CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI DESPRE E G O I S M

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

           

Motto: „Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat pentru a desfiinţa din

firea omenească dezordinile egoiste ale mâniei şi poftei, pentru a o

deprinde cu smerenia, cu blândeţea şi cu delicateţea, prin care se

pot restabili armonia, respectul şi comunicativitatea între oameni“

(Sfântul Maxim Mărturisitorul).

                                                                                               Preot Ioan

                                Iubiţi credincioşi,

                Una dintre marile patimi care stăpânesc sufletul nostru este

patima iubirii de sine, egoismul. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că:

„Patimile sunt aidoma munţilor vulcanici, care repede lasă în

jurul lor un pustiu îngrozitor. Nimic nu ne pricinuieşte atâta

suferinţă ca o patimă activă în suflet. Toate celelalte lucrări

acţionează din afară, dar patimile se nasc dinlăuntru, de aici

provine o tortură deosebit de mare“. Iubirea de sine este mama şi

doica tuturor patimilor şi răutăţilor. Mântuitorul Iisus Hristos,

referindu-se la această dragoste faţă de noi înşine spune: „Cel care

iubeşte sufletul său, îl va pierde; iar cel care îşi urăşte sufletul în

lumea aceasta, îl va păstra pentru viaţa veşnică“ (Ioan 12:25).

Cuvântul „suflet“ se referă la viaţă şi, într-adevăr omul care are

exagerată dragoste faţă de viaţa lui şi faţă de el însuşi, este distrus în

realitate. Sfântul Apostol Pavel, descriind patimile care vor stăpâni

oamenii în timpurile din urmă, menţionează ca cea dintâi patimă,

iubirea de sine: „Şi aceasta să ştii că, în zilele din urmă, vor veni

vremuri grele; că vor fi oameni iubitori de sine, iubitori de arginţi,

lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi,

nemulţumitori, fără cucernicie, lipsiţi de dragoste, neînduplecaţi,

clevetitori, neînfrânaţi, cruzi, neiubitori de bine, trădători,

necuviincioşi, îngâmfaţi, iubitori de desfătări mai mult decât

iubitori de Dumnezeu“ (2 Timotei 3:2-3-4).

                               Ce este iubirea de sine?

              Iubirea de sine poate fi definită ca fiind marea şi exagerata

dragoste faţă de noi înşine. Când omul iubeşte exagerat şi exclusiv

sufletul lui şi trupul lui, ignorând cu desăvârşire pe Dumnezeu şi pe

semenii lui, atunci spunem că este iubitor de sine (egoist). După

Sfântul Maxim Mărturisitorul „iubirea de sine este patima faţă de

trup“. Această patimă faţă de trup mai este caracterizată de către

acelaşi Sfânt Maxim ca „iubire iraţională pentru trup“. Astfel, în

general putem să spunem, asemenea Sfântului Maxim Mărturisitorul,

că egoismul este „iubirea înverşunată şi iraţională faţă de trup,

căreia i se opun dragostea faţă de semeni şi cumpătarea“.

Egoismul, în consecinţă, este opus dragostei şi cumpătării, precum şi

dragostea şi cumpătarea sunt opuse faţă de egoism. Fireşte, nu

înţelegem egoismul ca îngrijirea de trup când este în limite fiziologice,

ci exagerata şi îndârjita grijă de trup, de sine. Patima egoismului face

omul să dorească comodităţile trupului, confort şi bună petrecere. De

aceea, Sfântul Grigorie Sinaitul spune că nimic altceva nu face

sufletul celor care luptă atât de „moale, indiferent şi stupid“, cât

patima egoismului. Astfel şi Nichita Stethatos caracterizează

egoismul ca fiind „foarte rău“, şi „preaurâcioasă iubire de sine“.

Ego, egoismul, egoistul, egotismul, egolatria

Ego (eul) este conştiinţa de sine, nucleul sistemului personalităţii,

în alcătuirea căruia intră cunoştinţele şi imaginea despre sine, precum

şi atitudinile fie conştiente, fie inconştiente faţă de cele mai

importante interese şi valori. Eul, înţeles ca ansamblul însuşirilor

personalităţii, este alcătuit din: eul fizic sau biologic ce are în vedere

atitudinile corporale care se identifică cu schema corporală; eul

spiritual, alcătuit din totalitatea dispoziţiilor psihice înnăscute sau

dobândite; eul social, ce are în vedere atitudinile faţă de relaţiile

sociale ale individului.

Egoismul este o trăsătură morală ce se caracterizează prin situarea

propriilor interese mai presus de interesele grupului social din care

individul face parte, mai presus de interesele generale.

Nicolae Iorga spunea referitor la egoism: „Să nu faci din fiinţa

ta, temniţa sufletului tău“. „Egoismul este silinţa disperată de a

fura o rază de lumină ca să nu lumineze şi pe alţii“.

Mihai Eminescu spunea că „egoismul este sâmburele vieţii,

dar hrana lui este minciuna“.

Honore de Balzac numea egoismul „otrava prieteniei“.

Alfred de Vingny numea egoismul „adevărata sărăcie a vieţii“.

V. I. Ghika spunea despre egoism că este „formă naivă de

furt“.

Egoistul este acel om care „nu compătimeşte pe nimeni, nu

plânge pe nimeni, nu cunoaşte decât nenorocirile sale, nu plânge

deloc moartea altora, nu se teme decât de a lui, pe care ar

răscumpăra-o bucuros cu preţul stingerii genului uman“.

(Jean de la Bruyere).

V. I. Ghika îl numeşte pe egoist cea mai tristă speţă de surdo-mut

care există.

G. Nadaud spune: „Cel mai blând dintre oameni, cu inima cea

mai iubitoare, / Suflet totdeauna bun, de bunătatea cea mai mare,

Tot numai devotament şi grijă să se apropie / Dar numai de

persoana sa proprie!“

Jeune Hermite compară egoistul cu „cel care ar da foc unei

case ca să-şi fiarbă un ou“.

I.A. Krâlov: „Şi omu-i câteodată cu broasca de un fel / Să

piară toată lumea-ntreagă, dar să trăiască el“.

La Rochefocauld zice că: „Omul lucrat de egoism devine idol

pentru sine şi tiran pentru ceilalţi“. Cauza principală a oricărei

discordii se află în egoismul exagerat cu care apărăm interesele

noastre, onoarea şi drepturile noastre, făcând scandal pentru nimica

toată.

Egocentrismul este definit în Dicţionarul Explicativ al Limbii

române ca fiind atitudinea celui care priveşte totul prin prisma

intereselor şi a sentimentelor personale, tendinţa de a face din sine

centrul universului. În lucrarea sa „Caleidoscop“,

P. Constantinescu defineşte şi el egocentrismul ca fiind „cea

mai dezgustătoare prostie“.

Egotismul este atitudinea rezultată din egoism şi egocentrism,

manifestată negativ în planul relaţiilor interpersonale, prin exagerarea

propriei valori şi cultivarea excesivă a propriilor interese, prin

însingurare şi autoadoraţie.

Egolatria apare atunci când un om se priveşte prea mult pe sine şi

ajunge să nu mai ştie care îi e chipul şi care îi e masca.

Jaroslav Hasek, cel mai mare scriitor ceh, spune în acest sens:

„Şi eu mă număr printre numeroşii mei admiratori“.

                 De la egoism se trag toate patimile

                   Iată ce spune Sfântul Ioan de Kronstadt despre egoism:

 «La rădăcina oricărui rău stă egoismul, atenţia bolnăvicioasă

acordată propriei persoane, dorinţa de a ţi-o menaja. De la egoism

sau de la o iubire neîndreptăţită faţă de sine se trag toate patimile:

răceală, indiferenţă, cruzime în raport cu Dumnezeu şi cu semenii,

intoleranţă, iritare, ură, invidie, scârbă, trufie, îndoială, puţină

credinţă sau necredinţă, lăcomie de mâncare şi de băutură, iubire

de agonisire, de slavă deşartă, lene, duplicitate. Nu te cruţa cu

orice chip, nu-ţi căuta în coarne, răstigneşte omul cel vechi din

tine, care îşi află culcuş prielnic mai cu seamă în trup, şi aşa îţi vei

reteza toate patimile. Rabdă cu îngăduinţă orice lucru neplăcut

care i s-ar întâmpla trupului, nu-l ocroti, împotriveşte-i-te şi vei fi,

cu adevărat, următor al lui Hristos. Toată înţelepciunea

creştinului constă în a duce o viaţă cumpătată şi a i se împotrivi cu

totul, trupului: „Fiindcă ştiu că nu locuieşte în mine, adică în

trupul meu, ceea ce este bun“ (Romani 7:18)».

                Microbii păcatelor sunt cauza morţii

      Omul este mereu bolnav cu trupul şi cu sufletul. După căderea lui

Adam, în sufletele noastre au intrat microbii păcatelor, care au atras

după ei moartea. Cu rare excepţii, „cancerul patimilor“ se dezvoltă

nestingherit în sufletele noastre, avându-şi rădăcinile adânc înfipte în

egoismul nostru. Dar nu trebuie să deznădăjduim, fiindcă Dumnezeu

ne-a lăsat medici (episcopii şi preoţii) şi medicamente duhovniceşti

care pot, prin darul Duhului Sfânt, să dezrădăcineze cu desăvârşire

acest egoism.

Avva Zosima spune: „Pe vrăjmaşi trebuie să-i socotim ca pe

binefăcătorii noştri şi se cuvine să ne rugăm pentru ei mai mult

decât pentru binefăcători, fiindcă binefăcătorii, făcându-ne un

bine vremelnic, îşi fac loruşi un bine mai mare, pregătindu-şi o

veşnică răsplată de la Domnul, iar vrăjmaşii - poate că odată cu

pierderea veşnicei lor mântuiri - ne făuresc nouă mântuire,

curăţindu-ne păcatele prin necazuri şi prin prigoanele lor. Aşadar,

cum să nu le mulţumim şi cum să nu ne rugăm pentru ca şi pe ei

să-i miluiască Domnul, care ne-a spus: „Iubiţi pe vrăjmaşii

voştri“. «Giovanni Papinni zice că: duşmanul nostru e şi

„mântuitorul nostru“».

În iubirea egoistă de sine îşi au rădăcina mândria şi lăcomia: „E

clar - zice Sfântul Maxim Mărturisitorul - că cine posedă

egoismul, posedă toate patimile“. Egoismul reprezintă o rupere de

Dumnezeu. Şi, întrucât omul nu poate exista prin sine însuşi, oricât

şi-ar face această iluzie, egoismul reprezintă o cădere spre lume. Este

de ajuns să amintim că cine zice prea mult Eu, ca să pună în relief

anumite lucruri şi nu recunoaşte lucrarea şi aportul altora, reuşeşte

să-şi taie rădăcinile de comunicare cu semenii. Neavând iubire faţă de

alţii, nu va avea nici iubirea altora. Mândria a tăiat firea lui de a da

altora. Pentru că în realitate nu există nici un lucru pe care să-l fi făcut

cineva singur, chiar dacă în aparenţă nu l-a ajutat nimeni. Fiecare ar

trebui să zică pentru tot ce a putut face: Noi am făcut!

Eu este o expresie a mândriei. Noi este o expresie a dragostei,

a smereniei, a unităţii firii.

