DESPRE DISCOTECĂ

      CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI DESPRE                                                            DISCOTECĂ
 Întrebare: Când va veni Hristos a doua oară, oare pe cine va ierta pe cei care şi-au pierdut nopţile şi sufletul în discoteci sau pe cei care au fost la Biserică în fiecare duminică???
 Eu sunt ferm convins că-i va ierta pe cei care au mers la Sfânta Biserică. „BIBLIA (Fântâna Vieţii) ar trebui să fie în permanenţă deschisă, iar DISCOTECA (Gura iadului) să fie pentru totdeauna închisă“. 

                                                                          Preot Ioan 

                                 Iubiţi credincioşi,
 Iisus Hristos a venit să ne aducă Sfânta Sa învăţătură, să ne descopere adevărul cu privire la Fiinţa lui Dumnezeu (adică faptul că Dumnezeu este Unul în Fiinţă dar întreit în Persoane) să ne cunoaştem sensul vieţii noastre pe pământ (respectiv mântuirea sufletului), să risipească lucrările întunericului şi ale Satanei. Dar cine este Satana? Cel mai bun arhanghel al lui Dumnezeu, care se numea Lucifer şi pe care astăzi adepţii lui îl numesc Satana, a vrut să fie adorat ca Dumnezeu, s-a răzvrătit împotriva Prea Sfintei Treimi. Însă imediat s-a transformat din înger luminos în înger întunecat şi s-a numit Satana. Dorinţa lui de a fi adorat ca Dumnezeu n-a uitat-o şi dea lungul veacurilor, a încercat să şi-o îndeplinească. Aşa a creat propria lui religie, religia lui Satana. Satanismul este adorarea lui Satana. În străinătate există „biserici sataniste“ oficiale şi legale. La noi în ţară 1 Despre discotecă nu există aşa ceva (şi Doamne fereşte, nici să nu fie), dar avem în schimb ceva asemănător DISCOTECA.
De ce doresc tinerii să meargă la discotecă? 
În zilele noastre cei mai mulţi tineri merg la discotecă pentru că nu-şi cunosc sensul vieţii lor. Un asemenea tânăr (după cum spunea chiar el „fan al discotecilor“) mi-a destăinuit o frământare pe care o avea de mult în suflet: „Părinte, aş vrea să-mi spuneţi care-i menirea mea, de ce trăiesc pe lumea aceasta?“ Şi atunci i-am spus aşa: „Dumneata eşti un om care poartă chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Sufletul vine de la Dumnezeu şi se va întoarce tot la Dumnezeu care l-a creat, dar să fii atent că merge la judecată. Fiindcă ne naştem în lacrimi şi murim tot în lacrimi, pentru că un necaz ne lasă şi alte două ne iau în primire, viaţa fiind o vale a plângerii este un lucru foarte normal să întrebi de ce trăim. TRĂIM SĂ NE MÂNTUIM!“ Mântuire înseamnă îndumnezeire, ori nici vorbă despre aşa ceva la discotecă. Cei ce merg la discotecă îşi zidesc viaţa pe nisip, neştiind cuvântul Domnului nostru Iisus Hristos care ne-a spus: „Fără Mine nimic nu puteţi face“ (Ioan 15:5). Este foarte greu ca tinerii să fie convinşi de faptul că muzica rock este o „poartă spre iad”, fiindcă ascultând critica adusă acestui gen de muzică, ei se apără spunând că textele formaţiilor ai căror fani sunt nu au texte blasfemiatoare. Deşi am putea inventaria mii de fragmente din cântecele muzicii rock, în care este glorificat şi adorat Satana, ca un dumnezeu, spre relevanţă vom lua, ca un prim exemplu, cântecul lui Arthur Brown intitulat „ Lumina“: 
                                ....Sunt dumnezeul iadului de foc 
                                   Şi îţi voi transmite focul. 
                                  Te voi lua să arzi.
 Cine altul poate fi „ dumnezeul iadului de foc“ decât Lucifer, mai marele dracilor, şi de ce nu ne cutremurăm de dorinţa lui de a ne transmite focul. Este vorba desigur de focul urii, al răzbunării, al nonconformismului, al desfrânării, al avortului, al perversiunilor sexuale, al crimei, al drogurilor, al beţiilor, al depărtării de Dumnezeu, care domneşte în DISCOTECI. 
Aceşti tineri debusolaţi ar trebui să caute alt foc, căci aşa a spus Însuşi Iisus Hristos: „Foc am venit să aduc pe pământ“ (Luca 12:49).
Este vorba de focul credinţei celei adevărate (creştin ortodoxe), focul iubirii lui Dumnezeu, focul omeniei, al răbdării, al rugăciunilor şi al postului, focul participării Duminica la Sfânta Liturghie etc.
În timp ce noi, creştinii, ne folosim de puterea Sfintei Cruci, cei care cântă melodiile pe care le auzim în discoteci, se folosesc de crucea întoarsă invers sau de pentagramă (şi de multe bijuterii precum cercei sau brăţări cu semnul crucii inverse). Noi creştinii, avem ca imnuri şi muzică psalmodia şi muzica bizantină. Sataniştii au propria lor muzică: Heavy Metal, Death Metal, Black Metal..., unde îl glorifică în mod evident pe Satan ca dumnezeu, dorind ca toţi oamenii să îngenuncheze în faţa lui. Astfel prin muzica modernă, ei ademenesc, atrag noi adepţi la religia lui Satana. Tinerii fără să înţeleagă şi să cunoască multe lucruri, ascultând aceste cântece participă şi doresc ceremonii satanice. După cum a mărturisit un şef al sataniştilor (din Grecia) la o întrunire dedicată lui Apollo, el a fost ghidat spre satanism ascultând muzica Heavy Metal. Dar despre problema satanismului în muzica rock, să lăsăm însăşi muzica să ne vorbească.
 1. O trupă de muzică Heavy Metal, AC/DC, în cântecul ei                                   „Clopotele iadului“ spune: 
                    „Eşti tânăr, dar vei muri. 
                     Nu voi întemniţa pe nimeni.
                     Nu voi compătimi nici-o viaţă 
                     Nimeni nu îmi va rezista. 
                      Am clopotele mele şi
                      Te voi lua în iad. 
                      Te voi lua.
                       Satana te va lua. 
                       Satana te va lua.
                       Clopotele iadului...“

 Iată cât de sigur se declară satana (cel „mincinos şi tatăl minciunii“, Ioan 8;44) că îi va lua în iad pe adepţii genului de muzică rock. Pentru a ne arunca în deznădejde el spune: „Nimeni nu îmi va rezista, te voi lua, te voi lua, Satana te va lua...“ 
 2. Trupa „Flames“, în cântecul „Păzeşte-te de câinii războiului“ spune: 

                      „Diavolul, domnul întunericului,
                        Îţi va da puterea 
                       Să guvernezi pământul 
                       Şi pe oamenii lui... 
                       Pentru aceasta vino şi urmează fiara...
                       Păcat după păcat, 
                       Să glorificăm pe satana,
                       Împăratul potrivnic lui Dumnezeu şi dumnezeu“
 3. Formaţia „Led Zeppelin“ în cântecul lor „Scară spre cer“ cântă: „
                             ...Dumnezeu m-a uitat, 
                               Ţie îţi cânt dulce satana, 
                               Toată puterea este a lui Satana, 
                               Acesta ne va da 666, 
                               Vreau să merg la diavolul“.
 Aceeaşi formaţie a fost chemată în 1986 în faţa unui tribunal din California pentru că pe acelaşi disc a cântat mesaje precum: 
„Eu trebuie să trăiesc pentru diavolul,
 Nu fi prost cu diavolul, 
Nu ai nici-o teamă de acesta, 
Vreau ca Hristos să îngenuncheze înaintea lui Satana...
“ Iată cuvinte amăgitoare şi blasfemiatoare. 
► Amăgitoare fiindcă noi nu trebuie să trăim pentru diavolul, ci pentru acela care S-a adus pe Sine Însuşi Jertfă, spre a ne împăca cu Dumnezeu, aşa după cum am promis în Taina Sfântului Botez (am promis că ne lepădam de satana şi de toată slujirea lui şi ne unim cu Hristos) şi cum se spune Duminica în Biserică la Sfânta Liturghie: „TOATĂ VIAŢA NOASTRĂ LUI HRISTOS DUMNEZEU SĂ O DĂM!“.
 ► Blasfemiatoare pentru că, dacă în vecii vecilor, olarul nu va îngenunchea înaintea oalei, zidarul înaintea spoielii de pe perete, cu atât mai mult Veşnicul, Atoatecreatorul (Dumnezeu Iisus Hristos) nu va îngenunchea înaintea creaturii sale (Satana). Nu aţi văzut ce scrie pe cruci:
               „Is.Hr.Ni.Ka., adică Iisus Hristos ÎNVINGĂTOR !” 
 4. Un cântec al formaţiei „Rolling Stones“ intitulat „Simpatie pentru diavol“, şi care a devenit imn al sataniştilor, are următoarele versuri:
                      „Te rog lasă-mă să mă recomand 
                      Sunt un duh al bogăţiei şi al senzaţiei
                      Am existat de mulţi, mulţi ani,
                      Am furat multor oameni 
                      Credinţa şi sufletul. 
                      Am existat când Iisus Hristos 
                       Oare ce alte dovezi i-ar mai trebui cuiva pentru a se convinge de conţinutul muzicii rock? 
Cei neştiutori nu pot discerne, nu pot separa adevărul de minciună. Adevărul este că satana este mulţumit când întâlneşte pe cineva care i se închină, este mulţumit că a furat credinţa şi sufletele multor oameni şi poartă numele de Lucifer. Minciună sfruntată este atunci când spune în versurile de mai sus că este un om, căci în fapt el este diavolul, şi blasfemie atunci când spune că păcătoşii sunt sfinţi. Dacă păcătoşii sunt sfinţi, ar însemna - ca o continuare logică a blasfemiei că Dumnezeu Preasfântul este prea preapăcătos. Considerăm că versurile de mai sus sunt mai mult decât suficiente, încât fiecare cititor binevoitor să se convingă că muzica din discoteci duce la moartea sufletelor noastre. Pentru o imagine cât mai clară iată câteva articole din ziarele naţionale despre adevărata faţă a discotecilor - n.a. 
       Copiii merg la discotecă înarmaţi cu şişuri şi cuţite 
 (Articol luat din Gazeta de Sud, Luni, 16.02.2004) 
Jandarmii, inspectorii OIPC Gorj şi poliţiştii de la Serviciul de investigare a fraudelor au controlat, într-o noapte de sâmbătă spre duminică, zeci de magazine, BARURI ŞI DISCOTECI din Mătăsari, Drăgoteşti, Bolboşi şi Turceni... Peste tot, minorii puteau cumpăra alcool şi tutun, fără nici un fel de restricţii. De altfel, clientela era formată, în majoritatea barurilor, dar mai ales în discoteci, din tineri care aveau sub 18 ani. Din acest motiv două discoteci au fost închise, copiii fiind trimişi acasă.
 TOT DE LA COPII, TRUPELE SPECIALE DE JANDARMI AU CONFISCAT ŞIŞURI, CUŢITE ŞI ROZETE. 
„Arsenalul“ a fost aruncat pe podea, în momentul în  care se desfăşura controlul, copiilor fiindu-le frică să nu fie prinşi cu arme albe asupra lor. (Oare părinţii ştiu cu ce umblă şi pe unde îşi petrec timpul liber copiii lor? Un lucru deosebit de grav este că în discoteci pot fi văzuţi copii de clasa a 4-a, care beau „cot la cot“ cu cei mari, şi printre ei şi câţiva preşcolari - n.a.) 
                        Tragedia din discoteca Maxx Space
 (Articol luat din Evenimentul Zilei, 22 Mai, 2002) 
Discoteca Maxx Space a fost scena unui tragic accident în timpul concursului „Liceul anului“ soldat cu spitalizarea a patru elevi, între care şi Gabriela Moraru, care a murit pe 13 mai... (Dacă nu mergea la discotecă, Gabriela nu ar fi fost astăzi în mormânt, ci s-ar fi bucurat de marele dar pe care-l primise de la Dumnezeu, adică VIAŢA - n.a.).
                                Iubire între două cuţite (http:/www.vlg.sisnet.ro/arhiva/2879/Social/htm)

