"Sunt bolnav, si nu merg la biserica. Ma doare ficatul, si prefer sa stau sa ma relaxez uitandu-ma la televizor. Nu am stare sa ma rog, imi e mai bine sa stau asa, asteptand sa ma vindece Dumnezeu. Canonul o sa mi-l fac dupa ce o sa ma simt din nou bine."
"Sunt din ce in ce mai bolnav, dar cu ajutorul lui Dumnezeu reusesc sa ma duc la biserica. Imi e tare rau, dar cand ma rog simt o liniste si o pace binecuvantata. Ma straduiesc sa imi fac canonul in fiecare zi. Multa putere imi da rugaciunea..."
"Sunt bolnav, ma doare capul groaznic, dar imi pun nadejde mare in puterea rugaciunii. Ma rog pana nu mai rezist, pana simt ca imi plezneste capul. Termin repede canonul pe care mi l-a dat duhovnicul, dupa care zic vreme de cateva ore rugaciunea mintii. Si, desi doctorul si duhovnicul mi-au zis sa dezleg postul, eu nu ma las influentat de parerile lor. Ba chiar postesc cat pot..."
Vreau sa iti scriu cateva idei despre canonul de rugaciune al bolnavului. Motivul pentru care fac asta este ca am constatat cu tristete ca unii bolnavi rastalmacesc cuvintele Sfintilor Parinti privitoare la aceasta problema. Rastalmacind invatatura patristica despre boala isi fac rau singuri. Celor care o rastalmacesc in cunostinta de cauza nu am ce sa le scriu. De altfel, cred ca acestia nici nu s-ar osteni sa citeasca ceva care le-ar contrazice pozitia in care se complac.
Stiu insa ca exista si oameni care inteleg gresit anumite invataturi ale Sfintilor Parinti nu din rea vointa, ci pur si simplu pentru ca li s-au parut atat de simple si de clare incat nu au considerat ca mai este nevoie de lamuriri suplimentare.
"Rugaciunea este ajutorul cel mai tare al bolii" - Sfantul Isaac Sirul [8; 72].
Poate un credincios sa conteste o astfel de afirmatie? Da. Si pentru a arata in ce mod o poate face, voi reproduce un citat din invatatura Sfantului Tihon de Zadonsk "Ce rugaciune ii trebuie bolnavului? Multumire si suspinare". Acestea inlocuiesc orice nevointa. Deci, fiti senina!" [21; 32-33].
Stiu ca oamenii care merg la biserica de multa vreme nu gasesc nici o contradictie intre cuvantul Sfantului Isaac Sirul si cel ale Sfantului Tihon. Dar ceilalti? "Ori rugaciunea e ajutor al bolii, ori boala tine loc rugaciunii, nu? Ce sa intelegem?" Cateva citate din sfaturile Sfantului Teofan Zavoratul ne ajuta sa ne lamurim:
"Bolile tin loc de canon. Rabdati cu seninatate: ele sunt pentru Dumnezeu ca sapunul pentru spalatorese. La biserica, fiind bolnava, nu sunteti indatorata sa mergeti. Strigati acasa mai des catre Dumnezeu! Daca nu faceti ceea ce nu va sta in putere, asta nu inseamna ca sunteti pentru Dumnezeu ca un copil vitreg" [21; 35].
"Nu puteti merge la biserica din pricina bolii, asa incat ati ramas la pravila de chilie. Impliniti-o dupa putere. Sa stiti ca pravila este de trebuinta din pricina neputintei noastre, nu pentru rugaciunea in sine, care se poate face si fara pravila... Stati cu gandul la Liturghie - nu ca un savarsitor, ci ca unul ce e de fata (prin mutarea cu gandul) la Liturghia savarsita de altul" [21; 33].
"Ce mare lucru ca trebuie sa stati in chilie, ca nu mergeti la biserica (nu din lenevie, ci din boala)? Cand va rugati, va faceti de fiecare data biserica lui Dumnezeu (II Cor. 6, 16), fiindca Dumnezeu este pretutindeni" [21; 33].
Stiu insa ca exista si oameni care inteleg gresit anumite invataturi ale Sfintilor Parinti nu din rea vointa, ci pur si simplu pentru ca li s-au parut atat de simple si de clare incat nu au considerat ca mai este nevoie de lamuriri suplimentare.
"Rugaciunea este ajutorul cel mai tare al bolii" - Sfantul Isaac Sirul [8; 72].
Poate un credincios sa conteste o astfel de afirmatie? Da. Si pentru a arata in ce mod o poate face, voi reproduce un citat din invatatura Sfantului Tihon de Zadonsk "Ce rugaciune ii trebuie bolnavului? Multumire si suspinare". Acestea inlocuiesc orice nevointa. Deci, fiti senina!" [21; 32-33].
Stiu ca oamenii care merg la biserica de multa vreme nu gasesc nici o contradictie intre cuvantul Sfantului Isaac Sirul si cel ale Sfantului Tihon. Dar ceilalti? "Ori rugaciunea e ajutor al bolii, ori boala tine loc rugaciunii, nu? Ce sa intelegem?" Cateva citate din sfaturile Sfantului Teofan Zavoratul ne ajuta sa ne lamurim:
"Bolile tin loc de canon. Rabdati cu seninatate: ele sunt pentru Dumnezeu ca sapunul pentru spalatorese. La biserica, fiind bolnava, nu sunteti indatorata sa mergeti. Strigati acasa mai des catre Dumnezeu! Daca nu faceti ceea ce nu va sta in putere, asta nu inseamna ca sunteti pentru Dumnezeu ca un copil vitreg" [21; 35].
"Nu puteti merge la biserica din pricina bolii, asa incat ati ramas la pravila de chilie. Impliniti-o dupa putere. Sa stiti ca pravila este de trebuinta din pricina neputintei noastre, nu pentru rugaciunea in sine, care se poate face si fara pravila... Stati cu gandul la Liturghie - nu ca un savarsitor, ci ca unul ce e de fata (prin mutarea cu gandul) la Liturghia savarsita de altul" [21; 33].
"Ce mare lucru ca trebuie sa stati in chilie, ca nu mergeti la biserica (nu din lenevie, ci din boala)? Cand va rugati, va faceti de fiecare data biserica lui Dumnezeu (II Cor. 6, 16), fiindca Dumnezeu este pretutindeni" [21; 33].
Trebuie totusi sa observam modul in care cei slabi in credinta pot rastalmaci cuvintele Sfantului Teofan. Inainte de aceasta insa voi preciza ca pozitia Sfantului Teofan nu este deloc originala, ci este o pozitie care se regaseste in dintre scrierile sau cuvintele Sfintilor Parinti. Nu are rost sa aduc multe dovezi in acest sens. Consider ca este de ajuns sa reproduc un singur citat, al Sfantului Ioan din Gaza, citat in care intalnim aceeasi invatatura duhovniceasca: "Despre psalmodie sau liturghie, nu te necaji. Caci nu ti le cere Domnul odata ce esti bolnav. Cel ce ia aminte la sine isi pricinuieste el insusi suferinta nevointei pentru Domnul si pentru mantuirea sa... Dar tu ai suferinta bolii in locul suferintei nevointei. In privinta bolii, nu te descuraja, caci nu te va parasi Domnul, ci o va folosi cum singur El stie spre folosul tau, ca sa nu suferi peste putere" [22; 116].
