Saptamana Luminata

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...

Saptamana care urmeaza praznicului Invierii Domnului este numita Saptamana Luminata.
 In vechime, Botezul era savarsit in noaptea de Pasti. Cei botezati erau numiti "luminati" si purtau haine albe in toata saptamana de dupa Pasti. Sunt persoane care afirma ca de la purtarea hainelor albe, aceasta saptamana a primit numele de Saptamana Luminata.

Daca privim mai adanc, putem marturisi ca in aceasta perioada toate s-au umplut de lumina sfanta a Invierii Domnului. Sa ne amintim ca in noaptea Sfintelor Pasti, se sting in biserica toate luminile. Numai candela de pe Sfanta Masa din Sfantul Altarramane aprinsa. Spatiul intunecos este chipul mortii si al iadului in care a coborat Hristos cu sufletul Sau. Candela aprinsa de pe Sfanta Masa este sufletul viu si indumnezeit al Mantuitorului coborat la iad.

Preotul adreseaza chemarea "Veniti sa primiti lumina!" tuturor, nu doar anumitor persoane. Pe toti ne cheama sa facem trecerea de la intunericul mortii, la lumina vietii vesnice. Iar aceasta trecere este exprimata prin aprinderea tuturor lumanarilor de la o singura lumanare. De aceea Biserica vesteste de Sfintele Pasti: "Acum toate s-au umplut de lumina: cerul si pamantul si cele de sub pamant". Iata de ce Biserica numeste aceasta saptamana ca fiind Saptamana Luminata. Ea ne cheama sa purtam in noi lumina Invierii lui Hristos si in aceasta lumina sa ne imbratisam unul pe altul si sa zicem fratilor si celor ce ne urasc pe noi.

Randuieli speciale in Saptamana Luminata

In Saptamana Luminata, zilele de miercuri si vineri sunt zile cu "harti". Biserica ne ofera dezlegare la mancarurile de dulce datorita Invierii Domnului. Conform Tipicului Sfantului Sava, miercurea si vinerea, in perioada cuprinsa intre Invierea Domnului si Duminica Tuturor Sfintilor (prima dupa Rusalii), avem "dezlegare la peste".

De la Invierea Domnului si pana la Rusalii, nu se fac metanii, ci doar inchinaciuni.

Incepand din Duminica Sfintelor Pasti si pana la Inaltarea Domnului, la Liturghie se canta Axionul Pastilor: "Ingerul a strigat …", iar credinciosii se saluta cu cuvintele: "Hristos a inviat!” si raspund: "Adevarat a inviat!"

In Saptamana Luminata nu se citeste Psaltirea.

In aceasta saptamana nu se fac parastase pentru cei trecuti la cele vesnice. Amintim ca incepand cu praznicul Intrarii Domnului in Ierusalim, Biserica nu mai face slujbe speciale pentru cei adormiti. Aceste slujbe sunt reluate dupa Duminica Tomii. Acest lucru nu inseamna ca ei sunt dati uitarii. Sa nu pierdem din vedere ca Biserica ii pomeneste pe acestia in cadrul oricarei Sfinte Liturghii. Chiar si in Saptamana Patimirilor cei adormiti sunt pomeniti in cadrul Sfintei Liturghii din Joia cea Mare, apoi de praznicul Invierii si la orice Sfanta Liturghie de dupa Sfintele Pasti.

Dupa binecuvantarea de inceput de la Vecernie si Utrenie, se canta troparul "Hristos a inviat din morti..." (de trei ori) si stihurile Pastilor. In vremea rostirii stihurilor, preotul cadeste cele patru laturi ale Sfintei Mese si intreg Sfantul Altar.

Slujbele de inmormantare din Saptamana Luminata sunt oficiate dupa o randuiala speciala. Slujba inmormantarii este inlocuita de slujba Invierii. Asadar si cantarile acestei slujbe vorbesc de biruinta Vietii asupra mortii.

Marti, in Saptamana Luminata, au loc uscarea si sfaramarea Sfantului Agnet, sfintit in cadrul Liturghiei Sfantului Vasile din Sfanta si Marea Joi, din Saptamana Patimilor. Amintim ca in Joia Mare, in cadrul Proscomidiei, pe langa Sfantul Agnet, care se foloseste la Sfanta Liturghie din ziua respectiva, se mai scoate inca un Agnet, care se sfinteste impreuna cu celalalt, fara sa se rosteasca de doua ori rugaciunile epiclezei si fara sa se binecuvanteze fiecare separat.

Al doilea Agnet este uscat si sfaramat dupa o randuiala speciala. Dupa ce este sfaramat, este asezat intr-un chivot pe Sfanta Masa din Altar. Acest Agnet este folosit de-a lungul intregului an pentru impartasirea bolnavilor sau a celor care nu pot merge la biserica din motive bine intemeiate.

In vinerea din Saptamana Luminata, de Izvorul Tamaduirii, se obisnuieste ca dupa otpustul Sfintei Liturghii sa se savarseasca slujba sfintirii celei mici a apei.

Hristos a Inviat!

Adrian Cocosila

Sambata lui Lazar, anticiparea Invierii Domnului

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...

Invierea lui Lazar este sarbatorita in Biserica Ortodoxa cu o zi inainte de Duminica Intrarii lui Hristos in Ierusalim. Cele doua zile alcatuiesc impreuna hotarul si puntea de legatura intre Postul Pastilor si Saptamana Patimilor: sunt doua zile de praznuire, o anticipare a bucuriei pe care o va aduce, peste o saptamana, Invierea lui Hristos - biruinta asupra mortii. 

Informatiile pe care ni le ofera Sfintele Evanghelii despre Lazar sunt putine. Stim ca era din Betania, localitate identificata astazi cu satul palestinian Al-Eizariya ori Al-Izzariya, "locul lui Lazar". Era fratele Martei si al Mariei. Sfantul Evanghelist Ioan ne spune ca "Iisus iubea pe Marta, si pe sora ei, si pe Lazar". Din aceste cuvinte intelegem ca Lazar ocupa un loc aparte in inima Mantuitorului Hristos: se numara, asemenea Apostolului Ioan, printre cei foarte apropiati Lui, si, cu siguranta, aceasta se datora sinceritatii si deschiderii lor fata de Hristos. 

Intrucat Betania era la numai trei kilometri departare de Ierusalim, Iisus venea deseori in casa celor trei frati pe care ii iubea. Traditia spune chiar ca Lazar ar fi fost fiul fariseului Simon, cel care i-a facut cina Mantuitorului in casa sa.

In zilele care au premers Patimii Sale, Hristos obisnuia sa se retraga cu ucenicii Sai in locuri pustii. Ura conducatorilor religiosi ai evreilor ajunsese foarte mare. Minunile mai mult decat evidente pe care le savarsise in ultimul timp (de exemplu, vindecarea orbului din nastere) si mustrarile adresate lor ii determinasera sa-I doreasca moartea. De aceea, cautau prilej pentru a-L prinde si a-L omori. Insa nu venise inca vremea, Hristos Insusi avea sa aleaga cand sa fie dat in mainile lor. 

"Eu sunt invierea si viata"

Hristos se afla, asadar, dincolo de Iordan, in Pereea, intr-un tinut pustiu, unde Ioan botezase candva. Aici a primit mesageri de la cele doua surori, Marta si Maria: Il rugau sa vina cat mai repede la casa lor, deoarece Lazar era grav bolnav. Nu se spune ce boala avea, insa aceasta era fara vindecare si ducea spre moarte. Totusi, Iisus nu raspunde imediat rugamintii lor; ramane inca doua zile in locul in care se afla. Apoi, insotit de ucenici, porneste spre Betania. Ajunge in sat in cea de-a patra zi de la moartea acestuia. Doliul din casa Martei si Mariei era inca mare: multi prieteni si cunoscuti de-ai lor erau inca alaturi de ele pentru a le consola. 

La marginea satului, Iisus o intalneste pe Marta, care, usor mustrator, Ii spune: "Doamne, daca ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit". Hristos ii raspunde: "Eu sunt invierea si viata!", adica El este Cel care a adus la viata toate, dar si Cel care are putere sa biruiasca moartea. O va dovedi, de altfel, peste putine zile, cand, prin moartea Sa, primita de bunavoie, va birui moartea. 

O intalneste apoi pe cealalta sora, Maria, venita si ea in graba, intrucat auzise ca Invatatorul a sosit in satul lor. Vazand durerea celor doua surori si a prietenilor acestora, Iisus S-a intristat si El, si, in fata mormantului lui Lazar a plans. Hristos, Viata si datatorul vietii, se afla fata in fata cu moartea. Cel care crease omul pentru o viata vesnica vedea inaintea sa cum acesta este cuprins de putreziciune si descompunere. Cere atunci sa fie data la o parte piatra de la usa mormantului. Marta incearca sa se impotriveasca, spunand ca deja miroase urat, adica Lazar intrase in putrefactie. Hristos, indemnand-o sa aiba credinta, multumeste mai intai Tatalui pentru minunea ce avea sa se intample, apoi il cheama pe Lazar afara. Acesta iese din mormant asa cum fusese ingropat: infasurat in giulgiu si cu mahrama pe fata. Bucurie, uimire, cutremurare... Vazand minunea, unii dintre cei prezenti au crezut in Hristos, altii insa, amintind de fratii bogatului nemilostiv, pentru care acesta cerea sa le fie trimis saracul Lazar inviat pentru a crede, au gasit cu cale sa mearga si sa-L parasca la farisei. Acum, sinedriul se intruneste si hotaraste uciderea lui Iisus, dar si a lui Lazar cel inviat. 

Lazar cel inviat, episcop al Ciprului

Dupa Cincizecime, cand au inceput prigonirile impotriva crestinilor prin omorarea arhidiaconului Stefan, Lazar a fugit, impreuna cu surorile lui, in insula Cipru. Era si el cautat pentru a fi omorat, deoarece insasi existenta lui constituia dovada vie a dumnezeirii lui Iisus Hristos: fusese mort, iar acum era viu. Cand apostolii Pavel si Barnaba, aflati in prima lor calatorie misionara, au poposit in Cipru, l-au intalnit acolo si l-au hirotonit episcop al Ciprului. Traditia spune ca, dupa ce a fost inviat de Hristos, a mai trait 30 de ani, apoi a murit. Avand totdeauna in fata ochilor imaginea iadului din cele patru zile cat a fost mort, Lazar nu a mai zambit niciodata. 

A fost ingropat in localitatea Larnaca din Cipru. Peste mormantul lui s-a zidit o bisericuta. Pe la 890, imparatul Leon Inteleptul, care avea o mare pretuire fata de Sfantul Lazar si care a compus stihirile de la vecernia Sambetei lui Lazar, a mutat moastele la Constantinopol, capitala imperiului. In schimbul sfintelor moaste, a oferit bani si mesteri care au ridicat, in Larnaca, biserica "Sfantului Lazar", care se vede si astazi. In 1204, cand cruciatii au cucerit Constantinopolul, au dus in Occident, pe langa alte odoare, si moastele lui Lazar. Pastrate initial in Marsilia, au fost purtate apoi in alte locuri, incat astazi s-a pierdut urma lor. In anul 1972, in timpul lucrarilor de restaurare a bisericii "Sfantul Lazar" din Larnaca, s-a descoperit sub altar un sicriu din marmura cu un fragment din moastele sfantului. Pe sicriu scrie: "Lazar cel de a patra zi, prietenul lui Hristos".