 Dezamăgit în dragoste, S. Cornel din Tecuci îşi îneca amarul într-un bar. Să vezi ghinion: prietena lui a plecat la discotecă cu C. Nelu, un rival cu care îşi disputa de mai mult timp favorurile Cameliei. Încălzit de alcool şi cu gânduri de răzbunare, Cornel s-a dus acasă să-şi ia un cuţit spre a se răzbuna. Vasile, fratele lui Cornel hotărăşte să-şi ia şi el un cuţit şi amândoi l-au aşteptat pe Nelu să iasă din discotecă. Vasile i-a înfipt cuţitul în piept, iar Cornel în spate. Nelu a murit aproape imediat. Vasile şi Cornel au fugit, aruncând cuţitele într-un container de gunoi. Au fost prinşi şi condamnaţi la câte 17 ani de închisoare. De unde a pornit acest eveniment cu sfârşit tragic şi unde s-a încheiat este foarte clar: a pornit din DISCOTECĂ şi s-a încheiat pentru tânăra victimă, în mormânt, iar pentru cei doi fraţi, cu petrecerea anilor tinereţii în puşcărie (Dacă nu mergeau la discotecă, Nelu nu ar fi fost astăzi în mormânt, cei doi fraţi Vasile şi Cornel nu ar fi ispăşit ani grei de puşcărie, iar Camelia cine ştie pe unde o mai fi, poate tot la discotecă... - n.a.).
    Raperii români se poartă după cum le dictează propriile versuri  (http://www.gardianul.ro/index.php) 
 După 1990, au apărut în România influenţe ale unei muzici din ghetourile americane denumite rap. Acest cuvânt înseamnă „a vorbi prostii“. După cum scrie Vasile Dancu, muzica lor nu se rezumă doar la înjurături sau vulgaritate. Pentru ca să înţelegeţi mai bine de ce scriem despre „cultura de cartier“, vă reamintim că în ultimele luni, doi dintre idolii „băieţaşilor de cartier“ au fost implicaţi în scandaluri de trafic de droguri. Este vorba de Toader Şişu, membru al trupei „La Familia“, şi „Kagula“ de la R.A.C.L.A. De asemenea, în urma unui conflict care a avut loc la discoteca „Dumars“, din Regie, solistul trupei B.U.G. Mafia, poreclit „Uzzy“, a sărit la bătaie din cauza unei femei. Martorii au afirmat că „şi-a cam luat-o pe coajă“, însă a doua zi gaşca lui Uzzy ar fi rezolvat problema. Fără să-şi dea seama, comportamentele celor trei influenţează fanii. (Asta ca să nu mai vorbim de versurile lor, care denotă neruşinare şi subcultură. La aşa trupă, aşa fani! - n.a.).
                              Sexy-club la Băileşti
 Nimeni n-ar fi crezut că va avea mare succes un bar de strip- tease în locul în care s-a născut Amza Pellea. În 1999, un întreprinzător a avut însă această iniţiativă, iar afacerea a demarat destul de puternic, polarizând atenţia întregii zone. Imediat după lansare, localul a strâns aproape toţi sătenii care erau miraţi că în localitatea lor se poate petrece aşa ceva. Femeile în vârstă, erau alungate din cârciuma cu bară pentru strip-tease. Acum lumea s-a obişnuit deja, iar patronul localului de pe Strada Victoriei îşi câştigă banii de la şoferii de tir care tranzitează localitatea. Fetele dansează deja numai la cerere, iar în restul timpului localul arată ca un birt normal. Mai ales ziua, când sătenii se duc să bea o ţuică de prune şi să mai discute. (Într-adevăr răul polarizează şi produce repede obişnuinţă, mai ales unde sunt uneltele satanei: fete dezbrăcate şi băutură - n.a.). 
                               Striptizzzzzzz, neică! 
La Costeştii de Buzău, fix între şcoală şi biserică, şade la loc de cinste şi cu ieşire la şosea clădirea discotecii „HT“. Construcţia, un adevărat complex comercial, proaspăt văruit într-o culoare pastelată, dotată cu magazin mixt, este ceva mai mare decât mica şcoală  părăginită. Dacă vorbeşti cu oamenii care stau „la ocazie“ chiar în faţa discotecii, te lămureşti: în satul Costeşti se face strip-tease. Unul dintre bărbaţi zice că n-a fost niciodată „la bară“ să le vadă pe fete, pentru că „nu se cuvine“. Şi râde, cu înţeles. (Acesta era un om cu frică de Dumnezeu care ştia Cuvântul pe care L-a spus Iisus Hristos în Predica de pe Munte: „Aţi auzit că s-a zis celor de demult «Să nu săvârşeşti curvie». Eu însă vă spun vouă: că oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit curvie cu ea în inima lui“ - Matei 5:27-28 - n.a.). Celălalt însă nu are nici un fel de reţineri: „Da, dom’le, vin fete care se dezbracă şi dansează. Ce-i rău în asta?“ Nimic! E chiar foarte bine, zic oamenii, că la această formă de manifestare „culturală“ a ajuns lumea satului. Numai că te aşteptai să stai de vorbă cu ţăranul din cărţi, cel cu spiritul pur şi vorba înţeleaptă, izvor nesecat de bună-cuviinţă etc. Dar, după cum spune barmaniţa discotecii, la Costeşti nu vin doar tinerii din sat, ci şi oameni din Buzău, Urziceni, Mizil, doar pentru distracţia „atroce“ pe care o oferă „HT“-ul. Vineri, sâmbătă şi duminică, între orele 22.30 si 4.00-5.00 dimineaţa, muzica duduie în încăperea de la etaj, sub atenta supraveghere a lui DJ Andrei, venit special de la Buzău. Intrarea este 20.000 de lei, indiferent de sex, vârstă sau etnie. În drum spre camera de dans, poţi lua o gustare în cochetul restaurant de la parter. Şi lumea se înghesuie (la Biserică nu se înghesuie, deşi este intrarea liberă) pentru că discoteca „HT“, deşi se află pe-o uliţă dintr-un sat, nu e cu nimic mai prejos decât suratele ei citadine. În plus, căruţele care trec prin faţa stabilimentului conduse de ţărani în picioare, cu paltoane şi căciuli din blană de miel, dau o notă inedită serilor dansante. Iar pentru cei care, la un pahar în plus, încep să aibă remuşcări pentru plăcerile lumeşti (mai bine zis diavoleşti) la care se dedau, există ceva mai la deal, crucea bisericii. Afară, strălucirea ei pare a concura cu luminile discotecii, pentru că părintele a învelit-o în neon fluorescent, ca s-o vadă toată lumea, chiar şi în întunericul nopţilor pline de păcate. 
                     Rromii şi jandarmii condamnă violenţa 
(Cotidianul Investigaţii, 13-19 noiembrie, 2003, htm) Reprezentanţii rromilor condamnă comportamentul violent al persoanelor din rândul acestei etnii care au omorât în bătaie un jandarm ce încerca să aplaneze un conflict izbucnit într-o discotecă din Târgu-Jiu, se arată într-un comunicat remis luni, semnat de deputatul Mădălin Voicu şi comandantul Jandarmeriei Române, generalul Anghel Andreescu. Reprezentanţii rromilor au avut luni o întâlnire cu conducerea Jandarmeriei Române, prilej cu care s-a reafirmat dorinţa celor două părţi de a se respecta prevederile Protocolului de parteneriat încheiat la 8 martie. Totodată, cele două părţi şi-au exprimat „încrederea că asemenea fapte reprobabile nu se vor repeta şi că toate segmentele comunităţilor locale vor înţelege că jandarmii sunt apărători ai ordinii, ai liniştii publice, ai drepturilor tuturor cetăţenilor, şi că de modul în care îşi îndeplinesc atribuţiile cu care sunt învestiţi prin lege depinde siguranţa fiecăruia şi a tuturor“, se mai arată în comunicat. Jandarmul George Marchiş, rănit în timpul altercaţiei de la discoteca Vox din Târgu-Jiu, a murit în noaptea de duminică spre luni, în Secţia de terapie intensivă a Spitalului de Urgenţă Floreasca din Bucureşti. George Marchiş avea 23 de ani, era orfan şi avea doi fraţi mai mici. Era din Baia Mare şi urma să fie eliberat din armată peste trei luni. (Până una-alta cei doi frăţiori ai jandarmului George Marchiş îl aşteaptă degeaba. A murit... într-o discotecă... - n.a.). 
                       Topless pe podiumul discotecilor
 (Viaţa Liberă, cotidian independent, articol de Laura Gurău) Potrivit unui ordin ministerial, discotecile de pe litoral (cu excepţia celor din staţiunea Costineşti) au fost obligate să funcţioneze doar până la ora 1,00, pentru a nu-i deranja pe turiştii români şi străini aflaţi la odihnă. Discotecile erau deschise până la 4 dimineaţa, tinerii preferând să vină la dans după ora 24,00. Concursurile din discoteci, iniţiate de DJ, au scandalizat o bună parte din turişti: fetele (în mare parte minore) făceau topless pe podium, iar bărbaţii le încurajau de pe margine, pe jumătate dezbrăcaţi. Cele mai multe dintre discotecile litoralului românesc sunt considerate cuiburi ale proxeneţilor, consumatorilor şi traficanţilor de droguri. (Aşa fiind, oare părinţii acestor copii nu ştiu cu ce ocupă copiii lor la discotecă? Nu au teamă că la „Înfricoşata Judecată“ vor răspunde amarnic, nu numai de păcatele lor, dar şi pentru lipsa de educaţie religioasă din aceste suflete pierdute? PÂRINŢI INCONŞTIENŢI! DE TREI ORI VAI! - n.a.). 
                            Striptease la înălţime 
În staţiunea Eforie Nord, de exemplu, pe o distanţă de numai 200 de metri, funcţionează nu mai puţin de patru discoteci, la etaj, pe nişte esplanade special amenajate. Chiar dacă nu te aflai în mijlocul dansatorilor, de pe o terasă apropiată, puteai să iei foarte uşor „pulsul“ distracţiei de la etaj. Fete a căror vârstă nu depăşea, cu siguranţă, 18 ani, urcau pe podium cu o „lejeritate“ debordantă şi, la îndemnul DJilor (iniţiatori de concursuri „fierbinţi“), se dezbrăcau în ritmurile unei melodii special alese, şi care anunţa (pentru cunoscători) că a început concursul de striptease. Atmosfera din discotecă „exploda“ pur şi simplu. Băieţii îşi scoteau hainele de pe ei, mişcau haotic din cap, cu pletele pe umeri, iar fetele (chiar dacă nu erau în competiţie) se despuiau fără nici un fel de reţinere. Drept recompensă, câştigătoarele concursului de striptease (şi de dans) primeau câte un cocteil (băutură alcoolizată) în valoare de 200.000 de lei şi beneficiau de intrare gratuită în discotecă, în următoarele seri... (Aceste tinere care smintesc lumea dezbrăcându-se cu o „lejeritate“ debordantă, şi băieţii care „se despuiau fără nici-un fel de reţinere“ mai sunt pentru părinţii lor „nădejdea zilei de mâine“ şi vor avea ei vreodată familie binecuvântată de Dumnezeu??? Îmi spunea bunica mea că în ţara noastră, mai demult, exista o floare foarte frumoasă care se numea „RUŞINEA FETII“. Astăzi, această plantă a dispărut, probabil odată cu neruşinarea fetelor din zilele noastre. Unde mai pui că şi băieţii sunt la fel de neruşinaţi şi fără frică de Dumnezeu şi de porunca lui cea sfântă: „SĂ NU FII DESFRÂNAT!“ - n.a. ). 
                             Discoteca bărbaţilor goi
 La ora 22,00, ora deschiderii discotecilor de pe litoral, zeci de tineri luau cu asalt intrările, trecând peste bodyguarzi. După primele melodii şi beri consumate, adolescentele se căţărau deja pe boxe şi parapeţi, dansând lasciv în faţa partenerilor. Nici băieţii nu se lăsau mai prejos. În numai câteva minute, se dezbrăcau şi ei în înghesuială fără ca cineva (de la paza şi protecţie, de la poliţie) să le atragă în vreun fel atenţia ori să-i oprească. Mai mult, melodiile alese de DJ, cu versuri obscene, înfierbântau, la maximum, atmosfera din discotecă. În Eforie Nord, într-una din discotecile de pe malul mării, se ştie că, după ora 22.30, bărbaţii dansează goi. În cursul zilei, zeci de anunţuri făcute la microfon prin staţii, anunţau turiştii despre „senzaţiile tari“ pregătite pentru doamne şi domnişoare. Seara, în toiul dansurilor erotice, bărbaţii începeau să facă striptease. Petrecerea, cu goliciuni, muzica de toate felurile, fete „obraznice“, stroboscoape, beri şi cocteiluri, se întindea de fiecare dată până dimineaţa, în zori... Un bodyguard de la o discotecă din Eforie Nord, care munceşte pe litoral de cinci ani de zile, a spus că îi ştie pe „peşti“ de când a început să lucreze. Ştie că în discotecă se vând şi se consumă droguri, ştie că cele mai multe dintre fete intră în filiera prostituţiei. „Pe multe dintre aceste fete nu le mai vedem pe litoral după ce încap pe mâna proxeneţilor. Dispar fără urmă. Este posibil ca ele să fie vândute ori sechestrate. Nici poliţia nu le mai poate găsi...“, a spus acesta. 
                               Manele ieftine ca parizerul
 – subcultură (Viaţa Liberă, cotidian independent, articol semnat de Laura Gurău) Impresarul orădean Tudor Ardelean, colaborează cu două case de producţie, însă vrea să-şi deschidă cât mai repede propriul studio de înregistrări. De ce ai nevoie în viziunea sa pentru a ajunge artist? În primul rând de talent, crede Tudor, apoi de muncă, ambiţie, puţină şansă şi... de coloană vertebrală (moralitate) care „de cele mai multe ori lipseşte, din păcate“. Paradoxal, declara Tudor Ardelean, la public prind cel mai bine genurile proaste: „Asta deoarece există un anumit vid în muzica românească, creat de cei care au venit nechemaţi în această artă, care treptat s-a transformat în industrie“. (Pe fondul lipsei de cultură, s-a dezvoltat o dragoste explozivă pentru manele şi s-a uitat ce înseamnă valoarea. Pentru impresarul bihorean, manelele se aseamănă cu parizerul: amândouă ieftine şi de calitate îndoielnică. Această muzică le gâdilă auzul şi le ia minţile!). 
         „Vroiam să mă dau şmecher în faţa fetelor“ 
              ( www_Per Tu_ro.)
A.P., 24 de ani, cu o situaţie materială bună (părinţii sunt patroni), se droghează de trei ani. „Am început sa fumez marijuana cu prietenii afară, pe lângă bloc“, povesteşte el „Cineva ne oferise gratis o ţigară şi toţi am fost curioşi să vedem cum este. Unii nu s-au simţit prea bine şi n-au vrut să mai încerce, dar eu şi alţi doi prieteni am  încercat şi alte droguri. Sper că nu mă întrebaţi de ce. Vroiam să fiu conducătorul tuturor, să mă dau şmecher în faţa fetelor. Odată, la discotecă, am luat ecstasy şi am dansat toată noaptea fără să simt oboseala. Începuse să-mi placă. Fiindcă ai mei aveau bani, îmi permiteam să cumpăr droguri din când în când. Am luat heroina şi am fumat-o. Pe urmă, ca să arăt că pot şi eu să fac la fel ca prietenul meu şi fiindcă eram curios să văd ce se întâmplă, mi-am injectat-o. Asta s-a întâmplat acum vreo doi ani. De atunci am început să-mi injectez heroina mai des. Mă gândeam mereu la droguri, cum să fac rost de banii din ce în ce mai mulţi care îmi trebuiau pentru doze. Începuse să-mi fie rău dacă nu îmi luam doza. Aveam dureri musculare mari şi nu puteam să fac nimic. De frica următoarei crize, ajunsesem să iau heroină foarte des. Nu mai puteam să trăiesc în felul acesta. Atunci, le- am spus părinţilor şi am ajuns la doctor. Am început să merg şi la psihoterapie. Acum sunt sub tratament şi mă simt foarte bine. Îmi doresc din toată inima să pot renunţa definitiv la droguri“, povesteşte tanarul pentru care stupefiantele pareau un cosmar 
,PENTRU CEI CARE VOR SA INCERCE LE SPUN CA PENTRU CATEVA ORE DE DISTRACTIE BETON , NU MERITA SA ITI STRICI SANATATEA...
                          Inventarul drogurilor
(www_PerTu_ro.Victor POP)
Cocaina sau coke, cum mai este denumită de către consumatori, are un efect excitant, urmat de depresie. Este o pudră albă, obţinută din frunza arborelui de coca din Anzi. Uneori este injectată, dar cel mai adesea se prizează cu ajutorul unui tub. Canabisul uscat se amestecă cu tutun, se rulează în ţigări şi se fumează. Poate provoca bronşite şi alte tulburări respiratorii, putând duce la cancer pulmonar. Marijuana se extrage din orice parte a cânepii indiene. Ca şi haşişul, un alt stupefiant produs din florile canabisului, generează o stare de beţie, însoţită de râs nestăpânit şi convulsiv. Reacţiile de dezorientare persistă mai multe săptămâni după fumat. L.S.D. (acidul lisergic din „cornul secarei“) se prezintă sub formă unui lichid incolor, inodor, sau sub formă de pudră şi mici pilule. De asemenea, se poate afla impregnat pe timbre poştale şi fluturaşi adezivi. Produce tremurături ale mâinilor, frisoane şi greţuri. La scurt timp apare depresia psihică, ameţeala şi chiar accese de panică. Heroina este extrasă din morfină. Injectată venos, poate provoca pneumonie şi alte efecte secundare: hepatita virală, malnutriţie, pierderea greutăţii, iar prin supradozare poate interveni o severă depresie respiratorie, cauzatoare de moarte. Ecstasy se găseşte sub forma de tablete sau capsule diferit colorate. Efectul drogului, aşa numita „călătorie E“, este descris de către consumatori în termenii cei mai favorabili: începi să iubeşti pe toată lumea şi toată lumea te iubeşte. Drogul modifică percepţia, în special a muzicii. Foarte periculoasă este considerată creşterea temperaturii corporale, asociată cu deshidratarea. Consumatorii de Ecstasy dansează timp îndelungat, consumând energia echivalentă unei alergări de 100 km, fără să simtă epuizarea şi setea, astfel că nu mai pot fi salvaţi, datorită colapsului termic. Drogul acesta provoacă distrugeri ireversibile în creier.
              Drogurile sau moartea albă Raymond Carter:
„A CONSUMA DROGURI NU ESTE ALTCEVA DECÂT O SINUCIDERE ÎN MAI MULTE ETAPE: UN FEL DE SINUCIDERE ÎN SERIAL“
Copiii din femeile care au consumat droguri în perioada de sarcină se pot naşte morţi sau cu numeroase malformaţii: picioare strâmbe,absenţa unor membre, cerul gurii sau gura despicată şi alte malformaţii interne. Adolescenţii şi tinerii care consumă droguri sunt potenţiali delincvenţi, deoarece dependenţa şi duritatea sindromului de abstinenţă (sevrajul) îi determină să apeleze la orice căi pentru a obţine banii necesari procurării drogului. Primul pas (după vinderea obiectelor personale, furtul banilor şi a obiectelor de valoare din casă) este angrenarea în micul trafic stradal şi în furturile din buzunare, după care urmează furturile din maşini, tâlhăriile şi infracţiunile comise cu violenţă. Categoria drogurilor cuprinde, în mod generic o mare diversitate de substanţe lichide, solide şi gazoase, precum medicamentele (amfetaminele şi barbituricele, în special), alcoolul, ţigările, dar şi cele unanim recunoscute ca fiind ilegale (heroina, cocaina, L.S.D. etc.): tutunul, alcoolul, amfetaminele, cocaina, frunzele de coca, opiul şi derivaţii  săi, morfina, codeina, heroina, barbituricele, tranchilizantele, L.S.D., Ecstasy. 
                   Diferenţa dintre drog şi rugăciune
Omul, prin firea lui, încă de la începuturile sale, a fost şi este un căutător, un aspirant către mai bine, către mai sus, către absolut. Aşa cum spune unul dintre colaboratorii noştri (preot): „Persoanele care se droghează, sunt nişte căutători, însă nu ştiu pe cine caută şi ca atare să nu trebuie să se oprească aici! Pentru că aici nu vor găsi niciodată acel ceva după care tânjesc (pe Dumnezeu). Pe de altă parte, drogul este limita extremă - limita între viaţă şi moarte. Unii consumatori de droguri aleg această cale în semn de protest. Ca o revoltă, ca un «nu» spus lumii acesteia. De ce? Pentru că oamenii au ajuns ca nişte roboţi, care trăiesc într-un cadru de viaţă străin de viaţă şi asta numai din cauza lipsei de: nădejde, dragoste şi credinţă „fierbinte“ în Domnul Nostru Iisus Hristos”. Efectele drogului sunt stări de falsă fericire. Sunt scenarii subtile şi periculoase create de diavoli, cu multă minuţiozitate. Înşelătoria merge până acolo încât una dintre substanţele deosebit de periculoase, din categoria drogurilor, se numeşte chiar „pudra îngerilor“. Se poate numi şi aşa, dar este o denumire incompletă. Corect ar fi să i se spună 
„PUDRA ÎNGERILOR NEGRI sau A DIAVOLILOR“. 
Până la un punct, duhurile întunericului oferă stări asemănătoare cu cele pe care le dă rugăciunea. Îi oferă consumatorului de droguri, posibilitatea de a „escalada“ treptele falsului Rai, după care victima se prăbuşeşte în adâncul întunericului. Aici îl aşteaptă stări cumplite de depresie, anxietate, confuzie, delir, asociate cu dureri fizice greu de suportat. Modalitatea de a ieşi din acest Iad? Încă o doză! Şi încă una! Până când organismul cedează şi sufletul se pierde pentru totdeauna în cazul în care decesul survine în urma administrării unei supradoze. Toxicomanii, în momentele lor de luciditate, ar trebui să se gândească la faptul că trupul acesta piere, sufletul însă niciodată. Şi dacă pentru a calma durerile trupeşti putem lua un medicament, pentru durerile sufleteşti nu există decât rugăciunea. Iar durerile sufleteşti sunt infinit mai mari decât cele ale trupului! Ce va face bietul suflet în Iad, când forţele întunericului se vor dezlănţui şi vor năpădi asupra lui? Ce poate face atunci? Atunci când nici măcar nu se mai poate muri? Alternativă nu există. E doar atât - chinul veşnic... Acolo nu se mai poate lua încă o doză pentru a deveni din nou „fericit“. Calea drogurilor începe cu efecte psihice „înălţătoare“ (înalta percepţie a sunetelor şi culorilor, starea de beatitudine şi chiar transă) şi sfârşeşte cu efecte psihice şi fizice dezastruoase. Drogul te scoate dintr-o stare de normalitate, sau de tulburare, te introduce în lumea falsei bucurii, după care te aruncă cu brutalitate în cumplitele chinuri ale iadului afectând atât sufletul, cât şi trupul. Rugăciunea, însă, îţi oferă adevărata bucurie şi stabilitate, adevărata putere. Efectele rugăciunii vor fi întotdeauna minunate. Aici există „lumina cea adevărată... şi duhul cel ceresc“. La capătul rugăciunii nu vom întâlni niciodată anxietate, panică şi depresie. Aici ne aşteaptă: „credinţa, nădejdea şi dragostea“... Toxicomanii care au încercat şi varianta rugăciunii s-au regăsit, şi-au eliberat sufletul şi au călcat în picioare arvuna dată iadului prin consumul de ierburi ale diavolului. Tot ei au spus că: „drogul este o minciună, rugăciunea este adevăr“. 
Despre rugăciune şi efectele ei ne vorbeşte şi monahul Agapie Criteanu, în cartea sa „Mântuirea păcatelor“: „...Şi de afli o cât de mică plăcere în viaţa aceasta, ea nu este statornică până la sfârşit, ci toată îndulcirea ei se sfârşeşte cu necaz şi suferinţă. Numai mângâierea lui Dumnezeu rămâne pururea, că nu este cu putinţă să se schimbe în amărăciune, nici mângâierea cea duhovnicească să se întoarcă în dureri şi pedeapsă...“. Prin rugăciune curată chiar şi durerile fizice dispar, chiar şi bolile necruţătoare se topesc. De ce? Pentru că: „CE E CU NEPUTINŢĂ LA OAMENI E CU PUTINŢĂ LA DUMNEZEU“. 
                                    Iubiţi credincioşi,
 Discoteca este o „ciumă spirituală groaznică“ pentru toate satele , comunele şi oraşele acestei ţări cu un popor încreştinat cu 1964 de ani în urmă de Sfântul Apostol Andrei. Un preot numea sugestiv discoteca: „Cloaca dracilor“. Discoteca, stadionul de fotbal, cârciumile, barurile, cazino-urile..., sunt îndeletniciri necreştineşti, fiindcă au menirea de a ne face să-L uităm pe Dumnezeu. Discoteca deschide porţile iadului (prin păcatele care se săvârşesc acolo) iar Sfânta Biserică Ortodoxă deschide porţile Raiului prin Sfintele Taine care se săvârşesc în ea. Discoteca este mai mult decât o înşelăciune, este o beţie a înşelăciunii, pentru că cei ce merg acolo, cad în „şanţul patimilor şi în „noroiul necurăţiei,“ gustă din roadele păcatelor şi astfel îl scot pe Hristos din sufletele lor. Sfânta Biserică Ortodoxă poate fi numită locul unde se întâlneşte cerul (Dumnezeu) cu pământul (oamenii), iar discoteca poate fi numită locul unde se întâlneşte iadul (Satana) cu pământul (oamenii). Nimeni nu se poate juca cu satana, deoarece există fie că vrem sau nu. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu muzica. Nici cel care fredonează, nici cântăreţul, nici membrii formaţiei, ori în cele din urmă nici cei care ascultă sau cred fără să bănuiască despre ce este vorba, sau folosesc simboluri şi cuvinte satanice, nu sunt scutiţi de lucrarea diavolului. Diavolul îl influenţează pe om şi acţionează asupra lui. După cum spun psihologii orice imagine sau afiş influenţează subconştientul sau inconştientul, fie că vrem sau nu. Este destul de greu ca tinerii să fie convinşi de faptul că muzica rock este o „ poartă către iad “deşi ar fi de ajuns să amintim că prin această muzică este promovată nu virtutea, ci libertatea dezmăţată, este promovată dragostea libertină, este promovată patima (beţiei, fumatului, violenţei, mândriei, răzbunării... şi de foarte multe ori crima...). Trist lucru este că în noaptea Sfintelor Paşti unii tinerii merg la discotecă şi apoi vin la Biserică să ia Sfintele Paşte. Minunat ar fi dacă discotecile ar fi închise în acea noapte şi să se ştie că, adevăratul creştin este acela care participă cu tot sufletul la Sfânta Liturghie din noaptea Paştilor. După cuvântul Sfântului Serafim de Sarov, trebuie să trăiţi în lume dar fără să fiţi din ea şi ca atare, întipăriţi în sufletul dumneavoastră îndemnul meu preoţesc: Mergeţi la Biserică duminica! Abandonaţi discotecile, barurile, drogurile, ţigările, desfrânările, beţiile, destrăbălările, şi să nu uitaţi nici cuvintele lui Nicolae Iorga: În viaţă pierzi ani, iar când mori mai ceri o clipă! 
BIBLIOGRAFIE: Arhimandritul Nectarie Moulatsioti, Despre farmece şi cum pot fi dezlegate ele, Editura Bunavestire, Galaţi, 2003; Preot Prof. Dr. Ene Branişte, Dicţionar Enciclopedic de conştiinţe religioase, Editura Diecezana, Caransebeş,2001; Drogule, citeşte colea, httm Gazeta de Sud, luni, 16. 02. 2004. 1

