Cu cat carteste cineva mai mult, cu atât se distruge pe sine

Părinte, cui se datorează cârtirea şi cum poţi scăpa de ea?
- Ea se datorează ticăloşiei omului şi este alungată cu doxologie (slăvirea lui Dumnezeu). Cârtirea naşte cârtire, iar doxologia naşte doxologie. Când cineva nu cârteşte pentru o greutate pe care o întâmpină, ci slăveşte pe Dumnezeu, atunci diavolul plezneşte şi se duce la altul care cârteşte, pentru a-i încurca aceluia şi mai mult lucrurile. Pentru că, cu cât cârteşte cineva mai mult, cu atât se distruge pe sine.
Uneori ne fură aghiuţă şi ne face să nu ne mulţumească nimic, în timp ce te poţi bucura de toate duhovniceşte cu doxologie, primind astfel binecuvântarea lui Dumnezeu. Iată, cunosc pe cineva în Sfântul Munte care, atunci când plouă şi îi spui „Iarăşi plouă“, începe: „Da, plouă mereu. O să putrezim de atâta umezeală“. Dacă după puţin timp se opreşte ploaia şi îi spui: „Ei, nu a plouat atât de mult“, acela începe iarăşi: „Da, ploaie a fost asta? O să se usuce pământul“. Şi nu se poate spune că nu e sănătos la minte, ci pur şi simplu s-a obişnuit să cârtească. Să fie om raţional şi să gândească astfel de neghiobii.
Cârtirea atrage blestemul. Este ca şi cum omul s-ar blestema pe sine însuşi, după care vine urgia lui Dumnezeu. În Epir am cunoscut doi ţărani. Unul era familist şi avea vreo două ogoraşe, şi întotdeauna pe toate le încredinţa lui Dumnezeu. Lucra cât putea, fără stres. „Voi face cât voi apuca“ spunea. Uneori o parte din snopii de grâu ce îi rămâneau pe câmp putrezeau din pricina ploii pentru că nu apuca să le strângă, iar pe altele le împrăştia vântul. Dar pentru tot ce se întâmpla spunea: „Slavă Ţie, Doamne!“ şi toate îi mergeau bine. Celălalt avea multe terenuri, vaci etc. şi nu avea nici copii. Dacă îl întrebai „Cum îţi merge?“, răspundea: „Lasă-mă, nu mă întreba!“. Niciodată nu spunea: „Slavă Ţie, Doamne!“, ci mereu cârtea. Şi să vedeţi ce i se întâmpla, uneori îi murea vaca, alteori pătimea altceva. Le avea pe toate, dar pricopseală nu făcea.
De aceea spun că doxologia, slăvirea lui Dumnezeu în toate, este mare. Depinde de noi să gustăm sau nu binecuvântările pe care ni le dă Dumnezeu. Dar cum să le gustăm, dacă atunci când Dumnezeu ne dă de pildă banane, noi ne gândim la ce mâncare bună mănâncă cutare bogătaş? Câţi oameni nu mănâncă numai posmagi, dar zi şi noapte slavoslovesc pe Dumnezeu şi se hrănesc cu dulceaţă cerească! Aceşti oameni dobândesc o sensibilitate duhovnicească şi cunosc mângâierile lui Dumnezeu. Dar noi nu le înţelegem pe acestea, deoarece inima noastră s-a învârtoşat şi nimic nu ne mai satisface. Nu înţelegem că fericirea o avem în veşnicie şi nu în deşertăciune.

Cuviosul Paisie Aghioritul, Viaţa de familie

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 13 - februarie 2008

“SA NU CUMVA SA VA BATETI JOC DE SFANTA CRUCE!”

De pe blogul Doamnei preotese Corina Negreanu, spre folosul tuturor:

“(…) “Să nu cumva vă bateți joc de Cruce, că va fi vai de capul vostru ce vi se întîmplă!” ne repeta deseori bunica. ,,Da` ce ni se întîmplă mami(așa îi spuneam eu dînsei)?” O întrebam îngrozită de gravitatea atitudinii ei. ,,Păi, uite ce-au pățit unii din sat care au batjocorit crucea…” și bunica începea povestea care nu era poveste ci devenea istoria unor fapte reale petrecute în satul în care locuiam. Înțelepciunea simplă și pățaniile** altora îmi deveneau prin bunica veritabili pedagogi.
Odată, trei surori cu vîrste apropiate (să fi avut în jurul a 20-22 de ani), dintr-o familie mîndră și mai înstărită în sat, în urma unei dispute cu familia diacului*** (așa se spune în satele din Ardeal), sau a cantorului de la biserică, ca să facă bășcălie pe seama acestuia, într-o noapte au mers la casa lui și cu excrementele lor au mîzgălit peretele casei sub formă de cruci. Toți oamenii de bună credință cînd au văzut dimineața ,,grozăvia” s-au tulburat foarte tare. Știau, fie și dintr-o pură intuiție a bunului simț, dar mai ales din frică față de Dumnezeu, că batjocura lor nu va rămîne nepedepsită și că după asemenea faptă, nu vor ,,ajunge” bine. Așa s-a și întîmplat mai apoi. Cele trei surori au sfîrșit fiecare într-un mod odios. Una a înnebunit, alta s-a îmbolnăvit de o boală cumplită cu o lungă perioadă de agonie, iar cea de-a treia a murit într-o închisoare din Ungaria, pierzîndu-și mințile și bîndu-și propria urină. Dar suferința n-a fost într-atît. Copiii fiecăreia dintre ele au avut la rîndul lor parte de zbucium și suferință în viață. Cînd au urmat nepoții, la fel: vieți distruse, boli grele, nebunie, sinucideri în condiții oribile. Neamul lor, treptat, aproape s-a stins. Gura satului și oamenii care cunoșteau istoria din tinerețea celor trei femei, știau cauza pentru care ,,trage” neamul lor.
În satul nostru populația a fost împărțită în două (așa a rămas pînă azi): jumătate unguri și jumătate români. În perioada hortistă, cînd armata ungară a invadat satul, o femeie româncă, ortodoxă, pentru a fi văzută ,,bine” și pentru a nu suferi, ca să-i impresioneze pe soldații ce treceau călare prin fața casei acesteia, s-a apucat să își renege credința și dădea cu pietre în crucea de pe casă rostind ostentativ (ca să fie auzită de soldați) în maghiară: ,,Dă-te jos de pe casă Jesus mic”. Gestul ei n-a avut obiectivul scontat, n-a cîștigat încrederea lor, din contră, trădarea i-a scîrbit pînă și pe soldații maghiari primiți cu urale, flori și osanale de populația maghiară. Aceștia, povestea bunica, cînd au ajuns în dreptul Bisericii ortodoxe, au aruncat în curtea bisericii brațele de flori primite. Mulți dintre ei erau catolici. Femeia cu întreaga sa familie urma să aibă o viață de coșmar. După ceva timp a înnebunit, apoi au găsit-o spînzurată.
În satul vecin, tot în perioada hortistă, un ungur bogat, pizmaș și rău cu românii, într-una din zile, a dat jos crucea din capătul satului, a călcat-o în picioare și și-a făcut excrementele pe ea. Mulți s-au îngrozit de fapta lui. Mai tîrziu, s-a căsătorit și a avut patru copii. Doi au rămas cu handicap grav de la naștere cu forcepsul, ceilalți au sfîrșit cumplit, de tineri, iar el, spre finalul vieții s-a spînzurat. (…)”

• integral, la:  Corina Negreanu: Sfînta Cruce