           Începutul tuturor patimilor este iubirea de sine

       Întru-un cuvânt de învăţătură Sfântul Maxim Mărturisitorul ne

spune aşa: „Patima iubirii de sine îi dă în gând omului să-şi

miluiască trupul şi să ia din bucate mai mult decât se cuvine, ca şi

cum ar fi aceasta din bună rânduială şi purtare de grijă, însă face

aşa, ca trăgându-l puţin câte puţin, pe furiş, să-l facă să cadă în

groapa iubirii de plăceri. Alteori îi pune în minte ca grija de trup

s-o facă spre poftă“.

Începutul tuturor patimilor este iubirea de sine, iar apogeul

lor este mândria. Iubirea de sine, cum deseori s-a spus, este pricina

tuturor gândurilor pătimaşe; căci din aceasta se nasc cele trei gânduri

de căpetenie ale poftei şi anume: al îndrăcirii pântecelui, al iubirii

de argint şi al slavei deşarte. Din îndrăcirea pântecelui ia naştere

gândul curviei, iar din slava deşartă, cel al mândriei. Din aceste

trei patimi izvorăsc toate celelalte: mânia, întristarea, pomenirea de

rău, trândăvia, invidia (zavistia), clevetirea şi altele. Şi aceste

patimi leagă mintea de lucrurile materiale şi o trag la pământ, apăsând

asupră-i ca un bolovan foarte greu, deşi ea din fire este mai uşoară şi

mai iute decât focul. Cel ce a tăiat desăvârşit iubirea de sine, a tăiat

împreună toate patimile care apar din ea.

                 Bunurile materiale şi robia lăcomiei

               Iată ce spune Sfântul Simeon Noul Teolog despre bunurile

materiale şi robia lăcomiei: „Lucrurile şi banii din lume sunt

comune tuturor, ca lumina şi aerul acesta pe care-l respirăm şi

păşunea pentru animalele necuvântătoare care pasc în munţi şi pe

câmpii. Aşadar, toate sunt comune tuturor şi date numai spre

întrebuinţare şi desfătare, stăpânirea lor neaparţinând nimănui.

Dar lăcomia, care intră ca un tiran în această viaţă, a împărţit cele

date în comun tuturor de către Stăpânul între robii şi slujitorii

Lui, închizând proprietăţile cu garduri despărţitoare şi

asigurându-le cu turnuri, zăvoare şi porţi, i-a lipsit pe ceilalţi

oameni de desfătarea bunătăţilor Stăpânului“.

Adevărata bogăţie a vieţii este dragostea, iar adevărata sărăcie

este egoismul. Neagonisirea este climatul Evangheliei lui Hristos, iar

punga cu bani barează drumul crucii. Punga cu bani este însăşi

identitatea corupţiei şi iată de ce se zice că bogatul este cel mai sărac,

pentru că nu este stăpân nici pe sine, fiind rob sub stăpânirea banului.

Adevărata iubire este sentiment divin, care porneşte de la suflet şi

merge la suflet. Iubirea nu costă nimic, cu toate că ea este cheia de aur

care deschide toate porţile.

Să nu credem că Dumnezeu nu ar putea să-i hrănească pe cei

săraci şi de aceea ne-a poruncit să-i miluim pe aceştia, ci ca să ne

sârguim mult pentru această poruncă. Ceea ce diavolul a făcut prin

lăcomie împotriva noastră, spre pierzarea noastră, Hristos a făcut prin

milostivire pentru noi şi a pus să se facă spre mântuirea noastră.

Diavolul ne sugerează să ne strângem comori, pentru ca prin această

lăcomie să ne aducă două învinuiri: să ne facă vinovaţi pentru lipsa de

milostivire şi pentru păcatul de a ne pune nădejdea în acele bogăţii şi

nu în Dumnezeu.

Bogăţia nu este rea în sine, după cum nu este rău în sine nimic din

ceea ce a creat Dumnezeu. Rea este legarea omului de bogăţii, de

pământuri, de averi etc. Rele sunt patimile pe care bogăţia le aduce cu

sine şi le hrăneşte: curvia, lăcomia, beţia, egoismul, lăudăroşenia,

mândria, slava deşartă, dispreţul faţă de alţii, defăimarea săracilor,

uitarea lui Dumnezeu şi multe altele. Puţini sunt cei în stare să se

împotrivească ispitei ascunse în bogăţie, să se ridice deasupra

avuţiilor şi să fie stăpâni pe sufletele lor.

                                     Egoism spiritual

                           Oare nu este cea mai înaltă şi cea mai arzătoare dorinţă a

creştinului aceea de a-şi mântui sufletul? Dacă aşa este, atunci apare

întrebarea: „Cum poate ajunge, ceea ce e mai înalt (mântuirea) să fie

piedică sieşi?“ Şi totuşi există asemenea situaţii, pentru a căror

înţelegere să luăm două exemple. Eşti gata de a merge la Sfânta

Biserică, în zi de sărbătoare, când îţi bate vecinul la poartă, cu

rugămintea de a-l ajuta într-un necaz, care s-a abătut asupra lui:

„Vecine, ajută-mă!“ Ce faci? Pentru a-l ajuta, probabil trebuie să te

dezbraci, să te murdăreşti, să întârzii sau să nu mai mergi deloc la

Biserică. Dacă nu-l ajuţi faci un păcat şi mai mare decât a pierde o

slujbă la Biserică, eşti în situaţia de a călca porunca cea mai mare a

iubirii faţă de aproapele şi aceasta s-ar putea numi egoism spiritual.

O persoană se află în Sfânta Biserică şi din grija de a auzi mai

bine şi de a vedea mai bine, de a se împărtăşi mai bine din

binecuvântările Harului, împinge o altă persoană, îi trece înainte şi o

lipseşte astfel de ceea ce nu voia să fie lipsită ea. În cazul acesta

persoana respectivă a căzut în greşeala căreia, pe drept cuvânt i se

poate spune egoism spiritual.

Şi peste această ispită se poate trece, ca şi peste multe altele,

numai prin lepădarea de sine, prin renunţare, chiar şi în cele spirituale,

din iubire pentru fratele tău, după pilda Sfântului Apostol Pavel, în

raport cu fraţii săi de sânge: „Căci aş fi dorit să fiu eu însumi

anatema (anatema înseamnă lepădat şi blestemat) de la Hristos

pentru fraţii mei, cei de un neam cu mine, după trup“ (Romani

9:3).

                   Opusul egoismului este altruismul

        Altruismul poate fi definit ca o atitudine morală sau dispoziţie

sufletească a celui care acţionează dezinteresat. Sufletul uman se

orientează în mod spontan, asemenea unui ac magnetic, spre polul lui

de atracţie care este Dumnezeu. Universul întreg, lumea întreagă se

susţine pe atracţia a doi poli opuşi, polul om şi polul Dumnezeu. Între

aceşti poli există atracţia continuă şi irezistibilă a iubirii, fiindcă

substanţa care susţine viaţa este iubirea, cea mai înaltă dintre virtuţi,

care rămâne dincolo de această viaţă. Iar acolo unde iubire nu este,

nimic nu e: „De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar

dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval

răsunător“ (1Corinteni 13:1). Despre această iubire spune Sfântul

Ioan Gură de Aur că: „mai degrabă ard paiele para focului decât

diavolul para cea arzătoare a iubirii“. Domnul Hristos, Cel Ce a

venit să ne răscumpere din păcat şi din moarte, este „Binele absolut“,

este „Bunătatea întruchipată“. Coborât într-o lume rea, egoistă,

perversă şi păcătoasă, Iisus Hristos doreşte să o facă bună, altruistă,

milostivă, normală şi sfântă. Antonimul egoismului este altruismul.

În Evanghelia de la Ioan 4:5-42, care mai este numită pe drept

cuvânt „A Dătătorului de viaţă şi a femeii samarinence“, Mântuitorul

I-a spus acestei femei venită să scoată apă: „Dă-mi să beau!“ Ne

putem întreba: „Cum de Cel care a înmulţit pâinile, a umblat pe

apă ca pe uscat n-a scos doar cu un gând sau cu un cuvânt al Său

apă din piatra seacă să-şi astâmpere setea?“. Moise a scos apă din

stâncă şi mulţi Sfinţi au făcut la fel, în numele Lui, de-a lungul istoriei

Bisericii. „Cum tocmai El n-ar fi putut?“ Putea, dar n-a vrut. N-a

făcut niciodată, nicio singură minune pentru sine (ca să mănânce, să

bea, să se îmbrace). Minunile Lui erau pentru alţii. Nici când a fugit

de sabia lui Irod, prunc fiind, n-a făcut-o pentru sine, ci pentru

oameni. Vremea Lui încă nu venise. Când însă Şi-a săvârşit lucrarea

între oameni, n-a mai fugit de moarte, ci i-a ieşit înainte.

          Nu-I poţi urma lui Dumnezeu, urmându-ţi ţie

              Ne spune Părintele Arsenie Boca despre egoism şi altruism:

„Este în noi o mică, uneori chiar mare, contrazicere. Este duhul iubirii

de sine care jertfeşte oamenii şi duhul jertfirii de sine pentru iubirea de

oameni. Amândouă vor să ne ţină în viaţă. Numai că duhul iubirii de

sine vrea să ne menţină în viaţa aceasta pământească, de cele mai

multe ori prea stricată şi plină de păcat, pe când duhul jertfirii de sine

caută să câştige viaţa cea fără de sfârşit şi cu desăvârşire sfântă. E o

mică vrajbă în noi: între vremelnicie şi veşnicie, între sfinţenie şi

păcat, între Dumnezeu şi diavol“.

Sunt două conştiinţe în noi, şi fiecare caută să câştige stăpânire

asupra celeilalte: „conştiinţa eului“ şi „conştiinţa religioasă“

propriu-zisă. Conştiinţa eului o ai atunci când eşti convins că totul eşti

tu, faci ce vrei tu şi nu atârni de nimeni, iar conştiinţa religioasă o ai

atunci când eşti convins că atârni de Dumnezeu. Dumnezeu se

adresează tuturor când spune: „Cela ce voieşte să vină după Mine,

să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa în fiecare zi şi să-Mi urmeze

Mie“ (Matei 16:24). Nu poţi urma lui Dumnezeu, urmându-ţi ţie.

Trebuie să alegi între tine şi Dumnezeu. E o alegere care te poate

pierde; dar tocmai această pierdere te câştigă pentru Dumnezeu.

                             Altruist sau egoist?

      Întreaga viaţă a Sfântului Siluan Athonitul mărturiseşte că există o

diferenţă fundamentală între omul altruist şi omul egoist. Altruistul

este o fiinţă a comuniunii, egoistul este un chip al despărţirii.

Altruistul este deschis celorlalţi oameni şi lui Dumnezeu, individul

este egoist şi preocupat numai de sine. Altruistul Îl slăveşte pe

Dumnezeu în toate şi face din fiecare gest, din fiecare vorbă şi din

fiecare întâlnire o taină sfântă. Egoistul întrebuinţează totul - pe

semenii lui şi întreaga creaţie - ca pe un mijloc de a-şi satisface poftele

şi nevoile proprii. Altruistul dăruieşte şi împărtăşeşte. Egoistul ia,

acumulează şi consumă. Altruistul se micşorează pe sine, dar va fi

apoi preamărit. Egoistul se înalţă, pentru a se îndumnezei pe sine.