Intelesul unor astfel de cuvinte pare foarte clar si pentru cei intariti in credinta si pentru cei care le rastalmacesc fara voie. Celor dintai explicarea lor le poate parea inutila, si greseala pozitiei celorlalti li se pare evidenta. Totusi, nadajduiesc ca primii vor intelege rostul pentru care scriu randurile de fata.
Scrisoarea mea incepe cu trei afirmatii care nu seamana intre ele. Cea de-a treia afirmatie ii apartine unei persoane care da dovada de ravna exagerata, de ravna care e fiica a mandriei. Parintele Serafim Rose, urmand predaniei Sfintilor Parinti, atragea atentia asupra faptului ca cel care pacatuieste din ravna exagerata se afla intr-o pozitie mai periculoasa decat cel care pacatuieste pentru ca iubeste pacatul. Ravnitorul este inselat de diavol si se incapataneaza sa ramana in inselarea sa, fiind convins ca toti ceilalti vor sa il rupa de sfintenie. Pe cand pacatosul, intr-un moment de pocainta, poate intelege caderea in care se afla si se poate ridica din cadere. (Sa nu se inteleaga insa ca cei care cad in pacate de-a dreapta, din pricina ravnei fara masura, sunt pierduti. Chiar daca le este greu sa isi inteleaga greseala, nu sunt predestinati la iad.)
Oamenii care se regasesc in cea de-a treia afirmatie sunt lipsiti de masura. Tot parintele Serafim atragea atentia asupra faptului ca cei care ajung la o astfel de pozitie extremista sunt mai ales cei proaspat convertiti la Ortodoxie (parintele vorbea chiar despre sindromul convertitului nebun: diavolul, vazand cum un suflet vrea sa ii scape din gheare, il indruma pe drumul pacatelor de-a dreapta, drum care nu de putine ori se termina la spitalele de psihiatrie.) In momentul in care se imbolnavesc, astfel de convertiti sunt ispititi sa refuze sprijinul medicului, sa refuze sa ia medicamente pe motiv ca se trateaza prin rugaciune, ...
"Sunt bolnav, ma doare capul groaznic, dar imi pun nadejde mare in puterea rugaciunii. Ma rog pana nu mai rezist, pana simt ca imi plezneste capul. Termin repede canonul pe care mi l-a dat duhovnicul, dupa care zic vreme de cateva ore rugaciunea mintii. Si, desi doctorul si duhovnicul mi-au zis sa dezleg postul, eu nu ma las influentat de parerile lor. Ba chiar postesc cat pot..."
Despre cei care se regasesc in aceasta a treia afirmatie nu vreau sa spun decat ca prin postul exagerat isi distrug trupul - si aceasta este o alta forma de sinucidere, iar prin faptul ca se forteaza sa se roage mai mult decat le sta in putere isi vatama mintea: astfel, de la boala trupeasca pot ajunge la boli sufletesti, mult mai greu de vindecat. Am auzit de astfel de cazuri, am auzit de oameni care dupa ce au ajuns la spitalul de psihiatrie au regretat amarnic ca au calcat cuvantul duhovnicului si s-au zbatut sa cucereasca culmile sfinteniei in cateva zile. Urcusul lor a fost superficial, si a lasat rani foarte urate. Nu scriu foarte mult despre aceasta afirmatie pentru simplul motiv ca nu are foarte multi partizani. (Si bine ca nu are mai multi...) Ar fi nepotrivit sa tratez la fel de amplu trei pozitii care nu au segmente egale de simpatizanti.
Prima pozitie ii apartine unei persoane care, citind cuvinte ca cele ale Sfantului Teofan, a considerat ca boala este o cruce privilegiata si a renuntat la rugaciune: "Sunt bolnav, si nu merg la biserica. Ma doare ficatul, si prefer sa stau sa ma relaxez uitandu-ma la televizor. Nu am stare sa ma rog, imi e mai bine sa stau asa, asteptand sa ma vindece Dumnezeu. Canonul o sa mi-l fac dupa ce o sa ma simt din nou bine."
Sa analizam putin aceasta pozitie. Cum e omul bolnav? Aceasta intrebare nu o putem pune asa cum am intreba care sunt caracteristicile ursului polar. Ursul il stim din carti sau din emisiuni de televiziune. Pe cand boala am trait-o cu toti, mai mult sau mai putin, pe propria piele.
De obicei, bolnavul este un om mai plictisit, nemultumit de faptul ca suferinta ii rastoarna anumite planuri. Este un om mai irascibil. Un om care pana ce nu isi recapata sanatatea are o stare generala proasta. Un astfel de om cauta ca sanatatea sa ii vina cat mai repede, sa ii pice din cer. De parca Dumnezeu ar fi vinovat de faptul ca i-a trimis boala, din ratiuni superioare, si omul asteapta ca tot El sa ii aduca sanatatea. Ca si cum boala ar fi o intamplare nefericita, ca si cum nu si-ar avea sens. Cuvintele Sfantul Teofan - "boala tine loc de canon..." - ii merg la inima. Cum sa se mai roage cand este plictisit, cand este nervos, cand este obosit? Cum sa se roage cand deznadejdea i-a patruns in suflet?
Nu este nevoie de prea multe cuvinte ca sa se inteleaga faptul ca nici aceasta pozitie nu este buna. Si totusi, ce voi face, il voi contrazice pe Sfantul Teofan Zavoratul si pe cei de-un cuget cu el? Departe de mine gandul acesta.
Nu il voi contrazice pe Sfantul Teofan, ci voi incerca sa lamuresc cuvintele sale, si astfel se va vadi faptul ca prima pozitie nu se regaseste in aceste cuvinte decat la o privire superficiala. Intai de toate trebuie precizat cui anume i se adreseaza Sfantul Teofan: unei persoane intarite in credinta, unei persoane care intelege viata crestina ca pe o lupta pentru mantuire. Precizarea aceasta este foarte importanta. Pentru a explica de ce, fac o paranteza: daca un baschetbalist are piciorul rupt, antrenorul ii va spune sa faca tot posibilul pentru ca piciorul sa i se refaca in cel mai scurt timp. Daca ii cunoaste ravna, nu ii spune: "Fa toate celelalte exercitii, ca sa nu iti pierzi conditia fizica..." Antrenorul stie ca sportivul nu va lasa timpul sa treaca degeaba. De ce? Pentru ca pentru orice sportiv timpul inseamna enorm. Si, daca iubeste sportul cu pasiune, daca sportul e viata lui, sportivul nu isi va cruta puterile. Scriu asta din experienta. Am facut baschet la Dinamo, si am ajuns chiar ca la unele meciuri sa fiu capitan al echipei de Juniori 3. Dar de baschet m-am apucat pe vremea cand aveam mana dreapta (eu sunt stangaci) in curs de refacere dupa o paralizie careia doctorii nu ii mai vedeau vindecarea. Ma antrenam cu greu, mana ma durea, dar nu aveam ce face. Vroiam sa fiu cel mai bun. Si asta presupunea efort si rabdare. Vecinii care ma vedeau facand exercitii la bara din fata blocului nu isi imaginau ca mana mea se va reface complet. Dar, dupa mult efort, s-a refacut.