La slujba inmormantarii crestinilor, dar si la fiecare pomenire a celor adormiti, Sfantul Lazar este chemat sa mijloceasca pe langa Hristos: "...pentru rugaciunile sfantului si dreptului Lazar cel inviat a patra zi din morti..." 

Episcopul Ciprului, vizitat de Maica Domnului

Se spune ca Lazar voia sa o revada pe Maica Domnului, intrucat trecuse mult timp de cand plecase din Tara sfanta. In acest scop, i-a trimis o corabioara. Maica Domnului, insotita de Sfantul Ioan Evanghelistul, a plecat cu aceasta corabioara spre Cipru. Pe mare s-a iscat o furtuna mare si, in loc sa ajunga la Larnaca, unde era Lazar, corabia a fost dusa la Muntele Athos. Pe vremea aceea, peninsula Muntelui Athos era plina de idoli si temple pagane. Maica Domnului si Sfantul Ioan le-au vorbit locuitorilor peninsulei despre Dumnezeul cel adevarat. Foarte multi au fost convertiti atunci la crestinism. Peste ani, Muntele Athos a devenit o tara a monahilor, numita pana astazi Gradina Maicii Domnului. 

De la Muntele Athos, Maica Domnului a venit in Cipru si l-a intalnit pe episcopul Lazar. I-a oferit in dar doua manecute arhieresti si un omofor lucrate de ea. S-a intors apoi in Tara Sfanta. 

Suntem chemati sa ne identificam cu Lazar 

Slujbele Bisericii din aceasta perioada nu privesc insa minunea invierii lui Lazar ca pe un simplu eveniment petrecut candva, mai mult sau mai putin exterior noua, de care se face numai amintire in aceasta sambata; toata saptamana a sasea a Postului Mare ne invita sa devenim martorii celor intamplate in urma cu aproape doua mii de ani, raportand intamplarile de atunci la propria persoana. 

Astfel, luni ni se spune: "Astazi, umbland Hristos pe langa Iordan, I S-a aratat boala lui Lazar...", marti: "Ieri si astazi a fost boala lui Lazar...", miercuri: "Astazi, Lazar, murind, este ingropat si il jelesc surorile...", joi: "Doua zile are astazi Lazar cel mort", iar vineri: "Maine, Domnul vine sa ridice pe fratele cel mort al Martei si al Mariei".

Pe de alta parte, suntem chemati sa ne identificam cu Lazar: "Rastoarna, Hristoase, de pe smeritul meu suflet, piatra cea grea a trandaviei celei rele, si ma ridica din mormantul nesimtirii, spre lauda Ta, Cuvantule". Asadar, pe fiecare dintre noi il invie Hristos in Lazar si pe fiecare dintre noi il elibereaza din moarte.

pr. Bogdan DEDU

Explicarea icoanei Intrarii Domnului in Ierusalim

DUMNEZEU SA VA BINECUVANTEZE! SA VA FIE ASCULTATE RUGACIUNILE!

Explicarea icoanei Intrarii Domnului in Ierusalim (Floriile)

Este zugravita ca icoana praznicala, singura pusa pe tetrapopodul obisnuit pentru inchinarea credinciosilor in ziua praznicului sau in catapeteasma, in sirul icoanelor praznicelor imparatesti.

Pe peretii locasului de inchinare - in biserica - este zugravita in conca de nord a absidei naosului, in imediata vecinatate cu icoana Invierii (Voronet) sau in absida altarului - partea de sud (Dobrovat).

Intrarea Domnului in Ierusalim - fundamentare scripturistica a evenimentului

Icoana este descrisa de Sfintii Evanghelisti: "Iar cand S-a apropiat de Ierusalim si au venit la Betfaghe in Muntele Maslinilor, atunci Iisus a trimis pe doi ucenici, zicindu-le: Mergeti in satul care este inaintea voastra si indata veti gasi o asina legata si un manz cu ea; dezlegati-o si aduceti-o la Mine. Si daca va va zice cineva ceva, veti spune ca-I trebuie Domnului; si le va trimite indata. Iar acestea toate s-au facut ca sa se plineasca ceea ce s-a zis prin proorocul ce zice: "Spuneti fiicei Sionului: Iata Imparatul tau vine la tine bland si sezand pe asina, pe manz, fiul celei de sub jug. Mergand deci ucenicii si facand dupa cum le-a poruncit Iisus, au adus asina si manzul si deasupra lor si-au pus Vesmintele, iar El a sezut pe ele. Si cei mai multi din multime isi asterneau hainele pe cale, iar altii taiau ramuri din copaci si le asterneau inaintea Lui si care veneau dupa El strigau zicand: Osana, Fiul lui David! S-au maniat si I-au zis: Auzi ce zic acestia? Iar Iisus le-a zis: Au niciodata n-ati citit ca din gura copiilor si a celor ce sug Ti-ai pregatit lauda?" (Matei 21, 1-12, 15-16).

Sfintii Evanghelisti Marcu si Luca vorbesc numai de manzul asinei nu si de asina: "Mergeti.. indata veti afla un manz legat, pe care n-a sezut pana acum nici un om. Dezlegati-l." (Marcu 11, 2; Luca 19, 30).

Strigatele de primire exclamate de multime au fost variate, asa cum se desprinde din Sfintele Evanghelii. Marcu: "Osana, bine este cuvantat cel ce vine intru numele Domnului! Binecuvantata este Imparatia ce vine a Parintelui nostru David! Osana intru cei de sus!" (11, 9-10); Luca: "Binecuvantat este imparatul care vine intru numele Domnului! Pace in cer si slava intru cei de sus!"; Ioan: "Osana! Binecuvantat este cel ce vine intru numele Domnului, imparatul lui Israel!" (12, 13).

Sfantul Evanghelist Luca arata ca si "multimea ucenicilor bucurandu-se a inceput sa laude pe Dumnezeu, cu glas tare, pentru toate minunile pe care le vazusera" (19, 37), dintre care cea mai mare invierea lui Lazar, cum mentioneaza Sfintul Evanghelist Ioan despre multimi : "De aceea L-a si intampinat multimea pentru ca auzise ca El a facut minunea aceasta - Invierea lui Lazar" (12, 17-18).

Sfantul Evanghelist Luca mai da si amanuntul: "Dar unii farisei din multime au zis catre El: Invatatorule, cearta-Ti ucenicii! Si El, raspunzand, a zis: Zic voua: Daca vor tacea acestia, pietrele vor striga" (19, 39-40).

Intrarea Domnului in Ierusalim (Floriile) - evolutia compozitiei icoanei de-a lungul secolelor

Intreaga aceasta maretie a faptului dumnezeiesc, starea de bucurie sincera a multimilor care au strigat pentru toate minunile pe care le vazusera ca si starea de invidie si rautate a fariseilor care reprosau Mantuitorului pentru strigatele ucenicilor si o data cu ele si cele ale multimilor sunt infatisate de vechii nostri iconari cu toata iscusinta ceruta de importanta faptului dumnezeiesc al Intrarii Domnului in Ierusalim, fapt prin care Mantuitorul se deseopera si este marturisit de multimi ca "Imparatul lui Israel", ca "Dumnezeu" (Luca, 19, 37).

Vechimea si evolutia compozitiei icoanei ne este prezentata succint si cuprinzator de unul din marii nostri istorici ai artei crestine: "Sculpturi pe sarcofage vechi ne arata compozitia orientala a scenei. In fata lui Hristos, doi tineri invesmantati in tunici scurte, unul isi intinde mantaua pe drumul pe care inainteaza acesta, iar celalalt se suie intr-un copac. Hristos sta pe asin, cu amandoua picioarele de aceeasi parte."

In secolul VI, in manuscrise ilustrate, compozitia se imbogateste: Doi apostoli urmeaza pe Hristos, copiii il intampina cu frunze de palmier; arhitecturi infatiseaza Ierusalimul. Aceasta este si dispozitia scenei murale din Capadocia.

In secolele X si XI insa, apar unele amanunte modificate. Vedem astfel, in biserica El-Nazar, privitori zugraviti la ferestrele Ierusalimului, ori, in alte monumente, asezati intre crenelele zidului de inconjur al orasului.

Pictorii Apusului, in Europa, s-au inspirat din aceeasi traditie. La San Marco din Venetia, copiii, tinerii sunt randuiti intr-un cortegiu ordonat. Iconografia bizantina se desparte de Capadocia si de Apus, punand, in primul plan, evrei cu barbi si cu capul invaluit. Se vad copii mai putini si, uneori, unul singur; exemplu: Dafni.

Incepand din secolele XI sau XII ideea bizantina si-a facut loc in Orient si in Occident. Miniaturistii evangheliarelor ilustrate in secolele X si XI (care reproduc modele mai vechi) zugravesc, compozitia pe doua planuri, despartite printr-un drum marginit cu copaci. In departare, Hristos coboara dealul, calauzit de un ucenic; tineri si barbati in varsta, imbracati in tunici scurte, il asteapta in fata portilor Ierusalimului. Un copil isi intinde haina pe cale, in fata asinului, altii tin in maini ramuri de palmier. In fundul scenei, pe marginea drumului o femeie inalta creanga de palmier in mana dreapta. Aflam intr-o asemenea compozitie un peisaj pictat in perspectiva.

Cu vremea, compozitia pitoreasca se imbogateste. Interesante in aceasta privinta sunt mozaicurile din Capela Palatina si din Basilica de la Betleem (sec. XI). In Serbia si Macedonia, si anume din secolul XIV pana in secolul XVI, pictorii s-au inspirat din exemplele bizantine. Pastreaza totusi, mai totdeauna, motivul oriental al celor doi copii care, unul langa altul, isi intind mantalele in calea lui Hristos.

Pictura in mozaic din Capela Palatina la Palermo (sec. XII) sta la originea compozitiilor pitoresti din Serbia si pastreaza, la randul ei, note vechi din monumentele secolelor VI-XI. Scena este incadrata intr-un peisaj de dealuri, zugravite in stanga, un palmier apare langa zidul de incinta al Ierusalimului, pe dreapta, in pragul portilor orasului, vedem numerosi tineri si batrani, cu expresii deosebite. "Hristos vine din dreapta si coboara poteca, asezat pe asin alb. In stanga tine un volumen inchis iar cu dreapta face un gest de subliniere a cuvintelor pe care le spune Apostolului Petru, in picioare, in stanga Lui. Drumul e semanat cu verdeata. Copiii se dezbraca si astern mantiile in fata lui Hristos. Apostolii il urmeaza".

La Mistra, scena din biserica Peribleptos (prima jumatate a secolului XIV) prezinta note noi : "Nu se vede orasul; langa asinul lui Hristos este pictat si asinul cel mic, de care vorbeste Evanghelia". La Pantanassa (prima jumatate a sec. XV) "reapare orasul".

