INVĂTĂTURĂ DE CREDINTĂ ORTODOXĂ 2 - CE ESTE SFÂNTA SCRIPTURĂ

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

                               Ce este Sfânta Scriptură?

           Sfânta Scriptură sau Biblia este colecţia cărtilor numite ale

Vechiului şi ale Noului Testament, scrise sub insuflarea Duhului

Sfânt, într-un răstimp de aproape 1500 ani, adică de la Moise (cca.

1400 înainte de Hr.) până la autorul Apocalipsei (cca. 100 după Hr.).

Aceste cărţi sunt comoara cea mai preţioasă de lumină şi mântuire pe

care Dumnezeu a dat-o oamenilor. Biserica le păstrează ca pe un odor

de mare preţ şi le foloseşte ca pe un izvor de apă vie din care soarbe

învăţătura cea dumnezeiască.

30. De ce Sfânta Scriptură se mai numeşte şi Biblie?

               Cuvântul «Biblie» provine din limba greacă şi înseamnă

«cărţi» sau «carte». «Cărţile» sau «cartea» Sfintei Scripturi şi-au

păstrat de-a lungul veacurilor numele grecesc de Biblie, atât pentru că

Sfânta Scriptură a fost scrisă o bună parte în limba greacă, cât şi

pentru că, la început, în primele veacuri ale creştinismului, învăţătura

cuprinsă în ea a fost propovăduită mai ales în limba greacă, aşa cum

arată documentele timpului, îndeosebi Sfânta Tradiţie.

Acest cuvânt, Biblie, care e cel mai întrebuinţat, atât de creştini

cât şi de necreştini, înfăţişează, deci, Sfânta Scriptură ca pe o carte în

sine, singura care de-a lungul istoriei şi-a păstrat acest nume fără alt

adaus şi pe care noi credincioşii o socotim cartea mai presus de toate

celelalte cărţi, cartea cărţilor, cartea pe care, dacă n-o putem numi cea

mai mare ca întindere, o putem, numi cea mai preţioasă, pentru

cuprinsul îi roadele ei în sufletele noastre.

31. Prin ce se deosebeşte Sfânta Scriptură

de celelalte cărţi?

             1) Sfânta Scriptură se poate citi cu cel mai mare folos de

oricine: învăţat, sau neînvăţat, din orice parte a lumii. Ea cuprinde

învăţături mântuitoare şi folositoare. Ea ne învaţă să trăim cum se

cuvine, adică bine, în înţelesul cel mai înalt al acestui cuvânt. Sfânta

Scriptură nu minte şi Duhul Sfânt n-a înşelat pe slujitorii săi,

proorocii. Oamenii nu puteau cunoaşte prin firea şi prin mintea lor

lucruri aşa de mari şi de dumnezeeşti, ci numai printr-un dar, coboât

de sus asupra oamenilor sfinţi.

            2) Sfânta Scriptură are o unitate desăvârşită. Acelaşi suflu

dumnezeesc se simte la citirea tuturor cărţilor ei, deşi acestea sunt aşa

de deosebite între ele prin lucrurile despre care vorbesc. Fiind dată

prin Sfântul Duh, Sfânta Scriptură cuprinde adevărul. Nimic nedrept

sau prefăcut nu se afla într-însa. Sfânta Scriptură nu se contrazice,

cum se contrazic învăţătorii şi scrierile păgâne. Dacă scrierile

Proorocilor sunt de acord cu Evangheliile, este pentru că toţi au vorbit

insuflaţi de un singur Duh, al lui Dumnezeu.

           3) Sfânta Scriptură are o putere covârşitoare, prin care a

prefăcut şi preface nenumarate suflete păcătoase în sfinţi. Sfântul

Apostol Pavel zice despre deosebita putere a Sfintei Scripturi:

«Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător şi mai ascuţit decât

toată sabia ascuţită de amândouă părţile şi străbate până la

despărţirea sufletului şi a duhului şi a mădularelor şi a măduvei,

şi este judecător cugetelor şi gândurilor inimii» (Evrei 4:12).