Daca un sportiv aflat la inceputul drumului si isi rupe piciorul, antrenorul ii va spune cu lux de amanunte tot ce trebuie sa faca pentru a folosi timpul la maxim.
As compara sportivul al carui picior e rupt cu bolnavul care primeste de la duhovnic sfaturi primitoare la canon: pe cel care se afla la inceputul vietuirii sale crestine, duhovnicul il va sfatui cu grija sa se roage cat ii sta in putere, ii va vorbi despre marele folos al rugaciunii... Pe sportivul avansat antrenorul nu il va sfatui sa isi inmulteasca eforturile, ci il va sfatui sa aiba masura, il va sfatui sa nu exagereze cu exercitiile, pentru a nu-si ingreuna refacerea. Tot asa, pe crestinul sporit in vietuirea duhovniceasca parintele nu il va sufoca prin vreun canon foarte greu, ci va cauta sa ii tempereze ravna.
Iata ce scrie tot Sfantul Teofan: "Alt folos este si acela ca, daca ati fi fost sanatoasa, daca v-ati fi hotarat sa va dati osteneala pentru mantuirea dumneavoastra, ati fi fost nevoita sa tineti posturi aspre, sa faceti privegheri, rugaciuni lungi, sa stati la slujbele bisericesti de obste si inca alte lucruri anevoioase sa intreprindeti. Acum insa, in loc de toate acestea, vi se cere rabdarea sanatatii subrede. Rabdati deci, si de nimic nu va tulburati. Atata doar: sa tineti sufletul in starea cuviincioasa. Partea duhovniceasca va e intreaga. Ca atare, cu ea trebuie sa slujiti lui Dumnezeu intru toata deplinatatea" [21; 22].
Ce vedem? Ca viata crestina este pentru omul sanatos o viata de mare nevointa. De fapt viata crestina este o cruce. Prin boala crestinul nu se intalneste in mod brusc cu crucea, ci doar - pentru o vreme - inlocuieste o cruce cu alta, care poate fi mai grea. Poate ca ar fi bine sa iti mai reproduc un ultim citat din Sfantul Teofan, care va nuanta ideea pe care incerc sa ti-o prezint: "Nu e nimic ca nu faceti toate mataniile dupa pravila. Puteti sa nu treceti aceasta in lista de pacate, ci curatiti ceea ce ati trecut deja. Impliniti pravila facand rugaciunea lui Iisus in tacere. Totodata, daca puteti face matanii, faceti cate puteti; de nu, stati in picioare. Daca nu puteti sta in picioare, sedeti; daca nu puteti sedea, stati intinsa. Atata doar: nu incetati a fi cu mintea impreuna cu Domnul" [21; 29].
Nu tine boala loc de canon? Atunci de ce Sfantul Teofan nu ii spune sa renunte sa mai faca matanii? De ce incearca doar sa o consoleze ca nu e un pacat ca nu face toate mataniile dupa pravila? Cine citeste cu atentie aceste cuvinte ale Sfantului Teofan intelege ca nu exista nici cea mai mica contradictie intre ceea ce pareau a fi cele doua puncte de vedere ale sfintilor Bisericii privitoare la rugaciunea bolnavului.
Am precizat ca nu era vorba de doua puncte de vedere, ci de aceeasi invatatura prezentata insa unor oameni aflati pe trepte duhovnicesti diferite. Prin faptul ca duhovnicul nu da acelasi canon unui copil de zece ani, unui om de treizeci de ani si unui batran de optzeci nu trebuie sa se inteleaga ca exista trei invataturi diferite despre spovedanie. (De altfel, nici doctorul nu le prescrie copiilor medicamentele pe care le prescrie adultilor.)
Este foarte important ca atunci cand citim carti duhovnicesti sa fim foarte atenti la toate elementele prezentate in text, nu sa izolam in mod sectar vreunul dintre ele si sa ne laudam ca ne-am insusit cine stie ce invatatura inalta despre mantuire. Daca vom incerca sa plinim masura de post pe care un parinte din Pateric o randuia ucenicilor sai riscam sa ne pierdem si mantuirea, si mintile. (Am spus ca nu vreau sa fac prea multe referiri la ravna exagerata, asa ca nu mai dau detalii). Am incercat sa scot in evidenta faptul ca este foarte important sa luam aminte la faptul ca nu putem considera sfaturi date la un moment dat unei persoane anume ca fiind reprezentative pentru intreaga invatatura a Bisericii privitoare la un anumit subiect.
(Ca o intarire a celor prezentate mai sus: spunand ca rugaciunea care ii trebuie bolnavului este multumirea si suspinarea, Sfantul Tihon nu a recomandat bolnavilor sa renunte la rugaciune - desi crucea bolii este grea, ea nu tine locul rugaciunii. Numai la o citire superficiala se poate intelege asa. De fapt, bolnavul care suspina nu poate sa nu carteasca daca nu primeste putere de la Dumnezeu prin rugaciune. Ca suspinarea sa nu izgoneasca multumirea este nevoie de rugaciune. Fara rugaciune, bolnavul nu poate cunoaste linistea. Sfantul Tihon incerca sa explice ca nu este bine ca bolnavul sa caute o pravila de rugaciune foarte aspra, boala insasi fiind un canon. Dar acest canon, chiar daca in unele situatii face imposibila prezenta la slujbele Bisericii, nu exclude rugaciunea.)
Intrucat am aratat erorile primei si celei de-a treia pozitii prezentate la inceputul acestei scrisori, parasim taramul polemicii pentru a incerca sa aducem cateva completari si explicatii privitoare la cea de-a doua pozitie, care ii apartine unei persoane intarite in credinta si care da dovada de dreapta socoteala: "Sunt din ce in ce mai bolnav, dar cu ajutorul lui Dumnezeu reusesc sa ma duc la biserica. Imi e tare rau, dar cand ma rog simt o liniste si o pace binecuvantata. Ma straduiesc sa imi fac canonul in fiecare zi. Multa putere imi da rugaciunea..."
Sunt constient ca foarte putini oameni au o astfel de atitudine in fata bolii. De ce? Pentru ca foarte putini oameni au o atitudine crestina fata de lume atunci cand sunt sanatosi. Cine nu vrea sa traiasca o viata crestina cand este sanatos nu duce o viata crestina atunci cand se afla pe patul de boala. Este adevarat ca unii se pocaiesc atunci cand ajung in suferinta, dar totusi ei constituie cazuri deosebite care nu se pot generaliza. Daca in spitale pocainta ar fi un fenomen de masa, problema s-ar putea pune altfel. Dar, pe masura ce credinta este inlocuita de apostazie, scade proportional si numarul celor pentru care suferinta este inteleasa ca o chemare la pocainta...
Ma vad pus in urmatoarea dilema: cititorilor care duc o viata crestina nu am ce sfaturi privitoare la rugaciunea la vreme de boala sa le dau, pentru ca ei stiu - poate mai bine decat mine - ce au de facut. Cei care au devenit interesati de tema rugaciunii abia cand au ajuns pe patul de boala nu stiu ce sa le spun mai intai. Asta pentru ca sunt foarte multe invataturi despre rugaciune, prezentate in amanuntime de catre sfintii Bisericii si parintii contemporani, care le-ar fi de mare folos. Imi este foarte greu sa sintetizez in cateva fraze o invatatura prezentata in numeroase volume de mare pret. Si nu e locul aici nici macar sa rezum invatatura Sfintilor Parinti despre rugaciune. De aceea ii indemn pe cei interesati de aceasta tema sa citeasca chiar textele sfintilor sau ale cuviosilor parinti din vremurile noastre. Aceste texte sunt pline de putere, sunt pline de hrana cu care se poate hrani orice suflet flamand.