Dionisie de Furna, sintetizand traditia iconografica ajunsa pana in vremea sa si calauzindu-se de textul Evangheliilor praznicului indruma: "O cetate si in afara ei un munte si Hristos sezand pe un magarus si binecuvantand, iar dinapoi apostolii si dinainte pe munte, un copac, iar in copac cativa copii ce taie ramuri cu securile si le arunca jos iar un alt copil ce se urca si priveste in jos spre Iisus; mai in jos de magarus iarasi copii, unii purtand crengute, altii inghesuindu-se, altii asternandu-si jos vesmintele, altii aruncand ramuri de palmieri sub picioarele apostolilor; iar in afara portii multime de iudei, femei si barbati, purtand in brate ori pe umeri copii ce tin la randul lor ramuri, iar altii il privesc pe Hristos de pe ziduri si de pe portile laturalnice ale cetatii."

Zugravii nostri au urmat indeaproape indrumarile Erminiei lui Dionisie din Furna urmarind si o simplificare a compozitiei prin reducerea numarului persoanelor participante la evenimentul dumnezeiesc, asa cum vedem in frescele bisericilor din secolele XV-XVI (Voronet, Dobrovat s. a.) si chiar in icoanele praznicale din catapetesmele vechilor noastre biserici sau in icoanele praznicale care se aseaza pe iconostasul obisnuit pentru inchinare in ziua praznicului.

Intrarea Domnului in Ierusalim (Floriile) - compozitia artistica si teologica a icoanei

Cateva observatii se impun pentru a sublinia din adancimea continutului teologic al icoanei Intrarii Domnului in Ierusalim.

Chipul Mantuitorului ocupa locul central al compozitiei; El sta pe asin - manzul asinei - nu calare obisnuit, cu un picior pe o parte si cu alt picior pe cealalta parte, ci cu amandoua picioarele de aceeasi parte. El este infatisat stand ca pe un tron; nu pe tronul slavei ci pe tronul smereniei, pe asin, animalul cel mai smerit socotit intotdeauna, fata de cal, simbolul stapanirii acestei lumi.

La acest inteles al sederii Mintuitorului pe asin ne conduc atat cuvintele Evangheliei luate din prooroci (Isaia 62, 11; Zaharia 9, 9): "Bucura-te foarte fiica Sionului, iata imparatul tau vine la tine drept si biruitor, smerit si calare pe asin, pe manzul asinei." (Zaharia 9, 9) , cat si textele liturgice ale slujbei praznicului.

"Pe scaun in cer si pe manz pe pamant fiind purtat, Hristoase Dumnezeule, lauda de la ingeri ai primit si cantare de la tinerii cei ce strigau: Binecuvantat esti Cel ce vii sa chemi pe Adam (Condacul praznicului).

"Si in Sfanta Cetate ai intrat cu ucenicii Tai, Sezand pe manzul asinei, ca si cum Te-ai fi purtat pe heruvimi, plinind propovaduirea proorocilor." (Stihira, glas 4, de la Laude din ziua praznicului).

Aceasta o simteau si cei ce L-au intampinat: "Vrand Tu, Doamne, sa intri in Sfanta Cetate, stalpari de copaci multimile purtau, laudandu-Te pe Tine Stapanul tuturor si vazandu-Te pe manz, Te priveau ca si cum ai fi fost pe heruvimi. Pentru aceasta strigau: Osana."

Mantuitorul, purtat de manzul asinei, se indreapta catre multimi, cu mana dreapta binecuvantand, iar in mana stanga tine volumenul inchis, simbolul Evangheliei; desi privirea se indreapta catre multimi totusi mesterul iconar nu infatiseaza fata Mantuitorului din profil, fata de noi care il privim, ci, potrivit randuielii iconografice si datorita neintrecutului sau mestesug artistic el infatiseaza fata din trei parti incat cu privirea Sa ne cuprinde si pe noi cei care stam in fata icoanei.

In unele icoane (Dobrovat) desi cu mana dreapta binecuvinteaza multimile, cu fata se indreapta inapoi, fie catre Apostoli, vrand a le spune ca din aceste multimi, care striga: "Osana", se, vor ridica si glasuri, nu peste mult timp, care, in vremea patimilor vor striga: "Rastigneste-L, rastigneste-L!", sau catre farisei, care cereau Mantuitorului sa opreasca strigatele, spunandu-le: "Daca vor tacea acestia pietrele vor striga."

In alte icoane (Voronet), Mantuitorul este infatisat stand pe asin catre noi si intors catre multimi numai cu fata, privindu-le cu sentimentul celor ce se vor intampla in timpul patimilor cand, asa cum s-a amintit mai sus, din randul multimilor vor striga: "Rastigneste-L!"

"Sederea pe manz insemna, potrivit comentarului liturgic al praznicului, intoarcerea neamurilor neinfranate de la necredinta la credinta" (Idiomela, glas 8, de la Doamne strigat-am, Vecernia de Duminica seara din saptamina Patimilor) sau Rascumparatorul nostru cel drept a sezut pe manz ca sa piarda cutezanta cea dobitoeeasca a vrajmasilor, care nu striga: "Toate lucrurile laudati-L pe Domnul si-L preainaltati in toti vecii" (Cantarea 8 din canonul Utreniei praznicului).

Mantuitorul a venit in lume sa nimiceasca pacatul, sub toate formele lui, nu numai sub cea a cutezantei, si sa aduca pe om la starea de integritate in care a fost creat, a carui menire este sa laude pe Facatorul sau, pe Dumnezeu.

"Pe manz tanar, incalecand Imparatul Tau, Sioane, Hristos a venit sa strice inselaciunea idolilor cea necuvantatoare si sa opreasca pornirea cea neoprita a tuturor neamurilor, ca toti sa cante: "Toate lucrurile laudati-L pe Domnul" (Ibidem).

Desi Mantuitorul intra in Ierusalim calare pe cel mai smerit animal, totusi multimile L-au primit ca pe un imparat, pe imparatul lui Israel; aceasta, pentru c-a insusi Duhul Sfant i-a luminat si indemnat sa inteleaga si sa marturiseasca pe imparatul lui Israel: "Prea Sfantul Duh, Cel ce a invatat pe Apostoli sa graiasca cu alte limbi straine, Acelasi a indemnat si pe tinerii evreiesti cei fara de rautate sa strige: Osana, Celui dintru inaltime; Bine este cuvantat Cel ce vine, imparatul lui Israel" (Stihirea, glas 1, de la Litia praznicului).

Multimile au strigat, marturisindu-L pe Mantuitorul ca imparatul lui Israel, deci nu la indemnul Apostolilor ci la indemnul Duhului Sfant, indemn care a putut lucra in inimile cele fara rautate. De aceea Apostolii sunt infatisati in icoana mergand in urma Mantuitorului, nedumeriti de maretia faptului dumnezeiesc: "Acestea nu le-au inteles ucenicii Lui la inceput, dar cand S-a preaslavit Iisus, atunci si-au adus aminte ca acestea erau scrise pentru El si ca acestea I le-au facut Lui" (Ioan 12, 16), ba au strigat si ei, o data cu multimile care veneau in urma cu ei: "Toata multimea ucenicilor bucurandu-se, a inceput sa laude pe Dumnezeu, cu glas tare, pentru toate minunile pe care le vazuse" (Luca 19, 37), "iar multimile care mergeau inaintea Lui si care veneau dupa El strigau zicand: Osana!" (Matei 21, 9).

"Iconarii, cel mai adesea, infatiseaza mergand in urma Mantuitorului numai ceata ucenicilor, toata sau numai doi, cum vedem nu numai in icoanele vechi ale inceputului vietii crestine, ci si in cele de mai tarziu, in secolul al XVII-lea, cum vedem intr-unul din vechile noastre manuscrise miniate."

Intrarea Domnului in Ierusalim nu este numai un fapt de cunoastere si de marturisire a Sa ca Imparat-Dumnezeu ci si un fapt de innoire a omului si o data cu el a intregii creaturi sau cunoasterea si marturisirea lui Dumnezeu este un act de innoire, iar prin starea de innoire, sau numai in aceasta stare de innoire duhovniceasca, putem sa cunoastem si sa-L marturisim pe Dumnezeu, laudandu-L.

Starea de innoire este biruinta virtutii asupra pacatului care inseamna moarte deci si reusita vietii asupra mortii, biruinta totala fiind invierea cea obsteasca. Starea de innoire fiind un lucru duhovnicesc ea se manifesta printr-o stare de bucurie care se marturiseste prin simboluri sau semne masteriale purtatoare de simboluri ale unei stari spirituale-duhovnioesti, in cazul de fata stalparile sau ramurile de finic pline de seva primaverii pe care multimile le purtau in maini si strigau cu glas de bucurie: "Osana!"

Comentarul liturgic este limpede: "Pruncii semnele biruintei purtand, Tie, Biruitorului mortii, strigam: Osana!" (Troparul praznicului).

Innoirea are ca treapta premergatoare inlaturarea patimilor cu rugaciuni luminatoare si tinand ramuri de virtuti sa ne sarguim a intampina pe Hristos, pe care-L asteptam sa incalece pe manz "si gatindu-Se spre patimi, ca sa ne mantuiasca pe noi" (Tropar de la Pesna 9 de la Utrenia de Marti in Saptamana Patimilor).

"Curatindu-ne sufletele, sa laudam pe Hristos prin credinta, cu ramuri intelegatoare, ca si pruncii, strigand cu glas mare Stapanului: "Bine esti cuvantat!" (Sedelna, glas 4, dupa a doua stihologie de la slujba Utreniei praznicului).

"Si muntii, adica neamurile cele potrivnice, cu inimile impietrite, de fata Ta s-au veselit, cantandu-Ti Tie cantare de biruinta" (Tropar Pesna 1, de la slujba Praznicului), iar El venind in Ierusalim, spre Patima cea de buna voie, poporul cel ce sedea intru intuneric si in umbra mortii, luand semnele biruintei, adica ramuri de copaci si stalpari de finic, mai inainte inchipuind invierea, L-au intampinat." (Rugaciunea binecuvantarii salciilor).

Innoirea duhovniceasca este parga invierii noastre cea de obste, simbolizata prin ramurile de copaci si stalparile de finic si aratata mai inainte prin invierea lui Lazar: "Invierea cea de obste mai inainte de Patima Ta incredintand-o, Hristoase Dumnezeule, pe Lazar din morti l-ai sculat. Pentru aceasta si noi ca pruncii semnele biruintei purtand, Tie, Biruitorul mortii, strigam: Osana!" (Troparul praznicului).

Starea noastra de innoire adusa prin intruparea Fiului lui Dumnezeu si impartasita si in faptul Intrarii in Ierusalim se pastreaza si creste prin faptele cele bune, prin virtuti, vorbind in general, care sunt ca si stalparile cu care multimile au intampinat pe Domnul.