Iar păcătosul de mine, în viaţa de zi cu zi, ce sunt oare, ce vreau

să devin? Altruist sau un egoist?

                                    Individ şi egoist

                Părintele Paisie Aghioritul a spus: „Femeile sunt pline de

dragoste. Femeile se pot iubi pe ele prea mult; o astfel de iubire dă

naştere la suferinţă şi ea devine un chin. Fără această iubire de

sine, cineva se întoarce la Hristos şi astfel poate iubi pe oricine“.

                                  Toţi suntem una

         Toţi suntem una şi de aceea trebuie să ne iubim unii pe alţii ca pe

noi înşine. Aşa se ruga Mântuitorul: „Dar nu numai pentru aceştia

Mă rog, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor. Ca

toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine,

aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai

trimis“ (Ioan 17:20-21). A-ţi părea rău, fiind egoist, pentru ceea ce ai

putea da altuia, chiar dacă porţi părerea de rău doar în gând, aceasta

vine de la diavol. Orice patimă pentru cele lumeşti este gând

diavolesc, dar şi gând al egoismului.

                                     A doua şansă

       După ce a trăit o viaţă plină de egoism, în care nu s-a gândit decât

la el, nepăsându-i de cei din jur, un om a ajuns în Iad. Cât de mult s-a

căit atunci pentru tot ce făcuse! Dar era prea târziu. Chinuindu-se zi şi

noapte în flăcările iadului, se ruga încontinuu: „Iartă-mă Doamne,

am greşit, dar acum m-am lecuit. Nu mai sunt deloc egoist, ajutămă

Doamne că m-am schimbat şi nu mai am pic de răutate în

mine!“ În timp ce se ruga, a apărut deodată un înger care i-a spus:

„Bucură-te, omule! Dumnezeu ţi-a ascultat rugăciunea şi vrea săţi

dea o şansă să vii în rai, dar oare chiar te-ai schimbat?“ „Sigur

că da, zise omul cu nerăbdare, m-am schimbat!“ „Bine!“ a mai

spus îngerul. „Vezi firul care coboară acum spre tine? Dacă te vei

urca pe el, vei ajunge în rai şi vei scăpa de chinurile de aici“.

Nespus de bucuros, omul a început să se caţere pe firul ce atârna

deasupra iadului, numai că, pe măsură ce se urca, a băgat de seamă că

firul se subţia din ce în ce mai tare. Când s-a uitat dedesubt, să nu-şi

creadă ochilor! Mulţi păcătoşi se atârnaseră de firul său, încercând cu

disperare să scape din flăcările iadului. „Ce faceţi?!“ a strigat omul

speriat. „Daţi-vă imediat jos, o să se rupă firul şi o să cad. Daţi-vă

jos, n-auziţi?“ ţipă omul cu disperare şi începu să-i lovească cu

picioarele. În clipa aceea, firul s-a rupt şi au căzut cu toţii. „Of,

îngerule, uite ce mi-au făcut ceilalţi! Spune-I lui Dumnezeu să-mi

trimită alt fir, ca să scap odată de aici!“ „Nu se poate!“ i-a răspuns

îngerul. Cum? Doar n-am nici o vină, firul s-a rupt din cauza lor! Ba

nu, firul s-a rupt din cauza ta şi a egoismului tău. Firul acela era firul

credinţei şi ar fi putut ţine tot iadul dacă ai fi avut încredere în

cuvântul lui Dumnezeu şi dacă nu te-ai fi gândit doar la tine. Ai spus

că te-ai lecuit de egoism şi că acum îţi pasă de aproapele tău, dar nu

este adevărat. Fiind la fel de păcătos şi egoist, firul nu te-a ţinut, de

aceea s-a rupt.

Avem ce să învăţăm din această interesantă istorioară. Chiar dacă

în viaţă va reuşi cel rău, cel zgârcit şi egoist şi chiar dacă va strânge

averi, sufletul său cu ce se va alege? Dar cel care îi ajută mereu şi cu

dragoste pe ceilalţi, acela îşi strânge comori în cer, căci om adevărat

este doar cel ce trăieşte pentru oameni.

Atitudinea sufletului determină felul în care va petrece veşnicia.

Domnul este pentru toţi oamenii izvor nesecat. El a pus totul la

picioarele omului, lumea întreagă. Citind în Sfânta Scriptură parabola

despre bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr, observăm că bogăţia l-a

făcut pe om egoist, materialist, nemilostiv şi înlănţuit de plăceri. El nu

s-a dezvoltat sufleteşte, nu şi-a format chip nemuritor de a fi. Pe

Lazăr, bubele şi sărăcia l-au desfăcut din înlănţuirea cu viaţa. Desigur

că nici bogăţia în sine, precum nici sărăcia în sine, n-au calitatea de a

te osândi sau ferici în planul veşniciei. Atitudinea sufletului faţă de

ele, este ceea ce determină veşniciile. Avarul pune mare preţ pe

lucruri. Cel care are nevoie de lucruri nu-i preţuieşte pe oameni. Îi

pare rău de obiecte, nu-i pare rău de oameni, deşi omul este fiinţă

nepreţuită. Pe sine se iubeşte, pe altul nu. Tot ce preţuieşte el este

până la urmă, apă care curge şi nu se mai întoarce. Pot fi bogaţi care se

mântuiesc şi pot fi săraci care se osândesc. Scrie pe piatra unui

mormânt: „Ce-am dat am câştigat, ce n-am dat am pierdut.

   De stai într-un bordei sărac / Prin mii de greutăţi de treci /

  De-L ai pe Domnul, eşti bogat / În veci de veci“.

        În timp ce omului smerit şi simplu nu-i va trece prin minte mania

grandorii, dar nici nu va suferi din cauza nimicniciei sale, cel bogat,

din egoism, va fi stăpânit de mania grandorii şi mania persecuţiei,

forme ale păcatului mândriei. Bogăţia materială ne subjugă, acutizează

egoismul din noi, ne tulbură inima, din cauza ei ne copleşesc grijile,

spaima; ea cere sacrificii asemenea unui demon nesăţios. Cât de greu

vor intra cei cu averi în împărăţia Cerurilor (Matei 18:24). Nu numai

bogăţia constituie o piedică pentru intrarea în împărăţia lui Dumnezeu.

O piedică şi mai mare este bogăţia spirituală, talentul, calităţile

personale. Anevoie se poate stăpâni cineva să nu se lase copleşit de

toate acestea, să nu cadă în egoism şi mândrie. Iată ce spune un

ADEVĂR ADÂNC: „Câte nu rămân după moarte. Nu merge cu

noi bogăţia, nu ne însoţeşte mărirea, căci venind moartea toate

acestea pier. Deşertăciuni sunt toate cele omeneşti“. Ceea ce iubim

şi credem, aceea vom vedea după moarte. Toate acestea ştiind, să nu

ne pierdem nădejdea că vom dobândi de la Împăratul Iisus Hristos

cununa de biruinţă, adică mântuirea sufletelor noastre. Un preot

spunea că mândria, invidia, EGOISMUL, dorinţa de acaparare a

bunurilor străine şi exploatarea semenilor, toate odrăslite din păcatul

primului om, au tulburat şi au întreţinut ura, dezlănţuind războaiele

pustiitoare de viaţă. Solomon, lăsându-se biruit de lăcomia de avere, a

căzut în desfrânare. El primea în fiecare an 666 de talanţi de aur, a

avut 100 de neveste, iar Domnul l-a pedepsit cu dezbinarea ţării.

         Să ne înfrânăm cât de mult putem pornirile egoiste

         Să preţuim şi să păstrăm cu cea mai mare grijă blândeţea creştină,

bunătatea, pacea şi dragostea reciprocă, încercând să ne înfrânăm cât

de mult putem pornirile egoiste, răutatea, irascibilitatea şi

tulburarea. Să nu ne înrăim când cineva ne aruncă în obraz

neadevăruri, când ridică vreo pretenţie neîndreptăţită, când ne spune

vorbe de ocară sau când se încumetă să ne dea în vileag vreo

slăbiciune, vreo patimă, pe care din egoism n-am considerat-o

dăunătoare sau am trecut-o cu vederea. Să nu ne supărăm pe oamenii

sinceri şi deschişi pentru că acuză direct greşelile noastre. Asemenea

oameni trebuie preţuiţi chiar dacă printr-o exprimare prea îndrăzneaţă

ne-au „incomodat egoismul“. Un egoist suferă de singurătate şi orbire

spirituală. Nu vede nimic, nici în lume, nici în oameni. Se vede numai

pe sine. Cineva spunea că Sfinţii sunt egoişti pentru că le este gândul

numai la propria mântuire. Este falsă această afirmaţie. Sfinţii sunt

oameni care s-au rugat în primul rând pentru mântuirea întregului

neam omenesc. Faptul că sunt atraşi de divinitate nu poate fi o vină,

aşa cum nu putem acuza floarea soarelui care are inflorescenţa în

permanenţă îndreptată către soare.

            Prin patimile noastre Îl răstignim pe Hristos

„Ce este adevărul?“ a întrebat Pilat pe Iisus. Dar Ponţiu Pilat n-a

avut răbdare să aştepte răspunsul „ci, rostind acestea,

a ieşit din nou la iudei“. Şi totuşi, Pilaţii din toate

timpurile şi din toate locurile pot găsi răspunsul în

Biblie: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa“ (Ioan

14:6), zice Iisus despre Sine. Deci întrebarea lui

Pilat: Ce este adevărul? nu rămâne fără răspuns în

Biblie. În faţa lui Pilat stătea Adevărul întrupat, dar

împuternicitul Cezarului avea solzi pe ochi, nu-L

vedea, aşa cum nici Saul din Tars nu-L vedea, atâta vreme cât Anania

nu-şi pusese mâinile pe Saul pentru ca, prin venirea Duhului Sfânt să i

se deschidă şi ochii sufletului.

Astăzi, ca şi acum 2000 de ani, noi, creştinii, stăm în faţa Sfintei

Evanghelii aşa cum stătea Pilat în faţa lui Iisus. Ştim prea bine că

Adevărul nu are nicio vină, ne spălăm pe mâini şi îl dăm în mâinile

iudeilor, ca să fie răstignit ca un făcător de rele. Cauza este aceeaşi:

patimile sufleteşti şi trupeşti îşi lasă storurile peste ochii noştri şi nu

îngăduie Luminii cereşti să împrăştie întunericul dinăuntrul nostru.

Una din aceste patimi este egoismul.

„Soarele - ne lămureşte o veche Cazanie - răsărind, întinde

razele sale pretutindeni. Cei ce închid ochii, aceia nu văd lumina,

ci rămân întunecaţi. Cine este dar pricinuitor întunericului lor?

Soarele cel ce străluceşte şi luminează pe toţi deopotrivă, sau

aceştia ce închid ochii şi nu voiesc să vadă lumina? Arătat este că

nu soarele, ci aceştia ce nu voiesc să vadă razele luminii“.

                       Viaţa noastră, ce este ea oare?