Eu voi prezenta doar cateva idei, poate nu cele mai importante, dar cele care mie imi sunt clare si pe care le consider de folos.
Ce canon de rugaciune trebuie sa faca bolnavul? Cunoaste Biserica un canon standard care sa poata fi spus de orice bolnav Singurul canon universal, daca putem vorbi de asa ceva, este cel pe care l-a pomenit Sfantul Teofan: "Sa tineti sufletul in starea cuviincioasa. Partea duhovniceasca va e intreaga. Ca atare, cu ea trebuie sa slujiti lui Dumnezeu intru toata deplinatatea."
Inainte de orice altceva, acest lucru trebuie sa ii fie clar bolnavului: ca daca puterile fizice i-au slabit, totusi mintea ii este intreaga (nu ma refer la cei cu boli psihice). Si lupta cu patimile este o lupta foarte grea, dar i se cere fiecarui crestin - deci si bolnavului. Lupta de pazire a mintii in vreme de boala, cand deznadejdea si intristarea vor sa puna stapanire pe inima, este deci absolut necesara pentru oricine vrea sa se mantuiasca.
Cat priveste canonul de rugaciune primit de la duhovnic, as putea repeta cateva sfaturi pe care le-am auzit la randul meu: in primul rand crestinul trebuie sa inteleaga canonul nu ca pe o pedeapsa pentru pacatele sale, ci ca pe un leac potrivit cu boala pe care o are. Cu cat sufletul s-a murdarit mai tare prin pacate, cu atat boala se vindeca mai greu, si este nevoie de un tratament mai dur. Cand ranile sunt adanci, tamaduirea dureaza mai mult. Crestinul trebuie sa priveasca la canonul pe care il are nu ca la un dusman, ci ca la un prieten. Chiar daca de multe ori este ispitit sa faca orice altceva in locul canonului, crestinul trebuie sa stie ca fara vindecarea sufletului nu va vedea Imparatia Cerurilor.
Daca este incercat de o boala usoara, care nu ii ingreuneaza rugaciunea, bolnavul nu are nici un motiv sa nu isi faca in fiecare zi canonul.
Daca boala este grea, si savarsirea canonului este peste puterile bolnavului, acesta trebuie sa faca atat cat ii sta in putinta. De exemplu, daca un crestin care a primit canon sa faca in fiecare zi Paraclisul Maicii Domnului si un numar de matanii isi rupe piciorul, este de la sine inteles ca nu va putea face mataniile. Dar nu are nici un motiv sa renunte la Paraclis.
Daca poate lua legatura cu duhovnicul sau (ori fata catre fata, ori telefonic sau prin scris), bolnavul ii poate spune acestuia ca boala il impiedica sa faca o parte din canon (sau, in cazuri mai grele, chiar tot canonul). Duhovnicul poate randui scurtarea canonului sau schimbarea acestuia in functie de capacitatea bolnavului de a-l implini.
Sunt si situatii in care un crestin, atunci cand ajunge grav bolnav, primeste de la parintele sau un canon mult mai greu decat avea de obicei (cand se afla in preajma unei operatii, ori cand se afla in situatii limita in care este nevoie de mai multa rugaciune...).
Daca nu poate lua legatura cu parintele sau duhovnic, bolnavul poate cere sfatul unui alt preot. Nu se pune problema ca acesta va dezlega ce a legat celalalt duhovnic, ci, pana ce bolnavul va putea ajunge la parintele sau, se va putea folosi de sfaturile unui alt slujitor al altarului (despre exceptiile de la aceasta situatie nu voi vorbi aici).
In cazul in care bolnavul nu poate lua legatura cu duhovnicul sau sau cu vreun alt preot, situatia lui este delicata prin faptul ca se afla in fata unui alt examen (of, si cate examene ne ofera viata...): el trebuie sa fie de o sinceritate maxima cu el insusi - sa se gandeasca bine daca poate sau nu sa faca canonul, sau cat anume poate sa faca din canon.
Parintele Paisie Aghioritul spune ca "trebuie ca fiecare sa-si incerce rezistenta sa si astfel sa ia aminte. Mai ales atunci cand omul este la o varsta inaintata, este trebuinta de mai multa atentie, pentru ca unei masini vechi, daca va alerga cu aceeasi viteza cu care alerga atunci cand era noua, ii vor sari si rotile si carburatorul... In perioada in care ma durea mijlocul, nu puteam rosti rugaciunea lui Iisus stand in picioare. Cand am vazut ca situatia s-a imbunatatit putin, m-am ridicat si am inceput sa fac rugaciunea in picioare si metanii, dar a inceput sa ma doara din nou. M-am asezat putin. Apoi mi-am spus: "Hai sa mai incerc". Dar din nou a inceput sa ma doara. Dupa aceea nu am mai continuat, dar eram impacat cu constiinta" [13; 234-235].
Silirea fortata poate avea urmari negative (am mai scris doar despre asta). Dar sa luam aminte la faptul ca parintele nu s-a lenevit sa se ridice la rugaciune. Ci a facut tot ce i-a stat in putinta. Dar, in cele din urma, biruit de neputinta trupeasca, a renuntat sa se mai roage stand in picioare. Ce e important? Ca avea constiinta impacata.
E greu sa avem constiinta impacata si cand suntem sanatosi, dar cand suntem bolnavi. Totusi, prin constiinta ne vorbeste Dumnezeu. Si daca, atunci cand suntem bolnavi, incercam sa sufocam glasul constiintei lepadand rugaciunea din comoditate, ne lepadam prin aceasta si de Domnul rugaciunii, de Dumnezeul Caruia ar fi trebuit sa Ii aducem rugaciuni.
Nu se afla in aceasta situatie cei ale caror dureri sunt mucenicesti, cei care sunt cu adevarat rastigniti de durerile bolii. Rabdarea lor este cea mai curata rugaciune. Dar nu multi bolnavi se afla intr-o situatie atat de grava. Ba chiar unii nu cunosc deloc astfel de dureri ingrozitoare, chiar daca bolile ii incearca ani indelungati.
Vreau sa mai scriu un lucru care mi se pare important: este bine ca oricine vrea sa biruiasca starea de plictiseala, de tristete sau chiar de deznadejde care il poate cuprinde atunci cand vrea sa se apuce de canon sa incerce sa goneasca aceasta stare. Parintii duhovnicesti recomanda intr-o astfel de situatie o anumita pregatire pentru canon: ea poate consta ori in citirea unui capitol din Noul Testament sau a unui fragment dintr-o carte duhovniceasca, ori rostirea unei rugaciuni pe care crestinul o face cu mai multa tragere de inima. Rostirea mecanica a canonului nu este de folos ("Si ce sa fac atunci, sa nu imi fac canonul deloc?" Nu, este mai bine sa fie facut canonul, chiar si mecanic, decat sa se renunte la el. Numai ca este si mai bine ca in timpul rugaciunii crestinul sa ia aminte la cuvintele pe care le rosteste. Chiar daca ii e greu, totusi acest efort ii aduce cununa.) Dumnezeu nu ne vrea niste papagali care sa repete formule mantuitoare, ci vrea sa intelegem ca suntem fiii Sai si ca trebuie sa ne adresam Parintelui nostru in asa fel incat rugaciunea sa fie nu numai o rugaciune a gurii, ci sa fie o rugaciune in care mintea si inima se deschid lucrarii harului dumnezeiesc.