"Sa ne veselim aducand lui Hristos si noi acum, ca pruncii aceia, stalpari de virtuti; sa-I intindem haine de fapte dumnezeiesti si cu taina sa-L primim in suflete"; "Stalpari de fapte bune, sa aducem fratilor, lui Hristos Dumnezeu." (Stihiri, glas 6, de la Doamne strigat-am, de la Vecernia mica a praznicului). "Sa aducem stalpari de intelepciune."; "Sa pregatim virtutile ca niste ramuri si ca niste stalpari, spre intampinarea imparatului." (Tropar, Pesna 8, de la Tricantarea din Joia Saptamanii Floriilor).

Pentru a sublinia starea de innoire duhovniceasca impartasita de Mantuitorul prin dumnezeiescul fapt al Intrarii in Ierusalim, iconarul teolog infatiseaza hainele asternute in calea Mantuitorului peste care El trebuia sa treaca in culoarea alba, simbolul curatiei sufletului ("Spala-ma-vei si mai vartos decat zapada ma voi albi", Psalmul 50), chiar si asinul este infatisat in alb, aratand prin aceasta ca si firea nerationala s-a impartasit de o stare de innoire, ca o parga, o data cu cea a omului (Romani 8, 21).

Prezenta copiilor este permanenta in icoana praznicului, unul sau doi suiti in copac, finic, pentru a taia ramurile necesare iar unul inaintea asinului aranjand hainele si stalparile puse pe cale pentru a calca pe ele Mantuitorul, Care sta pe asin. Copiii sunt simbolul nevinovatiei si al curatiei sufletesti care desi datorita varstei lor nu pot sa faca prea multe dar aduc lauda lui Dumnezeu, mai mult decat cei inaintati cu varsta anilor dar garboviti de povara pacatelor, a impietririi inimilor.

Prezenta si fapta lor au fost spuse mai dinainte de prooroci cu privire la Intrarea Domnului in Ierusalim (Psalmul 8, 3). Acestia au intampinat cu strigate pe Mantuitorul la intrarea in Cetate, desi Evangheliile nu mentioneaza; se intelege de la sine ca de la o asemenea adunare ei nu puteau lipsi si, mai ales ei, copiii, prezenti ca in toate imprejurarile de acest fel, ei au strigat si dupa ce Mantuitorul a intrat in Ierusalim si apoi in templu; strigatele lor nevinovate, sincere au facut insa pe arhierei si carturari sa se manie si sa reproseze Mantuitorului (Matei 21, 15).

Asinul care poarta pe Mantuitorul paseste mancand din ramurile de copaci asternute de multimi. Zugravul-teolog a infatisat in acest fel asinul pentru a arata ca intrarea Mantuitorului in Ierusalim, triumfala, se face nu ca a oamenilor veacului vrednici de o asemenea intrare, calari pe cai; Mantuitorul foloseste asinul, cel mai umil animal, si acesta, pasind in toata voia lui, biruit de fragezimea ramurilor de copaci si nu este nici macar condus de cineva pentru a da faptului un aspect de intrare triumfala, solemna; nu era nevoie de aceasta pentru ca cei care au iesit in intampinarea imparatului lui Israel nu erau manati de maretia din afara a faptului, care lipsea cu totul, ci multimile erau manate, sa intampine cu bucurie, de Duhul Sfant, Care stapanea in acel moment inimile lor, ale celor fara rautate: "Multimea cea fara rautate, firea care inca era prunceasca, cu dumnezeiasca cuviinta Te-a laudat pe Tine Imparate al lui Israel si al ingerilor. Cu stalpari de finic si cu ramuri, Hristoase Te-a laudat multimea si a strigat: "Bine esti cuvantat!" (Pesna 7 slujba praznicului).

Compozitia icoanei, cortegiul faptului, se desfasoara nu cum ne-am fi asteptat, realist, pe orizontala ci pe verticala; chiar si acolo unde orizontala este mai intinsa, nu cu mult decat verticala, se desfasoara tot intr-un cadru pe un plan adunat, cu o tendinta de inaltare; aceasta pentru a sugera ideea si invatatura teologica a faptului dumnezeiesc de coborare a lui Dumnezeu la om, la oameni, "ca toti sa fie una" si sa-i ridice din adancul pacatului la inaltimea imparatiei celei ceresti.

"Sioane, munte Sfant al lui Dumnezeu si Ierusalime, ridica-ti ochii tai imprejur si vezi pe fiii tai adunati intru tine; ca iata au venit de departe sa se inchine imparatului Tau. Pace spre Israel si mantuire neamurilor" (Pesna 5, Utrenia praznicului).

"Multimea cea de Dumnezeu aleasa a sfintilor sihastri, impreuna cu poporul, adunati-va sa intampinati cu stalpari pe Hristos, strigand: "Bine esti cuvantat!" (Stihira, glas 4, la Doamne strigat-am de la Vecernia de joi seara pentru Vinerea Saptamanii Floriilor).

"Doi sfinti apostoli, care Te stiau pe Tine, Hristoase, ca esti Unul din Treime, au fost trimisi acum de Tine ca sa aduca manzul, fiul asinei, precum scrie; pe care smerindu-Te ai sezut. Indura-Te ca sa gasesti cu voia Ta sederea intru inaltime a tuturor celor ce Te iubesc pe Tine." (Ibidem)

Arhitectura cladirilor Cetatii Ierusalimului ca si muntele, se desfasoara pe verticala; muntele este infatisat cu piscuri abrupte, foarte inalt pentru a sugera ideea de inaltare spre cele inalte, de innoire si bucurie a intregii lumi: "Sa vesteasca veselie mare pentru mila; dealuri si toti muntii si lemnele dumbravii sa salte." (Pesna 4 de la slujba Praznicului)

Numarul multimilor care au intampinat pe Mantuitorul este redus la minimum cuprinzand totusi toate starile sociale si varstele: copii si varstnici, femei si barbati, fariseii si carturarii, infatisand pe fiecare cu starea sa sufleteasca cu care a participat la dumnezeiescul fapt al intrarii Domnului in Ierusalim; este geniul artei icoanei si invatatura Bisericii Ortodoxe privind teologia sa vizuala cu aceeasi sobrietate pe care o vedem si in Sfinita Scriptura, mai ales in Sfanta Evanghelie.

Intrarea Domnului in Ierusalim - Duminica Floriilor

Intrarea Domnului in Ierusalim, petrecandu-se a doua zi, dupa Sambata, in ziua cea dintai a saptamanii, Duminica, aceasta Duminica este numita in cartile de slujba Duminica Stalparilor, pentru ca Mantuitorul a fost intampinat cu stalpari, ramuri de finic si alti copaci existenti in Tara Sfanta.

Poporul nostru dreptcredincios numeste de obicei aceasta Duminica, si este mentionata inca din vechime si in cartile de slujba, Duminica Floriilor sau Floriile. Niciodata in vorbirea obisnuita poporul nostru nu zice Duminica Stalparilor.

Potrivit rainduielii liturgice, in aceasta zi suint aduse la biserica ramuri de salcie care la timpul sau suint binecuvaintate printr-o rugaciune speciala si apoi impartite credinciosilor pe care le tin in mana in timpul slujbei si apoi le iau cu ei acasa, ca cele care sunt impartasite de binecuvantarea praznicului si le pastreaza, folosindu-le pentru nevoile duhovnicesti ale familiei si cuprinsului gospodariei (Simeon Florea Marian)

Smicelele, ramurile de salcie aduse in Duminica Floriilor, sunt in stare de vegetatie inaintata, cu acei "mitisori" care sunt, din punct de vedere botanic, florile lor deci salcia este inflorita, semn sigur al venirii primaverii, cand intreaga fire amortita in timpul iernii incepe sa revina la viata, sa invie. Deci aducand in Duminica Stalparilor ramuri de salcie inflorita zicem ca de aici poporul nostru a dat Duminicii Stalparilor denumirea de Duminica Floriilor.

Mai este si o alta explicatie, potrivit careia denumirea de sarbatoarea Floriilor, data Duminicii Stalparilor, intrarii Domnului in Ierusalim, vine de la o sarbatoare a romanilor, Floralia, adica sarbatoarea inchinata florilor sau zeitei florilor, sarbatoare care avea loc, cum era si firesc, la inceput de primavara cand incepeau sa infloreasca pomii si iarba campului.

Imbisericirea unei asemenea sarbatori era un lucru obisnuit in viata stramosilor nostri care au imbratisat crestinismul nu numai in timpul apostolic, cel mai devreme, dar si cu cea mai mare usurinta de asimilare ca cei care aveau o credinta aproape monoteista, adica henoteista, cum bine se stie.

Crestinismul nostru a increstinat "colindele" si mai ales sarbatorile pagane inchinate soarelui, ingloband aceasta sarbatoare celei a "Soarelui dreptatii", lui Hristos Dumnezeu, indeosebi Nasterii Domnului; aceasta sarbatoare pagana nu era in religia nerevelata altceva decit o, instrainare a inchinarii primilor oameni Facatorului cerului si al pamantului, Celui care a facut luminatori pe taria cerului in ziua a patra, inchinare prin care, ca urmare a pacatului, omul a cinstit faptura in locul Facatorului ei (Romani 2, 25).

Desi florile salciei nu sunt atat de atragatoare sau prea parfumate fata de multe altele, totusi poporul nostru care foloseste ramurile de salcie inflorita in Duminica Stalparilor a numit sarbatoarea, Duminica Floriilor sau simplu Floriile, aceasta pentru a exprima bucuria mare a sarbatorii pe oare o traieste si mai ales mesajul teologic-biserioesc al sarbatorii: innoirea, invierea pe care nu poate sa o simbolizeze si exprima in chipul cel mai plenar decat floarea.

Firea omului pamantului nostru stramosesc, firea florei tarii noastre clocoteste in chip tainic si izbucneste in chip vadit de bucuria primaverii, atat a celei a firii nerationale cat si mai ales a firii rationale, a omului, fiul credincios al Bisericii mosilor si stramosilor nostri.

In aceasta zi de Florii numarul mare de credinciosi, si in zilele care urmeaza, se innoieste si se umple de nemarginita bucurie prin Sfanta Taina a Spovedaniei si apoi a Cuminecaturii, precum bucuria Intampinarii Domnului cand a intrat in Ierusalim a fost prelungita si dupa intrarea Sa in Sfanta Cetate, in Templu, prin glasul copiilor care strigau: "Osana", asa si bucuria Floriilor, a Intrarii Domnului in Ierusalim este prelungita deci in zilele urmatoare primind pe Domnul Euharistie in trupurile si sufletele lor curatite prin Sfanta Taina a Spovedaniei.

Daca icoana Intrarii Domnului in Ierusalim plasticizeaza, infatiseaza, in linii si culori, faptul dumnezeiesc descris de cuvintele Evangheliei, intiparind deci mai limpede chipul si mesajul praznicului, denumirea de Florii vine sa imbogateasca si sa sublinieze intelesul adanc duhovnicesc al faptului dumnezeiesc si la care facem partasa si firea lumii florale, a florei pamantului nostru stramosesc.

Suntem singurii care facem partasa sarbatorii flora sub chipul ei plenar: in starea de inflorire. In toate Bisericile crestine sarbatoarea Intrarii Domnului in Ierusalim se numeste simplu Duminica Stalparilor. Intelegem si de aici mesajul icoanei, acela de a infatisa chipul lumii innoite; orice sarbatoare imparateasca - praznic imparatesc - este un fapt duhovnicesc de innoire, de restaurare, de intoarcere a chipului lumii la "frumusetea cea dintai", prin harul lui Dumnezeu adus de intruparea Sa.