Fericitul Ieronim, mare traducător şi tălcuitor al Sfintei

Scripturi, se pronunţă astfel: "Te rog spune-mi ce e mai sfânt că acest

cuvânt (al lui Dumnezeu)? Ce e mai plăcut ca această placere? Ce

mâncări, ce feluri de miere sunt mai dulci decât cunoaşterea

înţelepciunii lui Dumnezeu, decât patrunderea în locurile Sale

ascunse, decât privirea la ideea Ziditorului şi la cuvintele Stăpânului

tău..., decât ca aceste cuvinte ale Stăpânului, pline de înţelepciune

duhovnicească, să înveţe pe oameni! Aibă ceilalţi averile lor, beie din

cupe împodobite cu pietre preţioase, strălucească în stofe de mătase...,

fie neputincioşi în a-şi răpune bogăţiile prin felurite plăceri!

Desfătarea noastră să stea în a medita legea Domnului ziua şi noaptea,

a bate la uşa care nu-i deschisă, a primi pâinile Sf. Treimi şi a merge

pe valurile vieţii, având pe Domnul călăuză.

32. Sfânta Scriptură ne poate călăuzi, ea singură,

pe calea mântuirii ?

                  Sfânta Scriptură nu ne poate călăuzi, ea singură, pe calea

mântuirii, atât pentru că ea n-a fost dată omenirii de la început, cât şi

pentru că atunci când a fost dată, ea n-a fost singură autoritate în

această privinţă, ci a avut înaintea ei şi apoi odată cu ea Sf. Tradiţie, în

vatra mereu caldă a obştei religioase, sau a Bisericii. Cu mult înainte

de a începe Moise să scrie primele cărţi ale Vechiului Testament, a

existat o evlavie a obştei religioase, chiar mai veche decât acea a

Patriarhilor. Cărţile Noului Testament încep să apară după mai bine de

zece ani de la întemeierea Bisericii. Ele apar în sânul acesteia. Şi

Biserica alege cărţile insuflate încă din veacul I al erei noastre.

Biserica Ortodoxă este autoritatea hotărâtoare în această privinţă cum

şi în tălcuirea textului biblic. Ea «este stâlpul şi temelia adevărului»

(1 Timotei 3:15), ea ţine «canonul neclintit al adevărului». În ea

lucrează Duhul Sfânt pentru păstrarea neîntinată a adevărului

mântuitor. «Unde este Biserica zice Sfântul Irineu, acolo este şi

Duhul Iui Dumnezeu şi unde este Duhul lui Dumnezeu, acolo este

Biserica şi tot harul, iar Duhul este adevărul». Iată de ce Sfânta

Scriptură nu poate, ea singură, să ne călăuzească pe calea mântuirii, ci

numai Biserica.

33. Ce înţelegem prin «canonul» cărţilor

Sfintei Scripturi?

         Prin «canonul» cărţilor Sfintei Scripturi, întelegem totalitatea

cărţilor sfinte insuflate de Dumnezeu, mai precis lista acestor cărţi.

Cuvântul «Canon» n-a avut acest înţeles de la început. El e

împrumutat din limba ebraică, prin mijlocirea celei greceşti, şi

înseamnă, printre altele, «dreptar» sau «regulă». Cu aceste două

înţelesuri îl găsim întrebuinţat şi în Noul Testament. Sfântul Apostol

Pavel, după ce dă anumite sfaturi duhovniceşti Galatenilor, adaugă:

«Şi cât vor umbla cu dreptarul acesta, pace peste ei şi milă şi peste

Israelul lui Dumnezeu» (Galateni 6:16). Se numesc, apoi,

«canoane», cu înţeles de «rânduială» hotărârile privitoare la

disciplina bisericească şi anumite părţi care intră în rânduiala slujbelor

bisericeşti. Cărţile Sfintei Scripturi cuprinzând «canonul» adică

regula de credinţă şi de viaţă, au fost numite «canoane» cu acest

înţeles, dar şi cu înţelesul de totalitate sau de listă a scrierilor care

conţin aceste rânduieli. Cuvântul «canon» are acest înţeles atât la

vechii Iudei, cât şi la primii creştini. Exista un canon al cărţilor

Vechiului Testament şi un canon al cărţilor Noului Testament.

34. Cu ce condiţii au fost primite cărţile Sfinte Scripturi în

canonul biblic?

1) Cu condiţia ca învăţătura cuprinsă în ele să fie descoperită de

Dumnezeu prin insuflare;

2) Cu condiţia ca învăţătura descoperită în ele să fie garantată

de Biserică;

Biserica garanta învăţatura aceasta pe baza vechimii şi

apostolicităţii, după regula lui Tertulian, că acel lucru e mai adevărat,

care e mai vechi, şi acel lucru e mai vechi care e de la început, şi acel

lucru e de la început care vine de la Apostoli, iar de la Apostoli vine

ceea ce a fost sfânt în Bisericile Apostolice.

35. Care sunt cărţile Vechiului Testement?

Cărţile care intră în canonul Vechiului Testament sunt:

1. Facerea.

2. Ieşirea.

3. Leviticul.

4. Numerii.

5. Deuteronomul (a doua lege).

6. Cartea lui Iosua (Isus fiul lui Navi).

7. Cartea Judecătorilor.

8. Cartea Rut.

9. Cartea întâia a împăraţilor (sau întâia a lui Samuil).

10. Cartea a doua a împăraţilor (sau a doua a lui Samuil).

11. Cartea a treia a împăraţilor (sau întâia a Regilor).

12. Cartea a patra a împăraţilor (sau a doua a Regilor).

13. Cartea întâia Paralipomene (a Cronicilor).

14. Cartea a doua Paralipomene (a Cronicilor).

15. Cartea lui Esdra.

16. Cartea Neemia.

17. Cartea Esterei.

18. Cartea lui Iov.

19. Psaltirea.

20. Proverbele lui Solomon.

21. Eclesiastul.

22. Cântarea Cântărilor.

23. Proorocia lui Isaia.

24. Proorocia lui Ieremia.

25. Plângerile Proorocului Ieremia.

26. Proorocia lui Iezechiil.

27. Proorocia lui Daniil.

28. Proorocia lui Oseea.

29. Proorocia lui Ioil.

30. Proorocia lui Amos.

31. Proorocia lui Avdie.

32. Proorocia lui Iona.

33. Proorocia lui Miheia.

34. Proorocia lui Naum.

35. Proorocia lui Avacum.

36. Proorocia lui Sofonie.

37. Proorocia lui Agheu.

38. Proorocia lui Zaharia.

39. Proorocia lui Maleahi.

36. În afară de cărţile canonice mai sunt şi alte cărţi în

Sfânta Scriptură a Vechiului Testament ?

            În afară de cele 39 cărţi canonice, Sfânta Scriptura a Vechiului

Testament mai cuprinde şi alte cărţi: cele deuterocanonice, pe care

Biserica, socotindu-le folositoare şi ziditoare de suflet, le-a

recomandat spre citire catehumenilor, adică celor care se pregăteau să

primească credinţa creştină. De aceea ele au fost păstrate în Sf.

Scriptură după cărţile canonice. Ele sunt pline de înţelepciune

duhovnicească şi de aceea Biserica le foloseşte pe unele din ele, chiar

la sfintele slujbe.

Aceste cărţi sunt:

1. Cartea lui Tobit.

2. Cartea Iuditei.

5. Cartea Înţelepciunii lui Solomon.

4. Cartea Înţelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah, numită şi

"Eclesiasticul".

5. Cartea a treia a lui Esdra (cartea a doua a lui Neemia din

canon).

6. Cartea întâia a Macabeilor.

7. Cartea a doua a Macabeilor

8. Cartea a treia a Macabeilor (este şi o a patra carte a

Macabeilor).

9. Cartea Baruh şi Scrisoarea Proorocului Ieremia.

Tot necanonice sunt socotite şi următoarele fragmente sau

bucăţi din cărţile canonice arătate mai sus:

1. Rugăciunea Regelui Manase (la sfârşitul cărţii a doua

Paralipomene sau Cronice).

2. O parte din cartea Estera (care nu e împărţită în versuri).

3. Ultimul Psalm (care urmează după Psalmul 150).

4. Cântarea celor trei tineri (din cartea lui Daniil).

5. Istoria Suzanei.

6. Bel şi balaurul.

37. Ce cuprinde canonul cărţilor Noului Testament?

Canonul Noului Testament cuprinde 27 cărţi şi anume:

1. Sfânta Evanghelie cea de la Matei.

2. Sfânta Evanghelie cea de la Marcu.

3. Sfânta Evanghelie cea de la Luca.

4. Sfânta Evanghelie cea de la Ioan.

5. Faptele Sfinţilor Apostoli.

6. Epistola Sfântului Apostol Pavel către Romani.

7. Epistola I a Sfântului Apostol Pavel către Corinteni.

8. Epistola II a Sfântului Apostol Pavel către Corinteni.

9. Epistola Sfântului Apostol Pavel către Galateni.

10. Epistola Sfântului Apostol Pavel către Efeseni.

11. Epistola Sfântului Apostol Pavel către Filipeni.

12. Epistola Sfântului Apostol Pavel către Coloseni.

13. Epistola I-a a Sfântului Apostol Pavel către Tesaloniceni.

14. Epistola II-a a Sfântului Apostol Pavel către Tesaloniceni.

15. Epistola I-a a Sfântului Apostol Pavel către Timotei.

16. Epistola II-a a Sfântului Apostol Pavel către Timotei.

17. Epistola Sfântului Apostol Pavel către Tit.

18. Epistola Sfântului Apostol Pavelj către Filimon.

19. Epistola Sfântului Apostol Pavel către Evrei.

20. Epistola Sobornicească a Sfântului Apostol Iacob.

21. Epistola I-a Sobornicească a Sfântului Apostol Petru.

22. Epistola II-a Sobornicească a Sfântului Apostol Petru.

23. Epistola I-a Sobornicească a Sfântului Apostol Ioan.

24. Epistola II-a Sobornicească a Sfântului Apostol Ioan.

25. Epistola III-a Sobornicească a Sfântului Apostol Ioan.

26. Epistola Sobornicească a Sfântului Apostol Iuda.

27. Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul.

38. Când au fost scrise cărţile Vechiului

şi Noului Testament?

► Cărţile Vechiului Testament au fost scrise înainte de

Hristos, într-un răstimp de peste o mie de ani (1400-400).

► Cărţile Noului Testament au fost scrise în veacul I, cele

mai multe înainte de anul 70. Numai cărţile Sfântului Ioan

Evanghelistul şi Teologul, au fost scrise între această dată şi sfârşitul

veacului I.

39. Ce înseamnă Vechiul Testament şi

ce înseamnă Noul Testament ?

                        În vorbirea obişnuită cuvântul «Testament» înseamnă

hotărârile luate de cineva în scopul de a fi respectate după moarte. Cu

acest înţeles şi pe temeiul descoperirii date prin Sfântul Apostol Pavel

în Epistola către Evrei (9:15 şi urm.), Sfinţii Părinţi au învăţat ca cele

două Testamente - cel Vechi şi cel Nou - arată voinţa lui Mesia de a

face moştenitori ai Împărăţiei veşnice pe cei ce vor crede în El.

Când e vorba despre Sfânta Scriptură a Vechiului Testament şi

a Noului Testament, cuvântul «Testament» mai are şi înţeles de

«legământ». El e «Legământul» dintre Dumnezeu şi om, făcut îndată

după căderea acestuia, prin făgăduinţa dată de Dumnezeu primilor

oameni, ca sămânţa femeii va zdrobi capul şarpelui. Acest legământ,

pe cale de a fi uitat de oameni, a fost reînnoit faţă de Patriarhul

Avraam (Facerea 12:4), apoi a fost încheiat, în scris, pe muntele

Sinai, între Dumnezeu şi poporul evreu (Ieşirea 20). Despre acest

legământ vorbeşte Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Evrei

(15:28). Toate scrierile care cuprind legea şi Proorocii formează

Legământul Vechi, adică Testamentul Vechi, fiindcă vorbesc despre

acel Legământ, fiindcă sunt date înainte de Hristos, şi-şi află

împlinirea şi desăvârşirea în El.

Scrierile sfinte, date după Hristos, formează Legământul nou,

adică Testamentul Nou, fiindcă vorbesc despre noua legătură făcută la

Cina cea de Taină între Dumnezeu şi oameni, «Legea cea nouă»,

adusă lumii de Domnul nostru Iisus Hristos, (Matei 26:28).

Sfântul Apostol Pavel arată în chip lămurit învăţătura despre

cele două Testamente, Vorbind despre jertfa Mântuitorului, el zice:

«Şi pentru aceasta (Hristos) este mijlocitorul aşezamântului,

(Testamentului) celui nou, ca făcându-se moarte spre

răscumpărarea greşelilor ce erau în aşezământul de lege cel dintâi

să ia cei chemaţi făgăduinţa moştenirii celei veşnice. Căci unde

este diata (testament), acolo trebuie să fie moartea celui ce au făcut

diata (testamentul). Căci diata întru cei morţi este întărită, de

vreme ce încă nici o putere nu are până când este viu cel ce face

diata (testamentul). Pentru aceea nici cea dintâi, fără de sânge nu

s-a înnoit» (Evrei 9:15-18).

40. Ce înseamnă «Evanghelie»?

              «Evanghelie» înseamnă «veste bună». Cuprinsul ei a adus şi

aduce lumii vestea bună care mângăie sufletele: venirea Mântuitorului,

profeţită de Vechiul Testament, apoi învăţătura, faptele, patimile,

moartea şi slăvită Lui înviere, - toate având loc pentru mântuirea

lumii.

Cristina ONOIU : Nu-mi lua iubirea

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

Nu-mi lua gândul de-a încerca să Te iubesc,
Nu-mi lua pocăinţa, speranţa ce-mi dă putere să trăiesc,
Nu-mi lua iubirea pentru cei din jurul meu,
Nu-mi lua nădejdea, lumina ce licăre mereu.
Nu-mi lua gândul de-a încerca să Te iubesc,
Nu-mi lua nădejdea de-a încerca să nu-Ţi greşesc,
Nu mă lăsa să cad, să uit tot ce-i frumos,
Nu-mi lua ce am mai drag, mai scump, mai luminos.
Ia-mi tot ce vrei, numai iubirea nu mi-o lua,
E ceea ce mă ţine pe pământ, şi mă ridică spre slava Ta.
Fără dragoste sunt nimic, nu exist, nu trăiesc,
Tu, Doamne, eşti TOTUL şi m-ai învăţat să iubesc.
Du-mă pe Cărarea cea Sfântă a Împărăţiei Cereşti,
Pentru că doar acolo cu Tine, voi şti ce înseamnă să trăieşti,
Doar cu Tine în suflet, voi şti ce este iubirea,
Şi doar iubind pe pământ, voi găsi fericirea.
Nicicând nu voi putea să-ţi mulţumesc îndeajuns,
Că m-ai chemat şi că mă iubeşti nespus,
Că mi-ai dat în suflet pacea şi iubirea,
Te iubesc, Doamne, TU EŞTI FERICIREA.

FEMEIA CANANEIANCA – CREDINTA, STARUINTA SI INTELEPCIUNE

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

Vindecarea fiicei femeii cananeence este una din minunile lui Iisus, consemnată în Evanghelia după Matei (15:21-28) și în cea după Marcu (7:24-30).[1][2]
Potrivit evangheliilor, pe când se afla în părțile Tirului și ale Sidonului, Iisus a vindecat-o pe fiica unei femei păgâne, originare din Canaan sau din Fenicia Siriei.
Femeia cananeeancă a venit la Iisus, strigând: "Doamne, Fiu al lui David, fie-ți milă de mine! Fiica mea este posedată de demon și se chinuie teribil."
Iisus nu i-a adresat niciun cuvânt. Așa că ucenicii lui au venit la el și l-au rugat: "Alung-o de aici pentru că strigă în continuu în urma noastră."
El a răspuns: "Eu am fost trimis numai către oile cele pierdute ale casei lui Israel."
Femeia a venit și a îngenuncheat la picioarele lui. "Doamne, ajută-mă!" a spus ea.
El a răspuns: "Nu este drept să iei pâinea copiilor și s-o arunci câinilor."
"Așa este, Doamne", a spus ea. "Dar și câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor."
Atunci Iisus i-a spus ei:
"O, femeie, mare este credința ta! Fie ție după cum voiești."
Și fiica ei s-a vindecat chiar în ceasul acela.



Evanghelia de astazi ne relateaza ca intr-o zi Mantuitorul Iisus Hristos a venit sa propovaduiasca in partile Tirului si ale Sidonului, iar aici a intalnit o femeie cananeianca ce I-a strigat cu durere: „Miluieste-ma, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rau chinuita de demon”. Avea o fiica demonizata. Domnul insa, ca si cum nu ar fi auzit-o, nu i-a raspuns niciun cuvant, asa incat ucenicii au simtit nevoia sa intervina, mijlocind la invatatorul lor: „Miluieste-o, Doamne, ca striga in urma noastra!”

Ei bine, spre uimirea ucenicilor si a noastra, Hristos a dat atunci un raspuns cat se poate de surprinzator: „Nu sunt trimis decat numai pentru oile cele pierdute ale Casei lui Israel!…” Adica…, a fost trimis doar pentru evrei!…



Sa fie oare chiar asa? Nu, ci Iisus Hristos a venit in lume pentru intreg neamul omenesc, nu numai pentru evrei, greci, rusi, sau mai stiu eu care altii se pretind alesi in chip special de Dumnezeu. El S-a intrupat pentru toti oamenii deopotriva, indiferent de neam ori rasa: deci si pentru romani, si pentru tigani, si pentru africani, si pentru australieni, pentru toti. De ce, atunci, a raspuns asa?! Ei bine, raspunzand astfel, Hristos nu a facut decat sa evidentieze mentalitatea iudeilor din vremea aceea, care se asteptau ca Mesia sa vina numai pentru ei, in timp ce pe ceilalti ii considerau „spurcati” si deci nedemni de chemarea sfanta la mantuire. Dupa ce a adus in discutie aceasta conceptie egoista insa, Domnul a demontat-o intr-un mod care nu a mai lasat loc la niciun comentariu in mintea celor ce au fost martori minunii de astazi. Vom vedea mai jos!



Auzind femeia afirmatia aceasta, care de altfel ii era cunoscuta, si intuind universalitatea misiunii lui Hristos, a insistat si, apropiindu-se, L-a rugat: „Doamne, ajuta-ma”. Si atunci Domnul ne mai uimeste o data… Dupa ce „a ignorat-o”, prefacandu-Se ca nu o ia in seama, preluand aceeasi mentalitate a iudeilor o numeste „caine”: „nu este bine sa iei painea copiilor si s-o arunci cainilor”. Si aceasta nu pentru ca asa o considera El, ci pentru a sublinia acelasi dispret al „celor alesi” fata de neiudei, mentalitate pe care, de asemenea o va respinge prin ceea ce a urmat.

De retinut ca Domnul nu a vorbit de la Sine; nu Si-a exprimat propriul crez, ci a dat glas acelei mentalitati potrivit careia toti cei care nu faceau parte din poporul ales erau considerati spurcati si, pentru aceasta, erau numiti „caini“.



Toate aceste afirmatii si cuvinte, aparent scandaloase si jignitoare, nu vor decat sa evidentieze o mentalitate egoista, dispretuitoare si, pentru aceasta, nedreapta, care insa va face sa straluceasca si mai mult credinta si staruinta acestei femei, ce nu se lasa impresionata de conceptia condamnabila a iudeilor, potrivit careia cananeienii nu puteau spera nicio clipa la Mesia. Ea nu se lasa intimidata, ci staruie si da Mantuitorului un raspuns care arata ca nu era numai credincioasa, ci si inteleapta: „Da, Doamne, dar si cainii mananca din faramiturile care cad de la masa stapanilor”.

Vedeti ce inteleapta a fost femeia? Ea nu s-a lasat cuprinsa de orgoliul ranit al omului jignit; stia foarte bine care era crezul iudeilor despre cananeieni. Nu s-a simtit izgonita si respinsa. A simtit ce?… Sa staruiasca; sa insiste, rugandu-L iar: „Doamne, ajuta-ma”, in ciuda dispretului iudeilor aflati de fata. „Ajuta-ma!”… cu disperarea si cu dragostea pe care numai o mama o poate simti fata de propriul copil.



Ei bine, atat de impresionat a fost Hristos de credinta, staruinta si intelepciunea acestei femei, precum si de faptul ca nu s-a suparat si ca nu s-a simtit jignita, incat i-a spus: „O, femeie, mare este credinta ta! Fie tie dupa cum voiesti!“ Si mai adauga evanghelia ca „s-a tamaduit fiica ei in chiar ceasul acela”.

Aceasta este pericopa evanghelica de astazi si cred ca invatamintele ce se impun sunt usor de desprins de fiecare dintre noi. Si noi putem fi uneori femeia aceasta care a alergat dupa Iisus. Cati nu avem de cerut de la El: fie indreptarea unui copil care nu ne mai asculta, fie reintoarcerea cu dragoste a sotului sau a sotiei in familie, fie inteleptirea unui vecin care ne muta hoteste hotarul, fie imblanzirea dusmanului care ne ponegreste ori ne barfeste, sau mai stiu eu ce alte situatii ne pot aduce in viata in postura femeii cananeience.



Ce oare L-a determinat pe Hristos s-o laude in cele din urma pe aceasta: „0, femeie, mare este credinta ta” si ce anume ar trebui sa invatam noi de la ea? Ei bine, trei lucruri cred ca ar trebui sa ravnim la aceasta pagana, socotita prea usor de „poporul ales” caine: credinta ei, desi mentalitatea vremii ii era potrivnica, staruinta, in pofida „ignorarii” si „jignirii” cu care a fost tratata aparent pana si de Hristos, si intelepciunea, cu care pana la urma ne-a cucerit pe toti. Ea isi va fi zis, in simplitatea ei, dar cu intuitia omului care se agata plin de speranta de orice simte ca i-ar putea aduce implinirea rugaciunii: „Nu-i adevarat, acest Mesia pe care eu L-am vazut ca invata atat de intelept si de puternic trebuie sa fi fost trimis si pentru mine si pentru poporul meu. Daca este Dumnezeu, trebuie sa fie si al nostru, al tuturor, pentru ca nu putem avea fiecare Dumnezeul sau.”



Staruinta!... Sunt intre noi oameni credinciosi care, daca nu li s-a implinit astazi rugaciunea, maine nu se mai roaga… Pai, daca nu s-a implinit?… A venit cineva cu pomelnic la altar si a platit rugaciuni. Si, daca a vazut ca nu i s-a implinit „rugaciunea”, dupa aceea a venit si i-a cerut banii inapoi, pentru ca nu i-a fost ascultata cererea, ca si cum ar fi fost vorba de nelivrarea unui simplu „produs” achitat. Ei bine, femeia de astazi nu a facut asa! A insistat. A staruit. Si o sa va mai spun ceva: cred ca Hristos a acceptat sa intre pentru cateva momente in jocul mentalitatii evreilor si pentru a-i incerca staruinta si credinta acestei femei. Sa vada, isi iubeste indeajuns de mult fiica, ori se va supara si va pune mai presus de dragostea ei de mama orgoliul ranit de „jignirea” cu care, de altfel, ar fi trebuit sa fi fost deja familiarizata?



Sunt intre noi oameni care ar dori sa „negocieze” cu Dumnezeu, eventual de pe pozitii egale! Oameni care, daca au avut intr-o zi ghinion si s-a intamplat sa nu fie serviti cum se cuvine de doamna de la lumanari, ori parintele a fost prea ocupat sau insuficient de dispus sa-i asculte si nu le-a citit rugaciunea cand au vrut ei, au facut stanga imprejur, le-au intors spatele, au plecat si pe la biserica nu au mai dat.

Ce face femeia de astazi? Ea staruie. Nici gand sa se simta jignita! Ea nu stie ce este acela orgoliu, caci iubirea jertfelnica alunga mandria. Ea o tine una si buna: „Doamne, Te rog sa ma ajuti! Stiu ca poti, pentru ca esti Mesia, Te rog sa ma ajuti!” Si insistenta si staruinta ei L-au determinat pe Hristos sa-i implineasca rugaciunea in fata tuturor, chiar daca nu era din neamul ales al lui Israel.



Intelepciunea!… A stiut sa raspunda intelept, nu obraznic, cum facem noi adeseori: suntem jigniti, jignim si noi; m-ai facut „caine”, ma voi razbuna pentru asta! Femeia raspunde cu o intelepciune care-L „cucereste” si pe Mantuitorul Hristos, dar si pe noi. Era inteleapta: „Da, Doamne, asa este, cum zici Tu, dar si cainii mananca din faramiturile ce cad de la masa stapanilor lor, si pentru aceasta Te rog, da-mi si mie o faramitura pentru copilul meu”...

Iata, dragii mei, cate lucruri putem invata de la o pagana care, potrivit mentalitatii vremii, nici nu avea ce cauta in fata lui Iisus, caci acesta era crezul iudeilor despre cananeieni. Un „caine“! Un „gunoi”! Si totusi, aceasta femeie vine si ne indeamna pe noi astazi la credinta, staruinta si intelepciune, iar nu sa ne suparam atunci cand nu suntem ascultati de Dumnezeu, in prima faza nici ea n-a fost ascultata.

Hristos parea ca n-o aude, pentru ca apoi, la atentionarea ucenicilor, sa spuna poporului ratacit in egoism si nationalism: “Nu, nu sunt trimis decat catre oile cele pierdute ale lui Israel; n-am nici o treaba cu cananeienii”, iar in cele din urma sa dea glas conceptiei absolut intolerabile a iudeilor despre pagani. Aceasta era mentalitatea, iar Hristos a reactionat astfel ca sa le arate iudeilor ca si El este din neamul lor si ca vine pe filiera Legii lor, pentru ca apoi sa poata aduce „deschiderea” necesara Legii, spre intelegerea si imbratisarea si a cananeienilor, si a samarinenilor, si a paganilor de tot felul, adica a intregului neam omenesc.



Invatam, asadar, din evanghelia de astazi, cum sa ne comportam fata de Dumnezeu. Intelegem ca nu avem voie sa ne suparam pe El atunci cand nu ne asculta sau intarzie sa ne implineasca cererea, ci doar sa insistam. Nu avem voie sa ne simtim jigniti de faptul ca El pare a nu ne auzi. Noi doar sa staruim! Nu m-a ascultat astazi? Nu ma duc sa-i cer banii parintelui inapoi, ci voi inteti rugaciunea si ma voi ruga si maine si poimaine s.a.m.d., pentru ca s-ar putea ca Dumnezeu sa doreasca sa-mi incerce credinta, asa cum a incercat-o si pe a cananeiencii astazi. S-a prefacut ca nu o aude: „Ia sa vedem, staruie in credinta, sau pleaca si nu vrea sa Ma mai vada in veci!” Aceeasi atitudine sa o avem si noi fata de Dumnezeu, pentru ca El uneori ne incearca, dorind sa vada daca avem credinta, iar apoi daca aceasta este dublata si de rabdare si staruinta, ori este incununata si de intelepciune… Stim sa staruim? Sau doar sa cerem, ba inca ne lipseste si rabdarea de a astepta sa ni se implineasca rugaciunea? Suntem intelepti, sau ne suparam precum copiii si nu mai venim la biserica pentru ca nu m-a multumit atitudinea parintelui intr-o zi sau alta?…



Sa-L rugam pe Dumnezeu, deci, sa ne dea si noua aceste virtuti ale femeii cananeience de astazi: credinta puternica, staruinta in rugaciune, dar si intelepciunea si puterea de a nu ne supara vreodata pe Dumnezeu sau pe oamenii din jurul nostru, ci sa le gasim totdeauna acestora scuze. Este o mare virtute sa le gasesti oamenilor scuze atunci cand ei nu si le cer. Sa te gandesti asa: „Poate ca a fost indispus vecinul si de aceea mi-a vorbit asa de glacial astazi.



Poate ca a fost ocupat si de aceea nu a avut vreme si pentru mine prietenul meu. Poate ca m-a confundat, si de aceea mi-a vorbit asa de urat persoana aceea“. Scuze de tot felul, care pot mentine si sustine relatiile dintre noi, asa incat sa nu ne suparam neintelepteste unii pe altii. Sa ne scuzam si sa ne iertam unii pe altii, ca sa ramanem in comuniune si sa ne laude si pe noi Dumnezeu asa cum a laudat-o pe femeia cananeianca astazi: „Omule, sau femeie, mare este credinta ta. Fie tie dupa cum voiesti”
va rog sa ascultati cu sonorul mai tare

SURSA ARTĂ SI RELIGIE