Intelesul unor astfel de cuvinte pare foarte clar si pentru cei intariti in credinta si pentru cei care le rastalmacesc fara voie. Celor dintai explicarea lor le poate parea inutila, si greseala pozitiei celorlalti li se pare evidenta. Totusi, nadajduiesc ca primii vor intelege rostul pentru care scriu randurile de fata.
Scrisoarea mea incepe cu trei afirmatii care nu seamana intre ele. Cea de-a treia afirmatie ii apartine unei persoane care da dovada de ravna exagerata, de ravna care e fiica a mandriei. Parintele Serafim Rose, urmand predaniei Sfintilor Parinti, atragea atentia asupra faptului ca cel care pacatuieste din ravna exagerata se afla intr-o pozitie mai periculoasa decat cel care pacatuieste pentru ca iubeste pacatul. Ravnitorul este inselat de diavol si se incapataneaza sa ramana in inselarea sa, fiind convins ca toti ceilalti vor sa il rupa de sfintenie. Pe cand pacatosul, intr-un moment de pocainta, poate intelege caderea in care se afla si se poate ridica din cadere. (Sa nu se inteleaga insa ca cei care cad in pacate de-a dreapta, din pricina ravnei fara masura, sunt pierduti. Chiar daca le este greu sa isi inteleaga greseala, nu sunt predestinati la iad.)
Oamenii care se regasesc in cea de-a treia afirmatie sunt lipsiti de masura. Tot parintele Serafim atragea atentia asupra faptului ca cei care ajung la o astfel de pozitie extremista sunt mai ales cei proaspat convertiti la Ortodoxie (parintele vorbea chiar despre sindromul convertitului nebun: diavolul, vazand cum un suflet vrea sa ii scape din gheare, il indruma pe drumul pacatelor de-a dreapta, drum care nu de putine ori se termina la spitalele de psihiatrie.) In momentul in care se imbolnavesc, astfel de convertiti sunt ispititi sa refuze sprijinul medicului, sa refuze sa ia medicamente pe motiv ca se trateaza prin rugaciune, ...
"Sunt bolnav, ma doare capul groaznic, dar imi pun nadejde mare in puterea rugaciunii. Ma rog pana nu mai rezist, pana simt ca imi plezneste capul. Termin repede canonul pe care mi l-a dat duhovnicul, dupa care zic vreme de cateva ore rugaciunea mintii. Si, desi doctorul si duhovnicul mi-au zis sa dezleg postul, eu nu ma las influentat de parerile lor. Ba chiar postesc cat pot..."
Despre cei care se regasesc in aceasta a treia afirmatie nu vreau sa spun decat ca prin postul exagerat isi distrug trupul - si aceasta este o alta forma de sinucidere, iar prin faptul ca se forteaza sa se roage mai mult decat le sta in putere isi vatama mintea: astfel, de la boala trupeasca pot ajunge la boli sufletesti, mult mai greu de vindecat. Am auzit de astfel de cazuri, am auzit de oameni care dupa ce au ajuns la spitalul de psihiatrie au regretat amarnic ca au calcat cuvantul duhovnicului si s-au zbatut sa cucereasca culmile sfinteniei in cateva zile. Urcusul lor a fost superficial, si a lasat rani foarte urate. Nu scriu foarte mult despre aceasta afirmatie pentru simplul motiv ca nu are foarte multi partizani. (Si bine ca nu are mai multi...) Ar fi nepotrivit sa tratez la fel de amplu trei pozitii care nu au segmente egale de simpatizanti.
Prima pozitie ii apartine unei persoane care, citind cuvinte ca cele ale Sfantului Teofan, a considerat ca boala este o cruce privilegiata si a renuntat la rugaciune: "Sunt bolnav, si nu merg la biserica. Ma doare ficatul, si prefer sa stau sa ma relaxez uitandu-ma la televizor. Nu am stare sa ma rog, imi e mai bine sa stau asa, asteptand sa ma vindece Dumnezeu. Canonul o sa mi-l fac dupa ce o sa ma simt din nou bine."
Sa analizam putin aceasta pozitie. Cum e omul bolnav? Aceasta intrebare nu o putem pune asa cum am intreba care sunt caracteristicile ursului polar. Ursul il stim din carti sau din emisiuni de televiziune. Pe cand boala am trait-o cu toti, mai mult sau mai putin, pe propria piele.
De obicei, bolnavul este un om mai plictisit, nemultumit de faptul ca suferinta ii rastoarna anumite planuri. Este un om mai irascibil. Un om care pana ce nu isi recapata sanatatea are o stare generala proasta. Un astfel de om cauta ca sanatatea sa ii vina cat mai repede, sa ii pice din cer. De parca Dumnezeu ar fi vinovat de faptul ca i-a trimis boala, din ratiuni superioare, si omul asteapta ca tot El sa ii aduca sanatatea. Ca si cum boala ar fi o intamplare nefericita, ca si cum nu si-ar avea sens. Cuvintele Sfantul Teofan - "boala tine loc de canon..." - ii merg la inima. Cum sa se mai roage cand este plictisit, cand este nervos, cand este obosit? Cum sa se roage cand deznadejdea i-a patruns in suflet?
Nu este nevoie de prea multe cuvinte ca sa se inteleaga faptul ca nici aceasta pozitie nu este buna. Si totusi, ce voi face, il voi contrazice pe Sfantul Teofan Zavoratul si pe cei de-un cuget cu el? Departe de mine gandul acesta.
Nu il voi contrazice pe Sfantul Teofan, ci voi incerca sa lamuresc cuvintele sale, si astfel se va vadi faptul ca prima pozitie nu se regaseste in aceste cuvinte decat la o privire superficiala. Intai de toate trebuie precizat cui anume i se adreseaza Sfantul Teofan: unei persoane intarite in credinta, unei persoane care intelege viata crestina ca pe o lupta pentru mantuire. Precizarea aceasta este foarte importanta. Pentru a explica de ce, fac o paranteza: daca un baschetbalist are piciorul rupt, antrenorul ii va spune sa faca tot posibilul pentru ca piciorul sa i se refaca in cel mai scurt timp. Daca ii cunoaste ravna, nu ii spune: "Fa toate celelalte exercitii, ca sa nu iti pierzi conditia fizica..." Antrenorul stie ca sportivul nu va lasa timpul sa treaca degeaba. De ce? Pentru ca pentru orice sportiv timpul inseamna enorm. Si, daca iubeste sportul cu pasiune, daca sportul e viata lui, sportivul nu isi va cruta puterile. Scriu asta din experienta. Am facut baschet la Dinamo, si am ajuns chiar ca la unele meciuri sa fiu capitan al echipei de Juniori 3. Dar de baschet m-am apucat pe vremea cand aveam mana dreapta (eu sunt stangaci) in curs de refacere dupa o paralizie careia doctorii nu ii mai vedeau vindecarea. Ma antrenam cu greu, mana ma durea, dar nu aveam ce face. Vroiam sa fiu cel mai bun. Si asta presupunea efort si rabdare. Vecinii care ma vedeau facand exercitii la bara din fata blocului nu isi imaginau ca mana mea se va reface complet. Dar, dupa mult efort, s-a refacut.