ZICERI şi contraZICERI

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

                                                                                PREOT IOAN

► Omul e aşa de minunat că nu se poate să nu fi fost făcut de
cineva.
► Dumnezeu e prea minunat ca să fi fost făcut de cineva.
► Acesta sunt eu. Acum, aici şi aşa. De ce nu în alt timp? În alt loc? Altfel? Doar Dumnezeu ştie. Sunt RÂNDUIT, nu
PREDESTINAT.
► Marii filozofi şi marile filozofii se ocupă prea mult de murire şi
nemurire, în timp ce uită de MOTIVAŢIA lor.
► Copleşiţi de dovezi, unii ajung SĂ CREADĂ în Dumnezeu, dar
nu ajung să-L şi IUBEASCĂ.
► EMANUEL înseamnă “Dumnezeu cu noi” şi nu “Dumnezeu
CA noi”. Noi trebuie să fim ca El.
► Nimeni nu-ţi poate deschide poarta cerului. Numai Domnul.
Nimeni nu ţi-o poate închide. Numai tu.
► Dacă vei fi în cer, MERITUL este al Domnului. Dacă nu vei fi,
VINA este a ta.
► LEGEA NATURALĂ protejează viaţa aceasta. LEGEA
MORALĂ – viaţa veşnică.
► Răul a apărut din LIBERTATEA de a apare, nu din
NECESITATEA de a fi.
► Destinul ni-l facem noi. Destinaţia ne-o arată Dumnezeu.
► Dumnezeu m-a dat mie. Eu mă dau Lui. NICI O PREDESTINARE.
► RAŢIUNEA nu exclude EVLAVIA şi nici EVLAVIA nu
 exclude RAŢIUNEA.
► Viaţa în sine nu-ţi aparţine. Să o trăieşti frumos sau urât îţi
aparţine.
► Viaţa este ORDINE. Păstrarea ORDINEI este DISCIPLINA. Disciplina este acordul nostru cu Dumnezeu.
► La căderea omului, diavolul a spus: “E drept ca omul să moară”. Dumnezeu a răspuns: “E drept să moară, dar voi face să fie drept să trăiască”. Şi a făcut.
► Mântuirea este un dar nemeritat pe care însă merită să-l merităm.
► Omul nu poate schimba Legea lui Dumnezeu. Doar se încumetă
  să o schimbe, “călcând-o”.
► LIBERTATEA de a face un lucru nu este totuna cu DREPTUL de a-l face.
► Libertatea nu se PORUNCEŞTE, se OFERĂ.
► Multe statui ale libertăţii. O singură statuie a eliberării. CRUCEA.
► CREDINŢA. Semnătura ta pe promisiunile lui Dumnezeu.
► Cui bate la POARTA IADULUI nu i se va deschide POARTA CERULUI.
► La răscrucea dintre CE POATE şi CE VREA, omul se arată CE ESTE.
► ORELE CRUCIFICĂRII au fost ORELE ASTRALE ale
   lumii si ORELE PĂMÂNTENE ale cerului.
► Divinitatea nu poate fi demonstrată prin raţiune, dar raţiunea nu poate exclude divinitatea.
► ZEIŢA RAŢIUNII nu are nici o raţiune.
► Pământul nu este centrul Universului, este centrul ATENŢIEI Universului.
► Lumii sfârşitului îi mai lipseşte un singur lucru: sfârşitul.
► Sfârşitul lumii este mai luminos decât lumea sfârşitului.
► Nu pleca de acasă, nici măcar de dragul de a te-ntoarce acasă.
► Gândirea la Dumnezeu este cărarea spre Dumnezeu; este un fel de scară tainică prin care se ajunge de la pământ la cer, de la rătăcire la adevăr, de la suferinţă la pace.
► Cel dintâi şi cel mai dificil risc pe care ni-l putem asuma este să
fim cinstiţi cu noi înşine.
► Acela care este în stare să se stăpânească în toate privinţele este un adevărat erou.
► Cuvintele au o putere mai mare decât bombele atomice, de aceea mânuiţi-le cu grijă.
► Omul este aşezat în lumea aceasta nu ca o finalitate, ci ca o posibilítate. Cel mai mare duşman al omului este el însuşi.
► Omul în slăbiciunea sa este o creatură a împrejurărilor; omul în puterea sa este creatorul împrejurărilor.
► Nu-i putem ajuta pe toţi, dar toţi pot să ajute pe câte cineva
► Căsătoreşte-te numai atunci când eşti dispus să sacrifici admiraţia multora pentru critica unei singure persoane.
► Omul este în mod literal ceea ce gândeşte, iar caracterul lui este suma totală a gândurilor lui.
► Cea mai mare virtute a unui om este răbdarea.
► Fiecare om are atârnată de gât o tăbliţă invizibilă, pe care scrie: “Fă-mă să mă simt important!”
► Nu uita că în această lume nu poţi avea totul. Singurul lucru de care dispui este libertatea de a alege.
► Toate lucrurile sunt dificile înainte de a fi uşoare.
► Dacă crezi că nimănui nu-i pasă dacă trăieşti, încearcă numai să
nu plăteşti facturile o lună sau două.
► Oriunde ai fi, adu-ţi aminte că eşti în prezenţa lui Iisus şi ochiul atotvăzător cercetează totul şi notează toată umblarea ta.
► Orice lucru care dă lumină trebuie să suporte arderea.
► Fericirea presupune să ai o inimă bună şi o memorie proastă.
► Oamenii, preocupaţi să-şi câştige existenţa, uită să trăiască.
► Conştiinţa este vocea sufletului, după cum patimile sunt vocea trupului.
► Vocea sufletului este un judecător drept care mustră pe cel care păcătuieşte.
► Trei drumuri conduc la înţelepciune: primul este drumul experienţelor – este cel mai greu; al doilea este drumul imitaţiei – este cel mai uşor; al treilea este drumul cugetării – este cel mai mulţumitor.
► Nimeni nu s-a rătăcit încă, mergând pe un drum drept
► Tăcerea nu spune niciodată prostii, dar nici lucruri înţelepte
► Amabilitatea adevărată trebuie să fie în primul rând o chestiune de caracter şi apoi una de educaţie.
► Cu cât vom înţelege mai bine Universul, cu atât mai mult ne vom
minuna de Creatorul său.
► Nu cunosc formula succesului, dar o ştiu pe cea a eşecului: caută să placi oricui !
► Succesul pare să însemne, în mare măsură, să perseverezi atunci când toţi ceilalţi au abandonat.
► Oamenii de succes nu şi-au câştigat distincţia pentru că au avut vreun talent sau ocazii anume, ci pentru că au folosit ocazia care le-a stat la îndemână.
► Cu cât îţi place mai mult ceea ce faci, cu atât vei avea mai mult succes
► Caracterul poate fi pus la probă în momentele mari ale vieţii, dar se clădeşte în cele mici.
► Ţintele pe care ni le punem sunt hărţile care ne călăuzesc şi ne arată ce este posibil pentru viaţa noastră.
► Adevărata luptă se duce doar între ce ai făcut şi ce eşti în stare
 sa faci. Compară-te doar cu tine, cu nimeni altcineva.

Din fântâna cu înţelepciune

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

• 

Când ai să fii în ordinea ta, omule? Când ai să faci din fiecare ceas un pas şi din paşii zilei tale un mers, şi nu o împleticire? (C. Noica) 

Un cuvânt este un arbore. Că s-a născut pe pământul tău ori că a căzut ca o sămânţă din lumea altora, un cuvânt, este un cuvânt. (C. Noica) 

Oamenii te iartă dacă faci rău, dar nu te iartă dacă eşti fericit. Răzbunarea reprezintă doar setea de justiţie rămasă în stadiul sălbăticiei.

 Am dat cuiva bogăţia unor gânduri şi m-am întors în sărăcia mea. Ce nu ştiu pedagogii şi ştie bunul simţ românesc: „Nu da povaţă celui ce nu ţi-o cere, căci nu te ascultă”. Însetează-l întâi. Pune-l în situaţia de a ţi-o cere. Şi pe urmă spune-i - dacă ai de spus ceva. 

Înţelepciunea? Este o stare sau un demers, în speţă unul de armonie, echilibru, măsură. Se poate vorbi de esenţa, firea ei, dar nu de adevărul ei.

 Când mă laudă cineva, mă cuprinde panica: dacă ar afla tot ce nu ştiu, tot ce nu sunt? Când mă condamnă, mă simt liniştit: sunt totuşi mai bun decât atât.

 Oamenii se definesc după felul cum se pierd. 
 Spaima de a fi părăsit numai muzica ţi-o dă cu adevărat. Toată viaţa noastră morală începe aici: între fiul risipitor şi fratele lui. 

Ne pierdem şi ne căim sau ne păstrăm şi ne împietrim inima. E rău să nu asculţi, dar e la fel de rău să asculţi şi să ţi minte. 

Văzul conspiră cu auzul pentru a-l face pe om conştient de ordinea care-l înconjoară, adică de propriul său prizonierat. Prin formaţia sa, „dor” are în el ceva de prototip: este o alcătuire nealcătuită, un întreg, fără părţi, ca multe alte cuvinte româneşti cu înţeles adânc şi specific. Reprezintă o contopire şi nu o compunere. S-a contopit în el durerea, de unde vine cuvântul, cu plăcerea, crescută din durere, nici nu pricepi bine cum.

 Nu există fericire curată decât după 60 de ani, când nu mai vrei nimic, când nici un calcul impur (folosirea celorlalţi) nu te mai încearcă şi când totul e permis şi totul e din nou nevinovat, ca în ceasul prunciei. 

Nu devii bătrân fiindcă ai trăit un anumit număr de ani, devii bătrân fiindcă ai dezertat de la idealul tău. Anii ridează pielea, dar renunţarea la ideal ridează sufletul. Există şi unii oameni care, din păcate, sunt orbi şi ologi sufleteşte, pentru că sufletul lor s-a golit de bucurie, de speranţă şi dragoste. Aceştia sunt cu adevărat nefericiţi.

 Singura salvare a învinşilor este de a nu spera în salvare. 

Răzbunarea este întotdeauna plăcerea unei minţi slabe şi înguste. 
Cel vinovat nu trebuie să se bizuie pe încetineala care vine cu pedeapsa. Rar s-a întâmplat ca vinovatul să scape nepedepsit. 

Fericirea constă în a lua hotărâri bune; a avea simţuri bune şi sănătate trupească; reuşita în ceea ce întreprinzi; reputaţia printre oameni şi abundenţa de bani şi a bunurilor folositoare pentru viaţă. (Platon) 

Viaţa e plină de frumuseţe. Observ-o! Observă albinele, copiii, miroase ploaia şi simte vântul. Trăieşte-ţi viaţa la întregul ei potenţial şi luptă pentru visele tale. (Ashley) 

 Bucuria omului e omul. Între ei se înfiripă prietenia, care umple cel mai întins deşert al sufletului nostru. A iubi şi a fi iubit, iată taina fericirii. Iubesc oamenii frumoşi, oamenii care iubesc viaţa. Aceşti oameni sunt calzi, minunaţi, emană o energie care te magnetizează. Aş vrea să cred că cea mai mare parte a celor de lângă noi sunt aşa, altfel, deziluzia e din ce în ce mai mare. Timpul este singurul critic fără ambiţie. (John Steinbeck) 

Experienţa este singura profeţie a omului înţelept. (Alphonse de Lamartine)

 E mult mai uşor să ierţi un duşman decât să ierţi un prieten. (William Blake)

 Cei slabi nu vor putea niciodată să ierte. Iertarea este calitatea celor puternici. (Mohandas Gandhi) 

Am întâlnit mulţi oameni frumoşi. Îi recunoşti uşor. Nu e vorba de trăsături fizice, e vorba despre acea împlinire sufletească ce pare a le inunda sufletul. În compania lor ai mereu zâmbetul pe buze. Nu te uita în urmă, ci priveşte cu îndrăzneală tot ce ţi-a hărăzit soarta. Mergi înainte cu bucurie, adună-ţi toate puterile, pentru a alege binele din tot ce vei avea de înfruntat. (Rabindranath Tagore) 

Iertaţi-vă duşmanii, dar nu le uitaţi numele. (John F. Kennedy) 

Dragostea este cea care îi face pe doi să stea unul lângă altul atunci când este suficient loc. Dragostea este ceea ce-l face pe om să creadă că e frumos când nimeni altul nu-l vede astfel. Firea omului fuge de singurătate şi caută totdeauna un sprijin, care nu este mai dulce decât inima unui prieten. (Cicero) 

Fericit sau nefericit, omul are nevoie de alt om, căci nu trăieşte decât pe jumătate dacă trăieşte doar pentru el.

 Idealurile sunt ca stelele: s-ar putea să nu le atingem, dar ne pot călăuzi în viaţă. Eşti inteligent dacă nu crezi decât jumătate din ceea ce auzi; eşti înţelept dacă şti care jumătate! 

 Succesul nu este niciodată final, iar înfrângerea nu este niciodată fatală; ceea ce rămâne, în ultimă instanţă este curajul. 

Poţi pierde bani sau poţi pierde un prieten, dar dacă ţi-ai pierdut curajul şi speranţa – ai pierdut aproape totul. Cei care sunt încurajaţi reuşesc cele mai multe; cei asupriţi reuşesc ceva mai puţin; cei neglijaţi reuşesc cel mai puţin. 

Prietenia este confortul inexprimabil de a te simţi în siguranţă cu o persoană, fără a trebui să-ţi cântăreşti gândurile, nici să-ţi măsori cuvintele. (George Eliot) 

 Zâmbetele noastre timide nu pot umple sufletul dornic de frumos, de fericire, de prietenie. Noi toţi dorim şi vrem să avem prieteni, dar nu toţi prietenii sunt buni. Vei întâlni oameni care te vor uita. Vei uita oameni pe care i-ai întâlnit. Dar uneori întâlneşti oameni pe care nu îi poţi uita. Aceia sunt prietenii tăi. Nu planta copacul tristeţii în inima ta. Reciteşte în fiecare dimineaţă cartea bucuriei. (Omar Khayyam)

 A învăţa să înţelegi lucrurile cele mai mărunte care se petrec în fiecare zi înseamnă a învăţa să prinzi sensul cel mai profund al vieţii. (Alba de Cespedes)

 A fi tu însuţi într-o lume care caută în mod constant să te facă altcineva, este cea mai mare realizare. Adevărata putere a omului nu este nici puterea muşchilor şi nici cea a minţii, este puterea iubirii. Viaţa pe pământ ne arată că absolut totul este trecător şi perisabil. Am venit pe pământ să învăţăm să iubim necondiţionat, aceasta este averea noastră pentru veşnicie. 

ÎNFRICOȘĂTORUL CEAS AL MORȚII ȘI VIAȚA DUPĂ MOARTE

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

Dupa moarte urmeaza vesnicia. Fiecare om, la un moment dat, va parasi lumea cu trupul, iar cu sufletul va merge in vesnicie, la viata fara de sfarsit.
Judecatile lui Dumnezeu sunt adanci si cine ar putea sa le masoare pe ele si vointa Lui? El le cunoaste si le randuieste pe toate dupa stiinta Lui. Ochii nostri neputinciosi vad diferit lucrurile, dupa starea duhovniceasca a fiecaruia si, in functie de aceasta, judecam orice situatie. Dumnezeu, ca un parinte iubitor de oameni, vede lucrurile total diferit. De multe ori, ia dintre noi oameni de o varsta tanara, de mare folos duhovnicesc. Ii ia mai devreme decat ne-am astepta noi. Domnul stie cand omul este pregatit si hotaraste ca atare.
In Pateric citim ca un eremit, un nevoitor din pesteri, avea un ucenic si intr-o zi i-a dat ceea ce lucrase el si i-a zis:
- Fiule, sa mergi in cetate sa vinzi acestea, sa cumperi cele necesare si sa te intorci.
Calugarul, ca un ucenic ascultator, a coborat si a ramas cateva zile ca sa-si implineasca ascultarea. Intr-una din acele zile a vazut o inmormantare foarte stralucitoare, savarsita dupa randuielile vremii, cu trasuri si animale dintre cele mai impodobite. Era urmata de lume multa, intr-o zi foarte frumoasa, cu un soare stralucitor. El se gandea, mirandu-se. „Ce om mare a murit, de i se face o inmormantare atat de stralucitoare?” A intrebat un trecator, si acela i-a spus ca a murit cea mai mare desfranata a orasului. Vestea aceasta l-a surprins, dar si-a incheiat zilele in care trebuia sa vanda lucrurile si s-a intors la batranul lui.
Cand a ajuns inaintea pesterii, a auzit inauntru racnetele unui leu care il sfasiase pe parintele lui pustnic, pe acest om imbunatatit. Imediat i s-a cutremurat cugetul, puterea de judecata, si a zis:
„Cum este posibil ca desfranata aceea sa fie inmormantata cu atata cinste si stralucire, iar un om sfant sa sufere o moarte atat de infricosatoare, sa-l manance fiarele? Care este judecata lui Dumnezeu?“.
A privit cu mintea lui nedreptatea si indiferenta lui Dumnezeu si s-a gandit sa se intoarca in lume, pentru ca lucrurile nu erau asa cum le invatase el. Si cand voia sa-si indrepte pasii catre lume, Dumnezeul pentru rugaciunile batranului lui, S-a plecat spre el si i-a aparut ingerul care i-a zis:
- De ce ai gandit atat de nedrept fata de judecatile lui Dumnezeu?
- Dar cum sa nu gandesc, sfinte ingere, asa, din momentul in care am vazut atata diferenta intre moartea batranului meu, care era un om sfant si moartea acelei femei desfranate?
- Da, asa par lucrurile la prima vedere, dar judecata lui Dumnezeu este deosebita. Femeia desfranata, om fiind si ea, a facut anumite lucruri bune. Si batranul tau, inainte sa se nevoiasca, ca mirean a savarsit si el anumite pacate. Dumnezeu i-a inapoiat desfranatei pentru faptele ei bune plata cuvenita si astfel nu-i mai datoreaza nimic. Pentru ca trecutul ei era incarcat de pacate, trebuia sa-i rasplateasca dupa cuviinta putinele ei fapte si a facut-o prin mariri, prin ziua insorita, prin podoabele maririi si, astfel, nu-i mai datoreaza nimic. Batranul tau si-a platit datoria pacatelor lui din lume si a venit la dreapta judecata a lui Dumnezeu, luminos, curat cu desavarsire, neavand urma de intinare pe vesmantul sufletului lui.
Ucenicul, smerit, cand a auzit de la inger despre judecatile lui Dumnezeu, si-a cerut iertare, s-a mustrat pe sine insusi si s-a intors la viata duhovniceasca, in pestera batranului.
De aceea, nu trebuie sa alergam fara sa gandim si sa judecam la intamplare moartea si faptele omului. Dumnezeu nu poarta de grija doar de mantuirea celui plecat, ci ne ajuta si pe noi cei vii sa ne indreptam fiecare pe sine. Omul trebuie sa cugete si sa vada ca toate cele omenesti sunt desertaciune si ca viata lui, intr-adevar, este un vis. Asadar, sa nu ne ingrijim de ea si sa-i dam asa mare importanta, ci fiecare sa ia seama sa-si indrepte constiinta, s-o linisteasca de mustrari, sa asculte de ea si, astfel, cand vine moartea fizica, oricare ar fi ea, sa-l gaseasca pregatit.
„Vai, cata lupta are sufletul cand se desparte de trup! Vai, cat lacrimeaza atunci si nu este cine sa-l miluiasca pe dansul! Catre ingeri ridicandu-si el ochii, in zadar se roaga; catre oameni mainile tinzandu-si, nu are cine sa-l ajute“ (Troparul slujbei de iesire a sufletului). Sufletul singur se pregateste sa mearga la dreapta judecata, ca sa dea raspuns pentru faptele lui. Si frica si cutremur il cuprinde in acel ceas. Noi vorbim acum, ascultam, dar n-am trait acel moment. Cei care au plecat si s-au lovit de el nu sunt aici, ca sa ne marturiseasca si sa ni-l descrie, daca el se poate exprima prin cuvinte omenesti.
Toti vom trece prin acest martiriu al mortii si ceea ce sta in mainile noastre, in puterea noastra, cu ajutorul si iubirea de oameni a lui Dumnezeu, este sa ne pregatim pe noi insine sa primim acea clipa cat mai curati sufleteste, pentru ca aceasta stare ne va usura teama si frica mortii.
Asa cum ne amintesc sfintele tropare ale slujbei de inmormantare si sfaturile Sfintilor Parinti, in acel ceas infricosator apar demonii care inspaimanta si infricoseaza, ne ameninta si ne dispera. Ei se straduiesc ca sufletul sa deznadajduiasca, sa nu mai spere mantuirea si ni-L prezinta pe Dumnezeu, infricosator si nemilos. Pe toate cate le spun acestia, le cunosc si cei care au plecat din aceasta viata. Sufletul, singur, cand ii vede, isi iese din sine, pentru ca ce poate sa spuna, cum sa se apere si cine il va ajuta? El gandeste ca este singur, pentru ca si-a pierduit orientarea, iar cei care sunt langa el, cum sa-l ajute? Acesta se mangaie doar cand se apropie ingerii lui Dumnezeu, fratii lui mai mari care pot sa-i dea ajutorul. Catre acestia isi intoarce ochii, privirea cu toata puterea la ei, ca sa primeasca ajutorul si sa implore: „Mantuiti-ma, scapati-ma de demoni“. Desigur, ingerii, prin prezenta lor, ii dau curaj, dar, mult mai mult, nadejdea izbavirii vine mai intai din ajutorul lui Dumnezeu si dupa aceea din constiinta linistita. Aceasta este cea care va juca rolul cel mai important. Daca constiinta nu osandeste sufletul, curajul si nadejdea ca Dumnezeu si ingerii il vor apara sporesc. Cand, insa, constiinta in acel moment ne judeca, din acel ceas incepe pregustarea chinului vesnic. Dumnezeu sa aiba mila de orice suflet in acel ceas infricosator. Sufletul care a iesit nu va putea sa scape de rapirea demonilor, cand pacatele lui sunt de moarte si mari. El va cere sa scape de ei si sa urce spre cele inalte. In cazul unui suflet mantuit sau al unuia aproape de mantuire, ingerii il preiau si-l conduc la dreapta judecata. In timp ce urca, el trece prin vamile vazduhului, care prezinta, fiecare, un pacat de moarte. Va trece prin cercetarea ficarei patimi si slabiciuni si, daca va fi gasit vinovat, in orice vama va fi oprit. Daca, insa, va trece de toate, atunci se va inchina Stapanului Hristos si, dupa Traditia Bisericii noastre Ortodoxe, va cutreiera impreuna cu ingerul pazitor, asa cum am auzit si din textul sfant, locurile Imparatiei lui Dumnezeeu. Va merge, dupa aceea, in iad si, apoi, in toate locurile in care a trait in toti anii vietii lui. In a patruzecea zi va incheia aceasta calatorie si se va intoarce inaintea lui Hristos, ca sa auda hotararea. Ganditi-va ce frica si ce cutremur simte sufletul cand, pe de o parte, vede Imparatia lui Dumnezeu si se bucura, iar pe de alta, se gandeste: „Oare voi reusi sa vin sa locuiesc aici? Nu stiu!“. Cand este dus sa vada iadul, se intreaba din nou: „Nu cumva voi veni aici? Vai de mine, nenorocitul! Nu cumva iadul tine doar cativa ani? Nu, va fi vesnic...” Plimbandu-se prin locurile vietii lui, va vedea multe. Acolo unde a savarsit pacatul, sufletul se va rusina sa priveasca, iar unde a savarsit binele se va bucura. Dar in toata aceasta perioada, el va cunoaste, va pricepe in ce masura hotararea lui Dumnezeu va fi pozitiva sau negativa. Toate acestea constituie marele adevar al Bisericii noastre. Noi am vazut moartea, taina ei, la oamenii care au plecat si care ne-au aratat, prin modul lor, prin imaginea fetei, prin ochii, prin tulburarea lor si prin binecuvantarea lor, ce se intampla in chip nevazut acolo. Credem nezdruncinat ca ceea ce ne spun Sfintele Scripturi, Sfanta Traditie si Traditia ascetica a Bisericii este adevarat, si nu se intarmpla alttfel. De aceea, sa avem in vedere, mai intai eu, care le spun pe toate acestea, realitatea si sa punem in randuiala viata noastra. Adica, s-o pregatim, in asa fel incat sa fugim de vesnicia iadului si sa dobandim, cu milostivirea si iubirea de oameni a lui Dumnezeu, Imparatia Cerurilor. Trebuie sa spunem lucrurilor pe nume, anume ca mantuirea nu este un joc, ceva pe care putem sa-l tratam cu indiferenta, in gluma.
Iata, ii vedem pe oamenii care au plecat, pe parintii nostri cu care putin mai inainte eram impreuna. Unde sunt fratii nostri cu care discutam, vorbeam, spuneam atatea si acum nu mai sunt printre noi? Nu cunoastem unde sunt, de aceea ne gandim:
„Unde sa fie oare? S-au mantuit sau nu? Cat de repede trec aceste zile pentru cei care parasesc lumea si obstea noastra! Maine cei ramasi vor cugeta si ei acestea si vor spune si despre noi la fel“.
Deci sa privim tinta mantuirea noastra, oricat ne-ar ingrozi si ne-ar rusina. Sa ne indreptam viata, sa-I multumim din inima lui Dumnezeu si sa-I aducem doxologie pentru ca ne aflam in viata si putem sa punem sufletul in randuiala si sa ne pregatim. Asa cum vedem in fapt, nu cunoastem nici ziua, nici ceasul, nici clipa cand lasam lumea. Sa ne facem canonul, rugaciunile, sa nu lasam privegherea, sa nu ne lenevim, sa coboram la Biserica, la slujirea noastra. Apoi, sa avem iubire intre noi, caci Dumnezeu este iubire si “cel ce ramane in iubire ramane in Dumnezeu si Dumnezeu in el” (I Ioan 4, 16).

Cuvântare ţinută la Sfânta Mănăstire Filotheu, 30.11.1984.
(din: Ne vorbeste Staretul Efrem Filotheitul. Mestesugul mantuirii, Editura Egumenita)

CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI DESPRE C U L T U L A D V E N T I S T

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...
                                                                                                                                                                                                                                                    Preot Ioan 
De când există neamul românesc, de aproape 2000 de ani, credinţa lui a fost fără strămutare cea dreaptă şi sfântă, aşa cum a primit-o de la Iisus Hristos prin Sfântul Apostol Andrei, care a poposit şi propovăduit în Dobrogea. Nici năvălirile barbare, nici jugul Semilunei, nici ameninţările sau ademenirile vecinilor de altă lege n-au putut clinti din credinţa lor pe înaintaşii noştri. Pentru apărarea credinţei ortodoxe şi a moşiei strămoşeşti şi-au vărsat sângele, şi-au dat viaţa strămoşii noştri de la cel mai mic la cel mai mare, de la vlădică până la opincă. Ceea ce am fost şi ceea ce suntem astăzi se datorează în mare parte Sfintei Biserici Ortodoxe. Noţiunile de ROMÂN şi CREŞTIN-ORTODOX sunt strâns şi indisolubil legate una de alta. Mare este bucuria noastră că facem parte din Biserica Ortodoxă. Cu o gură şi o inimă să mărturisim şi să ne rugăm, cu ajutorul lui Dumnezeu, să nu apucăm pe povârnişul rătăcirilor şi să nu ne lepădăm de „ADEVĂR“ căci El este numai unul, cu toate că numărul cultelor religioase şi al sectelor este extraordinar de mare. Şi cu toate acestea nu se vorbesc de rău una pe alta şi nici nu se învinuiesc una pe cealaltă că au învăţături greşite. Printre cultele care se ostenesc să atragă de partea lor creştini ortodocşi este şi cel adventist de ziua a şaptea (AZŞ). Adventiştii „garantează“ adepţilor lor starea de „aleşi“ şi „sfinţi“ în împărăţia de 1000 de ani.

                     ORIGINEA ADVENTIŞTILOR 

Denominaţiunea „Adventişti de Ziua a Şaptea“ a apărut în prima jumătate a secolului trecut. Doctrina (învăţătura) lor are ca punct central apropiata venire a lui Hristos, Care va întemeia Împărăţia de 1000 de ani pe pământ. DE AICI ŞI NUMELE LOR: ADVENTUS = VENIRE. 

                                   SCURT ISTORIC

 În 1831, când William Müller, un fermier din Massachusetts, de credinţă baptistă a început să ţină predici ocazionale în care se vorbea despre apropiata venire a lui Hristos pentru a întemeia o împărăţie de 1000 de ani pe pământ, s-au găsit destui adepţi care să-l asculte, să-l creadă şi să-l urmeze. DACĂ PÂNĂ ÎN SECOLUL AL XIX-LEA, CREŞTINII CARE AŞTEPTAU VENIREA LUI HRISTOS PE PĂMÂNT N-AU FIXAT O DATĂ ANUME, WILLIAM MÜLLER O VA FACE. 
Născut din părinţi baptişti, William Müller a studiat cărţile profetice ale Vechiului Testament şi Apocalipsa şi a ajuns la concluzia că Hristos va coborî pe pământ în anul 1843. Această falsă profeţie şi-a anunţat-o cu 10 ani înainte (1833), însă anul 1843 a trecut ca oricare altul fără să se producă evenimentul mult aşteptat. Müller declară adepţilor săi că nu i-a înşelat, însă este vorba de o eroare de calcul. Ucenicul său, Samuel Snow, este însărcinat să „caute“ greşeala. Şi într-adevăr după ce revede calculul magistrului, acesta găseşte greşeala: nu era vorba de anul 1843, ci de anul 1844, iar ziua exactă a coborârii lui Hristos era 10 octombrie. Pe măsură ce se apropia ziua fixată, discipolii lui Müller îşi părăseau ocupaţiile, iar în vitrinele magazinelor din Boston se găseau anunţuri ca acesta: „Aici se vând ieftin haine albe pentru călătoria la cer din 10 octombrie 1844“. Pentru negustori „evenimentul“ a fost o afacere bună. Adventiştii lui Müller au trăit noaptea de 9 spre 10 octombrie cu multă înfrigurare. Adunaţi într-o sală mare din Boston sau urcaţi pe acoperişuri şi pe coline, îmbrăcaţi în veşminte albe, ei au aşteptat toată noaptea sunetul trâmbiţei îngereşti care trebuia să vestească lumii coborârea lui Hristos. Müller a trebuit să recunoască a doua oară că s-a înşelat. El şi-a sfătuit adepţii să se întoarcă la baptişti. Calea întoarcerii era însă imposibilă. S-au divizat în: Adventiştii Evangheliei, Creştinii Adventului, Uniunea Adventului etc. Acum apare o tânără delirantă de 17 ani care, după căsătorie, va deveni cunoscută sub numele de Hellen G. White. Având o sănătate şubredă, a fost nevoită să-şi întrerupă cursurile şcolare în clasa a treia primară, din cauza gravelor crize şi halucinaţii, fie ereditare, fie însuşite din practica „căderii“ în transă a membrilor sectei metodiştilor. Eşecul lui Müller nu a descumpănit-o, ci dimpotrivă, l-a speculat prompt şi cu succes. Chiar în anul căsătoriei, Hellen White pretinde că are o „revelaţie“ prin care Dumnezeu i-a poruncit să serbeze Sabatul în ziua a şaptea din săptămână. Această idee i-a fost inspirată de fapt din scrierea unui alt adventist, căpitanul de vapor Iosif Bates. Adventiştii de ziua a şaptea spun că Hellen White (pe care o mai numesc „Spiritul profetic“), a avut 2000 de viziuni şi vise profetice. Însă lucrările Hellenei White, nu sunt scrise de ea, căci navea decât trei clase primare, ci de cei interesaţi în propagarea învăţăturii adventiste într-o lume creştin-ortodoxă. 

   ADVENTIŞTII DE ZIUA A ŞAPTEA ÎN ROMÂNIA

În anul 1864 a venit în Europa primul predicator al sectei adventiste, Mihail Czechowski, care a predicat mai întâi în Italia, apoi în Elveţia, Franţa, Germania, Austria, Ungaria şi Rusia. În anul 1870 ajunge şi în România şi se stabileşte la Piteşti. Primii adepţi sunt Toma Aslan şi fratele lui care organizează o grupare adventistă în Piteşti. În 1881 GRUPAREA AVEA DOAR 13 MEMBRI, IAR CINCI ANI MAI TÂRZIU ERA PE CALE DE DISPARIŢIE. Un grup de adventişti germani s-a stabilit în Dobrogea şi au format un nucleu în satul Sarighiol. Tot în Dobrogea s-a refugiat din Rusia un alt adventist Babienco, care va organiza altă grupare. Prin anul 1900 apare şi în Bucureşti cea dintâi grupare adventistă al cărei coordonator era studentul în medicină, Petre Paulini. 

           DOCTRINA (ÎNVĂŢĂTURA) ADVENTISTĂ:

 ► Biblia este inspirată de Dumnezeu. 
► Dumnezeirea sau Sfânta Treime este alcătuită din Tatăl, Fiul şi Spiritul Sfânt. 
► Iisus Hristos a murit pentru păcatele oamenilor, a înviat din morţi, S-a înălţat la cer şi mijloceşte pentru oameni la Dumnezeu Tatăl.
 ► Pentru a dobândi mântuirea, fiecare trebuie să se nască din nou; această naştere din nou înseamnă o deplină transformare a vieţii şi a caracterului. 
 ► Statul este considerat o instituţie rânduită de Dumnezeu.
DAR 
1. Se declară cunoscători ai datei exacte a celei de-a doua veniri a Mântuitorului.
 2. Serbează Sabatul. 
3. Ţin legea Vechiului Testament.
 4. Respectă anumite reguli sanitare. 
5. Resping preoţia, Sfânta Tradiţie, cultul icoanelor, pomenile etc. 

1. SE POATE CUNOAŞTE DATA EXACTĂ A PARUSIEI?

 Aici atingem un punct foarte sensibil al învăţăturii adventiştilor. De fapt, chiar numele de „adventişti“ vine de la pretenţia acestora că ştiu „cu exactitate“ data celei de-a doua veniri a Mântuitorului (ADVENTUS = PARUSIE = A DOUA VENIRE). Primii adventişti, care „au aflat“ data exactă a celei de-a doua veniri, au fost chiar întemeietorii cultului. W. Müller, tălmăcind cărţile profetice ale Vechiului Testament şi Apocalipsa, a dat câteva date „exacte“ ale venirii lui Iisus - 1843, apoi 10 octombrie 1844, dată rectificată de S. Snow. Însă Hristos nu a apărut, înşelăciunea fiind dovedită, W. Müller şi-a recunoscut public greşeala, sfătuindu-i pe adepţi să revină la baptişti. Cea care a salvat calculele „corecte“ s-a dovedit a fi Hellen White, care a declarat că în 1844 Hristos nu a venit în trup, El dorind întâi să cureţe Sanctuarul Ceresc (?!?), iar apoi va veni să întemeieze împărăţia Sa de 1000 de ani. De ce încearcă adventiştii să calculeze data exactă a celei de-a doua veniri? Mântuitorul ne-a avertizat că „nimeni nu ştie de ceasul când va veni Fiul Omului“ (Matei 24:36); „Nu este al vostru a şti anii şi vremurile pe care Tatăl le-a pus în stăpânirea Sa“ (Faptele Apostolilor 1:7). El ne-a sfătuit doar să priveghem pentru că nu se ştie când va veni stăpânul casei (Luca 12:37-38). Singura explicaţie este aceea că „fraţii“ adventişti au fost înşelaţi, devenind „fii ai înşelătorului diavol“ (Ioan 8:4). Sfântul Apostol Pavel ne spune cât se 5 poate de clar: „În privinţa venirii Domnului nostru Iisus Hristos şi a adunării noastre împreună cu El, vă rugăm, fraţilor, să nu vă clătinaţi degrabă cu mintea, nici să vă spăimântaţi nici de vreun duh, nici de vreun cuvânt, nici de vreo scrisoare ca pornită de la noi, cum că ziua Domnului a şi sosit. Să nu vă amăgească nimeni cu nici un chip; căci ziua Domnului nu va sosi până ce mai întâi nu va veni lepădarea de credinţă şi nu se va da pe faţă omul nelegiuirii, fiul pierzării“ (2Tesaloniceni 2:1-3); „Deci, dar, fraţilor, staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţi învăţat, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră“ (2Tesaloniceni 2:15).

                    2. SABATUL SAU DUMINICA? 

Duminica este ziua cinstită de creştini. Este o mare diferenţă între serbarea Duminicii - proprie creştinilor - şi odihna Sabatului - proprie evreilor. Privind schiţa de mai jos cu cele trei mari religii ale lumii, putem observa că vinerea este ziua de odihnă a musulmanilor, SÂMBĂTA ESTE ZIUA DE ODIHNĂ A EVREILOR, duminica - ziua de odihnă şi sărbătoare a creştinilor. Punem o întrebare simplă şi clară: adventiştii din ţara noastră de ce ţin Sabatul??? Sunt evrei sau sunt creştini??? Dacă sunt creştini atunci să ţină Duminica !!! Adventiştii au început să ţină Sabatul după 1846, când „profeta“ Hellen White susţine că a primit un mesaj de la Dumnezeu prin care-i poruncea (?!?) să restituie „adevărata zi de odihnă“ adică Sabatul. Trebuie menţionat că până în 1846 adventiştii au serbat, ca toţi creştinii, ziua de Duminică. Ce i-a determinat pe adventişti să revină la Sabat? Hellen White este cea care i-a convins pe adepţi să ţină Sabatul motivând că Hristos, care a venit „în duh“ în 1844, nu a venit în trup pentru că nu este ţinută adevărata zi de odihnă (?!?). După aşa-zisa „revelaţie“ a Hellenei White, o parte din adventişti părăsesc cultul şi formează grupul adventiştilor reformişti. Adepţii care au acceptat revenirea la Sabat s-au numit „adventişti de ziua a şaptea“ (A.Z.Ş.) sau adventişti sabatişti.

                6 DE CE SERBĂM NOI DUMINICA?

 Termenul „Sabat“ este de origine evreiască şi nu se traduce cu „Sâmbătă“, ci se traduce cu „Odihnă“. Sâmbătă este un cuvânt de origine latină, aşa cum tot de origine latină sunt şi denumirile celorlalte zile ale săptămânii (luni, marţi, miercuri, joi, vineri). La evrei, zilele săptămânii erau pur şi simplu enumerate: ziua întâi a săptămânii, ziua a doua, a treia, a patra, a cincea, a şasea, a şaptea. ► Sărbătoarea sâmbetei a fost sădită de la începutul existenţei omeneşti? Categoric nu! De la Adam până la Moise au trecut 4108 ani şi nici Scriptura nu era scrisă, nici sâmbăta nu se ţinea ca sărbătoare de vreun popor. Să analizăm un citat biblic care spune aşa: „Şi a binecuvântat Dumnezeu ziua a şaptea şi a sfinţit-o pentru că într-însa S-a odihnit de toate lucrurile Sale pe care le-a făcut şi le-a pus în rânduială“(Facerea 2:3). Dar versetul se referă numai la odihna lui Dumnezeu, pentru că nicăieri, până în vremea lui Moise, nu se afirmă că şi omul s-a odihnit în ziua a şaptea. De altfel, omul nici nu avea pentru ce să se odihnească, întrucât trecuse abia o zi de la creaţia sa. Pe de altă parte, exegeţii biblici apreciază că de fapt, odihna aceasta înseamnă încheierea creaţiei. Ne întrebăm: „Mai poate fi numit oare Dumnezeu Fiinţa Aceea Supremă, dacă El oboseşte şi Se odihneşte ca şi noi? Ştiind că „Duh este Dumnezeu“(Ioan 4:24), să vedem ce ne spune proorocul: „Nu ştii tu, sau n-ai aflat tu că Domnul este Dumnezeu veşnic, Care a făcut marginile pământului, Care nu oboseşte şi nici nu Îşi sleieşte puterea?“ (Isaia 40:28). Deci, rezultă foarte clar, că nu este vorba de odihna lui Dumnezeu, precum expresia „Iahve sabat“ nu înseamnă Dumnezeu S-a odihnit, ci Dumnezeu a încheiat creaţia lumii.
 ► A primit Adam în Rai sau după ce a fost izgonit, porunca de a serba ziua a şaptea? Sărbătoarea sâmbetei a fost hotărâtă de la începutul existenţei omeneşti? Categoric nu! Nu, pentru că în rai toate zilele erau deopotrivă, iar referatul biblic nu ne spune că Adam s-a odihnit după ce Dumnezeu l-a pus să lucreze Grădina Edenului. Dar nici după ce au călcat porunca şi au fost izgoniţi, nu li s-a dat primilor oameni porunca serbării zilei a şaptea. Dimpotrivă, toată viaţa omului devine o continuă muncă pentru a-şi dobândi hrana. «Pentru că ai ascultat vorba femeii tale şi ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit „Să nu mănânci“, blestemat va fi pământul  pentru tine. Cu osteneală să te hrăneşti din el în toate zilele vieţii tale» (Facerea3:17). 
► Dar oare această indicaţie „şi a fost seară şi a fost dimineaţă; ziua întâi“ (a doua, a treia,... a şasea) se referă strict la o zi solară? Dacă ne gândim bine, o zi solară înseamnă timpul necesar Pământului pentru a face o rotaţie de 360 zile în jurul axei sale. Bine, dar luminătorii zilei şi ai nopţii au fost creaţi în „ziua a patra“ deci până în „ziua a patra“ nu avem zile solare, ci pot fi socotite chiar epoci sau ere, conform spuselor psalmistului „O mie de ani înaintea ochilor Tăi sunt ca ziua de ieri, care a trecut şi ca straja nopţii“ (Psalm 89:4). Atenţie însă, chiar ziua a şaptea poate fi socotită un timp mai îndelungat, căci nu ni se spune „şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a şaptea“, ci ni se spune numai „ziua a şaptea“. De la facerea lumii, nici unul dintre aleşii lui Dumnezeu: Avram, Isaac, Iacov şi Iosif n-au ţinut o zi de odihnă. Când au intrat evreii în Egipt, erau 75 de suflete (Facerea 46:27), iar după 430 de ani de robie (Ieşirea 12:40) erau 600.000, afară de copii. Deci strict pentru aceşti evrei a dat Dumnezeu porunca aceasta: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Care te-am scos din pământul Egiptului şi din casa robiei“ (Ieşirea 20:2). Prin urmare, Biblia ne spune lămurit că păzirea poruncii sabatului s-a dat în vremea lui Moise, când se afla cu iudeii în pustiul Sin (Ieşirea 16:26-29).
 ► Această poruncă nu s-a dat şi altor popoare? Nu, după cum rezultă din cartea Ieşirii: „Să păzească fiii lui Israel sâmbăta, prăznuind ziua odihnei din neam în neam, ca un legământ veşnic. Să fie acesta semn veşnic între Mine şi fiii lui Israel“ (Ieşirea 31:16-17). Se vede clar că sabatul este legământ veşnic, dar numai pentru poporul lui Israel. Moise a rânduit sâmbăta ca zi de odihnă şi nu de sărbătoare. Nu trebuie confundată ziua de sărbătoare cu cea de odihnă, care poate fi orice zi a săptămânii. Dar atenţie, cuvântul „veşnic“ are sensul de durabil şi semnifică epoca Vechiului Testament, după sfârşitul căreia începe un veac nou şi un legământ nou: „Iată vin zile, zice Domnul, când voi încheia cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda legământ nou. Însă nu ca legământul pe care l-am încheiat cu părinţii lor în ziua când i-am luat de mână ca să-i scot din pământul Egiptului“ (Ieremia 31:31-32). „Legi veşnice“ au fost şi: arderea neîntreruptă a candelei înaintea chivotului legii (Ieşirea 27:21); modul de înjunghiere a 8 animalelor de jertfă (Levitic 17:7); consumarea rituală a animalelor de jertfă (Levitic 17:7); consumarea mielului pascal (Numerii 9:11); ziua împăcării (Levitic 23:23-31) care însă azi nu se mai respectă întocmai .
 ► Sabatul a fost dat numai evreilor, deci este o sărbătoare strict evreiască. Spun aceasta deoarece din Scriptura Vechiului Testament nu reiese că această sărbătoare trebuie să fie ţinută de toate neamurile de sub cer. Spre argumentare, găsim în Noul Testament că: „Legea şi proorocii au fost până la Sfântul Ioan Botezătorul“ (Luca 16:16) sau „Legea ne-a fost călăuză spre Hristos ca să ne îndreptăm prin credinţă, iar dacă a venit credinţa, nu mai suntem sub călăuză“ (Galateni 3:24-25) şi totodată se ştie că: „Sfârşitul legii este Hristos“ (Romani 10:4). Odată cu venirea Mântuitorului, sâmbăta nu mai este zi de odihnă. Hristos a fost acuzat că nesocoteşte sfinţenia sâmbetei, atunci când îl vindecă pe cel cu mâna uscată (Matei 12:10). Este acuzat că „dezleagă sâmbăta“, ba chiar ziceau unii dintre farisei „Acest om nu este de la Dumnezeu pentru că nu păzeşte sâmbăta (Ioan 9:16). La Scăldătoarea Vitezda, în zi de sâmbătă, vindecă pe slăbănog spunându-i „Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi“ (Ioan 5:8). Şi, într-adevăr, purtarea sarcinii (în cazul acesta a patului) era interzisă în Legea Veche „Aşa grăieşte Domnul: Păziţi-vă sufletele şi nu duceţi sarcini în ziua de odihnă...“ (Ieremia 17:21-22). Deci, Mântuitorul, prin toate aceste minuni şi prin purtarea patului sâmbăta, desfiinţa valoarea sâmbetei ca zi de odihnă. Iudeii s-au convins că Hristos desfiinţează sâmbăta şi „pentru aceea prigoneau pe Iisus şi căutau să-L omoare că făcea acestea sâmbăta“(Ioan 5:16). 
► O altă mare dovadă că Domnul Hristos a făcut din sâmbătă o zi oarecare: Într-o zi a venit la El un tânăr cu întrebarea: „Bunule Învăţător, ce bine să fac ca să am viaţă veşnică?“. I-a repetat Hristos, DOAR poruncile: „Să nu ucizi, să nu săvârşeşti adulter, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb, să-ţi cinsteşti părinţii, să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi“(Matei 19:18-19). Întrebăm: DE CE NU L-A ÎNDEMNAT HRISTOS PE TÂNĂR SĂ PĂZEASCĂ SÂMBĂTA CA SĂ SE MÂNTUIASCĂ, AŞA CUM SPUN AZI ADVENTIŞTII CĂ NU SE POT MÂNTUI FĂRĂ ŢINEREA SÂMBETEI? 
 ► Toţi cei care cinstesc sâmbăta ne aduc falsul argument că sabatul este important pentru că Însuşi Mântuitorul a intrat sâmbăta în sinagogă (Marcu 6:2; Luca 4:16-31). Însă Hristos a intrat în sinagogă sâmbăta pentru că doar atunci îi putea găsi pe iudei adunaţi acolo. Dacă suntem foarte atenţi, observăm că, deşi Mântuitorul a cercetat regulat sinagoga, El a fost un reformator subtil al cultului iudaic, iniţiind trecerea treptată de la serbarea sabatului, la serbarea Duminicii. Tânărului bogat nu i-a cerut „păzirea“ sabatului (Matei 19:18-19), deşi călcarea sâmbetei era pedepsită la iudei cu moartea „PĂZIŢI DECI ZIUA DE ODIHNĂ, CĂCI EA ESTE SFÂNTĂ PENTRU VOI. CEL CE O VA ÎNTINA, ACELA VA FI OMORÂT“ (Ieşirea 31:14). Nu era necesară porunca ţinerii sâmbetei spre mântuire. În Sinodul de la Ierusalim, ţinut în anul 50, Sfinţii Apostoli au stabilit patru puncte din Lege ca obligatorii pentru păgânii (neiudeii) care aderă la creştinism, şi anume „Să le scriem să se ferească de întinările idolilor, de desfrâu, de animale sugrumate şi de sânge“ (Faptele Apostolilor 15:20). Despre sărbătoarea sabatului nu se aminteşte nimic, ca de altfel nicăieri în Noul Testament. 
► Faptul că Sfântul Apostol Pavel a intrat sâmbăta în sinagogă, este o dovadă pentru a prăznui sâmbăta ca zi de odihnă? Categoric nu, deşi „după obiceiul său, a intrat la ei (în sinagoga din Tesalonic) şi în trei sâmbete le-a grăit din Scripturi“ (Fapte 17:2). Să nu uităm că Sfântul Apostol le vorbea creştinilor în ziua Duminicii (Fapte 20:7). Auziţi ce spune Biblia: „Şi vorbea în sinagogă în fiecare sâmbătă şi aducea la credinţă iudei şi elini“ (Fapte 18:4).
 ► Dar cum îi încurajează Sfântul Apostol Pavel pe Coloseni? Sfântul Apostol Pavel li se adresează colosenilor cu următoarele cuvintele: „Nimeni deci să nu vă judece pentru mâncare sau băutură, sau cu privire la vreo sărbătoare, sau lună nouă sau la sâmbete, care sunt umbra celor viitoare (adică sâmbăta era umbra Duminicii), iar trupul este al lui Hristos“ (Coloseni 2:16-17). Se vede destul de clar că sărbătoarea sabatului era umbră a sărbătorii Duminicii. 

 Sfântul Apostol Pavel le-a grăit evreilor din vremea sa despre „Noua zi de odihnă“ 
lucru care desigur este valabil şi pentru noi, cei de astăzi: „Căci dacă Iosua le-ar fi adus odihnă, Dumnezeu n-ar mai fi vorbit, după acestea, de o altă zi de odihnă. Drept aceea s-a lăsat altă zi de odihnă poporului lui Dumnezeu (Evrei 4:8-9). Se poate vedea că sâmbăta a existat ca zi de odihnă pentru evrei, dar poporului lui Dumnezeu i s-a lăsat altă zi de odihnă: Duminica. 
TEMEIURI ALE CONSACRĂRII DUMINICII CA ZI DE SĂRBĂTOARE 
1. Dumnezeu-Tatăl a creat lumea şi prima zi a creaţiei este Duminica (Facerea 1:1-5). 
2. Dumnezeu-Fiul a înviat a treia zi din morţi tot Duminica (Matei 28:1). 
3. Dumnezeu-Duhul Sfânt s-a pogorât peste Sfinţii Apostoli la Rusalii tot Duminica (Fapte 2:1-4). 
Privind cu atenţie cele trei puncte de mai sus despre lucrarea Sfintei Treimi, observăm cu uşurinţă că Duminica e zi de bucurie în care prăznuim:
 ● ZIDIREA LUMII de către Dumnezeu-Tatăl;
 ● RĂSCUMPĂRAREA EI prin Dumnezeu-Fiul; 
● SFINŢIREA LUMII prin Dumnezeu-Duhul Sfânt.

 DUMINICA A SĂVÂRŞIT HRISTOS LUCRĂRILE SALE MÂNTUITOARE 

Duminica - Mântuitorul investeşte pe Sfinţii Apostoli prin viu grai şi prin pogorârea Sfântului Duh asupra lor cu harul apostolesc, preoţesc şi al duhovniciei (Ioan 20:21-23). 
Duminica - se arată lui Luca şi lui Cleopa, săvârşind prima Euharistie în ziua Învierii în faţa lor şi îi împărtăşeşte în Emaus (Luca 24:13-31). 
Duminica - se arată celor şapte apostoli la Marea Tiberiadei (Ioan 21:1-22). 
 Duminica - se arată lui Iacov, tuturor apostolilor şi „la cei peste cinci sute de fraţi“(1Corinteni 15:5-7). 
Duminica - s-a arătat Sfântului Apostol Toma (Ioan 20:24-29). Duminica - s-a făcut cea mai mare descoperire a lucrurilor care sunt în cer şi care au să vină, în vremea Sfântului Apostol Ioan (Apocalipsa 1:10). 
Duminica - Sfinţii Apostoli săvârşeau Sfânta Liturghie (Fapte 20:6-7; 1Corinteni 16:1-2). 

DE CE NU SE ÎNTÂLNEŞTE DENUMIREA DE DUMINICĂ ÎN CELE PATRU EVANGHELII?
 este lucru lesne de înţeles. Pentru că aceste Evanghelii au fost scrise înainte de dărâmarea Ierusalimului (Anul 70 d.Hr.) şi încă nu se introduseseră numele date de romani zilelor săptămânii. Această denumire de „Duminică“ o găsim o singură dată în Noul Testament, în Apocalipsa Sfântului Ioan (scrisă la anul 94 d.Hr.). Foarte important este să remarcăm faptul că, deşi zilele săptămânii primiseră numirile romane, totuşi nu i se zice „Ziua Soarelui“, cum o numeau romanii, ci Dies Domenica, adică Ziua Domnului. Adventiştii ne reproşează că noi creştinii acceptăm o prăznuire impusă de Sfântul Împărat Constantin cel Mare în anul 321, dar nu pot aduce probe că marele Împărat Constantin cel Mare este cel care a făcut legea şi a dat porunca pentru serbarea Duminicii ca zi de sărbătoare săptămânală. Iată însă adevărul: Sfântul Împărat Constantin a dat libertate mai întâi creştinilor în anul 313. Observând că aceştia se înmulţesc zilnic şi serbează Duminica drept zi de odihnă, atunci, adică în anul 321, a consfinţit ca întreg imperiul (deci şi păgânii) să serbeze Duminica. Este foarte clar că, prin decretul din anul 321, Împăratul Constantin cel Mare nu a „inventat“ această sărbătoare, ci a recunoscut-o, ea existând încă din secolul I în practica Bisericii, lucru pe care l-am demonstrat. Deci, printr-un act oficial, Duminica nu a fost impusă de împărat nimănui, ci recomandată. În ceea ce priveşte această poruncă a sabatului, să ne gândim că-L putem asemăna pe Dumnezeu cu un stăpân care, pe teritoriul ce-I aparţine, dă o lege şi apoi, atunci când voieşte, o anulează şi dă alta. Nimeni nu-L poate opri. Este vorba de  respectarea sâmbetei după Vechiul Testament şi respectiv serbarea Duminicii după Noul Testament .

 IUBIŢI CREDINCIOŞI, SĂ PUNEM CÂTEVA ÎNTREBĂRI ADVENTIŞTILOR: 

1. De ce a mai venit Hristos, dacă sâmbăta şi cele ale Legii Vechi i-au îndreptat pe oameni? 
2. De ce n-a înviat Hristos sâmbăta, pentru ca atunci să fie cu adevărat „Ziua Bucuriei“? Şi a înviat Duminica! 
3. Care zi este mai mare: ziua în care un singur popor a ieşit dintr-o robie văzută, trupească, trecătoare (adică - Robia Egiptului) sau ZIUA ÎN CARE TOATE NEAMURILE, PRIN ÎNVIEREA MÂNTUITORULUI, AU SCĂPAT DE ROBIA SUFLETEASCĂ, DIN TIRANIA DIAVOLULUI, A RĂUTĂŢII ŞI A MORŢII (adică - ROBIA SATANEI)?.
 4. De ce Sfântul Apostol Pavel n-a frânt pâinea sâmbăta, în sinagogi, ci numai în ziua întâi a săptămânii? (Fapte 20:7). 
5. De ce nu se mai aminteşte de loc de ziua a şaptea în Noul Testament? 
6. De ce au fost trimişi Sfinţii Apostoli să propovăduiască Evanghelia pe tot pământul într-o zi de Duminică, şi nu într-o zi de sâmbătă?(Ioan 20:19). 
7. Dacă sabatul e legământ veşnic „ şi orice legământ veşnic trebuie respectat“, de ce nu mănâncă sectanţii mielul pascal (Ieşirea 31:3) cu azimă, cu ierburi amare, stând în picioare, cu toiege în mâini, gata de plecare?
 8. De ce fac adventiştii foc iarna şi sâmbăta în casele lor de rugăciune? Nu contrazic pe Moise care zice: „În ziua odihnei să nu faceţi foc în toate locaşurile voastre“? (Ieşirea 35:3).
 9. De ce nu socotesc şi iarna sfântă, la fel ca sâmbăta, după cuvintele „Rugaţi-vă să nu fie fuga voastră iarna, nici sâmbăta“? (Matei 24:20). 
10. De ce chiar celelalte grupări de sectanţi nu ţin sâmbăta?
 11. De ce marile evenimente ale mântuirii omului s-au petrecut Duminica?
 12. Cele trei mii de suflete botezate la Cincizecime respectau ziua de sâmbătă? Nu! Dacă ar fi ţinut sâmbăta, lumea creştină de azi ar fi adventistă, dar acest lucru nu se va întâmpla niciodată!
 3. LEGEA VECHIULUI SAU LEGEA NOULUI TESTAMENT? Creştinii ortodocşi ştiu că Biblia (Sfânta Scriptură) este alcătuită din două părţi: Vechiul Testament şi Noul Testament. Ambele sunt inspirate de Dumnezeu şi cuprind Revelaţia Sa, dată nouă oamenilor în mod supranatural. Cu toate acestea ele NU SUNT EGALE CA VALOARE: Vechiul Testament este doar o „călăuză spre Hristos“ (Galateni 3:24), spre Noul Testament, fapt pentru care putem afirma că revelaţia Noului Testament este net superioară celei a Vechiului Testament. Contrar acestui adevăr biblic, învăţătura adventistă înclină spre Vechiul Testament. Astfel, sunt readuse în discuţie probleme precum: revenirea la Sabat, diferenţierile alimentare practicate de evrei precum interzicerea consumării cărnii de porc şi a vinului şi altele. Ce găsim „nou“ în învăţătura adventistă şi ceea ce o caracterizează este calcularea „exactă“ a celei de-a doua veniri a Mântuitorului. Aşadar, învăţătura adventistă cade în aceeaşi greşeală ca şi martorii lui Iehova care neagă distincţia dintre Vechiul Testament şi Noul Testament. 
4. MÂNCĂRURI ŞI BĂUTURI CURATE SAU NECURATE?
 În epistola sa către Coloseni, Sfântul Apostol Pavel spune: „Nimeni, deci, să nu vă judece pentru mâncare sau băutură, sau cu privire la vreo sărbătoare, sau lună nouă SAU LA SÂMBETE, CARE SUNT UMBRA CELOR VIITOARE, iar trupul (este) al lui Hristos“ (Coloseni 2:16-17). Credincioşii adventişti, neluând în seamă sfatul Sfântului Apostol Pavel şi din greşeala revenirii la prescripţiile Vechiului Testament, au căzut în fariseismul evreiesc al Legii care prevedea anumite restricţii alimentare. Astfel, adventiştii de astăzi, luând drept valabile textele din Levitic, capitolul 11, consideră o greşeală a consuma carnea de porc sau a altor animale „necurate“ şi a bea vin. Dar noi ştim că Dumnezeu a curăţit toate şi nimic nu mai este spurcat, pentru cel ce primeşte mâncarea şi băutura cu credinţă. Acest 14 lucru se vede lămurit şi din revelaţia dată de Dumnezeu Sfântului Petru. Pe când îi era foame, Sfântul Apostol Petru a căzut în extaz şi a văzut cerul deschis şi coborându-se ceva ca o faţă mare de pânză, legată în patru colţuri şi în ea erau toate dobitoacele cu patru picioare şi târâtoarele pământului şi păsările cerului «şi a fost glas către el: „Sculându-te, Petre, junghie şi mănâncă. Iar Petru a zis: nicidecum, Doamne, căci niciodată n-am mâncat nimic spurcat şi necurat. Şi iarăşi, a doua oară, a fost glas către el: „CELE CE DUMNEZEU A CURĂŢIT, TU SĂ NU LE NUMEŞTI SPURCATE!“ (Fapte 10:13-14). Această întâmplare are un dublu înţeles: pe de o parte Dumnezeu a arătat că şi păgânii pot intra în Biserică: „Aşadar şi păgânilor le-a dat Dumnezeu pocăinţă spre viaţă“ (Fapte11:18), iar apoi pentru creştini nu mai sunt valabile restricţiile Vechiului Testament pentru că „cele ce Dumnezeu a curăţit, tu să nu le numeşti spurcate“ (Fapte Apostolilor 10:15). În Noul Testament vedem că pentru cel cu o conştiinţă tare, toate sunt curate: „Ştiu şi sunt încredinţat în Domnul Iisus Hristos că nimic nu este întinat prin sine (spurcat, necurat), decât numai pentru cel ce gândeşte că e ceva întinat; pentru acela întinat este. Nu strica, pentru mâncare, lucrul lui Dumnezeu. Toate sunt curate, dar rău este pentru omul care mănîncă spre poticnire. Bine este să nu mănânci carne, nici să bei vin, NICI SĂ FACI CEVA DE CARE FRATELE TĂU SE POTICNEŞTE, SE SMINTEŞTE SAU SLĂBEŞTE (în credinţă)“ -Romani 14:14-20-21. Aşadar, nu mâncarea sau băutura în sine este un păcat, ci sminteala pe care o produce consumarea lor dacă este făcută în faţa cuiva „slab în credinţă“. 
                                Vin sau must???
 În privinţa băuturii, avem următorul îndemn: „De acum nu bea numai apă, ci foloseşte PUŢIN VIN, pentru stomacul tău şi pentru desele tale slăbiciuni“ (Timotei 5:23). Chiar Mântuitorul a băut vin la nunta din Cana Galileii: „Şi când nunul a gustat apa care se făcuse vin... i-a zis: Orice om pune întâi vinul cel bun şi, când se ameţesc, pune pe cel mai slab dar tu ai ţinut vinul cel bun până acum“ (Ioan 2:9-10). Mântuitorul a folosit vin la Cina cea de taină (Luca 22:18-20) şi este foarte clar că dacă Domnul Iisus Hristos ar fi considerat vinul ca ceva „spurcat“ sau oprit de a se consuma, nu ar  mai fi transformat apa în vin, în Cana Galileii şi n-ar fi binecuvântat paharul cu vin la Cina cea de taină. În concluzie, trebuie spus că Dumnezeu nu mai impune oamenilor restricţii alimentare de genul celor din Vechiul Testament, care erau influenţate în unele cazuri de atitudini religioase, sociale etc. (de exemplu, popoarele păgâne vecine poporului evreu erau mari crescătoare de porci - Luca 8:32-37, din care cauză consumarea cărnii de porc era văzută ca o înclinare spre păgânism). Au fost perioade de foamete, lipsuri, cataclisme când oamenii - creştinii - au consumat carnea unor animale (câini, pisici, şerpi etc.) fără a săvârşi prin aceasta un păcat în faţa lui Dumnezeu. 

ADVENTIŞTII SPUN CĂ MORŢII STAU ÎNTR-O STARE DE INCONŞTIENŢĂ PÂNĂ LA A DOUA VENIRE 

Ţinta acestei învăţături este desfiinţarea cultului Sfinţilor şi a rugăciunilor pentru cei morţi. Numai că ei au de luptat aici chiar cu Cuvântul lui Dumnezeu, în care firul roşu este nemurirea sufletului, drept consecinţă a Învierii Domnului. „De va fi şi murit, viu va fi“, ideea aceasta domină parabola bogatului căruia i-a rodit ţarina şi parabola bogatului nemilostiv şi sărmanul Lazăr. Tot această idee o găsim şi în Schimbarea la faţă a Mântuitorului, când apar Moise şi Ilie vorbind cu Iisus. Deci Împărăţia lui Dumnezeu se compune numai din vii, fie că sunt aici în trup, ori dincolo cu sufletul.
 Preoţii din România l-au răstignit pe Iisus Hristos ?????? 
Primul lucru pe care un adventist îl reproşează unui ortodox este acela că preoţii L-au răstignit pe Hristos. Iată ce scrie în Biblie: „Şi când s-a făcut ziuă s-au adunat bătrânii poporului, arhiereii şi cărturarii şi L-au dus pe El (Iisus Hristos) în sinedriul lor“ (Luca 22:66). Este clar că nu preoţii din Dacia sau de oriunde, ci arhiereii şi cărturarii evrei. Ce vină au preoţii din Dacia dacă aceia L-au răstignit? Să ne gândim puţin: Hristos S-a înălţat la cer cu trupul în anul 33. De-abia în anul 40, deci 7 ani mai târziu, a ajuns Sfântul Apostol Andrei şi a încreştinat Dacia. Deci, încă 7 ani după Înălţare strămoşii noştri n-au ştiut că Iisus Hristos S-a întrupat şi S-a răstignit pentru mântuirea noastră. Aceasta este lucrarea diavolului care-l rupe pe creştin de preot şi-l aruncă în iad.  Cine nu mai are preot nu-L mai are pe Dumnezeu. Preotul nu este Dumnezeu, ci legătura dintre Dumnezeu şi om în Sfintele Taine. Spre exemplu: uzina electrică este Dumnezeu, firul de sârmă este preotul, credinciosul este becul, iar curentul care circulă prin sârme este harul Duhului Sfânt. Cine renunţă la sârmă (preot), aceluia nu i se va aprinde „becul din suflet“. Să nu uităm că preotul nu este pastor, iar pastorul nu este preot, precum bărbatul nu este femeie şi femeia nu este bărbat deşi om se numesc şi unul şi altul. Atât preotul cât şi pastorul ne vorbesc despre Hristos. Diferenţa dintre ei este ca aceea dintre bărbat şi femeie: femeia poate naşte copii, bărbatul nu poate. Tot aşa şi preotul poate „naşte spiritual“ (prin Botez, Spovedanie etc.), în timp ce pastorul nu poate face acest lucru, nefiind hirotonit. Iată în paginile următoare un preot ortodox sfânt, cum la adventişti nu a existat şi nici nu va exista vreodată! 

                   MIRACOLUL DIN GIULEŞTI

 Data de 29 septembrie 1998 avea să fie pecetluită pentru români de un semn dumnezeiesc: după 15 ani de la trecerea lui în rândul celor drepţi, trupul preotului Ilie Lăcătuşu a fost găsit intact şi bine mirositor. Fiica părintelui, Maria Sabina Spirache, a declarat: „Nu ne-a surprins faptul că l-am găsit pe tata aşa cum l-am înmormântat. Şi eu şi fiul meu aşteptam această zi ca pe o binecuvântare de la

Dumnezeu. Tata a fost un martir, a suferit în tăcere, fără să ne lase vreodată să înţelegem că durerea care îl biciuia era peste puterile unui om... Asta am descoperit mai târziu, atunci când tata plecase mult prea departe, cu tot cu bagajul lui de suferinţă. El nu mai poate vorbi, dar, cu ajutorul lui Dumnezeu, va face mult mai mult decât atât... Mulţumim lui Dumnezeu că a fost aşa  cum ne-am aşteptat. Surprinderea şi dezamăgirea ar fi fost mari dacă am fi găsit doar osemintele...“. Nepotul părintelui, Mihai Spirache, a fost primul care a atins trupul martirului Lăcătuşu. Atunci s-a întâmplat un fapt mai puţin obişnuit: vreme de o săptămâna, mâna sa dreaptă şi-a păstrat mirosul de smirnă, specific sfintelor moaşte. „Nu eram singurul care simţeam acea mireasmă deosebită şi cei din jurul meu o remarcau!...“, a spus Mihai Spirache... Razele soarelui de septembrie încălzeau trupul părintelui care biruise legile firii. Cripta în care sălăşluise timp de 15 ani era pregătită să o primească pe Ecaterina Lăcătuşu, soţia părintelui, care decedase în urmă cu câteva zile... Părintele Seceleanu, parohul bisericii „Adormirea Maicii Domnului“, i-a făcut slujbă după rânduiala bisericească... Din întunericul criptei, străbătând drumul celor 15 ani, a revenit deasupra pământului chipul blând al părintelui Ilie Lăcătuşu. Deşi numele şi adresa cimitirului care „adăposteşte“ trupul părintelui Ilie Lăcătuşu nu au fost făcute publice, evlavia populară a început să se manifeste spontan. Câteva mărturii: 
● Teodora Ion (Prahova) - „Fiica mea a fost aici la părintele. Când mi-a povestit, nu ştiam ce să cred. La început eram cam îndoită, parcă cineva mă ţinea acasă. Dar dintr-o dată am simţit o chemare irezistibilă. M-am hotărât brusc... Acum nu pot descrie în cuvinte ce simt. Părintele este o minune... Aş rămâne cât mai mult lângă el!...“  ● Aurel Lucian (Prahova): „Am ajuns aici din întâmplare, zic eu. Era cavoul închis, m-am uitat pe fereastră, din interior venea un miros deosebit, un miros de mir... Eram atât de dezorientat! Am mirosit florile puse pe uşa cavoului! I-am întrebat pe cei prezenţi dacă simt acelaşi lucru! Nu mai ştiam ce să cred. Când a venit doamna Spirache şi a descuiat uşa, ajuns lângă părinte mi-am dat seama că mireasma aceea venea din trupul părintelui... I-am sărutat mâna şi m-am simţit minunat. Mireasma respectivă mi-a inundat trupul...“ Şi pentru că acum există binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, după un an şi jumătate, timp în care a fost ţinut în taină, trupul părintelui Ilie Lăcătuşu poate fi văzut. În fiecare Duminică, între orele 16.00-18.00, urmaşii părintelui Ilie 18 deschid uşa criptei. Cimitirul „Adormirea Maicii Domnului“ din Giuleşti (lângă Institutul Pasteur), ascunde o comoară inestimabilă - trupul părintelui Ilie Lăcătuşu. „Un om ca părintele Ilie poate fi considerat sfânt!“ În faţa unui asemenea caz, nici oamenii de ştiinţă nu au rămas indiferenţi.
 ● Profesorul Vladimir Belis - directorul Institutului de Medicină Legală: „Din punct de vedere teoretic şi medico-legal, sunt anumite procedee care opresc procesul de putrefacţie: condiţii de mediu speciale (aer foarte uscat şi temperatură scăzută), care la noi în ţară sunt destul de rare, şi tehnica îmbălsămării prin care se distrug germenii de putrefacţie din organism. Sigur, ca om de ştiinţă, nu sunt adeptul teoriilor supranaturale. Dar nici nu pot spune că nu cred în Dumnezeu“.
 ● Tudor Coman - profesor: „Părintele Ilie Lăcătuşu a fost un om care a suferit foarte mult în viaţă. A fost un martir. A avut ceva special în fiinţa lui, dar nu ştiu ce anume. Am fost şi eu să-l văd. Cu această ocazie i-am făcut câteva măsurători. Are reacţia de activitate a unui om viu. Când i-am trecut mâna peste ochiul drept, la zece centimetri distanţă, părintele a deschis ochiul. Cei care îşi păstrează asemenea însuşiri după moarte, fără ajutorul agenţilor externi, pot fi consideraţi sfinţi. Dincolo de viaţă există enigme de genul acesta. Sunt oameni care toată viaţa se pregătesc pentru întâlnirea cu veşnicia. Prin voinţă, luptă, dar şi prin intervenţia divinităţii, întâlnim exemple ca acesta. În faţa preotului Ilie am rămas surprins ca în faţa unui miracol. Până şi fotografiile părintelui sunt pline de energie...“. Conform Pravilei bisericeşti, trupul părintelui Ilie Lăcătuşu are însuşirile sfintelor moaşte. În Pravila bisericească sunt enumerate cauzele care pot împiedica putrezirea unui trup: menţinerea trupului în condiţii biologice (o alcătuire trupească specială, moartea survenită iarna, când este foarte frig şi gradul ridicat de salinitate al solului), anatematizarea (afurisit, blestemat pentru motive bine întemeiate de un episcop sau chiar de Dumnezeu) şi binecuvântarea lui Dumnezeu (sfinţenia). Menţinerea trupului în condiţii biologice şi anatematizarea sunt excluse. Rămâne cea de-a treia cauză. În Pravilă sunt prezentate şi însuşirile pe care trebuie să le prezinte sfintele moaşte: „Sfintele moaşte sunt nestricăcioase (trupul păstrându-şi aspectul şi proporţiile), sunt frumos mirositoare, sunt uscate şi uşoare, pielea este de culoarea alunului, nu provoacă spaimă, ci bucurie duhovnicească, 19 dând impresia unui om care doarme liniştit“. În cazul afuriseniei, un trup neputrezit este deformat, are degetele zbârcite, părul şi unghiile crescute foarte mult şi provoacă spaimă. În privinţa părintelui Ilie Lăcătuşu, chiar şi imaginile prezentate de noi sunt grăitoare. Însuşirile trupului intact al părintelui Ilie Lăcătuşu corespund cu descrierea sfintelor moaşte din Pravila bisericească. Canoanele bisericeşti referitoare la canonizarea sfinţilor iau în calcul următoarele aspecte: viaţa persoanei în cauză, evlavia poporului şi minunile săvârşite prin mijlocirea posibilului sfânt. Biserica are misiunea de a îndruma credincioşii, dar şi responsabilitatea de a se pronunţa în anumite situaţii. Urmaşii părintelui Ilie Lăcătuşu au respectat întotdeauna tradiţiile Bisericii Ortodoxe. Cu toate acestea, la deshumare s-a săvârşit o eroare destul de gravă: un preot s-a oferit să-i schimbe veşmintele fără binecuvântarea unui episcop. Dogmele bisericeşti interziceau acest lucru. Acestea erau intacte şi, din păcate, deşi puteau fi scoase cu grijă, au fost tăiate. Ele se află în posesia familiei. Ce e cu neputinţă la oameni este cu putinţă la Dumnezeu. După 15 ani de la trecerea în veşnicie, trupul părintelui Ilie a putut fi îmbrăcat cu uşurinţă. Autorităţile bisericeşti au primit cu „bucurie duhovnicească“ vestea descoperirii trupului neputrezit al părintelui Lăcătuşu, dar au atras atenţia că „actul canonizării impune etape şi strădanii deosebite“. „Trupul părintelui alină suferinţele credincioşilor“. „Învăţătura de credinţă creştin-ortodoxă“ spune: „Minunile sunt fapte dumnezeieşti mai presus de mintea şi puterea omenească. Ele sunt fapte săvârşite în firea văzută, numai cu puterea lui Dumnezeu, ce întrec legile minţii şi ale firii, ce se fac în momente extraordinare, hotărâte de Ziditor, şi urmăresc luminarea şi îndreptarea noastră în vederea mântuirii. Minunile arată voinţa lui Dumnezeu şi tâlcuiesc căile Sale cele necunoscute...“. Cazul părintelui Ilie Lăcătuşu este o minune a zilelor noastre. Trupul părintelui nu a fost îmbălsămat deoarece canoanele bisericeşti interzic acest lucru preoţilor de mir şi monahilor. Cei care l-au cunoscut spun că a fost un model pentru toată lumea, un exponent al omului ce tinde spre desăvârşire. Un om plin de dragoste, milă şi iertare.
 Părintele Nicolae Marinescu (Mănăstirea Sitaru): „Părintele Ilie Lăcătuşu era mai mare cu câţiva ani decât mine. În faţa lui pălea orice răutate. Era atât de blând şi de răbdător încât celor din jurul său le era jenă de răutatea care îi măcina. Vorbea foarte puţin, dar cuvintele lui îţi umpleau inima de bucurie duhovnicească. Nu este de mirare că şi după moarte trupul părintelui alină sufletele credincioşilor ajunşi lângă dânsul“.
 Silvia Stoia (fiica preotului Nicolae Stăncescu, parohul bisericii din comuna Secu, localitate aflată la zece kilometri de satul Buiceşti): „Tăticu a petrecut toată perioada detenţiei (până în 1964) la Periprava alături de preotul Ilie. Tatăl meu era foarte slăbit după regimul de exterminare la care fusese supus. La un moment dat, au lucrat împreună, ca zidari. Părintele Ilie a fost singurul care l-a acceptat pe tatăl meu în echipă, aşa slăbit şi bolnav cum era. Când li se împuţinau puterile colegilor de suferinţă, câţiva preoţi, printre care şi părintele Ilie, cedau porţia lor de pâine şi ei se hrăneau doar cu o bucată de turtoi. Părintele Ilie era tăcut, bun cu toată lumea şi foarte smerit. Tatăl meu avea o impresie deosebită despre părintele Ilie, ţinea foarte mult la el“. Fără nici o îndoială, părintele Ilie Lăcătuşu a avut o viaţă aleasă, plină de suferinţă şi renunţări, dar şi de dragoste şi credinţă. Pentru toţi a fost un model: pentru familie, pentru prieteni, dar şi pentru duşmani. Blândul părinte Ilie îşi ascundea durerea într-o tăcere adâncă, pecetluind-o cu post şi rugăciune. Viaţa acestui preot a fost o enigmă. Dosarul de canonizare s-a deschis, evlavia poporului a început să se manifeste, minunile au început şi ele să apară. Sfinţii nu s-au grăbit niciodată. Canonizat sau nu, harul Duhului Sfânt lucrează prin trupul părintelui. Încă un semn că Dumnezeu nu ne-a părăsit...“. În satul Crăpăturile, din judeţul Vâlcea, pe 6 decembrie 1909, în casa credincioşilor părinţi Marin (cântăreţ bisericesc) şi Maria Lăcătuşu, se năştea Ilie Lăcătuşu, cel de-al doilea fiu dintr-o familie binecuvântată de Dumnezeu cu şapte copii. A urmat cursurile şcolii primare în satul natal, iar din anul 1922 până în anul 1930 a fost un conştiincios elev al Seminarului Teologic „Sfântul Nicolae“ din Râmnicu-Vâlcea. La absolvirea seminarului a primit premiul întâi de virtute „pentru aptitudini sufleteşti care îl disting între colegii lui“. În anul 1930 se înscrie la Facultatea de Teologie din Bucureşti, se remarcă prin credinţă deosebită şi prin înclinarea spre idealul naţional. În anul 1934 termină cursurile Facultăţii de Teologie, cu rezultate foarte bune. Cunoaşte şi vorbeşte curent cinci limbi: germana, franceza, greaca, ebraica şi latina. În data 21 de 5 iulie 1931 se căsătoreşte, în satul Crăpăturile, cu învăţătoarea Ecaterina Popescu. Pe data de 1 septembrie 1934, Ilie Lăcătuşu a fost hirotonit ca preot la parohia Osica de Jos, din judeţul Olt, unde a stat până la data de 1 noiembrie 1934 când s-a transferat la parohia din Buiceşti, judeţul Mehedinţi. În toamna anului 1942 începe să propovăduiască cuvântul Sfintei Evanghelii la Odessa şi la parohia Serseniţa, din judetul Râbniţa, ca preot trimis de Misiunea Ortodoxă Română. Îşi încheie activitatea ca preot misionar în primăvara anului 1943, întorcându-se din Transnistria în ţară, unde îl aşteptau cei doi copii şi o soţie bolnavă. În noaptea de 19 iulie 1952 a fost arestat, trimis şi încadrat în colonia de muncă M.A.I. Galeşu, la canal, până în octombrie 1952. În perioada octombrie 1952 şi până în august 1953 a fost încadrat în colonia de muncă M.A.I. Peninsula, unde a făcut parte din „celebra brigadă a preoţilor“. Din septembrie 1953 este mutat la Oneşti. A fost eliberat la 26 aprilie 1954. Această perioadă de detenţie a fost executată „în baza deciziei administrative a M.A.I.“, fără să fi avut nici măcar o zi de condamnare. După eliberare a revenit în slujba Bisericii la parohia Buiceşti, unde a slujit până la data de 1 iulie 1959. În august 1955, familia Lăcătuşu pierdea şi cel de-al patrulea copil. A rămas Maria Sabina Lăcătuşu. În noaptea de 1 iulie 1959, părintele Ilie Lăcătuşu este din nou arestat, în baza unei sentinţe administrative şi i se fixează loc de muncă în Deltă la Periprava, într-o formaţiune în care a fost încadrat lotul preoţilor olteni. La data de 6 mai 1964 a fost eliberat, având calificarea de zidar, categoria a V-a şi domiciliu obligatoriu la Bolintinu, raionul Titu. La 20 decembrie 1964 revine în slujba zidirii spirituale în fruntea parohiei Gârdeşti, din judeţul Teleorman, unde rămâne până la 1 august 1970, când s-a transferat la parohia Cucuruzu, din judeţul Giurgiu. Cu puterile scăzute şi trupul obosit se pensionează la cerere în data de 11 ianuarie 1978. Se mută în Bucureşti, unde moare după o grea suferinţă, în data de 22 iulie 1983, pe un pat al Spitalului Panduri. Din 22 iulie 1983, cripta familiei din Cimitirul „Adormirea Maicii Domnului“ avea să-i găzduiască trupul chinuit.

 5. ESTE CORECT CĂ RESPING ADVENTIŞTII SFÂNTA TRADIŢIE, CULTUL ICOANELOR ŞI POMENILE? 

Categoric nu. Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie aveau şi au şi astăzi aceeaşi valoare mântuitoare: „Fraţilor, în numele Domnului 22 nostru Iisus Hristos, vă poruncim să vă feriţi de orice frate care umblă fără rânduială, şi nu după PREDANIA pe care aţi primit-o de la noi“ (2 Tesaloniceni 3:6); şi încă o dovadă de necontestat: „Fraţilor, staţi neclintiţi şi ţineţi PREDANIILE pe care le-aţi învăţat FIE PRIN CUVÂNT, fie prin epistola noastră“ (2 Tesaloniceni 2:15).
 Despre cultul icoanelor noi spunem cu cea mai mare convingere că este legitimă cinstirea lor şi aducem un singur argument, cuvintele Sfântului Vasile cel Mare: „Cinstea adusă icoanelor se îndreaptă către cel înfăţişat în icoană“. Cât despre pomeni avem două versete foarte clare în Biblie: «Fii darnic cu pâinea şi cu vinul la mormântul celor care ţiau răposat» (Tobit 4:17). Ce poate însemna a fi darnic cu pâinea şi cu vinul decât parastas - pomană???! «Sfânt şi cucernic gând a fost că a adus jertfă de curăţie pentru cei morţi, ca să se slobozească din păcat» (2 Macabei 12:46). Adică, un gând sfânt dintr-o credinţă dreaptă este a face pomană (jertfă de curăţie) pentru cei morţi, ca în urma acestor pomeni Dumnezeu să se milostivească de sufletele celor pomeniţi şi să-i scoată din osânda iadului sau, dacă sunt în Rai, să le dea mult mai multă lumină.

 ADVENTIŞTII VOR DOVADA ÎN CEEA CE PRIVEŞTE SFINŢENIA CRUCII

 Mântuitorul vorbindu-le ucenicilor despre a doua venire a Sa la sfârşitul lumii le spune „Atunci se va arăta pe cer (Matei 24:30). Semnul Fiului omului este fără discuţie crucea, precum semnul satanei este 666. „Căci cuvântul crucii este nebunie pentru cei ce pier, iar pentru noi care ne mântuim este puterea lui Dumnezeu“ (1Corinteni 1:18). Conform acestei afirmaţii a Sfântului Apostol Pavel să-l întrebăm pe sectant: „Ce consideri dumneata că este crucea: pierzanie sau mântuire?“ el va răspunde cu siguranţă: „Pierzanie!“. Şi atunci noi îi răspundem: Este foarte clar că dumneata eşti pe calea pierzaniei, iar noi pe calea mântuirii! 

NE SPUN CĂ NU AVEM NEVOIE DE SEMNUL CRUCII FĂCUT CU MÂNA

 pentru că Dumnezeu nu cere slujirea mâinilor omeneşti, folosindu-se de tâlcuirea greşită a acestui verset: „Duh este Dumnezeu şi cel ce i se închină se cade a i se închina în duh şi în adevăr“ (Ioan 4:24). Dată fiind însă natura dublă a fiinţei noastre, cât suntem în viaţă la tot ceea ce face trupul participă şi sufletul, şi invers. Este adevărat că trebuie să ne închinăm în duh, dar aceasta nu înseamnă că trebuie înlăturat cultul exterior. Iată, Sfântul Apostol Pavel porunceşte ca „Bărbaţii să se roage în tot locul, ridicând mâinile sfinte, fără mânie şi fără şovăire“ (1Timotei 2:8). Oare Mântuitorul S-a oprit numai la suferinţa spirituală din Grădina Ghetsimani sau a primit-o şi pe cea trupească? Să avem crucea numai în inimă cum ne spun sectanţii? Dar este inima singurul mădular al organismului? Nu! Noi trebuie să cinstim crucea şi cu ochii şi cu gura şi chiar cu mâinile, închinându-ne. „Lui Dumnezeu închină-te!“ (Apocalipsa 22:19) 

                              Iubiti  credincioşi,

 Din toate cele argumentate mai sus rezultă cât se poate de clar că şi adventiştii sunt la fel cu aceia despre care spune Sfântul Apostol Pavel: „Dar Duhul grăieşte lămurit, că în vremurile cele de apoi, unii se vor depărta de la credinţă, luând aminte la duhurile cele înşelătoare şi la învăţăturile demonilor“ (1Timotei 4:1). Unora ca acestora, cum sunt sectanţii de la noi, care au părăsit Biserica Ortodoxă, le zicem cu Sfântul Apostol Ioan: „Dintre noi au ieşit, dar nu erau de-ai noştri (creştini), căci de-ar fi fost de-ai noştri ar fi rămas cu noi“ (1Ioan 2:19), iar Sfântul Apostol Pavel ne îndemnă: „Nu vă înjugaţi la jug străin cu cei necredincioşi, căci ce însoţire are dreptatea cu fărădelegea? Sau ce împărtăşire are lumina cu întunericul“ (2Corinteni 6:14), ci să mergem pe calea luminii curăţită de Sfânta Biserică Ortodoxă spre slava lui Dumnezeu şi mântuirea noastră.
BIBLIOGRAFIE: Biblia, E.I.B.M., 1988; Diac. P.I. David, „Invazia sectelor“; Pr. Gabriel Sorescu, Apologetica iubirii; Diac. Dr. Gheorghe Comşa, Pentru neam şi lege, Caransebeş, 1923.