Starea noastra de innoire cu care vom fi imbracati la invierea obsteasca este infatisata de textul liturgic din Saptamana Floriilor si sub chipul infloririi: "Ca in locul acestor rani trupesti de acum, striga sfintii mucenici, imbracaminte luminata va inflori noua la inviere" (Stihira, glas 5, de la Stihoavna Utreniei de Joi din Saptamana Floriilor), inflorirea fiind starea plenara a frumusetii si a bucuriei lumii.

Termenul este foarte des folosit de imnografii Bisericii, termen fata de care poporul nostru a fost foarte receptiv folosindu-l, cum vedem, cu dreapta socoteala si cu adanc simt teologic si in denumirea praznicului Intrarii Domnului in Ierusalim - Floriile.

+ Pimen Suceveanul

Bunavestire, sarbatoarea primaverii si a vietii: Traditii si obiceiuri romanesti de Blagovestenie!

DUMNEZEU SA VA BINECUVANTEZE! SA VA FIE ASCULTATE RUGACIUNILE!

Duminica, 25 martie, in calendarul crestin ortodox, este sarbatorita Bunavestirea, o sarbatoarea importanta si draga multora dintre romani. Ziua in care Maica Domnului a fost instiintata de arhanghelul Gavriil ca il va purta in pantecele sale pe fiul Domnului este considerata a fi o zi sfanta si este cinstita ca atare. In mentalul si credinta populara romaneasca, exista insa o sumedenie de obiceiuri si traditii legate de aceasta sarbatoare autohtona. Traditiile si obiceiurile sunt atat de frumoase, atat de romanesti, atat de stravechi, cu atat de mult iz stramosesc, atat de putin cunoscute unele, incat trebuie sa le scoatem la lumina si sa le dam mai departe. (Foto fr si main: morning_rumtea)
Sarbatoarea de Bunavestire mai este cunoscuta si sub denumirea de Blogovestenie ( Blago Vesti), cuvant ce este de origine slava. Este o sarbatoare ce descrie venirea fizica a primaverii si blagoslovirea naturii si a pamantului, dar si renasterea ciclica a naturii. Este ziua in care firul de iarba se dezleaga si incepe sa creasca, este ziua in care pamantul si mustele se dezamortesc, este ziua intoarcerii pasarilor calatoare.


Ziua Cucului: Bunavestirea, ziua in care pasarile vorbesc despre viata, primavara, despre oameni


In esenta sa, Bunavestire este o sarbatoare asociata indeosebi pasarilor si de aceea i se mai spune si Ziua Pasarilor. Se spune ca pasarile se intorc in aceasta zi de primavara spre casele lor, purtand pe aripile lor speranta, primavara, dorul de reintoarcere. In unele zone ale tarii, exista credinta ca pasarile care se intorc in aceasta zi sunt intrupari ale sufletelor stramosilor.


Intr-o zi atat de speciala, pasarile au si ele dezlegare de la cel care le-a creat, limba fiindu-le dezlegata. Cucul prezinta si el o importanta deosebita in geneza sarbatorii Bunavestirii, primul sau cantat fiind asociat echinoctiului de primavara, iar ultimul sau cantat de solsitiul de vara. Doar in aceasta zi, de Bunavestire, cucul, despre care se crede ca in timpul frigului si al iernii devine uliu, redevine la loc cuc si incepe sa cante. Harul cantatului ii este dat pana de sarbatoarea Sanzienelor sau a Sfantului Petru cand devine iarasi uliu (Amutitul Cucului). Dar Cucul este cu siguranta o pasare speciala si nu degeaba in unele regiuni ale tarii, Bunavestire mai este cunoscuta si ca Ziua Cucului… Harul cantatului ii este dat inapoi la urmatoarea sarbatoare a Blagovesteniei.


In cultura romaneasca populara, exista o sumedenie de superstitii legate de cantatul cucului, aceasta pasare arhaica mitica. Se spune ca daca ii auzi cantatul in ziua de Bunavestire, este indicat sa porti straie curate, sa fii primenit si sa ai asupra ta o moneda. Vei avea parte de toate aceste lucruri pe tot parcursul anului.
In plus, Cucul este perceput in mentalitatea arhaica romaneasca drept un mesager catre om, el anuntand vesti importante in existenta unui om. Tot cucul este cel care anunta trecerea catre vara. Daca auzi cucul cantand in aceasta zi dinspre partea dreapta, este semn bun si este considerat ca aducand vesti buni. Daca in schimb, il auzi venind din partea stanga sau din spate, inseamna ca vesti proaste vei primi in curand. Conform unei alte superstitii romanesti, daca auzi cucul cantand pentru prima oara in acel an tomcai de Bunavestire, trebuie sa numeri de cate ori canta. Conform superstitiei, acestia sunt anii pe care ii mai ai de trait. Tot in credinta populara romaneasca, se crede ca de Bunavestire berzele se reintorc la vechile lor cuiburi, iar randunelele revin pentru a construi altele.


Traditii, obiceiuri si superstitii legate de sarbatoarea Bunavestirii


In calendarul crestin ortodox, Bunavestire este o zi a Postului Pastelui cu dezlegare la peste. In credinta populara, a manca peste in aceasta zi inseamna ca o sa ai parte de sanatate pe tot parcursul anului.
Sunt anumite sate romanesti in care fetele tinere inca obisnuiesc sa puna grau la incoltit in strachini de lut in ziua de Bunavestire, invocand totodata ploile, fertilitatea, abundenta, milostenia divina. In cazul in care boabele incoltesc si firicele verzi de grau incep sa se inalte inseamna ca primamavara si-a intrat deplin in drepturi si ca recoltele ei vor fi semnificative.


In ziua de Bunavestire, satenii isi pot ara pamanturile, insa nu este indicat sa le si semene daca nu vor ca pasarile cerului sa se napusteasca asupra boabelor de pe spice.


Bunavestire este o sarbatoare legata si de fertilitate si in aceasta zi pomii sunt invocati sa rodeasca, ori in caz contrar sunt amenintati cu taierea.


Totodata, vremea din ziua de Bunavestire prefigureaza vremea de Pasti sau starea de a fi a anului in curs. Daca va fi vremea calduta si insorita, anul in curs va fi unul bun. Belsug si bogatie se anunta in anul respectiv daca de Bunavestire natura se afla in frunza verde.


Bunavestire este si o zi care trebuie tinuta in pace si liniste, iar cearta si galcevile intre oameni nu isi au rostul in aceasta zi sfanta. Este bine si crestinesc sa te tii departe de certuri. Se considera a fi pacat si poti atrage astfel relele asupra ta. De asemenea, tot conform credintei populare romanesti, fereste-te sa pui closti tocmai in ziua de Bunavestire, sa atingi ouale sau sa cauti gainile, gastele, ratele de oua. Se spune ca puii fie ies strambi, fie se imbolnavesc.


Noaptea Focurilor, noaptea in care ingerii se apropie de pamant…


Unul din cel mai des intalnit obicei de Bunavestire, dar poate si cel mai frumos este obiceiul aprinderii focului. Este un ritual care in zonele Maramuresului este cunoscut sub numele de Noaptea Focurilor. In gradini sau in afara casei, se aprinde un foc mare, langa care se asaza paine, sare si apa pentru ingeri. Apa este pentru a potoli setea ingerilor, painea si sarea sunt menite sa potoleasca foamea ingerilor, iar focul este pentru a-i incalzi. Ulterior, dupa ce focul este stins, painea se imparte de pomana. In unele zone, painea si sarea se lasa in pragul usii pentru ca ingerii sa vina sa le ia. In acelasi timp, despre foc se spune ca are rol purificator, dar si abilitatea de a dezmorti livezile si pamantul.


In unele sate, exista traditia de a afuma usor grinzile caselor si unele lucruri pentru a feri acea casa de blesteme si vrajitorii, dar si pentru a tine la distanta gandurile negre.


O duminica linistita!

Iata ce ne spune ...
Pr. prof. dr. Mihail Milea, Biserica „Sfântul Sava", din Buzău
 
Buna Vestire. Ce înseamnă această sărbătoare pentru creştini? Ce rol are Fecioara Maria în această sărbătoare?

Buna Vestirea este începutul sfintelor sărbători în Ortodoxie. Fără de această veste bună, că Iisus Hristos se naşte din Sfânta Fecioară Maria, prin puterea Sfântului Duh, nu am fi avut sărbătorile de Crăciun, Bobotează, Învierea, Înălţarea şi nici un alt praznic bisericesc. Buna Vestire a fost momentul cel mai aşteptat din istoria umană. În această zi sfântă s-au împlinit toate profeţiile mesianice, scoţând în evidenţă faptul că Sfânta Scriptură este o carte adevărată şi că tot ce s-a scris despre întruparea Mântuitorului Hristos este adevărat. Buna Vestire scoate în evidenţă, pe de o parte, rolul pe care îl au îngerii lui Dumnezeu, de a transmite mesaje foarte importante pentru mântuirea noastră, iar pe de altă parte, ce misiune sfântă, deosebită are Fecioara Maria, de a deveni scară cerească, potir ales, în care să coboare Fiul lui Dumnezeu pe pământ, la noi, oamenii. Buna Vestire este în sine o ştire, o veste, un cuvânt bun transmis de sus pentru noi pământenii. Deşi eram foarte păcătoşi, Dumnezeu ne-a transmis prin îngerul Gavriil o veste bună, ne-a dat de ştire că ne iubeşte mult şi că s-a hotărât să ni-L trimită pe Însuşi Fiul Său, Iisus Hristos ca să se jertfească pentru fiecare din noi oamenii (In. 3, 16). Această veste bună ne-a bucurat pe toţi. Prin Buna Vestire, noi am primit încredere în bunătatea lui Dumnezeu, ne-am convins şi mai mult că El este Iubirea întrupată şi că dragostea Lui e fără de margini. Buna Vestire este izvorul bucuriei veşnice. Primele cuvinte adresate de înger Maicii Domnului au fost: "Bucură-te cea plină de har, Marie, Domnul este cu tine". A fi în Dumnezeu, cu Dumnezeu şi pentru Dumnezeu este izvorul bucuriei celei adevărate. În Fecioara Maria a coborât Însuşi Dumnezeu "în carne şi oase", El a luat trup omenesc prin puterea Sfântului Duh care a umbrit-o pe Maica Domnului. De la Buna Vestire noi ne adresăm Maicii Domnului cu titulatura de "Născătoare de Dumnezeu". Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu există dintotdeauna, El e din veşnicie. Nu a existat nici măcar o clipă fără de existenţa Mântuitorului. Fecioara Maria nu L-a făcut pe Dumnezeu, ci ea L-a născut pe Iisus Hristos care este "Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat".

Cu alte cuvinte, Pruncul Iisus născut din Fecioara Maria nu este un copil obişnuit, nu s-a născut după legile firii umane, ci avem de-a face cu o mare minune, pe care numai Dumnezeu o poate înfăptui. Iată de ce Buna Vestirea este bucurie tainică, sfântă şi veşnică! Bucuria ne-o dă Maica Domnului care ni-L aduce foarte aproape pe Dumnezeu, ni-L introduce chiar în inima noastră, ca să putem exclama ca şi Sfântul Apostol Pavel: "Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine" (Gal. 2, 20). Buna Vestirea ne aduce această mare bucurie că Dumnezeu este cu noi şi pentru noi oamenii. Buna Vestire ne transmite un mesaj clar: cine nu cinsteşte pe Maica Domnului, acela de fapt nu-L cinsteşte nici pe Mântuitorul Hristos.

Cum putem fi noi, astăzi, în spiritul acestei sărbători?

Astăzi, aproape toată mass-media este axată pe a transmite doar ştiri negative, pline de violenţă, de ură şi pesimism. A dispărut frumosul, binele, iubirea. Iată de ce avem mare nevoie de această mare sărbătoare, de Buna Vestire, pentru a ne bucura, a trăi în sfera bucuriei sfinte şi a transmite celor din jurul nostru o stare de bucurie. Să gândim pozitiv, să avem nădejde şi de vremuri mai bune prin harul lui Dumnezeu. Lumea se va schimba în bine prin noi. Dacă noi devenim mai buni şi lumea va deveni mai bună. Buna Vestire este sărbătoarea Maicii Domnului care se uneşte cu Biserica lui Hristos. Această sărbătoare ne îndeamnă pe toţi ca să ne bucurăm unii pe alţii cu veşti bune, care să producă bucurie sufletească. A folosi cuvinte potrivite, a binevesti lucruri minunate, a vorbi de bine pe cei din jur înseamnă a fi cu adevărat în duhul acestei sărbători sfinte. (Eugenia Golub)

OVIDENIA

Potrivit credinţei ortodoxe, în ziua de Ovidenii (21 noiembrie) este sărbătoarea Intrării în Templu a Fecioarei Maria, prilej de praznic.

Apreciată drept una dintre cele mai mari sărbători ale creştinilor ortodocşi, ziua de Ovidenii deschide porţile iernii şi are şi rol de predicţie. Dacă afară este frumos şi senin, anul viitor va fi secetos, dacă plouă şi este frig, anul viitor va fi ploios şi cu multe boli. Ca orice sărbătoare, Ovidenia prilejuieşte şi anumite practici în tradiţia populară. În noaptea premergătoare acestei zile se pune apă într-o strachină, de care se lipeşte o lumânare aprinsă. De cu seară, oamenii fac o sută de mătănii, la miezul nopţii o altă sută şi în zorii zilei alta, apoi se spală cu apă din strachină pentru sănătatea trupului şi pentru ferirea de răutăţile omeneşti.


Ovidenia este o sărbătoare a luminii, care sparge întunericul morţii. În această zi se dă de pomană lumina de veci, lumânarea care nu se va stinge niciodată pe lumea cealaltă. Se aprind lumânări pentru morţi, în special pentru cei la capătul cărora nu s-a aflat nimeni când au plecat spre cele veşnice. Tradiţia spune că pentru cei care au murit fără lumânare şi care nu şi-au aflat liniştea sufletului trebuie duse la biserica lumânări cam cât „statul omului”, care vor arde toată noaptea lângă altar şi vor lumina calea celor care au plecat spre lumea cealaltă.

Din această zi încep a se unge cu usturoi ferestrele şi uşile, ca să nu se lipească de casă farmecele, căci de la Ovidenii îşi încep lucrarea şi vrăjitoarele. Importanţa acestei sărbători este foarte mare şi în această zi nimeni nu trebuie să muncească. De la Ovidenii şi până la Sfântul Gheorghe, femeile nu mai au voie să bată rufele la râu cu maiul, pentru că pe cei înecaţi, Maica Domnului nu-i poate scoate cu volocul ce-l face din fuiorul de la Bobotează. Când femeile bat rufele în aceastî perioadă, cei înecaţi se duc tot mai la fundul apei. La Ovidenii se deschid porţile iernii şi dacă ninge în această zi, va fi un semn că iarna va fi grea.

În Moldova s-a păstrat încă obiceiul ca în ziua de Ovidenii să se prepare celebrele vărzări (plăcinte cu varză) şi poalele-n brâu umplute cu dovleac.



In popor nu este sărbătoare căreia să nu-i fie asociate tot felul de obiceiuri. Despre Ovidenii (21 noiembrie) se spune că deschid porţile iernii, ziua avînd şi rol de predicţie. Dacă afară e frumos şi senin, anul viitor va fi secetos, dacă plouă şi e frig, anul viitor va fi ploios şi cu epidemii.

Ca orice sărbătoare, Ovidenia prilejuieşte şi anumite practici în tradiţia populară. În noaptea premergătoare acestei zile se pune apă într-o strachină, de care se lipeşte o lumînare aprinsă. De cu seară, oamenii fac o sută de mătănii, la miezul nopţii altă sută şi în zorii zilei alta, apoi se spală cu apa din strachină pentru sănătatea trupului şi pentru ferirea de răutăţile omeneşti.

Potrivit credinţei ortodoxe, în ziua de Ovidenii este sărbătoarea Intrării în Templu a Fecioarei Maria, prilej de praznic. Şi pentru că este Postul Crăciunului, mîncarea trebuie să fie de "sec", aşa că femeile dau de pomană plăcinte umplute cu varză sau cu dovleac turcesc, alături de peşte.


Ca şi la Crăciun, se deschide cerul şi vitele vorbesc. Din aceasta zi încep a se unge cu usturoi ferestrele şi uşile, ca să nu se lipească de casă farmecele, căci de la Ovidenii îşi încep lucrarea şi vrăjitoarele.

Ziua intrarii in biserica a Fecioarei Maria (21 noiembrie), numita Ovidenia, Obrejenia sau Vovidenia, corespunde in calendarul popular cu celebrarea unei naprasnice divinitati a lupilor, Filipul cel Schiop sau Filipul cel Mare.

Despre cel mai mare dintre Filipi se spune ca ar fi fost schiopatat de Dumnezeu pentru ca s-a abatut de la dreapta credinta. In jurul acestuia circula mai multe legende.

Ovidenia este socotita in popor drept zi magica caci acum se deschid cerurile si cei neprihaniti cu duhul pot intelege graiul animalelor.
La sate, ziua este tinuta cu sfintenie si smerenie pentru a avea belsug in casa si spor in hambare.

O trasatura caracteristica a acestei sarbatori este metafora luminii, prezenta in legende, credinte si superstitii. Asadar, Ovidenia se mai tine pentru ochi, pentru vedere. In acest scop, unii oameni sfintesc in aceasta zi cate un fuior (sau un stergar), cu ajutorul caruia la nevoie se sterg pe ochi, cu apa.

De asemenea, se aprind lumanari si se da de pomana pentru sufletul celor morti fara lumanare la capatai, morti in intuneric, ca sa aiba si ei pe lumea cealalta calea luminata. In unele zone, femeile obisnuiesc sa puna la icoane un vas cu apa si sa aprinda o lumanare, apa respectiva fiind mai apoi buna de leac in diverse boli.

Deoarece se crede ca de Ovidenie strigoii umbla fara opreliste, se ung cu usturoi ferestrele si usile. Tot in aceasta zi se fac si previziuni meteorologice: daca este senin, soare, vara va fi secetoasa; daca ninge, va fi iarna grea.

In noaptea de Ovidenie se fac farmece si descantece. Lumanarea de Ovidenie o pot folosi fetele nemaritate cu ajutorul careia privesc in fantana ca sa-si vada ursitul.

Intr-una din lucrarile sale, Ion Ghinoiu spune ca "Ovidenia, impreuna cu Filipii de Toamna, Noaptea Strigoilor, Santandrei, Sannicoara formeaza in perioada 13 noiembrie - 6 decembrie un scenariu ritual de renovare a timpului, probabil Anul Nou Dacic".
Şi pentru că este Postul Crăciunului, mâncarea trebuie să fie de „sec”, aşa că femeile dau de pomană plăcinte umplute cu varză sau cu dovleac turcesc, alături de peşte.

Inaltarea Sfintei Cruci - 14 Spetembrie

Crestinii ortodocsi sarbatoresc pe 14 septembrie Inaltarea Sfintei Cruci, cea mai veche sarbatoare ortodoxa inchinata cinstirii lemnului sfant. In aceasta zi este sarbatorita amintirea a doua evenimente deosebite din istoria Sfintei Cruci.


Este vorba, in primul rand, de aflarea Crucii pe care a fost rastignit Mantuitorul si inaltarea ei solemna in fata poporului de episcopul Macarie al Ierusalimului, in ziua de 14 septembrie a anului 335. Mai este rememorata, de asemenea, aducerea Sfintei Cruci de la persii pagani, in anul 629, in vremea imparatului bizantin Heraclius, care a depus-o cu mare cinste in biserica Sfantului Mormant (a Sfintei Cruci) din Ierusalim.
Aceasta sarbatoare a luat fiinta, potrivit unei cronici anonime, in anul 335. In ziua de 13 septembrie, a avut loc sfintirea bisericii construite de imparatul Constantin cel Mare deasupra mormantului Domnului.
Pe data de 14 septembrie, episcopul Macarie al Ierusalimului a aratat pentru prima data, de pe amvonul bisericii, sfantul lemn al Crucii pe care a fost rastignit Hristos. De atunci, a ramas definitiv ziua de 14 septembrie ca sarbatoare a "Inaltarii" sau "Aratarii" Sfintei Cruci.
La inceput, sarbatoarea avea un caracter local si era celebrata numai la Ierusalim, unde se pastra lemnul Crucii Rastignirii, de la descoperirea lui pana la 634, cand a fost dus la Constantinopol. Procesiunea solemna prin care se cinstea, odinioara, Sfanta Cruce in Cetatea Sfanta, s-a pastrat acolo pana astazi. Cu timpul, sarbatoarea s-a extins si in Constantinopol (secolul V), unde ceremonialul ei a primit o noua stralucire si dezvoltare, mai ales din sec. VII, cand Sfantul Lemn a fost adus de la Ierusalim la Constantinopol. In calendarul roman, sarbatoarea Inaltarii Sfintei Cruci a fost introdusa de papa Serghie I (687-701).
Inaltarea Sfintei Cruci se serbeaza cu post, pentru ca ea ne aduce aminte de patimile si moartea Mantuitorului.