Daca un sportiv aflat la inceputul drumului si isi rupe piciorul, antrenorul ii va spune cu lux de amanunte tot ce trebuie sa faca pentru a folosi timpul la maxim.
As compara sportivul al carui picior e rupt cu bolnavul care primeste de la duhovnic sfaturi primitoare la canon: pe cel care se afla la inceputul vietuirii sale crestine, duhovnicul il va sfatui cu grija sa se roage cat ii sta in putere, ii va vorbi despre marele folos al rugaciunii... Pe sportivul avansat antrenorul nu il va sfatui sa isi inmulteasca eforturile, ci il va sfatui sa aiba masura, il va sfatui sa nu exagereze cu exercitiile, pentru a nu-si ingreuna refacerea. Tot asa, pe crestinul sporit in vietuirea duhovniceasca parintele nu il va sufoca prin vreun canon foarte greu, ci va cauta sa ii tempereze ravna.
Iata ce scrie tot Sfantul Teofan: "Alt folos este si acela ca, daca ati fi fost sanatoasa, daca v-ati fi hotarat sa va dati osteneala pentru mantuirea dumneavoastra, ati fi fost nevoita sa tineti posturi aspre, sa faceti privegheri, rugaciuni lungi, sa stati la slujbele bisericesti de obste si inca alte lucruri anevoioase sa intreprindeti. Acum insa, in loc de toate acestea, vi se cere rabdarea sanatatii subrede. Rabdati deci, si de nimic nu va tulburati. Atata doar: sa tineti sufletul in starea cuviincioasa. Partea duhovniceasca va e intreaga. Ca atare, cu ea trebuie sa slujiti lui Dumnezeu intru toata deplinatatea" [21; 22].
Ce vedem? Ca viata crestina este pentru omul sanatos o viata de mare nevointa. De fapt viata crestina este o cruce. Prin boala crestinul nu se intalneste in mod brusc cu crucea, ci doar - pentru o vreme - inlocuieste o cruce cu alta, care poate fi mai grea. Poate ca ar fi bine sa iti mai reproduc un ultim citat din Sfantul Teofan, care va nuanta ideea pe care incerc sa ti-o prezint: "Nu e nimic ca nu faceti toate mataniile dupa pravila. Puteti sa nu treceti aceasta in lista de pacate, ci curatiti ceea ce ati trecut deja. Impliniti pravila facand rugaciunea lui Iisus in tacere. Totodata, daca puteti face matanii, faceti cate puteti; de nu, stati in picioare. Daca nu puteti sta in picioare, sedeti; daca nu puteti sedea, stati intinsa. Atata doar: nu incetati a fi cu mintea impreuna cu Domnul" [21; 29].
Nu tine boala loc de canon? Atunci de ce Sfantul Teofan nu ii spune sa renunte sa mai faca matanii? De ce incearca doar sa o consoleze ca nu e un pacat ca nu face toate mataniile dupa pravila? Cine citeste cu atentie aceste cuvinte ale Sfantului Teofan intelege ca nu exista nici cea mai mica contradictie intre ceea ce pareau a fi cele doua puncte de vedere ale sfintilor Bisericii privitoare la rugaciunea bolnavului.
Am precizat ca nu era vorba de doua puncte de vedere, ci de aceeasi invatatura prezentata insa unor oameni aflati pe trepte duhovnicesti diferite. Prin faptul ca duhovnicul nu da acelasi canon unui copil de zece ani, unui om de treizeci de ani si unui batran de optzeci nu trebuie sa se inteleaga ca exista trei invataturi diferite despre spovedanie. (De altfel, nici doctorul nu le prescrie copiilor medicamentele pe care le prescrie adultilor.)
Este foarte important ca atunci cand citim carti duhovnicesti sa fim foarte atenti la toate elementele prezentate in text, nu sa izolam in mod sectar vreunul dintre ele si sa ne laudam ca ne-am insusit cine stie ce invatatura inalta despre mantuire. Daca vom incerca sa plinim masura de post pe care un parinte din Pateric o randuia ucenicilor sai riscam sa ne pierdem si mantuirea, si mintile. (Am spus ca nu vreau sa fac prea multe referiri la ravna exagerata, asa ca nu mai dau detalii). Am incercat sa scot in evidenta faptul ca este foarte important sa luam aminte la faptul ca nu putem considera sfaturi date la un moment dat unei persoane anume ca fiind reprezentative pentru intreaga invatatura a Bisericii privitoare la un anumit subiect.
(Ca o intarire a celor prezentate mai sus: spunand ca rugaciunea care ii trebuie bolnavului este multumirea si suspinarea, Sfantul Tihon nu a recomandat bolnavilor sa renunte la rugaciune - desi crucea bolii este grea, ea nu tine locul rugaciunii. Numai la o citire superficiala se poate intelege asa. De fapt, bolnavul care suspina nu poate sa nu carteasca daca nu primeste putere de la Dumnezeu prin rugaciune. Ca suspinarea sa nu izgoneasca multumirea este nevoie de rugaciune. Fara rugaciune, bolnavul nu poate cunoaste linistea. Sfantul Tihon incerca sa explice ca nu este bine ca bolnavul sa caute o pravila de rugaciune foarte aspra, boala insasi fiind un canon. Dar acest canon, chiar daca in unele situatii face imposibila prezenta la slujbele Bisericii, nu exclude rugaciunea.)
Intrucat am aratat erorile primei si celei de-a treia pozitii prezentate la inceputul acestei scrisori, parasim taramul polemicii pentru a incerca sa aducem cateva completari si explicatii privitoare la cea de-a doua pozitie, care ii apartine unei persoane intarite in credinta si care da dovada de dreapta socoteala: "Sunt din ce in ce mai bolnav, dar cu ajutorul lui Dumnezeu reusesc sa ma duc la biserica. Imi e tare rau, dar cand ma rog simt o liniste si o pace binecuvantata. Ma straduiesc sa imi fac canonul in fiecare zi. Multa putere imi da rugaciunea..."
Sunt constient ca foarte putini oameni au o astfel de atitudine in fata bolii. De ce? Pentru ca foarte putini oameni au o atitudine crestina fata de lume atunci cand sunt sanatosi. Cine nu vrea sa traiasca o viata crestina cand este sanatos nu duce o viata crestina atunci cand se afla pe patul de boala. Este adevarat ca unii se pocaiesc atunci cand ajung in suferinta, dar totusi ei constituie cazuri deosebite care nu se pot generaliza. Daca in spitale pocainta ar fi un fenomen de masa, problema s-ar putea pune altfel. Dar, pe masura ce credinta este inlocuita de apostazie, scade proportional si numarul celor pentru care suferinta este inteleasa ca o chemare la pocainta...