           Viaţa noastră se aseamănă cu arderea unei lumânări. Ajunge să

sufle în ea Cel Care a aprins-o ca să se stingă. Viaţa noastră, ce este ea

oare? Viaţa noastră este asemenea drumului unui călător, care odată

ajuns într-un anumit loc, porţile i se deschid, îşi lasă trupul şi toiagul

de pelerin şi intră în casă. Viaţa noastră, ce este ea oare? Viaţa noastră

este un îndelungat şi sângeros război pentru cucerirea adevăratei patrii

şi a adevăratei libertăţi: „Căci nu avem aici cetate stătătoare, ci o

căutăm pe aceea ce va să fie“ (Evrei 13:14). La capătul războiului

suntem fie învingători, fie învinşi, chemaţi pe câmpul de luptă pentru

a primi de la Dreptul Judecător fie răsplată şi slavă veşnică, fie osândă

şi ruşine veşnică.

      Poruncile Domnului sunt bune şi uşoare. „Căci jugul Meu e bun

şi povara Mea uşoară“ (Matei 11:30). Jugul diavolului este greu şi

povara lui strivitoare. Noi însă călcăm poruncile Domnului şi facem,

în schimb, voia diavolului. Dumnezeu însă, ne-a spus destul de clar:

„Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona“ (Matei 6:24).

Cât de mulţi sunt oamenii care L-au părăsit pe Dumnezeu, s-au

îndepărtat de „izvorul apei celei vii“ şi „şi-au săpat fântâni sparte

care nu pot ţine apa“ (Ieremia 2:13). Fântânile noastre sunt patimile

noastre, iar una dintre aceste patimi este egoismul. Cu cât este omul

mai credincios, mai bun, mai comunicativ, cu atât este mai fericit

sufleteşte. Cu cât este mai necredincios, mai viclean, mai rău, mai

egoist, cu atât devine mai nefericit. Din pricina egoismului şi a trufiei,

din cele mai neînsemnate motive, se iscă în inima omului mânia,

această meteahnă teribilă împotriva firii. Iar „mânia omului nu

lucrează dreptatea lui Dumnezeu“ (Iacov 1:20).

                          Oaspeţi în Casa lui Hristos

         Iată ce spune Sfântul Apostol Pavel: „Căci nu avem aici cetate

stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie“ (Evrei 13:14). Aşadar,

câtă vreme suntem pe pământ, să ne socotim oaspeţi în casa lui

Hristos.

● Dacă stăm la masă, El este Cel care ne serveşte.

● Dacă respirăm, aerul Lui îl respirăm.

● Dacă ne îmbăiem, în apa Lui ne îmbăiem.

● Dacă suntem călători, pe pământul Lui suntem călători.

● Dacă strângem bogăţii, ale Lui sunt bogăţiile pe care le

strângem.

● Dacă risipim, ale Lui sunt cele pe care le risipim.

● Dacă avem putere asupra altora, prin a Lui îngăduinţă am

primit-o.

● Dacă suntem în strălucită adunare, noi şi ceilalţi împreună cu

noi suntem oaspeţii Lui.

● Când ieşim să respirăm într-un colţ de natură, în grădina

Lui petrecem.

● Dacă suntem singuri, El este de faţă.

● Dacă pornim undeva sau ne întoarcem, El vede.

● Orice facem, El ţine minte.

Aşadar, Hristos este Gazda cea mai atentă şi mai delicată care

ne-a primit vreodată. Să fim deci cu băgare de seamă faţă de

Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Într-o casă aleasă, oaspeţilor li

se cere să ştie să se poarte. Aceste cuvinte sunt simple şi neştiute,

dar ele ascund un mare adevăr. Toţi Sfinţii L-au cunoscut şi şi-au

călăuzit vieţile după sfintele Lui porunci. De aceea Atotputernicul

Stăpân al Casei i-a răsplătit cu veşnica viaţă în ceruri şi cu slavă

pe pământ.

       „Împărăţia dragostei“ şi „Imperiul egoismului“

    Egoismul din sufletul nostru nu poate fi depăşit dintr-o dată. Nu

poate zbura cineva dintr-o singură bătaie de aripi din „imperiul

egoismului“ în „Împărăţia dragostei“. Până nu omorâm pe deplin

egoismul din noi nu putem avea dragoste adevărată, curată, faţă de

oameni. Aşadar, cea mai mare piedică în înaintarea pe calea iubirii

este egoismul. Orice om, în virtutea faptului că este om, trebuie să

facă o alegere între Dumnezeu şi sine însuşi. Şi fiecare om a făcut

alegerea între cele două căi. Prin alegerea noastră arătăm preferinţa

pentru Împărăţia lui Dumnezeu sau pentru împărăţia sinelui

(egoism). Există două împărăţii: Împărăţia lui Dumnezeu edificată

prin credinţa în Iisus Hristos şi imperiul egoismului edificat prin

credinţa în lume. Omul lumesc nu-şi doreşte altă lume. Acum omul

(împotrivă şi nu împreună cu natura şi cu Dumnezeu) încearcă să-şi

construiască propria casă, propriul oraş, propria împărăţie, propriul

Turn Babel. Şi atunci ne putem întreba aşa: „Hristos s-a răstignit

pentru ca noi să înviem şi noi suntem egoişti?“ Hristos în fiecare

clipă mângâie inimile tuturor oamenilor cu iubirea sa nemărginită, dar

noi nu înţelegem aceasta deoarece inimile noastre s-au împietrit.

                    „Calea vieţii“ şi „Calea morţii“

        În anul 1873 a fost descoperită în biblioteca din Constantinopol

lucrarea „Didahia celor 12 Apostoli“. Conţinutul ei se constituie de

la început într-un avertisment ferm asupra celor două direcţii spre care

omul, în libertatea lui, poate să-şi îndrepte paşii, spre mântuire sau

spre pierzare. Sunt două căi, una a vieţii şi alta a morţii şi este mare

deosebire între acestea.

► Calea vieţii: mai întâi să iubeşti pe Domnul Dumnezeu,

Creatorul tău; al doilea să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine

însuţi şi toate câte voieşti să nu ţi se facă ţie, nu le face nici tu

altora...

► Calea morţii este rea şi plină de blestem: ucideri, adultere,

pofte, desfrânări, hoţii, idolatrii, egoism, vrăji, farmece, răpiri,

mărturii mincinoase, făţărnicii, vicleşuguri, răutate, obrăznicie,

neruşinare, îngâmfare...

De aceea să ne întărim paşii întru străbaterea căii mântuitoare a

vieţii şi să fim cu mare grijă să nu intrăm pe calea morţii care duce la

pierzare.

                   Păzeşte-te de maica relelor, iubirea de sine

        În rugăciunea a patra din Rânduiala Sfintei Împărtăşanii, Sfântul

Simeon Metafrastul aminteşte şi acest păcat al iubirii de sine:

„Ci vezi, Doamne, smerenia mea şi-mi iartă toate păcatele mele;

vezi, că s-au înmulţit mai mult decât perii capului meu

fărădelegile mele. Ce păcat n-am făcut? Ce rău nu mi-am

închipuit în sufletul meu? Că iată şi cu faptele am făcut

desfrânare şi preadesfrânare, mândrie, trufie, batjocură, hulă,

vorbă deşartă, înfierbântare la râs, beţie, lăcomie a pântecelui,

mâncare fără măsură, răutate, pizmă, iubire de argint, iubire de

mărire, cămătărie, iubire de mine însumi, hrăpire, nedreptate,

agonisire de ruşine, invidie, grăire de rău, fărădelege; toate

simţirile şi toate mădularele mi le-am întinat şi le-am stricat şi de

nicio treabă le-am făcut...“.

Păcatul egoismului trebuie mărturisit la spovedanie: „Am

avut iubire de mine însumi“.

„Păzeşte-te de maica tuturor relelor, iubirea de sine, care este

o iubire neraţională faţă de trup. Fiindcă din aceasta se nasc după

toate semnele, cele dintâi trei gânduri pătimaşe care sunt şi cele

mai generale: al lăcomiei pântecelui, al iubirii de argint şi al slavei

deşarte. Căci acestea îşi iau prilejurile din aşa zisa trebuinţă

neapărată a trupului. Din ele se naşte toată lista patimilor.

Trebuie, prin urmare, cum s-a zis, să ne păzim în chip necesar şi

să ne războim cu ea, cu multă trezvie. Căci stârpită fiind iubirea

de sine, se stârpesc totodată toate gândurile ce se nasc din ea“.

Orice faptă bună este totdeauna o biruinţă asupra egoismului

şi una din modalităţile de pază şi înfrângere a egoismului este

milostenia.

                         Cuvinte celebre despre egoism

● „Egoismul este silinţa disperată de a fura o rază care să

nu-i lumineze şi pe alţii“ (Nicolae Iorga).

● „A nu fi bun decât pentru tine însuţi înseamnă a nu fi bun

de nimic“ (F. M. Voltaire).

● „Cel mărginit are o părere excelentă despre felul său de a

fi“ (Kalhana).

● „Fii altruist: respectă egoismul altora“ (Stanislaw Jerzy

Lec).

● „Nu există decât un viciu: egoismul. Nu există decât o

singură virtute: lepădarea de sine“ (J. G. Fichte).

● „Egoismul înseamnă să faci din fiinţa ta temniţa sufletului

tău“ (Nicolae Iorga).

● „O viaţă pur individuală este oarbă şi atee. Am pierdut

umanitatea pentru că am devenit solitari“ (Părintele Dumitru

Stăniloae).

● „Nu fi iubitor de sine şi vei fi iubitor de Dumnezeu; nu

căuta plăcerea în tine şi o vei găsi în ceilalţi“ (Sfântul Maxim

Mărturisitorul).

● „Egoismul este iubirea de sine, adică iubirea neraţională,

exagerată faţă de trup“ (Sfântul Maxim Mărturisitorul).

                   Cuvinte de suflet mântuitoare

■ Crede într-Un singur Dumnezeu, Preamărit şi închinat în

Treime: Tatăl şi Fiul şi Duhul Sfânt.

■ Mai înainte de toate, păzeşte poruncile lui Dumnezeu şi de El

teme-te. Începutul înţelepciunii este frica de Dumnezeu, iar cea mai

înaltă treaptă este dragostea de Dumnezeu.

■ Caută mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate

celelalte ţi se vor adăuga ţie.

■ Fii credincios lui Dumnezeu şi Sfintei Sale Biserici Ortodoxe şi

ca fiu al ei,păzeşte-i cele 9 porunci bisericeşti. Precum în timpul lui

Noe au scăpat de potop numai cei ce se aflau în corabie aşa şi acum nu

te poţi mântui în afara Sfintei Biserici Ortodoxe.

■ Scopul vieţii creştineşti este mântuirea sufletului, căci ce-i

foloseşte omului să câştige lumea întreagă dacă-şi va pierde sufletul

său?

■ Scurtele rugăciuni de mai jos sunt daruri de mare preţ date

omului: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, mântuieştemă

pe mine, păcătosul!“, „Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu,

miluieşte-mă pe mine, păcătosul!“ Spune, frate şi cu buzele şi cu

inima neîncetat aceste cuvinte mântuitoare, deoarece luminează

mintea, liniştesc inima, ard păcatele, biciuiesc şi izgonesc pe draci. Cu

numele lui Iisus, biciuieşte vrăjmaşii, căci nu este armă mai puternică

în Cer şi pe pământ.