Semnul Sfintei Cruci

Crucea, semnul cel mai de seama al crestinismului, a inceput a fi cinstita mai ales din secolul IV, inca din timpul vietii Sfintilor Imparati Constantin si Elena. Spre cinstirea ei sarbatoreasca au fost randuite, in afara zilei de 14 septembrie, alte 3 date de peste an: duminica a treia din Postul Mare, ziua de 7 mai si ziua de 1 august. Semnul Sfintei Cruci a devenit, de atunci, o marca a crestinului.
Crestinul se insemneaza cu acest semn impreunand primele trei degete ale mainii drepte, iar celelalte doua lipindu-le de podul palmei. Varful celor trei degete unite le duce la frunte, la piept, pe umarul drept si pe cel stang, rostind in acelasi timp: in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, amin. Cand zice "in numele Tatalui", se insemneaza la frunte; cand zice "si al Fiului", se insemneaza la piept; cand zice "si al Sfantului Duh", se insemneaza pe umarul drept si apoi pe cel stang, incheind cu "Amin".
Savarsit astfel, se poate spune ca semnul crucii concentreaza in el esenta credintei, "este oarecum o invatatura pe scurt a legii crestine". Prin acest semn, crestinul primeste intr-un mod tainic puterea lui Hristos cu care El a biruit moartea, ca si el sa poata birui patimile. Se simte totdeauna intarit, pazit de cel rau prin acest semn, dupa cum si canta Biserica: "Doamne, arma asupra diavolului, crucea Ta o ai dat noua"; se simte tot mai mult partas Duhului crucii lui Hristos, innoirii prin ea ca o arvuna a Invierii si indemnat sa iubeasca si el cu iubirea lui Hristos.
Pecetluirea cu acest semn in Biserica incepe inca din pruncie. La a opta zi dupa nastere, cand in legea veche se facea taierea imprejur, acum preotul merge si binecuvanteaza pruncul in chipul crucii, rostind asupra lui: "Sa se insemneze Doamne lumina fetei Tale peste robul Tau acesta si sa se insemneze crucea Unuia-Nascut Fiului Tau in inima si in cugetul lui". La Botez si indeosebi la ungerea cu Sfantul Mir se insemneaza toate simturile si incheieturile, rostindu-se : "Pecetea darului Sfantului Duh".
In chipul crucii preotul binecuvanteaza credinciosii; cu crucea incepe savarsirea Sfintelor Taine, sfinteste darurile aduse la Altar, apa s.a. Si tot crucea sta pe Altar, precum si deasupra Sfintelor locasuri, cele mai multe fiind zidite in forma ei. Crucea se zugraveste pe sfintele vase, pe vesminte, pe cartile de cult; se vede ridicata la unele raspantii de drumuri, se aseaza la capataiul celor adormiti intru nadejdea Invierii si a vietii vesnice. Cuprinde astfel intreg orizontul vietii crestine, este semnul prin definitie al crestinului drept-credincios si aceasta pentru ca esential e semnul iubirii.

Ce se spune in popor despre aceasta zi

Crucea e arma cea mai puternica a Domnului Hristos si a omului. Prin cruce s-a sfintit, s-a blagoslovit pamantul; prin crucea ferestrei s-a sfintit casa, prin cruce se sfinteste in fiecare zi omul, facandu-si semnul ei, si tot crucea ajuta la orice imprejurare. In aceasta zi la biserici se fac praznice si se dau de pomana ulcele noi, pline cu apa curata, miere sau mied, impodobite cu fir rosu la toarta si acoperite cu un colacel sau un covrig si o lumanare. Acestea se impart in special la casele cu copii. Acolo unde nu sunt copii, se dau cani sau vase mai mari.
Se spune ca de Ziua Crucii se inchide pamantul. Pana de Alexii (17 martie), ganganiile si taratoarele vor ramane pe pamant iar serpii se aduna pe un varf de munte sau intr-un alunis. Aceia care au muscat un om nu mai au voie sa intre in pamant - sunt condamnati sa se tarasca la lumina si sa moara. De Ziua Crucii nimanui nu ii e ingaduit sa omoare serpi. De aceea, se mai numeste si Ziua sarpelui.
In popor se crede ca in aceasta zi incepe toamna si culesul viilor. Iar ca datina, se stie: nu se culeg strugurii de pe ultimul bustean al viei, acestia fiind lasati ca ofranda lui Dumnezeu sau pasarilor cerului. Inaltarea Sfintei Cruci se tine, caci va fi gasit usor leacul in caz de boala. Cine posteste postul Crucii, scapa de boli rele, de friguri; in schimb oamenii care lucreaza de Ziua Crucii sigur se vor imbolnavi. Se mai spune, de asemenea, ca daca mai tuna dupa Ziua Crucii, toamna va fi lunga. 

SCHIMBAREA LA FAŢĂ

Semnificaţia teologică

La şase zile după ce a spus ucenicilor Săi: "Sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere" (Matei 16, 28; Marcu 9, 1), Iisus îi luă pe Apostolii Săi preferaţi: Petru, Iacov şi Ioan; ducându-i deoparte, urcă pe un munte înalt - muntele Taborului în Galileea - ca să se roage. Se cuvenea într-adevăr ca cei care aveau să asiste la suferinţa Sa la Ghetsimani şi care aveau să fie martorii cei mai importanţi ai Patimilor Sale, să fie pregătiţi pentru această încercare prin priveliştea slăvirii Sale: Petru, pentru că tocmai îşi mărturisise credinţa în dumnezeirea Sa; Iacov, căci a fost primul care a murit pentru Hristos; şi Ioan care mărturisi din experienţa sa slava dumnezeiască, făcând să răsune ca "fiu al tunetului" teologia Cuvântului întrupat

El îi urcă pe munte, ca simbol al înălţării spirituale care, din virtute în virtute, duce la dragoste, virtute supremă care deschide calea contemplării dumnezeieşti. Această înălţare era de fapt esenţa întregii vieţi a Domnului care, fiind îveşmântat cu slăbiciunea noastră, ne-a deschis drumul către Tatăl, învăţându-ne că isihia (liniştirea) este mama rugăciunii, iar rugăciunea este cea care arată către noi slava lui Dumnezeu.

"Şi pe când se ruga, deodată, faţa Sa deveni o alta, Se schimbă şi sclipi ca soarele, în timp ce hainele sale deveniră strălucitoare, de un alb scânteietor, cum nu poate înălbi pe pământ înălbitorul" (Marcu 9, 3). Cuvântul lui Dumnezeu întrupat îşi arăta astfel strălucirea naturală a slavei dumnezeieşti, pe care o avea în El însuşi şi pe care o păstrase după Întruparea Sa, dar care rămânea ascunsă sub acoperământul trupului. Încă de la zămislirea Sa în pântecele Fecioarei, într-adevăr, dumnezeirea S-a unit cu natura trupească iar slava divină a devenit, în mod ipostatic, slava trupului asumat. Ceea ce Hristos le arăta Apostolilor Săi în vârful muntelui nu era deci o privelişte nouă, ci manifestarea strălucită în El a îndumnezeirii naturii omeneşti - inclusiv trupul - şi a unirii Sale cu splendoarea dumnezeiască.

Spre deosebire de faţa lui Moise care strălucise de o slavă venită din afara după revelaţia din Muntele Sinai (cf. Exod 34, 29), faţa lui Hristos apăru pe muntele Taborului ca un izvor de lumină, izvor al vieţii dumnezeieşti făcută accesibilă omului şi care se răspândea şi pe "veşmintele" Sale, adică asupra lumii din afară dar şi pe lucrurile făcute de activitatea şi civilizaţia omenească.
"El s-a schimbat la Faţă, ne confirmă Sfântul Ioan Damaschin, nu asumând ceea ce El nu era ci arătându-le Apostolilor Săi ceea ce El era, deschizându-le ochii şi, din orbi cum erau, făcându-i văzători" (Sfântul Ioan Damaschin, Predică la Schimbarea la Faţă, 12 - PG 96, 564). Hristos deschise ochii Apostolilor Săi iar aceştia, cu o privire transfigurată de puterea Duhului Sfânt, văzură lumina dumnezeiască indisociabil unită cu trupul Sau. Fură deci ei înşişi schimbaţi la faţă şi primiră prin rugăciune puterea de a vedea şi cunoaste schimbarea survenită în natura noastră datorate unirii sale cu Cuvântul (Sf. Grigore Palama).

"Precum soarele pentru cele ale simţurilor, aşa este Dumnezeu pentru cele ale sufletului" (Sf. Grigore Teologul), de aceea autorii Evangheliilor spun că faţa Dumnezeului-Om, care este "lumina cea adevărată Care luminează pe tot omul care vine în lume" (Ioan 1, 9), sclipea ca soarele. Dar această lumină era în fapt incomparabil superioară oricărei lumini a simţurilor şi, incapabili să îi mai suporte strălucirea inaccesibilă, Apostolii căzură la pământ.
Lumina nematerială, necreată şi situată în afara timpului, aceasta era Împărăţia lui Dumnezeu venit întru puterea Duhului Sfânt, după cum Domnul promisese Apostolilor Săi. Întrevăzută atunci pentru o clipă, această lumină va deveni moştenirea veşnică a aleşilor în Împărăţie, când Hristos va veni din nou, strălucind în toată scânteierea slavei Sale. Va reveni învăluit în lumină, în această lumină care a strălucit în Tabor şi care a ţâşnit din mormânt în ziua Învierii Sale, şi care, răspândindu-se asupra sufletului şi trupului celor aleşi, îi va face să strălucească şi pe ei "precum soarele" (cf. Matei 13:43).

"Dumnezeu este lumină, iar vederea Sa este lumină" (Sfântul Simeon Noul Teolog, Discurs Etic V, 276). Asemeni Apostolilor în vârful Taborului, numeroşi Sfinţi au fost martorii acestei revelări a lui Dumnezeu în lumină. Totuşi lumina nu este pentru ei doar un subiect de contemplaţie, ci şi harul îndumnezeitor care le permite sa "vadă" pe Dumnezeu, astfel încât se confirmă cuvintele Psalmistului : "întru lumina Ta vom vedea lumină" (Psalmii 35:10).
În mijlocul acestei slăvite privelişti se arătară - alături de Domnul - Moise şi Ilie, doi mari profeţi din Vechiul Testament, reprezentând respectiv Legea şi Proorocii, care îl mărturiseau ca stăpân al celor vii şi al celor morţi (Moise a murit înainte de a intra în Pământul Făgăduinţei iar Ilie a fost dus într-un loc tainic fără să cunoască moartea). Şi vorbeau cu El, în lumină, despre Exodul pe care avea să îl înfăptuiască la Ierusalim, adică Patimile Sale, căci prin Patimi şi prin Cruce această slăvire trebuia să fie dată oamenilor.

Ieşiţi afară din ei înşişi, răpiţi în contemplarea luminii dumnezeieşti, Apostolii erau copleşiţi ca de un somn şi "neştiind ce zice, Petru îi spuse lui Iisus: Stăpâne, ce bine ar fi să rămânem aici; dacă vrei vom face trei corturi: unul pentru tine, unul pentru Moise si unul pentru Ilie". Întorcându-şi apostolul de la aceasta dorinţă prea omenească, ce consta în a se mulţumi de bucuria pământească a luminii, Domnul le arată atunci un "cort" mai bun şi un lăcaş cu mult mai înalt pentru a sălăşlui în el slava Sa. Un nor luminos veni să îi acopere cu umbra Sa, iar glasul Tatălui Se făcu auzit în mijlocul acestui nor, mărturisind pe Domnul: "Acesta este Fiul Meu prea-iubit, în care am bine-plăcut; ascultaţi de El". Acest nor era harul Duhului înfierii şi, la fel ca şi la Botezul Său în Iordan, glasul Tatălui mărturisea pe Fiul şi arăta că cele trei entităţi ale Sfintei Treimi, întotdeauna unite, participă la Mântuirea omului.
Lumina lui Dumnezeu, care permisese mai întâi Apostolilor să îl "vadă" pe Hristos, îi ridică la o stare superioară viziunii şi cunoştinţei omeneşti cînd ea străluci mai puternic. Ieşiţi în afară de tot ce este vizibil şi chiar din ei înşişi, ei pătrunseră atunci în întunericul supra-luminos, în care Dumnezeu petrece (Psalmii 17:12) şi "închizând uşa simţurilor lor", ei primiră revelaţia Tainei Treimii, care este mai presus de orice afirmaţie şi de orice tăgăduire (Teologia mistică a Sfântului Dionisie Areopagitul a fost aplicată Tainei Schimbării la Faţă în principal de către Sf. Grigore Palama).