Ma vad pus in urmatoarea dilema: cititorilor care duc o viata crestina nu am ce sfaturi privitoare la rugaciunea la vreme de boala sa le dau, pentru ca ei stiu - poate mai bine decat mine - ce au de facut. Cei care au devenit interesati de tema rugaciunii abia cand au ajuns pe patul de boala nu stiu ce sa le spun mai intai. Asta pentru ca sunt foarte multe invataturi despre rugaciune, prezentate in amanuntime de catre sfintii Bisericii si parintii contemporani, care le-ar fi de mare folos. Imi este foarte greu sa sintetizez in cateva fraze o invatatura prezentata in numeroase volume de mare pret. Si nu e locul aici nici macar sa rezum invatatura Sfintilor Parinti despre rugaciune. De aceea ii indemn pe cei interesati de aceasta tema sa citeasca chiar textele sfintilor sau ale cuviosilor parinti din vremurile noastre. Aceste texte sunt pline de putere, sunt pline de hrana cu care se poate hrani orice suflet flamand.
Eu voi prezenta doar cateva idei, poate nu cele mai importante, dar cele care mie imi sunt clare si pe care le consider de folos.
Ce canon de rugaciune trebuie sa faca bolnavul? Cunoaste Biserica un canon standard care sa poata fi spus de orice bolnav Singurul canon universal, daca putem vorbi de asa ceva, este cel pe care l-a pomenit Sfantul Teofan: "Sa tineti sufletul in starea cuviincioasa. Partea duhovniceasca va e intreaga. Ca atare, cu ea trebuie sa slujiti lui Dumnezeu intru toata deplinatatea."
Inainte de orice altceva, acest lucru trebuie sa ii fie clar bolnavului: ca daca puterile fizice i-au slabit, totusi mintea ii este intreaga (nu ma refer la cei cu boli psihice). Si lupta cu patimile este o lupta foarte grea, dar i se cere fiecarui crestin - deci si bolnavului. Lupta de pazire a mintii in vreme de boala, cand deznadejdea si intristarea vor sa puna stapanire pe inima, este deci absolut necesara pentru oricine vrea sa se mantuiasca.
Cat priveste canonul de rugaciune primit de la duhovnic, as putea repeta cateva sfaturi pe care le-am auzit la randul meu: in primul rand crestinul trebuie sa inteleaga canonul nu ca pe o pedeapsa pentru pacatele sale, ci ca pe un leac potrivit cu boala pe care o are. Cu cat sufletul s-a murdarit mai tare prin pacate, cu atat boala se vindeca mai greu, si este nevoie de un tratament mai dur. Cand ranile sunt adanci, tamaduirea dureaza mai mult. Crestinul trebuie sa priveasca la canonul pe care il are nu ca la un dusman, ci ca la un prieten. Chiar daca de multe ori este ispitit sa faca orice altceva in locul canonului, crestinul trebuie sa stie ca fara vindecarea sufletului nu va vedea Imparatia Cerurilor.
Daca este incercat de o boala usoara, care nu ii ingreuneaza rugaciunea, bolnavul nu are nici un motiv sa nu isi faca in fiecare zi canonul.
Daca boala este grea, si savarsirea canonului este peste puterile bolnavului, acesta trebuie sa faca atat cat ii sta in putinta. De exemplu, daca un crestin care a primit canon sa faca in fiecare zi Paraclisul Maicii Domnului si un numar de matanii isi rupe piciorul, este de la sine inteles ca nu va putea face mataniile. Dar nu are nici un motiv sa renunte la Paraclis.
Daca poate lua legatura cu duhovnicul sau (ori fata catre fata, ori telefonic sau prin scris), bolnavul ii poate spune acestuia ca boala il impiedica sa faca o parte din canon (sau, in cazuri mai grele, chiar tot canonul). Duhovnicul poate randui scurtarea canonului sau schimbarea acestuia in functie de capacitatea bolnavului de a-l implini.
Sunt si situatii in care un crestin, atunci cand ajunge grav bolnav, primeste de la parintele sau un canon mult mai greu decat avea de obicei (cand se afla in preajma unei operatii, ori cand se afla in situatii limita in care este nevoie de mai multa rugaciune...).
Daca nu poate lua legatura cu parintele sau duhovnic, bolnavul poate cere sfatul unui alt preot. Nu se pune problema ca acesta va dezlega ce a legat celalalt duhovnic, ci, pana ce bolnavul va putea ajunge la parintele sau, se va putea folosi de sfaturile unui alt slujitor al altarului (despre exceptiile de la aceasta situatie nu voi vorbi aici).
In cazul in care bolnavul nu poate lua legatura cu duhovnicul sau sau cu vreun alt preot, situatia lui este delicata prin faptul ca se afla in fata unui alt examen (of, si cate examene ne ofera viata...): el trebuie sa fie de o sinceritate maxima cu el insusi - sa se gandeasca bine daca poate sau nu sa faca canonul, sau cat anume poate sa faca din canon.
Parintele Paisie Aghioritul spune ca "trebuie ca fiecare sa-si incerce rezistenta sa si astfel sa ia aminte. Mai ales atunci cand omul este la o varsta inaintata, este trebuinta de mai multa atentie, pentru ca unei masini vechi, daca va alerga cu aceeasi viteza cu care alerga atunci cand era noua, ii vor sari si rotile si carburatorul... In perioada in care ma durea mijlocul, nu puteam rosti rugaciunea lui Iisus stand in picioare. Cand am vazut ca situatia s-a imbunatatit putin, m-am ridicat si am inceput sa fac rugaciunea in picioare si metanii, dar a inceput sa ma doara din nou. M-am asezat putin. Apoi mi-am spus: "Hai sa mai incerc". Dar din nou a inceput sa ma doara. Dupa aceea nu am mai continuat, dar eram impacat cu constiinta" [13; 234-235].
Silirea fortata poate avea urmari negative (am mai scris doar despre asta). Dar sa luam aminte la faptul ca parintele nu s-a lenevit sa se ridice la rugaciune. Ci a facut tot ce i-a stat in putinta. Dar, in cele din urma, biruit de neputinta trupeasca, a renuntat sa se mai roage stand in picioare. Ce e important? Ca avea constiinta impacata.
E greu sa avem constiinta impacata si cand suntem sanatosi, dar cand suntem bolnavi. Totusi, prin constiinta ne vorbeste Dumnezeu. Si daca, atunci cand suntem bolnavi, incercam sa sufocam glasul constiintei lepadand rugaciunea din comoditate, ne lepadam prin aceasta si de Domnul rugaciunii, de Dumnezeul Caruia ar fi trebuit sa Ii aducem rugaciuni.
Nu se afla in aceasta situatie cei ale caror dureri sunt mucenicesti, cei care sunt cu adevarat rastigniti de durerile bolii. Rabdarea lor este cea mai curata rugaciune. Dar nu multi bolnavi se afla intr-o situatie atat de grava. Ba chiar unii nu cunosc deloc astfel de dureri ingrozitoare, chiar daca bolile ii incearca ani indelungati.
