Smerenia

Dumnezeu se află pretutindeni. Şi, când află o inimă smerită care nu se împotriveşte Lui, intră înlăuntrul ei şi o umple de fericire. Atât de mare este bucuria inimii care are înlăuntrul ei pe Dumnezeu, încât se lipeşte de el şi nu vrea niciodată să se mai despartă.

Domnul nu se apropie de o inimă plină de egoism. Şi astfel, aceasta se întristează, se veştejeşte şi se micşorează, cufundată în ignoranţă, în tristeţe şi în întuneric.

Oricât de păcătoşi am fi, când ne întoarcem cu pocăinţă şi râvnă spre Domnul, uşa inimi noastre se deschide înaintea Aceluia. Necurăţia interioară se scurge în afară, ca să lase locul curăţiei, virtuţii, Mântuitorului, Marele Vizitator al sufletului, Dătătorul de bucurie, de lumină şi de milă.

Această stare binecuvântată este un dar dumnezeiesc, şi nu izbânda noastră. Şi de vreme ce este dar, trebuie să-I mulţumim Dătătorului cu smerenie.

Smerenia este fundamentul oricărei virtuţi şi condiţia rodirii duhovniceşti. Dacă aveţi smerenie, Îl aveţi pe Dumnezeu, le aveţi pe toate. Dacă nu aveţi smerenie, toate sunt pierdute.

Deci, să păstraţi în inima voastră sentimentul cugetului smerit.

                                         (Sfântul Teofan Zăvorâtul - Călăuzire către viaţa duhovnicească)