Mulţi dintre semenii noştri consideră rânduielile bisericeşti, între care se numără şi postul, nişte prescripţii care nu se referă în mod necesar şi la propria lor persoană, crezându-le uneori fără sens sau imposibil de respectat din cauza exigenţei lor. Dar această atitudine nu este decât efectul lipsei sau puţinătăţii credinţei şi este susţinută de necunoaşterea rostului pe care îl au rânduielile stabilite de Părinţii Bisericii pentru viaţa omului.Trebuie ştiut că toate legile bisericeşti se stabilesc spre folosul credincioşilor şi în spatele acestor legi se găseşte nevoia fiecărui om de a trăi cât mai aproape de Dumnezeu şi de a scăpa de toate răutăţile ce stau în calea comuniunii omului cu Dumnezeu.Văzând că una dintre poruncile bisericeşti ne îndeamnă să ţinem toate posturile de peste an, ar trebui să ne punem mai multe întrebări:
Ce este postul?, De ce este el recomandat de Biserică?,
Oare este folositor omului să postească?, Cum se comportă un om care posteşte?
Vom încerca să răspundem în continuare la aceste întrebări.
Pentru creştini, postul este o poruncă, dar nu o poruncă absurdă prin care Dumnezeu voieşte să-şi arate puterea de stăpân, ci o poruncă izvorâtă din iubirea de oameni a Creatorului, Care ştie cele mai pune mijloace pentru curăţirea şi sfinţirea oamenilor.În sens general, orice om ştie că a posti înseamnă a ne abţine de la toate mâncărurile provenite de la animale, mâncăruri numite în popor „de dulce”.
Dar dacă ne-am opri la acest aspect am transforma postul într-o simplă dietă şi nu i-am descoperi semnificaţia duhovnicească. Trebuie să mergem mai departe şi, paralel cu acest
„post de bucate”, să ne străduim să postim şi de păcate, mai ales că perioada postului este prielnică pentru lucrarea faptelor bune.
Omul este alcătuit din trup şi suflet şi este chemat să placă în întregime lui Dumnezeu.
Nu se poate vorbi despre un om că are suflet bun, dar face numai fapte rele.
De aceea, ştiind că toate pornirile spre rău se manifestă prin trup, iar trupul, prin componenţa sa materială înclină mai mult spre cele materiale sau lumeşti, a fost nevoie de legea postului, pentru ca, prin mâncare uşoară şi mai puţină, să potolim poftele păcătoase ale trupului, făcând din el, în loc de izvor de pofte şi păcate, o unealtă a sufletului care lucrează numai fapte bune. Astfel se pune în practică un principiu al spiritualităţii creştine care ne învaţă că trupul trebuie să fie supus sufletului, iar sufletul trebuie să se supună lui Dumnezeu.
Mâncarea grea şi în cantităţi mari, pe lângă faptul că provoacă multe boli, creează un surplus de energie folosită de oameni pentru a satisface poftele unui stomac plin:
lăcomia, beţia, desfrânarea, lipsa de grijă pentru săraci, dezvoltarea orgoliului personal.
Punând restricţie mâncării vom putea înfrânge şi poftele trupeşti, iar prin înfrânarea trupuluisufletul este liber să se ridice la Dumnezeu.Postul mai poate fi văzut şi ca un exerciţiu al voinţei. Cel care reuşeşte să renunţe la un anumit fel de mâncare, va câştiga astfel puterea de a renunţa la orice fel de îndemn sau poftă ce aprinde în el păcatul.
Există în Sfânta Scriptură numeroase exemple de oameni care prin post s-au umplut de puterea lui Dumnezeu şi au ţinut piept puterii vrăjaşului. Moise a postit înaite de a primi Legea de la Dumnezeu, Ilie prin post l-a învins pe regele Ahab, Ioan Botezătorul era recunoscut prin postire şi sfinţenia vieţii şi chiar Domnul nostru Iisus Hristos, înainte de a ieşi în lume să vestească Evanghelia Sa a mers în pustiu şi a postit 40 de zile şi 4o de nopţi, apoi a început să vestească, plin de har şi de putere, sosirea Împărăţiei lui Dumnezeu. Tot El ne îndeamnă să postim şi să ne rugăm, arătând că postul unit cu rugăciunea este singurul remediu împotriva diavolului:
„Acest neam de diavoli nu iese decât cu rugăciune şi cu post.” (Evanghelia după Matei, cap. 17, verset 21).
Despre folosul postului vorbeşte în cuvinte frumoase Sfântul Vasile cel Mare: „Postul păzeşte pruncii, face curat pe tânăr, umple de vrednicie pe bătrân, căci părul alb, împodobit cu postul, este mai vrednic de respect. Postul este pentru femei podoaba cea mai potrivită, este frâu pentru oamenii în floarea vârstei, ocrotitorul căsniciei, păzitorul fecioriei. Acestea sunt binefacerile pe care le aduce postul în fiecare casă
.”Tot acelaşi Sfânt Părinte arată că un post desăvârşit depăşeşte simpla renunţare la anumite mâncăruri şi trebuie să se împodobească cu toate faptele bineplăcute lui Dumnezeu: „Dar pentru ca postul să fie vrednic de laudă, nu-i de ajuns să ne înfrânăm numai de la mâncăruri; trebuie să postim post primit şi bineplăcut lui Dumnezeu. Iar postul adevărat este însrăinarea de păcat, înfrânarea limbii, oprirea mâniei, îndepărtarea de pofte, de bârfeli, de minciună, de jurământ strâmb. Lipsa acestora este post adevărat. În ele stă postul cel bun.”
Există în scrierile Părinţilor din primele veacuri creştine o pildă expresivă din care orice credincios poate învăţa ce înseamnă să posteşti cu adevărat:
„Pe când posteam şi stăteam pe un munte, mulţumind lui Dumnezeu pentru toate câte a făcut cu mine, văd pe păstor stând lângă mine şi zicându-mi acestea
:
__ Pentru ce ai venit aici aşa dimineaţă?
__ Pentru că fac de gardă, Domnule, i-am răspuns eu.
__ Ce este aceasta gardă? m-a întrebat el.
__ Postesc, Domnule, i-am spus.
__ Dar ce post este acesta pe care îl postiţi? m-a întrebat el.
__ După cum m-am obişnuit, i-am răspuns, aşa postesc!
__ Nu ştiţi să postiţi lui Dumnezeu, mi-a zis el, şi nici nu-i folositor postul acesta, pe care îl postiţi Lui!
__ Pentru ce spui aceasta, Domnule? l-am întrebat eu.
__ Îţi spun, mi-a răspuns el, că nu-i post postul acesta pe care vi se pare că-l postiţi; dar eu te voi învăţa care post este bineprimit şi desăvârşit înaintea lui Dumnezeu.
__ Da, Domnule! i-am spus. Mă vei face fericit dacă voi cunoaşte postul cel bineprimit de Dumnezeu.
__ Ascultă, mi-a zis el. Dumnezeu nu vrea un astfel de post zadarnic; că postind aşa nu faci nici o faptă de dreptate înaintea lui Dumnezeu.
Posteşte, dar, lui Dumnezeu, un post ca acesta: să nu faci nici o faptă rea în viaţa ta, ci slujeşte Domnului cu inimă curată, păzind poruncile Lui şi mergând pe calea hotărârilor Lui; să nu se suie în inima ta nici o poftă rea; crede lui Dumnezeu, că dacă vei face acestea, dacă te vei teme de El şi dacă te vei înfrâna de la orice lucru rău, vei trăi în Dumnezeu. Dacă vei face acestea vei posti post mare şi primit de Domnul.
”
După aceste scurte lămuriri, ştiind că postul este „rădăcină a nepătimirii (nepăcătuirii) şi maică a virtuţii”, să păşim cu credinţă pe drumul anevoios al postului ca să simţim cu adevărat ce înseamnă a trăi în comuniune cu Hristos.
rugăciunea doamne miluieşte
Category: Articole si studii
Când se vorbeşte de viaţa cultică a unui creştin ortodox, inevitabil apare în faţa noastră bogăţia vieţii liturgice, cu slujbele şi rugăciunile de toată trebuinţa. Oricare ar fi slujba oficiată, o singură rugăciune se repetă de nenumărate ori, iar noi îi dăm prea puţină importanţă, fie pentru scurtimea ei, fie pentru faptul că nu-i cunoaştem pe deplin înţelesul. E vorba de răspunsul liturgic
„Doamne miluieşte!”, cântat de cântăreţul bisericii împreună cu toţi credincioşii după fiecare ectenie rostită de preot.
L
a o primă vedere, se poate spune că atunci când rostim „Doamne miluieşte” implorăm mila Atotputernicului Dumnezeu, de care atârnă viaţa noastră şi care susţine în armonie întreaga creaţie.
Mila nu este altceva decât o formă a dragostei arătată de Părintele Ceresc faţă de „lucrul mâinilor Lui”, o rază din soarele orbitor al iubirii divine care ne ocroteşte şi ne poartă de grijă.Sunt foarte multe cazurile în Sfânta Scriptură în care Mântuitorul Însuşi acţionează din milă şi tămăduieşte bolnavii, sau înviază morţii, cum a fost cazul învierii fiului văduvei din Nain. Din milă faţă de poporul care-l asculta satură mulţimea şi dă vedere orbilor:
„ Şi făcându-I-se milă, Iisus S-a atins de ochii lor, şi îndată au văzut şi I-au urmat Lui.” (Matei 20,34)
După cum explică
Nicolae Cabassila, cerem cu insistenţă mila lui Dumnezeu în primul rând pentru că avem încredere în nemărginita Sa bunătate. El e totdeauna milos şi stie dinainte ce avem nevoie, însă aşteaptă de la noi să cerem aceasta, adică să fim conştienţi că la tot pasul ne abatem de la învăţătura Lui, având nevoie în permanenţă de mare milă pentru curăţirea de păcate. Este un lucru curios când auzim preotul cerând mulţime de binefaceri de la Dumnezeu, iar noi răspundem simplu şi foarte scurt doar cu „
Doamne miluieşte!”.
Acelaşi liturgist arată înţelesul desăvârşit al acestei rugăciuni, spunând că în aceasta se cuprind toate rugăciunile, deoarece, a cere mila lui Dumnezeu, este acelaşi lucru cu a chema Împărăţia Tatălui Ceresc în mijlocul nostru:
„În primul rând aceasta rugaciune cuprinde într-însa o recunoastere a păcatelor si o marturisire a bunătăţii lui Dumnezeu. Al doilea, fiindca a cere de la Dumnezeu mila, însemneaza a cere împaratia Lui; iar daca o cerem pe aceasta Hristos a fagaduit ca toate celelalte de care avem trebuinta ni se vor adauga . Pentru aceasta e de ajuns cererea de mai sus, ca una ce poate sa dobândeasca toate dintr-o data.” După nemincinosul glas al Mântuitorului, a cere mila lui Dumnezeu înseamnă, de fapt, a cere să fim moştenitori ai împărăţiei Lui. Într-un loc zice:
„Fericiti cei milostivi, ca aceia vor fi miluiti”, iar când vorbeste de înfricoşătoarea judecată, arată clar că faptele milei noastre trupeşti ne vor pregăti loc în Împărăţia Cerurilor:
„Si va zice împaratul celor de-a dreapta Lui (adica celor milostivi): Veniti, binecuvântatii Tatalui Meu si mosteniti împaratia cea gatită voua de la zidirea lumii”.
În afară de binefaceri, trebuie să vedem aici şi o obligaţie din partea noastră de a ne purta cu milă faţă de ceilalţi, aşa cum Dumnezeu se poartă faţă de noi chiar şi atunci când nu merităm
:” Nu se cădea, oare, ca şi tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum şi eu am avut milă de tine?” (Matei 18,33)
Acum, când ştim cât de mult foloseşte scurta rugăciune „
Doamne miluieşte”, ar trebui să o rostim cât mai des şi cu mare băgare de seamă, pentru că rostită mecanic şi neacordându-i importanţa cuvenită, riscăm să fim lăsaţi de Mântuitorul în afara Împărăţiei Sala veşnice.
Sebastian Marin