Încă insuficient pregătiţi revelaţiei unor asemenea taine, căci nu trecuseră încă prin încercarea Crucii, Apostolii se înspăimântară cumplit. Dar când îşi ridicară capetele, îl vazură pe Iisus, singur, redevenit ca mai înainte, Care se apropie de ei şi îi linişti. Apoi, coborând din munte, El le ceru să nu vorbească nimănui de cele ce văzuseră, până când Fiul Omului nu se va scula din morţi.
Sărbătoarea Schimbării la Faţă este deci prin excelenţă aceea a îndumnezeirii naturii noastre omeneşti şi a participării trupului nostru trecător la bunurile veşnice, care sunt mai presus de fire. Înainte chiar de a îndeplini Mântuirea noastră prin Patimile Sale, Mântuitorul arată atunci că scopul venirii Sale în lume era tocmai să aducă pe tot omul la contemplaţia slavei Sale dumnezeieşti. Din acest motiv sărbătoarea Schimbării la Faţă i-a atras în mod deosebit pe călugări, care şi-au închinat întreaga viaţă căutării acestei lumini.

Atena

Numeroase Mănăstiri au fost închinate acestei Sărbători, mai ales după controversa isihastă din secolul XIV, despre natura luminii din Tabor şi despre contemplaţie. De notat de asemenea că, după o tradiţie care circula pe vremea iconoclasmului, prima Icoană, scrisă de înşişi Apostolii, a fost aceea a Schimbării la Faţă. E vorba desigur mai puţin de un fapt istoric cât de o interpretare simbolică, prezentând legătura intimă întreţinută de tradiţia Bisericii între arta Icoanei şi această Sărbătoare a vederii lui Hristos întru slavă.
[i]Manastirea Schimbarea la fata - Marele Meteor - Grecia[/i]

sursa: www.OrthodoxWiki

Moşii de vară

Rusaliile a devenit, pe lângă Paşti, a doua sărbătoare rezervată botezurilor.În ajunul Rusaliilor se ţin Moşii de vară, cu târguri unde oamenii găsesc cele necesare pomenilor, dar şi prilej de veselie. Se crede că sufletele morţilor, după ce părăsesc mormintele în Joia Mare, se preumblă printre cei vii, înapoindu-se la locul lor în Ajunul Rusaliilor. Tot în această zi este obişnuit şi faimosul joc al căluşarilor, executat de cete de flăcăi, dans constând din săritul peste foc pentru a scăpa de iele - zâne rele.

Şi tot ca la Paşti, erau oprite îngenuncherea şi postirea în toate zilele "Cincizecimii", erau interzise jocurile din circuri şi spectacolele păgâne. Casele se împodobeau cu flori şi ramuri verzi de nuc sau de tei, obicei moştenit de la evrei. În biserici se aduc şi astăzi ramuri verzi de tei sau de nuc, care se binecuvântează şi se împart credincioşilor, acestea simbolizând limbile de foc ale puterii Sfântului Duh, care s-a pogorât peste Sfinţii Apostoli.

Rusaliile, cea mai veche sărbătoare creştină

Autor:  Florian Bichir

Sărbătoarea marchează întemeierea Bisericii şi e ziua când se fac multe botezuri.Sambata , în ajun, se ţin Moşii de vară, creştinii dau de pomană de sufletul morţilor.

Teologii spun că, la 50 de zile de la învierea lui Iisus Hristos, Duhul Sfânt a coborât între apostoli, în chipul unor limbi de foc, iar aceştia au început să vorbească în limbi străine, pe care nu le ştiau până atunci.

Evenimentul marchează şi întemeierea Bisericii. În zilele care urmează acestei sărbători, Biserica îi celebrează pe cei care au contribuit la întemeierea creştinismului. Luni, după Rusalii, este sărbătoarea Sfintei Treimi. Rusaliile reprezintă cea mai veche sărbătoare creştină, fiind celebrată încă de pe vremea apostolilor. Până la începutul secolului al V-lea, "Cincizecimea" era o dublă sărbătoare: a Înălţării Domnului şi a Pogorârii Sfântului Duh. 

Simbolismul salciei de Florii

 

Dupa un obicei stravechi, mentionat chiar in sec. al IV lea de catre pelerina Egeria si generalizat in toata Biserica crestina, in Duminica Floriilor se aduc in biserici ramuri de salcie. Acestea sunt binecuvantate si impartite cre­dinciosilor, in amintirea ramurilor de finic si de maslin, cu care multi­mile au intampinat pe Hristos la intrarea Sa in Ierusalim. Noi le purtam in maini ca semn al biruintei impotriva mortii.

Avand in vedere ca noi mergem in Duminica Floriilor cu ramuri de salcie si nu de finic, exista credinta ca Biserica a adoptat anumite simboluri care nu au temei scripturistic. Astfel, cei care impartasesc aceasta credinta, sustin ca s-a diminuat semnificatia religioasa.

Daca analizam rolul salciei in istorie, vom putea observa ca i s-au atribuit diverse calitati magice. Prof. Dr. Remus Rus scrie o lucrare amanuntita despre interpretarile care apar atat in credinta pre-crestina, cat si in mitologiile antice sau in invataturile Bibliei.

Salcia - simbol al mamei si al fecioarei

De Thesmophoria, o sarbatoare legata de cultul lui Demeter si Core, femeile isi faceau un pat din ramuri de salcie pe care stateau in tot timpul sarbatorii. Salcia fiind considerata un copac ce-si distruge rodul (ea isi leapada florile inainte ca rodul sa se lege), actul pe care il faceau femeile in acea zi putea fi tradus ca o daruire spre o viata de castitate. Au fost si persoane care au vazut in sederea femeilor pe acel pat o promovare a fertilitatii, de vreme ce patul era asezat pe pamant, iar pamantul era simbolul sacru al zeitelor mame.

Salcia - planta menita sa asigure steriliatea

Avand in vedere ca salcia este un copac distrugator de rod, era considerata ca fiind planta ce asigura sterilitatea. In textele antice intalnim in acest sens, afirmatii de genul: "luati flori de salcie, frecati-le in apa si beti amestecul. Acesta va suprima orice pofta amoroasa si va face pe femei sterile" .

Salcia in Vechiul Testament

In Vechiul Testament salcia este intalnita pentru prima data in timpul sarbatorii corturilor, sarbatoare care aminteste de eliberarea evreilor din Egipt: "In ziua intai sa luati ramuri de copaci frumosi, ramuri de finici, ramuri de copaci cu frunze late si salcii de rau si sa va veseliti inaintea Domnului Dumnezeului vostru..." (Levitic 23, 40). In cadrul acestei sarbatori salcia este un simbol al bucuriei si al vietii.

Insa, in Psalmul 136, in care este descrisa disperarea evreilor aflati in robia babilonica : "La raul Babilonului, acolo am sezut si am plans, cand ne-am adus aminte de Sion. In salcii, in mijlocul lor, am atarnat harpele noastre" (1-2), salcia devine aici simbolul neputintei si al disperarii. Astfel, si in Vechiul Testament salcia isi pastreaza dualismul ei simbolic : viata si moarte.

Salcia in crestinism (Floriile)

In gandirea crestina, simbolismul salciei este intalnit pentru prima data in scrierile Pastorului Hermas. Aici martirii sunt numiti "ramuri de salcie purtatoare de rod" ale copacului divin, care este Hristos. Cu alte cuvinte cei ce si-au daruit viata lui Hristos, nu au ramas in moarte, ci au biruit-o prin Hristos.

Salcia, in scrierile unor Sfinti Parinti, o reprezinta pe Fecioara Maria. Aceasta desi alege fecioria, deci viata fara rod, naste pe Hristos.

In concluzie, trebuie sa intelegem ca folosirea salciei in cult nu este expresia acomodarii Bisericii la mediu. Dimpotriva, folosirea salciei in cult isi are bogatia sa in viata rituala a Bisericii.

Salcia in credinta populara

In popor exista credinta ca cei care nu pot ajunge la biserica, in special din motive de sanatate, trebuie sa fie loviti cu aceste ramuri de salcie binecuvantate, strigandu-se in mod repetat:

"Iesi, boala, intoarce-te sanatate!". Apoi sa se cante: "Nu sunt eu cel ce te loveste/ Ramura de salcie te loveste / Nu tu esti in suferinta / Ramura este cea care sufera / In curând va fi Pastele".

Modul in care aceasta ramura de salcie se pastreaza in gospodarie, este diferit de la o zona la alta. In Moldova si in Bucovina exista credinta ca salcia nu trebuie adusa in casa. Ea se pune intotdeauna afara, la streasina casei. Dimpotriva, in Muntenia si Oltenia, ramurele de salcie se pun la icoane.

In literatura folclorica romaneasca exista multe legende despre salcie. In una din ele se spune ca Fecioara Maria, auzind de Rastignirea lui Hristos, a plecat sa-L caute. Ajungand la malui unui rau s-a rugat de broasca sa o treaca dincolo, dar aceasta nu a vrut spunandu-i ca si ea a avut trei copii care au fost omorati de roata unei carute si nu a mai plans dupa ei. Fecioara a blestemat-o sa se usuce, dar sa nu putrezeasca niciodata. Asa a ajuns la salcie, cea care si-a facut ramurile punte pentru a o ajuta pe Fecioara sa treaca raul. Fecioara a binecuvantat-o, ca niciodata sa nu arda, sa rodeasca si sa se inmulteasca oriunde s-ar aseza.

Adrian Cocosila

POMENIREA MORTILOR..

 Sa nu uitam ca maine este pomenirea mortilor….este sambata lui Lazar . Sa ne amintim de cei raposati ca sa iti aminteasca si Dumnezeu de noi ! Uite aici calatoria sufletului dupa moarte : http://www.parintelevisarion.ilive.ro/audio/35%20Calatoria%20sufletului1.mp3
Iar aici despre folosul slujbelor pentru cei raposati :
http://www.parintelevisarion.ilive.ro/audio/102%20Sarindare%201.mp3



  http://www.parintelevisarion.ilive.ro/audio/103%20Sarindare%202.mp3http://www.parintelevisarion.ilive.ro/audio/103%20Sarindare%202.mp3
http://www.parintelevisarion.ilive.ro/audio/103%20Sarindare%202.mp3