■ Duminica şi sărbătorile lasă lucrul şi du-te la Sfânta Biserică

Ortodoxă spre a înălţa lui Dumnezeu rugăciuni de laudă, de cerere şi

de mulţumire, păzindu-te să nu necinsteşti aceste zile prin fapte

netrebnice.

■ Acasă să nu te leneveşti, ci, în faţa icoanei, cu candela aprinsă,

roagă-te lui Dumnezeu cu smerenie şi credinţă, dimineaţa şi seara,

înainte şi după masă, la începutul şi sfârşitul lucrului.

■ Orice lucru să-l începi cu binecuvântarea lui Dumnezeu şi să-l

termini mulţumind Lui.

■ Sfintei Cruci a lui Hristos închină-te cu smerenie şi sărut-o cu

credinţă şi dragoste, pentru că, pe ea răstignindu-se, Domnul a săvârşit

mântuirea a toată lumea.

■ Icoanei Mântuitorului Hristos, icoanei Prea Curatei lui Maici şi

icoanelor tuturor Sfinţilor Lui, dă-le cinstea cuvenită şi privind la

dânsele înalţă-te cu mintea şi cu simţirile către aceia pe care ele îi

închipuie.

■ Cinsteşte pe Preacurata, Preaslăvita şi Pururea Fecioara Maria -

Maica Domnului nostru Iisus Hristos şi pe toţi Sfinţii şi, urmând pilda

vieţii lor, slăveşte pe Dumnezeu prin faptele bune, ca şi El să te

slăvească pe tine împreună cu Sfinţii Lui.

■ Respectă nunta ca pe o legătură Sfântă şi în căsnicie să duci o

viaţă cinstită, curată, plină de iubire şi credincioşie. Fereşte-te de

avort, prin care poţi ucide un suflet care prin a sa trăire (viaţă) ţi-ar

putea mântui tot neamul.

■ Creşte copiii în dragoste de Dumnezeu şi pregăteşte-i pentru a

moşteni fericirea veşnică, pentru că vei răspunde de ei la înfricoşata

judecată.

■ Iubeşte şi cinsteşte pe părinţii tăi, ca să-ţi fie bine în viaţă şi să

trăieşti mulţi ani pe pământ.

■ Ţine cele patru posturi din an şi zilele de miercuri şi vineri cu

excepţia celor de harţi prevăzute în calendar.

■ Dimineaţa pe nemâncate ia Sfânta Anafură, aghiasmă şi unge-te

cu ulei sfinţit prin care vei primi binecuvântarea lui Dumnezeu şi

harul Prea Sfântului Duh.

■ Cel puţin o dată pe an să faci sfeştania casei unde locuieşti şi în

fiecare lună să stropeşti cu aghiasmă casa şi gospodăria.

■ Când eşti bolnav, înainte de a chema doctorul, cheamă preoţii

Sfintei Biserici pentru Sfântul Maslu, spovedeşte-te şi mulţumeşte-I

lui Dumnezeu că te cercetează. Dumnezeu bate adeseori trupul ca să

mântuiască sufletul.

■ Străduieşte-te să ai un pomelnic permanent cu vii şi cu morţi, la

cel puţin o Sfântă Biserică sau Mânăstire. Rugăciunile înălţate la cer

pentru cei ce au adormit în credinţă, sunt folositoare; deşi ei nu sunt cu

tine, sunt vii înaintea lui Dumnezeu.

■ Fugi de lux, de desfrânare, de băutură, lene. La lucrul străin nu

întinde mâna.

■ Fereşte-te de citirea cărţilor eretice şi de a purta discuţii cu

sectanţii. Vorbele rele strică obiceiurile bune.

■ Să te împotriveşti cu toată tăria marilor păcate care bântuie

lumea: necredinţa, vrăjitoria, desfrânarea, avortul, sinuciderea treptată

prin droguri, tutun, alcool, cafea şi să te străduieşti să-ţi sfinţeşti viaţa.

■ Depărtează-te de nedreptate şi nedreptatea se va depărta de tine.

Nimănui nu-i dori răul, iar binele ce ţi s-a făcut nu-l uita. Fii cu toată

lumea în pace. Ura aduce ceartă, iar dragostea acoperă toate

cusururile.

■ Arătând zilnic lui Dumnezeu căinţă pentru păcatele mărturisite

înaintea preotului duhovnic şi cu binecuvântarea lui măcar în cele

patru posturi din an, să te învredniceşti de marea fericire de a te

împărtăşi cu Preacuratul, Preasfântul Trup şi Sânge al Mântuitorului

Hristos spre iertarea păcatelor şi fericirea veşnică.

■ Zilnic împodobeşte-ţi sufletul cu fapte creştineşti: smerenie,

bunătate, blândeţe, milostenie, dragoste... ce apropie pe om de chipul

şi asemănarea lui Dumnezeu, adică nemuritor cu sufletul şi plin de

dragoste faţă de aproapele. Milostenia dată săracului o dai lui

Dumnezeu. Săracul întinde mâna şi Dumnezeu o ia în Cer. Fericit eşti

dacă vei cunoaşte pe Hristos sub hainele săracului şi glasul săracului

ca glasul lui Hristos. Nu uita că Judecata va fi fără milă pentru cel ce

nu are milă.

■ Hotărăşte-te să nu mai necinsteşti pe Dumnezeu cu fapte

netrebnice, căci nu ştii când vei fi chemat la înfricoşata Judecată.

Pentru păcatele săvârşite caută să-L îmblânzeşti prin milostenie,

postiri, rugăciuni şi alte nevoinţe trupeşti şi nu uita că adevărata

pocăinţă este părăsirea păcatului.

■ Împlineşte canonul dat de duhovnic.

■ Dumnezeu a făgăduit iertare păcătoşilor care se pocăiesc, dar nu

în ziua de mâine. Dumnezeu ne-a dat timp pentru mântuire şi nu

pentru a ne pierde viaţa în păcate.

■ Munceşte ca şi când n-ai muri niciodată, dar îngrijeşte-te de

suflet ca şi cum ai muri mâine.

■ Crede că Domnul Iisus Hristos s-a înălţat la cer, că va veni să

judece vii şi morţii şi va răsplăti fiecăruia după credinţa şi faptele sale,

după care va începe pentru unii o viaţă fericită, veşnică, iar pentru alţii

vor fi chinuri veşnice.

                                  Iubiţi credincioşi,

          Dintru început omul a fost creat cu dragoste dezinteresată, adică

să-L iubească dezinteresat pe Dumnezeu şi pe aproapele său, însă, prin

ispita duhurilor rele şi prin consimţământul lui însuşi, a întors

dragostea de la Dumnezeu şi de la aproapele lui şi a schimbat

dragostea dezinteresată cu dragostea interesată şi aşa omul a ajuns

individ şi egoist. Foarte adesea se vorbeşte despre păcat. În esenţa lui,

păcatul este iubire de sine, adică egoism, deci în opoziţie cu iubirea

faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni.

În general, omul este egoist. El nu voieşte să se cunoască decât

pe sine însuşi şi interesele sale. Centrul întregii lui vieţi şi al lumii este

„eul“ său. Şi cât timp va stărui această concepţie egocentrică vor fi şi

probleme care vor tulbura omenirea. Nu este cu putinţă ca interesele

individuale, egoiste ale oamenilor să nu se ciocnească, dat fiind faptul

că egocentrismul are două dreptăţi şi două adevăruri pentru rânduirea

vieţii: una pentru persoana proprie, cuprinzând tot ce satisface

interesele personale şi alta pentru ceilalţi oameni, fără să ţină seama de

trebuinţele lor legitime. Cu astfel de concepţie nu se pot stabili relaţii

trainice şi bune între oameni.

Sufletul nostru este ca un moderator, când suntem mai buni, când

suntem mai răi. Ori sufletul nostru tocmai asta face, mai amortizează

răutatea, greşelile. Dar nu există om mai rău decât diavolii, după

cum nu există om mai bun decât îngerii. La ieşirea din corp a

sufletului, calităţile se amplifică la cote maxime. Cel bun se face

extraordinar de bun. Cel rău se face extraordinar de rău.

În comparaţie cu sufletul omului, al creştinului, lumea toată este

asemenea unei pânze de păianjen. Nimic nu este statornic în ea, pe

nimic nu ne putem sprijini, nu avem pe ce pune bază; totul se rupe,

totul cedează. Nu-ţi lega inima de nimic în afară de Dumnezeu, Cel Ce

a urzit această pânză, care o ţine şi îi dă viaţă. De orice şi de oricine te

vei lega în afară de Dumnezeu îţi va otrăvi viaţa, îţi va strâmtora

inima. Numai legându-te deplin de El vei dobândi viaţă. Chiar dacă

constatăm că de multe ori sau de cele mai multe ori păcătuim, fiind

egoişti, trebuie totuşi să nu deznădăjduim. Chiar dacă cineva alunecă

şi păcătuieşte de mai multe ori pe zi, să nu deznădăjduiască, ci trebuie

să lupte cu egoismul lui şi să nădăjduiască în mila Domnului.

De ce Dumnezeu nu ne uşurează suferinţele? Dacă este bun de ce

le îngăduie? Cele mai teribile suferinţe se trag din păcatul răutăţii, de

la egoism, invidie, dorinţa de răzbunare. Fiecare păcat poartă în el

boală şi necaz: „Necaz şi strâmtorare peste sufletul oricărui om

care săvârşeşte răul“ (Romani 2:9). Şi atunci urmează întrebarea:

Este vinovat Dumnezeu pentru aceste suferinţe? Am vrea ca păcatul să

nu atragă după sine boala, cu alte cuvinte să nu fie ispăşit, ca lumea să

se înece în păcat? Păcatele noastre ne ard şi ne mistuie în necazuri.

Fără credinţă, nădejde şi dragoste, mintea nu poate să oprească cele

rele, nici să le izbândească pe cele bune. Credinţa convinge mintea

războită să-şi găsească refugiul la Dumnezeu, dându-i curaj să

îndrăznească prin armele duhovniceşti. Nădejdea se face chezaşul

nemincinos al ajutorului dumnezeiesc. Iubirea o face să fie de neclintit

prin dragostea dumnezeiască.

În şcoala primară a uceniciei în bine, învăţăm să ne iubim

aproapele ca să ne putem ridica la înălţimea iubirii de Dumnezeu.

Iubeşte-ţi aproapele, pentru că această iubire te scapă de iubirea de

sine, care te poate duce la pierzare. Şi, după ce am înţeles multe

lucruri despre patima egoismului, să ne rugăm aşa:

„Doamne Sfinte, Cel Ce întru cele de sus locuieşti şi spre cele

de jos priveşti, dă-ne umilinţă şi lacrimi duhovniceşti din tot

sufletul, pentru spălarea păcatelor noastre cele multe, scapă-ne de

patima egoismului şi ajută-ne să fim altruişti“.

                Egoistul rămâne egoist chiar şi în iad

        „O femeie rea se chinuia în muncile fără de sfârşit ale iadului.

Blestemând pe Dumnezeu, ea a zis: Dumnezeu este nedrept! Oare

numai eu n-am făcut nici un bine? Auzind Dumnezeu aceasta, a

trimis un înger să-i cerceteze faptele în văzul ei. Şi a găsit îngerul

că femeia aruncase cu o ceapă după un sărac. Săracul a luat-o şi a

mulţumit lui Dumnezeu pentru ea. Deci am făcut nedreptate

femeii, a zis Dreptul Dumnezeu. „Du-te atârnă-i ceapa deasupra ei

şi se va agăţa de rădăcinile ei şi aşa adu-o în Rai!“. Şi îngerul a

făcut aşa. Dar de mâinile şi picioarele femeii s-au mai agăţat

mulţime de deznădăjduiţi, iar de aceştia alţii şi iarăşi alţii. Îngerul

urca spre Cer cu un ciorchine imens de chinuiţi. În lumina

îngerului, femeia i-a văzut pe ceilalţi şi a început să strige la ei, săi

blesteme, zicând din egoism că numai pe ea a chemat-o

Dumnezeu şi nu şi pe ei, şi le făcea vânt cu picioarele,

descotorosindu-se de ei. Valuri-valuri de oameni cădeau iarăşi în

întuneric şi chin. Dar pe măsură ce cădeau oamenii, zvârliţi de

egoismul femeii, îngerul urca spre Cer din ce în ce mai greu. Când

n-a mai rămas agăţat decât unul singur de mâna femeii, ea îşi

desfăcu mâna de pe rădăcină să se descotorosească şi de acesta,

dar, pe când acela cădea în iad, i se rupse rădăcina de ceapă de

care se ţinuse numai cu o mână şi căzu şi ea iarăşi în adânc“.

Adică nu este de ajuns să facem fapte bune, ci trebuie să ne

facem noi înşine buni. Faptele bune, pe lângă rostul de a ajuta pe

săracii lumii au rostul real de a ne face bunătatea, milostivirea,

altruismul o a doua natură a noastră.

         „Era o dată un creştin care se întâmpla să alunece şi să

păcătuiască încontinuu, totuşi obişnuia mereu să se ridice de

îndată şi să-şi facă pravila de rugăciune. Diavolul care-l tot

arunca în păcat şi-a pierdut răbdarea, văzând curajul şi nădejdea

creştinului. Aşadar, i-a apărut la vedere acestuia şi i-a spus cu

supărare: Nu te temi tu de Dumnezeu, tu biet nenorocit? Tocmai

ai păcătuit, deci, cum poţi tu să mai stai dinaintea lui Dumnezeu?

Nu te temi că Dumnezeu te va arde? Dar, întrucât acest creştin

avea nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu, îi spuse diavolului:

Această chilie este ca o fierărie: loveşti şi eşti lovit. Deoarece

Dumnezeu îmi este martorul meu, Care a venit să mântuiască

lumea, nu voi înceta să mă lupt cu tine, căzând şi ridicându-mă,

lovind şi fiind lovit, până la cea din urmă răsuflare a mea şi să

vedem cine va învinge: tu sau Hristos! Când a auzit diavolul

această replică neaşteptată, a zis: Nu te voi mai lupta de acum,

căci dacă voi continua, te voi face să dobândeşti cununi. De atunci

acest creştin a fost eliberat de război, lucru pentru care I-a dat

slavă lui Dumnezeu...“

                                       Egoismul

            Ce este egoismul? Egoismul ar putea fi definit ca fiind cursul

pervertit al iubirii, care nu mai străbate albia sa naturală: „Să iubeşti

pe Domnul Dumnezeul tău... şi pe aproapele tău!...“, ci se întoarce

şi se strânge, toată, în finalul poruncii: „... pe tine însuţi!“

Este pervertirea adusă de păcat în viaţa omenească, cauzând nu

numai desfigurarea creştinismului, dar tulburând, răscolind şi lovind şi

în viaţa comunităţii: „Îl sugruma, zicând: Plăteşte-mi ce-mi eşti

dator!“ Cine sugruma pe cine? Unul care fusese iertat de o mare

datorie, asupra căruia se abătuse valul iubirii fireşti, care se revarsă

asupra altora. În el cursul acesta se pervertise, iubirea se învârtea

numai în sine şi pentru sine. Din acest motiv, el n-a înţeles durerea

semenului său de muncă şi s-a năpustit asupra lui, fără nicio

îngăduinţă pentru mica lui datorie „de o sută de dinari“.

Lucrurile nu s-a sfârşit aici, căci nefirescul este întotdeauna

răscolitor. Sluga „vicleană“ şi egoistă a trezit revolta celorlalţi, care lau

denunţat Stăpânului, acelaşi care, cu câteva clipe înainte, îi iertase

datoria. De pe poziţia dreptăţii, de data aceasta, fără să-şi închidă cu

totul ochiul iubirii, care nu mai vedea o posibilitate de îndreptare a

păcătosului, Stăpânul „l-a dat pe el chinuitorilor, până ce va plăti

toată datoria!“ (Preot Zosim Oancea, Popasuri omiletice la

duminici şi sărbători, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2005).

                  Egoismul este socotit idolatrie

     Egoismul este socotit idolatrie, deoarece egoistul se idolatrizează

şi se adoră pe sine, urmărind de multe ori ca ceilalţi să-l cinstească ca

pe un idol.

BIBLIOGRAFIE: Biblia, E.I.B.M., Bucureşti, 2004; Leon Magdan, Andreea Magdan,

Dumnezeu şi omul, antologie de cugetări, Editura Sfântul Alexandru, Bucureşti, 2001;

Mitrop. Hieroteos Vlachos, Psihoterapia Ortodoxă, Editura Sofia, Bucureşti, 2001; Sfântul

Nicolae Velimirovici, Proloagele de la Ohrida, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2005; Pr. Prof. dr.

Vasile Gordon, Mergând învăţaţi..., E.I.B.M., Bucureşti, 2006; Arhimandritul Ioannikios,

Patericul Atonit, Editura Bunavestire, Bacău, 2000; Ignatie monahul, Viaţa în duh filocalic,

Editată de Mânăstirea Pissiota, Bucureşti, 1999; Sfântul Ioan de Kronstadt, Viaţa mea în

Hristos, Editura Sofia, Bucureşti, 2005; Arhim. Paulin Lecca, Adevăr şi Pace - tratat

teologic, Editura Bizantină, Bucureşti, 2003; Dicţionar explicativ al limbii române, Editura

Univers enciclopedic, Bucureşti, 1998; Avva Efrem, Comori duhovniceşti din Sfântul Munte

Athos, Editura Bunavestire, Bacău, 2001; Paul Popescu-Neveanu, Dicţionar de psihologie,

Editura Albatros, Bucureşti, 1978; Mircea Traian Biju, Mic dicţionar al spiritului uman,

Editura Albatros, Bucureşti, 1983; Sfântul Nicolae Velimirovici, Predici, Editura Ileana,

Bucureşti, 2006; Părintele Arsenie Boca, Cuvinte vii, Deva, 2006; Pr. Serafim Rose,

Nihilismul - o filosofie luciferică, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2004; Preot Aleksandr

Elceaninov, Credinţa vine din iubire, Editura Sofia, Bucureşti, 2006; Sfântul Maxim

Mărturisitorul,Filocalia ,volum 2.

Rugăciunea scurtă dar adeseori făcută e mai de folos decât cea lungă

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

           Cu privire la rugăciunea făcută de minte în inimă, am aflat de la cei iscusiţi în cugetarea de Dumnezeu că e mai înflăcărată şi mai de folos rugăciunea scurtă, dar lucrată ades, decât cea lungă.
De altminteri şi rugăciunea lungă e foarte folositoare, dar numai pentru cei desăvârşiţi, iar nicidecum pentru cei începători. Mintea omului, care nu e deprinsă cu ea, nu poate rămâne multă vreme în rugăciune lungă în faţa lui Dumnezeu, ci omul e biruit de obicei de neputinţa nestatorniciei minţii, este risipit între cele din afară şi de aceea într-însul repede se răceşte căldura duhului.
          O astfel de rugăciune nu mai este rugăciune, ci numai tulburare a minţii, ce se naşte de pe urma abaterii gândurilor când într-o parte când într-alta; şi aceasta se întâmplă adeseori la cântările bisericeşti de obşte cât şi în pravilele ce se citesc îndelung prin chiliile călugărilor. Pe câtă vreme rugăciunea cea scurtă, dar des făcută, este mult mai statornică, fiindcă mintea, aducându-se pentru multă vreme în Dumnezeu, o poate săvârşi cu mare căldură. De aceea şi Domnul spune: „când vă rugaţi nu grăiţi multe“ (Matei, 6, 7), căci nu după mulţimea cuvintelor voastre veţi fi auziţi. Şi Sf. Ioan Scărarul învaţă:
„nu încercaţi să spuneţi multe, ca să nu vi se împrăştie mintea în căutarea cuvintelor. Un singur cuvânt al vameşului a atras mila lui Dumnezeu şi un singur cuvânt rostit cu credinţă l-a mântuit pe tâlhar. O poliloghie, adică zicerea de multe cuvinte, când este întinsă peste măsură într-o rugăciune risipeşte mintea în închipuiri, pe câtă vreme monologhia, zicerea unui singur cuvânt, ajută minţii să se adune“.
Dar va întreba cineva: pentru ce, în Epistola către Tesaloniceni, Apostolul spune: „neîncetat rugaţi-vă“! (I Tes. 5, 17).
În Scriptură despre un lucru ce se face des se zice de obicei că e săvârşit necurmat. Astfel, de pildă: „preoţii intră pururea în cea dintâi a templului, săvârşind slujbele dumnezeieşti“ (Evrei, 9, 6), asta înseamnă în toate ceasurile hotărâte pentru ele, iar nu chiar neîncetat; ziua şi noaptea cât de des, dar nu fără nici o ieşire. Iar dacă preoţii petreceau fără ieşire în biserică, păzind focul ce se pogora din cer şi punând mereu lemne dedesubt, ca să nu se stingă, totuşi, ei nu făceau aceasta cu toţii deodată împreună, ci schimbându-şi cetele, precum se scrie şi de Sf. Zaharia: „săvârşea înaintea lui Dumnezeu cele preoţeşti în rândul cetei sale“ (Luca 1, 8). 
           Tot astfel trebuie să cugetăm şi despre rugăciune, despre care Apostolul porunceşte să se facă neîncetat, fiindcă îi este cu neputinţă unui om să petreacă în rugăciune aşa fel, încât să n-o întrerupă nici ziua, nici noaptea. El are nevoie de vreme şi pentru alte lucruri, pentru îndeletnicirile trebuincioase casei, vreme de lucru, vreme pentru convorbiri, vreme să mănânce şi să bea, vreme de odihnă şi de somn. Cum am putea, prin urmare, să ne rugăm neîncetat, altminteri decât printr-o deasă rugăciune? Iar o rugăciune des făcută se schimbă într-o rugăciune neîncetată. Astfel îngrijeşte-te ca rugăciunea ta deasă, dar scurtă, să nu sporească prin cuvinte de prisos, aşa cum învaţă şi Sfinţii Părinţi despre aceasta.
Sf. Teofilact, în tâlcuirea Evangheliei de la Matei, scrie: „nu se cuvine să lungim rugăciunile, ci mai bine este să ne rugăm puţin, dar des“ (Cap. VI).
 Iar la Sf. Ioan Gură de Aur, în omiliile asupra epistolelor Sf. Pavel, stă scris astfel: „cine rosteşte lucruri de prisos în rugăciune, acela nu se roagă, ci grăieşte în deşert.“ (Sf. Ioan Gură de Aur, Ep. către Ef. VI omilia 24).
 Afară de aceasta, tot în tâlcuirea aceluiaşi loc din Evanghelie, Teofilact spune: „orice vorbă de prisos este grăire în deşert“. Precum a spus Apostolul: „mai bine vreau să rostesc cinci cuvinte cu înţelegere, decât zece mii într-o minte risipită“ (I Cor. 14, 19). E mai bine deci să înalţ către Dumnezeu o rugăciune scurtă, dar cu luare aminte, decât să rostesc nenumărate cuvinte la care nu iau seama şi să umplu în zadar văzduhul cu vorbele şi cu glasul meu.
Afară de aceasta, cuvintele Apostolului mai sus pomenite: „neîncetat vă rugaţi“ (I Tes. 5, 17) trebuiesc tâlcuite în înţelesul rugăciunii celei săvârşite cu mintea, fiindcă mintea într-adevăr poate fi totdeauna îndreptată spre Dumnezeu şi I se poate ruga Lui neîncetat.
          Astfel începe acum, omule, să te îndeletniceşti cu răgaz de învăţătura ce ţi s-a arătat în numele Domnului începe, potrivit îndemnului Apostolului care spune aşa: „orice săvârşiţi cu cuvântul sau cu lucrul, pe toate întru numele Domnului Iisus să le faceţi“ (Col. 3, 17).
Aceasta este ca şi cum s-ar spune: faceţi totul în cuget bun şi nu atât din dorinţa de a avea folos voi înşivă, chiar dacă acest folos ar fi el duhovnicesc, ci spre slava lui Dumnezeu, pentru ca în toate cuvintele, faptele şi gândurile voastre, numele Domnului Iisus Hristos, Mântuitorul nostru să se proslăvească.
Dar mai întâi de toate, tu lămureşte ţie însuţi printr-o scurtă tâlcuire: despre ce anume este această rugăciune?
Rugăciunea este suirea minţii şi a gândurilor la Dumnezeu. Să te rogi, înseamnă să te înfăţişezi în duh înaintea lui Dumnezeu, să priveşti la El cu ochii minţii fără abatere şi de vorbă să stai cu El, într-o teamă plină de evlavie şi încredere.
Adună-ţi astfel toate gândurile şi lepădând toată grija vieţii celei din afară, îndreaptă mintea ta către Dumnezeu.

Sursa

http://www.pateric.ro/rugaciunea-scurta-dar-adeseori-facuta-e-mai-de-folos-decat-cea-lunga/

BOBOTEAZA -Ajunul Bobotezei, zi de post negru

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

In Ajunul Bobotezei (5 ianuarie) se tine post negru, nu se mananca si nu se bea nimic. Canoanele Bisericii invata ca in Ajunul Bobotezei se ajuneaza total, (Canonul 1 al Sf. Teofil al Alexandriei), iar a doua zi se ia agheasma pe nemancate. In Tipicul Sfantului Sava se spune ca, daca Ajunul cade duminica sau sambata, nu se tine post negru. Postul din ziua de 5 ianuarie este pastrat din perioada secolele IV-VI, cand catehumenii se pregateau prin post si rugaciune timp de 40 de zile, sa primeasca botezul in seara acestei zile. Dupa ce primeau botezul, puteau sa participe pentru prima data la liturghia credinciosilor si sa se impartaseasca. Astazi, crestinii postesc in aceasta zi, pentru a putea gusta cu vrednicie din apa sfintita - Agheasma Mare.

In unele regiuni, in special in Moldova, crestinii ortodocsi gusta pe nemancate din Agheasma Mare timp de opt zile, de la Ajunul Bobotezei (5 ianuarie), pana la 14 ianuarie - odovania praznicului. Se intampla ca cei opriti de la Sfanta Impartasanie, sa primeasca de la duhovnic, binecuvantarea de a lua Agheasma Mare. Insa, trebuie sa fim cu luare aminte la faptul ca Agheasma Mare nu poate inlocui Sfanta Impartasanie.

Alti preoti ii opresc pe credinciosi sa ia Agheasma Mare. In acest sens, Sfantul Sava spune: "acestia nu fac bine pentru ca prin darul lui Dumnezeu s-a dat spre sfintirea lumii si a intregii fapturi... Deci de unde este socotinta acestora pentru ca sa nu guste apa aceasta, deoarece trebuie sa stim ca nu pentru aceasta Apa este necuratia in noi, ci devenim necurati prin lucrurile noastre cele spurcate, iar noi ca sa ne curatim de acestea, bem fara de indoiala aceasta Sfanta Apa."

Cu Agheasma Mare se stropesc casele credinciosilor si locuitorii acestora, in Ajunul Bobotezei. Tot cu ea se stropesc si lucrurile care trebuie binecuvantate sau sfintite, cum ar fi de pilda, la binecuvantarea si sfintirea prapurilor, la sfintirea crucii si a troitelor, a clopotului, a vaselor si vesmintelor liturgice, la sfintirea icoanelor, a bisericilor, a antimiselor si a Sfantului si Marelui Mir.


Daca Agheasma Mica se poate savarsi ori de cate ori credinciosii doresc acest lucru, Agheasma Mare se oficiaza o singura data pe an, pe 6 ianuarie, in ziua Botezului Domnului in Iordan.

In cadrul slujbei de sfintire a apei se citesc trei paremii, toate din prorocia lui Isaia (cap. XXV, 1-10; LV, 1-13 si XII, 3-6) , apoi Apostolul (din I Cor. X, 1-4) si Evanghelia (de la Mc. I, 9-12) , in care se prezinta in rezumat Botezul Domnului. Dupa ectenia mare se rosteste rugaciunea de sfintire a apei, compusa de Sfantul Sofronie al Ierusalimului, adresata Sfintei Treimi: ( "Treime mai presus de fire..." ) .

Preotul slujitor Il invoca de trei ori pe Sfantul Duh pentru sfintirea apei ( "Tu Insuti, dar, Iubitorului de oameni Imparate, vino si acum prin pogorarea Sfantului Tau Duh si sfinteste apa aceasta" ) si binecuvanteaza de fiecare data apa cu mana, afundandu-o crucis in vasele cu apa. Apoi rosteste o noua formula de invocare a Sfantului Duh ( "Insuti si acum, Stapane, sfinteste apa aceasta, cu Duhul Tau cel Sfant" ) , pe care preotul o rosteste tot de trei ori, binecuvantand de fiecare data apa, cu mana crucis.

La finalul slujbei, preotul slujitor afunda de trei ori crucea si busuiocul in apa cantand troparul Praznicului. "In Iordan botezandu-Te Tu Doamne ... "

In casele credinciosilor, agheasma se pastreaza la loc de cinste, in vase curate si dintr-insa se gusta pe nemancate, in zilele de post si ajunare. Potrivit invataturii Sfintilor Parinti, "firea apei celei sfinte este ca sa spele si trupul si sufletul, sa-l sfinteasca, sa-l innoiasca si sa-l faca fiu al lui Dumnezeu".

Ce înseamnă ’sfinţirea caselor de Bobotează’?

Sfintirea caselor de Boboteaza

Incepand cu primele zile ale anului civil, slujitorii sfintelor altare merg si sfintesc casele oamenilor prin stropire cu apa sfintita si vestesc Botezul lui Hristos.

Sfintirea caselor credinciosilor se face prin stropirea cu aghiasma mare in ajunul Bobotezei si prin slujba sfestaniei ce se savarseste la mutarea in casa noua si care se repeta in fiecare an sau chiar mai des, atunci cand lucrarea raului se face simtita in vreun fel in casa.

Omul este solidar cu tot ceea ce il inconjoara. Pacatele, faradelegile omului intineaza spatiul in care acesta le savarseste. Dimpotriva, curatenia vietii lui sfinteste mediul care-l inconjoara. Nu este intamplator faptul ca in popor s-a pastrat zicala: “Omul sfinteste locul”.

Apa sfintita de preot poarta in ea puterea curatitoare si sfintitoare a harului dumnezeiesc.

Cand face sfintirea apei, preotul se roaga ca: “apa aceasta sa se sfinteasca cu puterea, cu lucrarea si cu pogorarea Sfantului Duh”, “pentru ca sa se pogoare peste ea lucrarea cea curatitoare a Treimii celei mai presus de fire”, “pentru ca sa fie tamaduitoare sufletelor si trupurilor si izgonitoare a toata puterea cea potrivnica” si pentru ca “prin gustarea si stropirea cu apa sfintita sa ne trimita Dumnezeu binecuvantarea Sa, care spala intinaciunea patimilor”.

Termenul “aghiasma” vine de cuvantul grecesc “aghiasmos”, care isi are originea in cuvantul “aghios”(sfant). “Aghiasmos” se poate traduce si ca slujba de sfintire, dar si ca apa sfintita. Astfel, atunci cand spunem “voi face o aghiasma”, intelegem slujba, iar cand spunem “voi bea un pic de aghiasma”, ne referim la apa sfintita.

Exista si o alta explicatie in legatura cu originea cuvantului “aghiasma”. S-a spus ca el vine de la “iazma”. In DEX, cuvantul iazma, iezme, cu sensul de “aratare urata si rea, naluca, vedenie”, este indicat ca si in DLR, cu etimologie ne­cunoscuta.

Se cere o explicatie in legatura cu sensul cuvantului iasma-iazma, de “aratare urata si rea, naluca, vedenie”, contrar sensului originar de “apa sfintita”. Explicatia este urmatoarea: atunci cand preotul sfinteste apa, la sfarsit, canta troparul: “Mantuieste, Doamne, poporul Tau, si binecuvinteaza mostenirea Ta, biruinta binecredinciosilor crestini asupra celui potrivnic daruieste, si cu crucea Ta pazeste pe poporul Tau“.

Cand se canta troparul, preotul stropeste pe credinciosi in cele patru puncte cardinale cu apa sfintita, spre alungarea “celui potrivnic”, adica a celui rau, a celui urat, care este naluca, ve­denie rea, satana. De la actiunea stropirii cu apa sfintita si rostirea cantarii ei, s-a retinut in popor scopul urmarit prin aiasma – aiazma – iazma, de a alunga “aratarea urata si rea”, adica duhul cel rau, satana.

E bine sa stim ca harul lui Dumnezeu vine acolo unde este chemat. Asa ca nu putem pune un semn de egalitate intre apa nesfintita si aghiasma.

Nici in cadrul Sfintei Liturghii, harul lui Dumnezeu nu se pogoara peste toata painea care este in biserica, pentru a o preface in Trupul Domnului, ci doar asupra darurilor pregatite special pentru aceasta. Harul lui Dumnezeu se pogoara in timpul slujbei de sfintire a apei doar peste apa pregatita din timp pentru acest lucru si nu peste toata apa care exista in alte locuri. Iata de ce e bine ca omul sa-si deschida casa atunci cand preotul vine sa le sfinteasca, pentru ca sfintirea casei vecinului nu inseamna si sfintirea propriei case.

Sfântul Ioan de Kronstadt

- despre sfinţirea stihiilor de Bobotează-

[photo]20373384[/photo]

Procesiunea anuală de Bobotează nu este doar un ritual impresionant – Biserica nu ocupă pe nimeni şi nu se ocupă de spectacole inutile – ci unul sfânt; e un rit de rememorare impus de o necesitate extremă a naturii înseşi sau a fiinţei elementelor (stihiilor) sale – apa şi aerul – spurcate şi stricate neîncetat de păcatele oamenilor şi de necesităţile aceloraşi oameni care vieţuiesc în spaţiul atmosferei şi au continuă nevoie de elementul apă. Întreaga natură, toate elementele ei sunt spurcate necontenit de păcatele omeneşti, de viclenele duhuri ale întunericului care vieţuiesc în văzduh şi care generează în el tot felul de fluxuri de stricăciune şi boli. Apare deci ca o necesitate presantă sfinţirea şi însănătoşirea prin Biserică a acestor stihii.

N-aţi observat oare că în anii de acum s-au petrecut la noi, pe pământ, fenomene neobişnuite: fie o iarnă lipsită cu desăvârşire de cele ale iernii – cu ploi, cu ninsori care s-au topit îndată, cu reveniri bruşte la iarnă, dar numai pentru câteva zile, şi tot aşa, din nou – nici toamnă, nici primăvară, apoi iarăşi ceva nedefinit, instabil, treceri frecvente de la ploaie la ninsoare, de la cald la rece, de la uscăciune la umezeală; organele respiratorii sufăr; întreg organismul este zdruncinat din creştet până la tălpi din cauza instabilităţii timpului; există nenumăraţi bolnavi, adulţi şi copii, din cauza instabilităţii şi neregularităţii curenţilor atmosferici. Aceasta pentru că, la porunca Creatorului, natura ne arată prin asemenea fenomene propria noastră instabilitate, modul nostru de viaţă neregulat, pervertit.

Locuinta greceasca secolul II

Caută, Biserica lui Dumnezeu, tu cea sfântă şi care ne sfinţeşti pe noi toţi, către ape, ca şi când ar fi apele Iordanului, şi sfinţeşte cu harul dat ţie de la Dumnzeu firea văzduhului şi a apelor, şi, prin stropirea cu apă sfinţită şi prin gustarea ei, dă-ne nouă curăţie şi sfinţire, nouă şi caselor noastre şi sănătate sufletelor şi trupurilor! Sfinţitorule Atotbun şi Atotputernic, Duhule Sfinte, care din Tatăl purcezi şi în Fiul Te odihneşti, vino şi ne curăţeşte, ne sfinţeşte, ne vindecă, ne întăreşte, ne luminează şi ne mângâie pe noi toţi cu prea-minunata, de-viaţă-purtătoare şi prea-dulcea Ta umbrire!

_____________________

[1] Cuvânt preluat din cartea Ioan de Kronştadt, Liturghia – cerul pe pământ. Cugetări mistice despre Biserică şi cultul divin ortodox, Ediţia a II-a, traducere Boris Buzilă, Studiu introductiv diac. Ioan Ică Jr., Deisis, Sibiu, 2002, pp. 356-357
Am incercat in tot ce am postat mai sus sa condensez cat pot articolele citite.Este o compilatie de 5 articole in care am considerat ca este cuprinsa cat mai multa si diversificata informatie despre sarbatoarea Bobotezei.Am incercat sa scurtez cat pot sa nu va supun unui indelung studiu.
Imi permit la sfarsit sa fac cateva consideratiuni personale despre boboteaza,mai ales ca nu am mai postat un articol in care vroiam sa explic mai pe larg de ce serbam Nasterea Domnului pe 25 decembrie desi data nu se cunoaste exact

BOBOTEAZA, ultima zi a ciclului sărbătorilor de Anul Nou, marcată în calendarul creştin de celebrarea Botezului Domnului, dedicată purificării mediului înconjurător, în special a apelor, de forţele malefice. După unele prorociri şi indicaţii biblice, teologii au ajuns la concluzia că lisus s-a născut şi a murit în aceleaşi zile în care s-a născut şi a murit Adam. Astfel, în ziua de 6 ianuarie, care ar corespunde cu a şasea zi a creaţiei biblice, părinţii Bisericii creştine au fixat atît naşterea materială (naşterea propriu-zisă), cît şi naşterea spirituală (Botezul).

[i]Experienta personala de boboteaza in Ukraina.Apa are temperatura constanta de 5/6 grade in tot timpul anului
Comasarea celor două sărbători creştine într-o singură zi, logică din punct de vedere al noii credinţe, a devenit, cu timpul, sursa de neînţelegere şi confuzie pentru credincioşi. În această situaţie teologii au găsit o soluţie de compromis: au păstrat Botezul lui lisus pe data de 6 ianuarie şi au devansat naşterea cu două săptămîni, pe data de 25 decembrie, unde oamenii continuă să celebreze moartea şi naşterea zeului Mithra. Această translaţie a datei Naşterii Domnului, din ultima zi în prima zi a ciclului de iarnă, peste Anul Nou, celebrat la Calendele lui lanuarie, avea să producă un amestec de nedescris al sărbătorilor şi obiceiurilor creştine cu cele precreştine. Ultima zi a ciclului, Boboteazei cuprinde motive specifice tuturor zilelor de reînnoire a anului: local, se colindă; se fac şi se prind farmecele şi descîntecele; se află ursitul; se soroceşte vremea şi belşugul holdelor în noul an; se deschide cerul şi vorbesc animalele; sărbătoarea, asemănătoare Crăciunului şi Anului Nou, este profetată de Ajun etc. Totuşi, o pondere deosebită o deţin actele de profilaxie şi purificare. La riturile creştine de sfinţire a apei (Agheasma) , de botezare a credincioşilor, de scufundare (aruncare) a crucii în apă poporul a adăugat numeroase practici de purificare şi alungare a spiritelor malefice: stropirea, spălatul sau scufundarea rituală în apa rîurilor sau lacurilor; împuşcături; strigături (Chiraleisa) şi zgomote; aprinderea focurilor (Ardeasca), producerea şi împrăştierea substanţelor urît mirositoare; afumarea oamenilor, vitelor şi anexelor gospodăreşti; încurcatul cailor.

[i]Apa nu avea mai mult de 5 grade 

Se credea că la această teribilă ofensivă a oamenilor împotriva spiritelor rele sar în ajutor şi lupii, singurii care le văd, le aleargă şi le sfîşie cu dinţii. Alimentele rituale, specifice Boboteazei sunt piftia şi grîul fiert.

Intreg albumul foro: http://ro.netlog.com/artasireligie/photo/setid=...-

In continuare am sa va prezint un album cu icoane foarte vechi avand ca tema -Botezul Domnului: http://ro.netlog.com/artasireligie/photo/setid=...-

Daca cineva are vreo intrebare legata de sarbatoare,de explicitarea icoanei Botezului,va rog sa ma intrebati raspund cu placere

Rugăciune

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

Şi-n seara asta, Doamne-ţi bat la uşă,
Cu inima tot frântă ca şi ieri.
M-am adunat şi astăzi din cenuşă,
Ca să fiu martor altei Învieri.

Iar am ucis, iar Te-am văzut pe pâine!
Ia-mi bolovanul ăsta, tare-i greu!
Şi mai îngăduie-mă până mâine,
Că nu mai sunt stăpân pe mine, eu!

Să nu mă spui la oameni că-Ţi fac rugă
Şi nici că stau cu Tine noaptea-n prag.
Mi-a încăput măgarul ăsta slugă,
Tocmit la carul morţii, pe ciomag.

Şi n-aş mai vrea ca oamenii să ştie
Că înnoptez cu Tine pe furiş.
Ar fi să-njunghi o nouă liturghie
În rostogolul meu pe povârniş.

Le-am spus că nu mai ştiu nimic de Tine,
Că m-ai trăzni-ntr-o clipă dac-ai fi;
Şi-n ochii lor, neputincios, vezi bine,
Te răstignesc în fiecare zi.

Însângerând în ghimpii remuşcării,
Mă înhăitez de mână cu cei răi
Şi stau de frică-n praştia vânzării,
Bolovăniş pentru trimişii tăi.

De groază-mi creşte-o gheară nevăzută
Şi râcâiesc icoane pe obraz,
Să fie-n cale toată munca slută.
Cum mă mai milui, Doamne, cu răgaz.

Să fi avut o cruce mai uşoară,
Eram şi eu cu ceilalţi la ospăţ
N-aş mai avea azi rană să mă doară,
Nici n-aş fi stat la Nichipercea-n hăţ.

Aş vrea să-ţi spun o vorbă la ureche:
„Am smuls o pană de heruv cândva
Şi-o am aici, într-o cămară veche,
Ţi-aş da-o Ţie, dacă m-ai ierta!?”

N-am altceva, primeşte-mă de milă,
Că tare mai sunt singur şi sărac,
Aprinde-mi iar în suflet o feştilă,
Să mă ridic din zgura-n care zac.

Şi cată de-mi trimite mai degrabă
Un oaspe megieş cu cerul Tău,
Să-mi târnosească calea pe tarabă
Peceţile părerilor de rău.

Poate că mâine-am să-ţi străpung iar coasta
Şi-am să-ţi mai bat în palmă încă-un cui,
Dar Te-oi căta din nou ca-n seara asta:
„Auzi. Nu mă mai spune nimănui!”

de Măgirescu Eugeniu 

✞✤☦Despre puterea Sfintei Cruci✞✤☦

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...



ღCalauza Ortodoxaღ

Episcopul, care era om înțelept, luă paharul și îl întrebă pe sultan din care parte să bea, de aici, de aici, de aici sau de aici, făcând astfel cu cele trei degete semnul Sfintei Cruci pe gura paharului, iar sultanul ia zis că poate să bea de unde dorește.

Pe vremea stăpânirii otomane, sultanul, îndemnat de unul din neamul celor care l-au răstignit pe Hristos, l-a chemat pe un episcop ce se afla în cetatea cucerită de ei și l-a întrebat:


– Evanghelia voastră este adevărată?

– Da, este adevărată, răspunse episcopul.

– Atunci să bei acest pahar cu otravă că scris este: “De veți bea otravă, nu vă va vătăma”.

Episcopul a cerut răgaz trei zile pentru rugăciune și, după trei zile, s-a adunat din nou ceata turcească cu sultanul în frunte, care-i dădu episcopului să bea un pahar plin cu otravă, dar cerându-i să nu facă Sfânta Cruce pe pahar, căci auzise sultanul că puterea crucii îndepărtează moartea.

Episcopul, care era om înțelept, luă paharul și îl întrebă pe sultan din care parte să bea, de aici, de aici, de aici sau de aici, făcând astfel cu cele trei degete semnul Sfintei Cruci pe gura paharului, iar sultanul ia zis că poate să bea de unde dorește.

Episcopul a băut și nu a fost vătămat deloc, dar a cerut puțină apă ca să clătească paharul și i-a spus sultanului:

– Dă-i acum să bea și vrăjmașului lui Hristos care ti-a propus să faci aceasta.

Acela a băut și a murit pe loc.

Mare este, Doamne, puterea Crucii Tale

sursa

https://www.facebook.com/OfficialCalauzaOrtodoxa?fref=nf