Vreau sa mai scriu un lucru care mi se pare important: este bine ca oricine vrea sa biruiasca starea de plictiseala, de tristete sau chiar de deznadejde care il poate cuprinde atunci cand vrea sa se apuce de canon sa incerce sa goneasca aceasta stare. Parintii duhovnicesti recomanda intr-o astfel de situatie o anumita pregatire pentru canon: ea poate consta ori in citirea unui capitol din Noul Testament sau a unui fragment dintr-o carte duhovniceasca, ori rostirea unei rugaciuni pe care crestinul o face cu mai multa tragere de inima. Rostirea mecanica a canonului nu este de folos ("Si ce sa fac atunci, sa nu imi fac canonul deloc?" Nu, este mai bine sa fie facut canonul, chiar si mecanic, decat sa se renunte la el. Numai ca este si mai bine ca in timpul rugaciunii crestinul sa ia aminte la cuvintele pe care le rosteste. Chiar daca ii e greu, totusi acest efort ii aduce cununa.) Dumnezeu nu ne vrea niste papagali care sa repete formule mantuitoare, ci vrea sa intelegem ca suntem fiii Sai si ca trebuie sa ne adresam Parintelui nostru in asa fel incat rugaciunea sa fie nu numai o rugaciune a gurii, ci sa fie o rugaciune in care mintea si inima se deschid lucrarii harului dumnezeiesc.
De cand m-am apucat sa iti scriu aceasta scrisoare mi-am pus intrebarea daca e bine sa iti spun ceva despre asa numita rugaciune a lui Iisus. Este bine ca despre ea sa scrie cei care sunt sporiti pe calea practicarii ei. Eu nu indraznesc sa iti scriu aproape nimic despre ea. Iti voi reproduce doar un citat din cartea Pelerinul rus, una dintre cele mai frumoase si mai miscatoare carti ortodoxe. Poate ca ai citit-o deja, poate nu. Dar citatul pe care il voi reda aici este bine sa ramana bine intiparit in mintea fiecarui crestin, si cu atat mai mult in cea a bolnavului care, stand pe patul de boala, are mai mult timp la dispozitie pentru a se ocupa cu aceasta rugaciune. (Pentru cine nu stie, rugaciunea lui Iisus este formata din cuvintele Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul... Pe treptele inalte ale rugaciunii, aceasta devine neincetata si in urma rugaciunii mintea coboara in inima; parintii duhovnicesti invata ca mirenii nu trebuie sa caute treptele inalte ale rugaciunii, ci trebuie sa rosteasca rugaciunea cu gura, pana ce mintea le va fi curatita. Sarirea etapelor este fatala, ducand la nebunie si la ratacire.)
"Roaga-te oricum, insa mereu, si nu te nelinisti de nimic, fii vesel si linistit cu duhul, caci rugaciunea va randui toate si te va intelepti. °ine minte puterea rugaciunii despre care vorbesc Sfintii Ioan Gura de Aur si Marcu Ascetul; cel dintai spune ca "rugaciunea, chiar atunci cand este facuta de noi, care suntem plini de pacate, ne curata numaidecat...". Iar al doilea vorbeste astfel: "Ca sa ne rugam intr-un fel oarecare, sta in puterea noastra; dar ca sa te rogi curat este un dar de sus!".
Prin urmare, jertfeste lui Dumnezeu ceea ce iti sta in putere; adu-I la inceput drept jertfa macar cantitatea, adica un numar cat mai mare de rugaciuni, si puterea lui Dumnezeu se va revarsa in neputinta ta. Rugaciunea va deveni o deprindere si, facandu-se una cu firea, va ajunge o rugaciune curata, luminoasa, inflacarata, asa cum se cuvine. (...)
Prin urmare, jertfeste lui Dumnezeu ceea ce iti sta in putere; adu-I la inceput drept jertfa macar cantitatea, adica un numar cat mai mare de rugaciuni, si puterea lui Dumnezeu se va revarsa in neputinta ta. Rugaciunea va deveni o deprindere si, facandu-se una cu firea, va ajunge o rugaciune curata, luminoasa, inflacarata, asa cum se cuvine. (...)
Iata, rugaciunea e totul! Ea ne este data ca un mijloc atotcuprinzator spre mantuirea si desavarsirea sufletului... Dar cu indicarea rugaciunii este aici strans unita si conditia ei: "Neincetat va rugati!", asa cum porunceste cuvantul Domnului. Ca urmare, rugaciunea isi va arata toata puterea ei lucratoare si roadele doar atunci cand va fi rostita des, neincetat. Repetarea deasa a rugaciunii tine fara nici o indoiala de vointa noastra libera, pe cata vreme osardia, desavarsirea, ca si curatenia rugaciunii sunt un dar de sus" [33; 196-197].
Cred ca este bine sa iti scriu totusi un sfat pe care l-am primit de la un parinte care a murit destul de tanar si care inainte de a muri a stat o vreme in spital. El ii sfatuia pe bolnavi sa rosteasca rugaciunea lui Iisus cu gura cat mai mult: "Cand sunteti sanatosi, aveti de alergat in multe parti. Va este greu sa prindeti momente atat de linistite ca cele din spital. Incercati sa goniti singuratatea prin rugaciune. Chiar daca pentru o vreme rugaciunea lui Iisus va fi plictisitoare, chiar daca va va durea gura de prea multa repetare, nu renuntati.
Cred ca este bine sa iti scriu totusi un sfat pe care l-am primit de la un parinte care a murit destul de tanar si care inainte de a muri a stat o vreme in spital. El ii sfatuia pe bolnavi sa rosteasca rugaciunea lui Iisus cu gura cat mai mult: "Cand sunteti sanatosi, aveti de alergat in multe parti. Va este greu sa prindeti momente atat de linistite ca cele din spital. Incercati sa goniti singuratatea prin rugaciune. Chiar daca pentru o vreme rugaciunea lui Iisus va fi plictisitoare, chiar daca va va durea gura de prea multa repetare, nu renuntati.
Nu se poate ca la rugaciunea lui Iisus, pe care o puteti spune si cateva ore pe zi, sa aveti aceeasi luare-aminte pe care o aveti la acatiste, la paraclise sau la alte canoane care nu va iau mai mult de o ora pe zi. Dar Dumnezeu nici nu cere sa va fortati la rugaciunea lui Iisus. Ea difera de celelalte rugaciuni si canoane. Daca multi au regretat faptul ca au incercat sa sara direct la stari inalte - la rugaciunea mintii sau la cea a inimii - nimeni nu a regretat faptul ca s-a nevoit vreme indelungata cu rugaciunea cu gura. Multora, aceasta nevointa le-a schimbat viata... Duhovnicii nu interzic ucenicilor sa rosteasca rugaciunea cu gura. Da, pentru rugaciunea mintii este nevoie de sfatul si de binecuvantarea unui duhovnic iscusit, pentru ca sa nu se cada in inselare, dar rugaciunea cu gura, chiar daca este lipsita de mari mangaieri, este lipsita si de pericole... Si, daca omul va spori in rugaciune, il va ajuta Dumnezeu sa gaseasca un povatuitor iscusit, ca sa ii arate care sunt etapele urmatoare..." (Parintele care a spus aceste cuvinte avea obiceiul sa daruiasca metanii altora, pentru ca siragul de metanii - sau metanierul de mana - are rolul de a ajuta mintea sa nu se imprastie. Daca bolnavul vrea sa rosteasca rugaciunea lui Iisus i-ar prinde bine un metanier.)
Cam atat am vrut sa iti scriu. Este usor sa scrii despre rugaciune, dar este mai greu sa te rogi, sa duci povara rugaciunii. Dumnezeu sa te lumineze si sa te calauzeasca pe calea rugaciunii, ajutandu-te sa nu te poticnesti. Iar daca te vei poticni, sa te ajute sa te ridici si sa mergi mai departe...
http://www.crestinortodox.ro/
http://www.crestinortodox.ro/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu