistit.

Cand te faci prost pe tine insuti, pentru ascultare, si daca esti asa cum iti spun si intrebi pentru toate, incepe Dumnezeu sa-ti dea har.

Parintele Procopie a plecat o data, facand neascultare de parintele Nichifor. Cand a ajuns la o anumita stare de lepadare a simtit deodata lipsa harului. Se simtea ca si cum ar fi un alt Procopie care-l intreaba: „De ce ai plecat?” „De asta si asta!” – ii raspund. „De ce ai lasat ascultarea si pe duhovnicul tau? Du-te inapoi la ascultarea ta!” Si s-a intors Procopie.

Nu are importanta cine este duhovnicul. Metania pe care o pui duhovnicului e lucru mare. Facand ascultare la parintele Nichifor in anii aceia, am vazut minuni.

Parintele Iosif spunea: „Nici preotia, nici Sfanta Impartasanie, nici rugaciunea mintii, nici postul, nici privegherea nu mantuiesc fara ascultare. Tot ce se face din voia proprie e luat de diavoli!” „Caci implinind cineva voia altuia si nu pe a sa, infaptuieste nu numai lepadarea de sufletul sau, ci si rastignire fata de toata lumea.

Cel ce contrazice pe parintele sau, face bucuria dracilor. Iar de cel ce se smereste pana la moarte, se minuneaza ingerii. Caci unul ca acesta face lucrul lui Dumnezeu (Ioan VI, 28), asemanandu-se Fiului lui Dumnezeu, Care a implinit ascultarea de Parintele Sau pana la moarte, iar moarte, pe cruce (Filip, II, 4-11)”.

Credinţa - aurul ce trebuie încercat prin foc

Satana a încercat să nimicească credinţa lui Iov prin intermediul suferinţelor şi ispitelor, dar nu a reuşit aceasta. Prin intermediul ispitelor se străduieşte şi astăzi satana, neîncetat, să tulbure şi chiar să scoată din rădăcini credinţa sinceră şi curată a tuturor oamenilor. Aşa se explică şi faptul că oamenii credincioşi dau parcă şi de mai multe necazuri decât cei păcătoşi.

Necazurile şi suferinţele sunt o încercare a credinţei noastre, ce trebuie biruite prin puterea credinţei noastre. Credinţa cea adevărată se adevereşte tocmai în focul ispitelor şi al necazurilor. Credinţa cea tare biruie toate ispitele, trece cu bine peste toate încercările, pentru ca la capăt de drum să se bucure de roadele biruinţei sale.

Aurul ce a fost trecut prin foc, iese la urmă mai curat şi mai strălucitor. La fel se întâmplă şi cu aurul credinţei din sufletele noastre. Credinciosul care rabdă suferinţa, la urmă izbândeşte biruitor. 

Necredinciosul însă, se înalţă până la un punct, de unde apoi se răstoarnă şi cade cu vuiet mare.

VEDERE DUHOVNICEASCĂ Despre rugăciunea minţii şi a inimii şi despre cum această rugăciune a minţii şi a inimii nimiceşte demonii şi-i arde neîntârziat.

DIN ...prieteniisfmunteathos

de un aghiorit necunoscut şi deznădăjduit

Cuvântul întăi
Despre rugăciunea minţii şi a inimii şi despre cum această rugăciune a minţii şi a inimii nimiceşte demonii şi-i arde neîntârziat.
Binecuvintează, părinte!
Domnul nostru Iisus Hristos spune în sfânta şi dumnezeiasca Sa Evanghelie: „Cel care crede în Mine, râuri de apă vie vor curge din pântecele lui“. Oricine doreşte, aşadar, să iasă din inima lui ca dintr-un izvor nesecat această apă vie a Sfântului Duh, să se nevoiască să dobândească în inima sa rugăciunea minţii şi a inimii, adică aceasta: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă“, pe care să o spună o dată cu fiecare respiraţie. Cel care doreşte să aibă totdeauna în inima sa această rugăciune să asculte mai întâi despre pregătirea de care este nevoie înainte de a o spune, apoi să asculte şi felul în care trebuie să o spună.
Deoarece împăratul ceresc, Domnul nostru Iisus Hristos, curat fiind şi mai presus decât orice curăţenie, nu intră la întâmplare în inima murdară, nesocotită şi nepregătită, pentru că se spune: „În inima nesocotită Dumnezeu nu va intra, iar de va intra, grabnic va ieşi“. Ci intră în inima socotită, pregătită şi curată. Ascultaţi pe proorocul David, care zice despre această pregătire a inimii astfel: „S-a pregătit inima mea“, apoi “Voi slăvi şi voi cânta în slava mea”, ceea ce arată că mai întâi trebuie să ne pregătim inima curată pentru primirea lui Hristos şi, după ce îl primim în inimă pe Hristos, putem să spunem rugăciunea şi să o avem fără încetare în inima noastră, bucurându-ne şi veselindu-ne, după cum spune Apostolul: „Strigând si cântând în inima noastră Domnului“.
Iar pregătirea inimii este aceasta: postul permanent, chinuirea şi ostenirea fără măsură a trupului, umilirea excesivă. Pentru că, pe de o parte, postul neîncetat curăţeşte trupul postitorului de lucrarea şi de materia poftei celei rele, pe de altă parte ostenirea trupului mortifică zvâcnirile necuviincioase ale cărnii, iar umilirea exagerată aduce rugăciunea şi devine, într-un anume fel, ca o prevestitoare a acesteia. Precum steaua de dimineaţă ne arată şi ne vesteşte că peste puţin timp va răsări soarele strălucitor, care odată răsărit va lumina cu razele sale lumea întreagă, tot aşa şi umilinţa binevesteste celui ce se pregăteşte vestea cea bună a mângâierii şi-i aduce la cunostinţă că din clipă în clipă rugăciunea va sosi în inima lui. Odată venită rugăciunea, aceasta va lumina sufletul şi inima şi mintea cu razele luminoase şi strălucitoare, care izvorâsc în chip sensibil din numele lui Hristos.
Iar dacă mintea este luminată, atunci omul distinge ceea ce este folositor pentru suflet de ceea ce este vătămător. Şi precum cel care merge noaptea având cu sine o lumină vede drumul şi nu rătăceşte, tot aşa şi cel care îşi luminează mintea cu lumina adevărată a lui Hristos distinge drumul adevărat şi drept care-l duce la Hristos de drumul cel amăgitor şi rătăcitor care-l duce la pieire şi la diavol.

Aşadar, după ce se pregăteşte cineva după cum am spus sau chiar şi mai mult decât atât, adică cu şi mai multă osteneală, omorându-şi patimile prin nevoinţă, să-şi adune mintea sa de la risipirile spre lucrurile exterioare şi, aplecându-şi capul până la nivelul pieptului, să încerce să găsească locul care se află la mijlocul pieptului şi acolo, înlăuntru, cu toată atenţia, ca un păzitor sau ca o santinelă, să înceapă a spune rugăciunea cu puţină sforţare şi cu puţină zdrobire de inimă, fără să o rostească şi fără să-şi mişte limba, ci să o spună din adâncul inimii, după cum se spune: „Din adâncuri am strigat către Tine, Doamne, Doamne, auzi glasul meu“. De asemenea, atunci când spune rugăciunea în felul acesta să-şi ţină puţin respiraţia.
În plus, în acele momente, mintea lui trebuie să nu se desprindă nicidecum de locul unde se spune rugăciunea.
Şi dacă începe să se încălzească locul unde se spune rugăciunea, atunci să spună rugăciunea din ce în ce mai tare, după cum se spune: “Vor merge din putere în putere”. Şi, spunând astfel de multe ori rugăciunea, începe să doară înlăuntrul pieptului, acolo unde se spune rugăciunea cu zdrobire de inimă, iar rugăciunea începe de la sine să fiarbă în inimă, adică în adâncul fiinţei, iar înţelesuri dumnezeieşti şi duhovniceşti izvorăsc ca dintr-un izvor nesecat;
Din acest moment este clar că Hristos a venit şi a sălăşluit în acea inimă, după cum a spus Hristos însuşi în dumnezeiasca şi sfânta Sa Evanghelie: “Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu acolo voi fi şi Eu în mijlocul lor”, adică acolo unde sunt inima, mintea şi atenţia adunate toate la un loc şi cercetează în comun şi cu evlavie numele Meu, acolo, voi fi şi Eu. Şi iarăşi spune Mântuitorul: „Eu şi Tatăl Meu vom veni la el şi Ne vom face sălaş întru el“. De acum înainte rugăciunea se va spune cu uşurinţă deoarece, precum fierul înroşit bine în foc este prelucrat cu uşurintă, şi precum un om care doreşte să ardă un cuptor nu poate să-l aprindă şi să-l ardă dintr-o dată, ci puţin câte puţin, până când se va arde pe dinăuntru, şi abia atunci, aşezând lemnele în gura cuptorului, focul le cuprinde deodată şi le înghite, tot aşa se întâmplă şi în inima omului. După ce inima este aprinsă de focul Sfântului Duh, atunci spune rugăciunea cu multă căldură şi cu multă uşurinţă.
După încetarea rugăciunii silite şi cu zdrobire de inimă, omul îşi vine în fire şi îşi cunoaşte foarte bine propria fiinţă, adică ia aminte şi meditează la gândurile şi amintirile pe care le avea înainte de a-şi zdrobi inima cu rugăciunea şi le află pe toate ca fiind capcane, buruieni, centre şi invenţii ale diavolului. Acest lucru îl înţelege şi mai bine din ceea ce urmează. Deoarece, de îndată ce începe să-şi zdrobească inima sa cu rugăciunea stăruitoare, dispar împrăştiindu-se ca fumul înţelesurile acelea necurate şi îngâmfate care îl făceau mai înainte să se îndreptăţească pe sine şi să se creadă mare şi tare pentru nimic.
Atunci se împlineşte în acesta cuvântul care spune: „Văzut-am pe cel necredincios fălindu-se şi înălţându-se ca cedrii Libanului. Şi am trecut şi iată nu era şi l-am căutat pe el şi nu s-a aflat la locul lui“. Şi dacă se va duce şi va pieri definitiv din inima lui acea amăgitoare îndreptăţire de sine, atunci se va vede pe sine nu numai gol de orice virtute, ci şi păcătos şi sărman ca un vameş.
Acest lucru este arătat si de parabola Mântuitorului Hristos despre fariseu şi vameş. Atâta timp cât inima omului nu se zdrobeşte cu rugăciunea, omul se îndreptăţeşte pe sine şi se socoteşte drept şi sfânt, precum făcea fariseul. Dar dacă îşi va zdrobi inima înlăuntrul său cu suspinul rugăciunii, inima se smereşte şi se socoteşte pe sine asemenea vameşului.
Atâta timp cât omul are o inimă netăiată împrejur, care se îndreptăţeşte pe sine necontenit, dacă intră în biserică, nu-i va veni nici un fel de gând pios, nici vreo evlavie adevărată pentru Dumnezeu sau pentru cele sfinte, nici vreun dor ceresc, ci stă în biserică numai cu trupul, ca un pom uscat, care fiind neroditor trebuie să fie tăiat şi aruncat în foc, după spusele: „Acum securea stă la rădăcina pomilor; deci orice pom care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc“. Pentru că rugăciunea unui astfel de om nu are căldura inimii, ci se face numai cu cuvântul uscat şi cu gândul rece. Rugăciunea lui îi va fi spre judecată şi spre osândă, cum s-a întâmplat cu fariseul. Pe cel care, însă, are inima lui smerită şi zdrobită de stăruinţa rugăciunii, de îndată ce vrea să intre în biserică îl cuprinde o adevărată şi vie evlavie pentru Dumnezeu şi pentru cele sfinte. Şi îl cuprinde atât de mult acea evlavie dumnezeiască, încât şi el însuşi înţelege lucrarea ei, deoarece i se pare şi este convins că nu se află în această biserică pământească, ci că se află în Ierusalimul cel de sus, în slava aceea dumnezeiască, unde împăratul tuturor este slăvit şi prealăudat de miriade şi miriade de îngeri dumnezeieşti. Atunci, de bucurie şi de evlavie, curg şi aleargă din ochii lui râuri de lacrimi calde, care îl curăţesc de tot păcatul, după cum se spune: “Spăla-mă-voi şi mai alb decât zăpada mă voi albi”.
Pe lângă această evlavie îl înconjoară şi îl cercetează şi un alt har, adică o dată cu lacrimile vine la acesta şi o altă mângâiere dumnezeiască, care nu se vede cu ochii trupeşti, dar se vede foarte clar cu ochii minţii cum coboară lin din cer, ca roua peste capul lui, precum roua profetului Ghedeon. Şi de pe cap se revarsă peste tot trupul şi răspândeşte mireasmă, sfinţindu-l. De aceea spune Scriptura: „Binecuvântat este Dumnezeu Cel ce varsă Harul Său peste preoţii Săi, ca mirul ce se coboară pe cap, pe marginea veşmintelor lui“. Din pricina aceasta trupul lui devine uşor şi se umple de toată mângâierea şi dulceaţa duhovnicească.
Prin urmare, primeşte o înştiinţare de la acest har că s-a împăcat cu Dumnezeu şi spune împreună cu profetul: „Auzului meu vei da bucurie, bucura-se-vor oasele mele cele smerite“, adică „mulţumesc, Doamne, că m-ai înştiinţat şi mi-ai dat să înţeleg prin acest semn al Harului Tău că m-ai iertat pe deplin de toate păcatele mele şi am fost mângâiat eu, netrebnicul robul Tău, pentru că atât de mult mă umilise păcatul meu, încât alergam întotdeauna în ascunzătoare şi oasele mele tremurau de frica iadului.“
Încă şi alte multe cuvinte ale Sfintei Scripturi vin în gura lui în ceasul acela, care arată că Dumnezeu a primit pocăinţa lui şi rugăciunea lui, precum se spune: „Duhul umilit, inima înfrântă şi smerită, Dumnezeu nu o va urgisi“.
Dar nu numai acestea sunt cele de care se bucură un astfel de credincios, ci încă şi multe alte întelesuri cereşti şi dumnezeieşti ies din inima lui. Deoarece a fost dezlegat şi risipit norul întunecos al păcatului de către luminarea rugăciunii minţii şi cugetă armonia cuvântului sfânt care spune: „Le-a deschis lor mintea ca să înţeleagă Scripturile“ şi „Cel ce crede în Mine, râuri de apă vie vor curge din pântecele lui“ (Ioan 7, 38); deoarece inima omului clocoteşte de înţelesuri dumnezeieşti, iar gura lui vorbeşte în parabole, precum se spune: „Deschide-voi în pilde gura mea, spune-voi cele ce au fost dintru început“ (Psalm 77, 2). În clipa aceea inima este în întregime foc, pentru că s-a aprins în inima lui focul, despre care spune Hristos: „Foc am venit să arunc pe pământ, şi cât aş vrea să fie acum aprins!“ (Luca 12, 49). Atunci, în ceasul acela, omul acesta ceresc, care este aprins de lucrarea Sfântului Duh, hotărăşte în sine ca de acum înainte să păzească nestricate toate poruncile lui Hristos, după cum spune şi profetul David: „Juratu-m-am şi m-am hotărât să păzesc judecăţile dreptăţii Tale“ (Psalm 118, 106). Acest har fierbinte şi izvorâtor de viaţă al iubirii dumnezeieşti s-a dat acestuia pe măsura strădaniilor pe care le-a depus în timpul rugăciunii.
Căci, dacă se va ruga cineva după cum am spus timp de o jumătate de oră, şi lucrarea harului rugăciunii inimii rămâne aproape o jumătate de oră în ziua aceea, sau cel mult o zi întreagă, dar nu mai mult. Deoarece, precum fierul, când este scos de către fierar din foc, este înroşit şi arde asemenea focului, dar dacă stă mai mult timp în afara focului, începe puţin câte puţin să-şi piardă puterea de ardere, ajungând iarăşi la răceala şi aspectul lui dinainte, tot aşa şi omul, când spune rugăciunea cu silinţă şi zdrobire de inimă, se aprinde de lucrarea Duhului Sfânt şi face să izvorască din inimă apa cea vie a înţelesurilor dumnezeieşti; dar de îndată ce încetează rugăciunea, încetează şi izvorul înţelesurilor dumnezeieşti.
Aceasta se săvârşeşte din iconomia lui Dumnezeu, pentru ca omul să nu neglijeze rugăciunea, gândind că, o dată ajuns acolo, nu mai trebuie să se roage aşa cum am spus la început, şi pentru ca să nu mai cadă iarăsi în patimile cele dinainte ale păcatului sau în altele mai mari şi mai rele. Deoarece spune: “Şi când duhul necurat a ieşit din om, umblă prin locuri fără apă, căutând odihnă şi nu găseşte. Atunci zice: «Mă voi întoarce la casa de unde am ieşit», şi venind, o află golită, măturată şi împodobită. Atunci se duce şi ia cu sine alte şapte duhuri mai rele decât el şi, intrând, sălăşluiesc aici şi se fac cele de pe urmă ale omului aceluia mai rele decât cele dintâi” (Matei 12, 43-45).
De aceea este nevoie ca să se roage mereu omul şi rugăciunea lui să se facă neîntrerupt, după cum ne porunceşte şi Apostolul Pavel, spunând: „Rugaţi-vă neîncetat” (1 Tes. 5, 17), “ca să nu cădeţi întru ispită“ (Matei 26, 41). Să se roage cineva neîncetat, dar nu totdeauna cu silinţă şi zdrobire de inimă, după felul în care am spus, deoarece acest lucru este aproape cu neputinţă. Să se roage însă neîncetat, dar şi în alt fel. Adică, după ce se roagă cu silire şi cu zdrobire de inimă şi începe a-l durea pieptul înlăuntru, în locul unde s-a lucrat rugăciunea stăruitoare, şi nu mai primeşte locul acesta mai multă silire, atunci să se roage fără silire şi fără zdrobire de inimă, ci într-un fel mai liniştit, măsurat şi odihnitor, până când se va vindeca şi se va odihni locul acela rănit din piept.
După ce se va odihni şi vindeca, să înceapă din nou strădania rugăciunii celei zdrobitoare de inimă ca mai înainte, cu silire. Iar mintea să fie trează şi să păzească neîncetat inima de atacurile diavolului. Şi când diavolul vrea să năvălească, de îndată mintea să trezească şi să zdrobească inima cu rugăciunea din ce în ce mai puternic, până când îl va durea inima; atunci fără întârziere atacul diavolului va dispărea ca norul purtat de vânt.
Pentru om este lucru cu neputinţă să alunge şi să nimicească atacurile diavolului în alt fel din inima lui decât prin rugăciunea aceasta stăruitoare a inimii, pe care, dacă o neglijează, este în pericol de a ajunge la moartea sufletească, după cum am spus mai înainte. Acest lucru îl arată şi cântarea sfintei Biserici a lui Hristos când spune: “Dacă dreptul cu greu se mântuieşte, păcătosul unde se va arăta?” Deci, precum diavolul, vrăjmaşul nostru cel fără de milă şi neîmpăcat, luptă împotriva noastră în multe chipuri până în ceasul morţii, la fel şi noi să-i stăm împotrivă cu numele lui Hristos, până la ultima noastră suflare.
Cum că acest fel de rugăciune alungă din inima noastră şi nimiceşte patimile şi diavolii care ne războiesc prin mijlocirea patimilor noastre, ascultă, o, frate, şi o vedenie a Părinţilor:
Un frate oarecare, rugându-se odată în chilia lui cu zdrobire de inimă şi multă silinţă, suspinând la fiecare rugăciune, a avut o vedenie şi a văzut multimi nenumărate de demoni, dintre care unii erau ca niste câini, alţii ca zebrele, alţii ca nişte capre, alţii ca vulpile şi ca alte fiare (spuneam că patimile oamenilor sunt numeroase şi diferite). Aceşti demoni acopereau o mare suprafaţă cu numărul lor, deoarece fiecare tagmă era mare la număr. Iar fratele, văzându-i, nu s-a tulburat, ci cu tot curajul şi multă nădejde în Stăpânul Hristos, deoarece în ceasul acela clocotea înlăuntrul lui rugăciunea şi inima lui era ca para de foc, s-a năpustit asupra demonilor ca un leu furios, pentru a-i birui nu cu arme sensibile şi văzute, ci cu arme nevăzute şi invincibile, cu numele lui Hristos adică. Pentru că, ajuns în faţa lor, a început să spună din adâncul inimii: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă”. Şi atât de tare îşi silea şi zdrobea inima cu numele lui Hristos, încât cu puţin inima nu a plesnit şi nu a ieşit din locul ei. Cum spunea o dată în felul acesta “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă”, vedea cum prindea câte un diavol şi-l arunca foarte departe de locul unde era. Şi iarăsi spunând rugăciunea cu putere, arunca un altul… Şi făcând aşa a reuşit să-i alunge pe cei mai mulţi cu numele lui Hristos; (spunem că s-a eliberat de cele mai multe patimi prin Harul lui Hristos). Însă, câţiva dintre acei diavoli, îndărătnici şi răi, nu au plecat din locul acela, ci privindu-l pe frate cu ură şi sălbăticie îi spuneau: “Noi nu plecăm nicidecum din acest loc, deoarece acest loc este locuinţă a noastră veche”, adică sunt câteva patimi care, pentru că s-au învechit, cu multă greutate pot fi alungate.
Atunci fratele, auzind cuvântul acesta, s-a supărat tare şi din multa lui supărare a aflat un fel de rugăciune a minţii mult mai înaltă, foarte rară şi nespus de grea. Voind să-şi silească şi mai mult inima cu “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă”, într-un anume fel inima lui se făcea în întregime rugăciune, una cu rugăciunea; după această mai presus de fiinţă înfrângere a inimii scotea din adâncul său un fel de suspin greu, după cum spunea profetul David: “Din suspinul inimii mele” şi din prea multa silinţă şi din nemăsurata supărare, fratele era aproape să-şi dea sufletul. Dar când sfârşea acel suspin adânc şi greu, demonii care mai înainte erau sălbatici şi de nebiruit fugeau de la faţa fratelui, ca şi când i-ar fi urmărit o sabie de foc. Şi, cum mi se pare, fratele voia să spună cuvântul acela al Scripturii, care spune: “Şi cu suspinurile din adânc ai făcut să rodească însutit durerile”. Deoarece cu cât mai din adânc scotea suspinul din fiinţa sa cu durerea inimii, cu atât nimicea, pe acei demoni stăpânitori, şi cu cât îi nimicea, cu atât rodea rod însutit.
După ce a curăţat fratele tot locul acela de demoni, şi-a ridicat capul şi a văzut la depărtare de sine ca la o aruncătură de piatră şi chiar mai puţin pe diavolii alungaţi, care stăteau şi se uitau înapoi căutând să afle timp potrivit pentru a se întoarce la locul de unde fuseseră alungaţi. (Spunem că atunci când patimile vor fi dezrădăcinate din inimă cu silirea cea mai presus de fire a rugăciunii inimii, atunci se va păstra numai în minte amintirea lor; şi dacă se întâmplă să lipsească pentru o clipă frica de Dumnezeu şi rugăciunea din om, atunci patimile înviază din nou şi se înnoiesc). Iar fratele, voind să-i alunge şi de acolo, s-a aşezat ca pe un scăunel şi, aplecându-şi capul până la genunchi, se ruga precum se ruga oarecând văzătorul-de-Dumnezeu Moise, când L-a auzit pe Dumnezeu spunându-i: „Moise, Moise, de ce strigi către Mine?“ Rugându-se deci şi fratele cu mintea în acelaşi fel, iată că ieşea din gura lui când foc, ce ajungea până la locul unde erau demonii, când ca un fel de gloanţe, ce ieşeau din gura fratelui ca dintr-o puşcă, cu atâta viteză împotriva demonilor, încât pe mulţi i-au nimicit. Iar când fratele spunea rugăciunea, şi cu mai multă putere, se făcea că ies din gura lui ca nişte ghiulele de tun care ucideau dintr-o dată mai mulţi demoni, chiar pe cei mai puternici dintre ei. Când spunea rugăciunea fără multă silinţă, ieşeau şi acestea mai mici, dar puternice, şi loveau pe demonii mai mici. Văzând acestea, fratele şi-a venit în fire şi, iată, a înţeles că rugăciunea clocotea în inima lui precum fierbe şi clocoteste apa în cazanul pus pe foc.
La fel şi un alt frate, rugându-se odată cu mintea, a ajuns la această vedere duhovnicească: a văzut demoni mulţi ca nisipul mării cu chip de soldaţi, care se năpusteau asupra fratelui cu multă ură, ca să-l nimicească de pe fata pământului. Atunci acesta s-a înfricoşat de asaltul năpraznic al demonilor şi a fugit într-o biserică, cerând ajutor Mântuitorului Hristos si Maicii Domnului. Şi cum a intrat în biserică, iată, vede pe Mântuitorul şi pe Maica Domnului ca vii în icoanele împărăteşti, şezând amândoi ca doi împăraţi preaslăviţi pe tronurile slavei.
Şi îndreptându-şi de îndată privirea spre Domnul Hristos, îl văzu pe Acesta plin de bucurie şi de frumuseţe, precum se spune: “Frumos cu frumuseţea cea de la fiii oamenilor”. Pe lângă acea frumuseţe de negrăit şi minunată a feţei Sale dumnezeiesti preacurate, mai era îmbrăcat şi cu altă slavă şi de o lumină mai curată şi mai strălucitoare decât lumina soarelui, precum spune: “Întru strălucire şi în mare podoabă Te-ai îmbrăcat. Cel ce Te îmbraci cu lumina ca şi cu o haină”. (Psalmul 103, 2). Fratele nu putu să mai privească la Hristos, precum nu mai poate cineva să privească a doua oară la soare, pentru că ochii lui erau orbiti, ci numai I se închina si săruta preacurata Lui mână dreaptă, cu cutremur si cu bucurie, precum spune: “Se bucură cu sufletul şi se cutremură cu mâna”. Se îndreptă apoi fratele şi spre Preasfânta Fecioară, i se închină, sărută mâna sa feciorelnică şi preacurată, îndrăznind să-şi ridice ochii şi să privească preasfânta ei faţă. Lumina şi slava Domnului Hristos semănau cu lumina şi slava Preasfintei Fecioare cât seamănă lumina fulgerului cu cea a soarelui. Adică slava Preasfintei Fecioare era puţin mai blândă privirii, aşa încât fratele, îndreptându-şi pentru a doua oară privirea spre preacinstita ei faţă, ochii lui nu au orbit, aşa cum nu orbesc atunci când se uită puţin la un fulger.
Domnul nostru Iisus Hristos stătea ca pruncul odihnindu-Se pe braţul sfânt al Preacuratei ca pe un tron de heruvimi, iar Preasfânta Fecioară îl privea pe fratele cu privire milostivitoare şi preadulce. Preadulcele Iisus era atât de frumos şi plăcut la vedere întru toate, şi atâta slavă împrumuta Preasfintei Fecioare cu împărăteasca Lui aşezare în braţele ei, şi atât de mult se potrivea Cel preacurat cu cea preacurată, Cel nepătat cu cea nepătată, Domnul şi Stăpânul cu Doamna şi Stăpâna, Cel prealăudat cu cea prelăudată, Cel preacinstit cu cea preacinstită, Cel preafeciorelnic cu cea preafeciorelnică, adică Iisus cu Fecioara Maria, cum se potriveşte mireasma trandafirului cu frumuseţea acestuia. Domnul Iisus privea la fratele cu multă dulceaţă şi cu negrăită iubire. Şi iarăşi, aşa cum este cu neputinţă ca cel care ţine în mână un trandafir şi îl miroase, să nu se bucure de frumusetea lui si să nu se împărtăsească de mireasma lui, tot aşa şi fratele, privind pe Mântuitorul Hristos şi pe Maica Domnului şi privit fiind de Aceştia, era cu neputinţă să nu se împărtăşească de Harul Lor şi să nu se bucure de mângâierea Lor. Atunci, luând curaj de la privirea cea blândă a Preasfintei, fratele a strigat către ea: “Preasfântă Fecioară, Preacurată, Maica Domnului meu, Stăpâna mea preadulce, cum să scap de demonii care mă urmăresc?” Iar Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, izbăvitoare celor ce scapă către ea, răspunzând fratelui, i-a zis: “Cu numele Fiului meu şi cu numele meu sunt biruiţi şi nimiciţi demonii cei ce s-au lepădat”. De îndată, fratele a făcut închinăciune, a ieşit din biserică şi a început să spună din inimă: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă” şi “Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, bucură-te ceea ce eşti plină de har, Marie”. Iar demonii, fără întârziere, au fugit neputincioşi şi au pierit din faţa fratelui.
La fel şi alt frate, lucrător şi acesta al rugăciunii minţii şi a inimii, a ajuns la această vedere. I s-a arătat că s-ar fi aflat sub tartar, acolo unde este locuinţa tuturor demonilor. Acolo a vâzut o cetate foarte puternică. Pe dinlăuntru acea cetate era plină de un întuneric gros şi aproape pipăibil, despre care spune şi Mântuitorul: “Acolo va fi întunericul cel din afară”, deoarece nici o rază de lumină nu pătrunde acolo, pentru că se află în inima pământului, unde Domnul Atotţiitorul a hotărât să locuiască demonii în veacuri nesfârşite. De aceea şi cuvântul profetului spune: “Intra-vor în cele mai de jos ale pământului”. Iar porţile cetătii aceleia erau mari şi puternice, fiind păzite de câţiva demoni înfricoşător de urâţi.
Înăuntrul cetătii locuiau demoni fără de număr, toţi având aripi. Unii dintre ei ieseau din cetate zburând ca vrăbiile, alţii intrau în cetate ca albinele în stup. Fratele stâtea într-un loc, lângă drum. Era aplecat, fruntea lui sprijinindu-se pe genunchi, trupul lui fiind arcuit ca un pod, iar pieptul lui adâncit ca o boltă.
Aşa fiind aşezat, fratele spunea din inimă cu durere şi cu multă silinţă “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă”. Şi spunând astfel rugăciunea, la fiecare rugăciune ieşea din gura lui ca o flacără aprinsă care se îndrepta către un demon şi-i ardea aripile, picioarele, mâinile şi părul, încât demonul respectiv rămânea nemişcat într-un loc ca un buştean sau ca un purice pârlit. Deoarece, atunci când este pârlit, puricele nu se mai poate mişca. Spunând încă o dată rugăciunea fratele, un alt demon era ars, dintre cei care erau ajunşi de flacăra rugăciunii, pentru că demonii ieşeau şi intrau cu mare viteză, precum vântul.
Rugându-se fratele astfel mult timp, a reuşit să ardă mulţi demoni, care alcătuiau în fata porţilor iadului o grămadă mare. Demonii care erau înlăuntru vedeau că dispar demonii aceia, vedeau şi sabia de foc a rugăciunii inimii care îi nimicea, dar de unde venea aceasta nu puteau vedea, pentru că numele lui Dumnezeu îi ameţea precum ameţeşte fumul albinele. Atunci au mers şi au spus cele întâmplate diavolului care era mai mare peste ei, cel numit satana, care, aflând de nenorocire, s-a tulburat foarte tare, dar se temea să iasă din cetate pentru a nu păţi şi el la fel. Şi-a scos însă capul lui necurat pentru a vedea din ce loc vine sabia de foc. Aplecându-se astfel, flacăra de foc a rugăciunii inimii l-a atins în fată, arzându-l. Acesta s-a tras repede înăuntru, închizând şi porţile iadului.
Iar fratele, venindu-şi în fire şi cugetând la cele întâmplate, se bucura de nimicirea demonilor, slăvind şi mulţumind Domnului nostru Iisus Hristos, Care a dat atâta har şi putere celor care îl iubesc din tot sufletul şi îl cheamă din adâncul inimii. Acestuia se cuvine slava şi puterea în vecii vecilor. Amin.