De ce nu S-a casatorit Hristos?

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...



Evanghelia Sotiei lui Iisus: cum a fost colat un FALS. Evangheliile Secrete…

Din primele secole ale Crestinismului si pana la sfarsitul veacurilor au existat si vor exista oameni pentru care Mantuitorul Iisus Hristos este doar un simplu om. Acestia vad in El un om intre oameni, o persoana care prin viata si activitatea Sa a marcat fundamental istoria omenirii. Iar daca Il lipsesc pe Hristos de divinitate, de faptul ca este Cuvantul lui Dumnezeu intrupat, aceste persoane nu vor fi interesate de lucrarea Sa rascumparatoare, de izbavirea neamului omenesc de pacat si mantuire, ci mai ales de diferite aspecte \"lumesti”, menite sa redea lumii cat mai fidel adevarul istoric privitor la El.

Aceasta perspectiva se afla la temelia unui demers aproape tot atat de vechi ca si Crestinismul, acela de a deslusi misterul ce invaluie starea Sa civila: a fost sau nu Hristos casatorit? \"In fond, daca Iisus a fost intru totul asemenea noua, de ce nu si-ar fi intemeiat o familie”, isi spun ei, nutrind ganduri vecine cu blasfemia. Dovezile, care sa demonstreze faptul ca a fost casatorit si care sa \"clatine din temelii\" invatatura bimilenara a Bisericii, sunt mult ravnite, cautate si asteptate de unii dintre cercetatorii veacului nostru secularizat.

In cautarea sotiei lui Iisus

Pe acest fundal a aparut recent o stire, ce a facut inconjurul lumii, despre descoperirea unui text foarte vechi, in care Iisus ar pomeni despre \"sotia mea”. Textul provine dintr-un mic fragment de papirus, probabil din secolul al IV-lea, parte a unei pagini dintr-un document pierdut. Textul se afla inca in procesul de analiza lingvistica si chimica pentru a determina daca este intr-adevar un fragment dintr-un manuscris din secolul al IV-lea.

Scris in vechea scriere sahidica copta, textul este probabil o traducere a unui document in limba greaca, mai timpuriu. Deoarece randurile pe toate celelalte parti ale fragmentului sunt rupte si incomplete, identificarea unor propozitii deplin inteligibile este imposibila. Se pare ca numele lui Iisus si al Mariei, probabil al Mariei Magdalena, apar, precum si cateva enunturi, in cadrul carora Iisus foloseste expresia \"sotia mea”. Este indeobste cunoscut faptul ca in alte scrieri apocrife, din primele secole, Maria Magdalena a fost infatisata ca un ucenic apropiat al lui Iisus, insa nu ca sotie, scrieri cunoscute Parintilor Bisericii. Vehicularea numelui Mariei Magdalena, ca potentiala sotiei a lui Iisus, devine frecventa mai ales dupa descoperirea scrierii apocrife \"Evanghelia lui Iuda”.

Faptul ca tot mai multi oameni adera la ipotezele cercetatorilor nu face decat sa arate ca Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie, si invatatura Bisericii in general, au devenit in viata noastra realitati lipsite de importanta. Dar, si mai ingrijorator, nu-L traim pe Hristos. De aceea acceptam cu atata usurinta falsificarea adevarului de credinta.

De altfel, Evangheliile si multe din celelalte carti ale Noului Testament, documente de dimensiuni extinse ale primului secol nu ofera niciun indiciu clar potrivit caruia Iisus ar fi fost vreodata casatorit.

Biserica nu poate fi acuzata de o anume conspiratie, de falsificare a adevarului istoric in aceasta privinta, de vreme ce nu exista un motiv intemeiat pentru acest lucru. Sfintii Apostoli si Evanghelisti au consemnat ceea ce ochii lor au vazut, ceea ce urechile lor au auzit si, mai ales, ceea ce Dumnezeu le-a revelat prin inspiratia divina. Mai mult, casatoria era vazuta ca un legamant sfant atat in Vechiul Testament, cat si in Noul Testament. Trebuie amintit faptul ca Sfantul Apostol Petru impreuna cu alti Apostoli, au fost casatoriti. Biblia si teologia ortodoxa confirma casatoria ca fiind instituita de Dumnezeu, cinstita si sfanta, una dintre Sfintele Taine ale Bisericii. Asa cum Biserica cinsteste viata in castitate inchinata lui Dumnezeu, tot astfel ea vede in casatorie o imagine a Imparatiei, o cale de cunoastere a lui Dumnezeu.

Hristos, Mirele cel nenuntit

Biserica marturisind ca Mantuitorul Iisus Hristos este \"Dumnezeu adevarat” (deofiinta cu Dumnezeu Tatal dupa dumnezeire), si \"om adevarat\" (deofiinta cu noi dupa omenitate), subliniaza modul Sau unic de existenta in istorie si in vecii vecilor. In Persoana Cuvantului intrupat, nascut din Tatal, mai dinainte de toti vecii, iar la \"plinirea vremii” din Fecioara Maria, firea dumnezeiasca si cea omeneasca sunt unite in chipul cel mai deplin cu putinta.

Prin Persoana Sa divino-umana, Mantuitorul Hristos Se arata deasupra scopului nuntii. Daca nunta presupune \"unirea intr-un trup\" a sotului si sotiei, pentru ca impreuna sa inainteze prin iubire in cunoasterea lui Dumnezeu, spre mantuire, Hristos in calitate de Nou Adam cuprinde in Sine, in chip de taina, intregul neam omenesc.

Prin urmare, \"casatoria”, in privinta Mantuitorului, nu trebuie privita in termeni pur omenesti, potrivit firii umane cazute, ci ca realitate duhovniceasca, mai presus de cuget. In acest sens, Sfintii Parinti ne arata ca actul unirii dintre cele doua firi in Persoana lui Hristos reprezinta o \"nunta”.

Sfantul Ioan Gura de Aur este cel de la care ni s-a pastrat un cuvant minunat despre unirea dintre Hristos si firea umana, supusa pacatului: \"Dumnezeu si-a dorit pentru sine o desfranata. Da, o desfranata! Despre firea noastra omeneasca vorbesc. El era Inalt, ea umila. Inalt nu ca statura, ci ca fire. Intru totul curat era, fiinta Lui, neprihanita, iar firea Lui, fara de stricaciune.[...] El atat de mare si preainalt, Si-a dorit pentru Sine o desfranata. De ce? Pentru ca sa o schimbe din desfranata in fecioara. [...] Fiica a demonilor era deci mai inainte, fiica a pamantului, nevrednica si pentru pamant. Acum devine fiica a Imparatului. Si aceasta pentru ca asa hotarea Cel ce o iubea asa de mult. Pentru ca cel ce iubeste nu se intereseaza de purtarea celuilalt. Cel ce iubeste nu vede lipsa de frumusete. De aceea se numeste dragoste, pentru ca iubeste si ceea ce este urat. Asa a facut Hristos. A vazut o uraciune, S-a umplut de dragoste pentru ea si a innoit-o a facut din ea fiinta noua\".

Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie ni-L descriu pe Hristos in calitate de Mire al Bisericii. Una dintre cele mai profunde si graitoare teme din Sfanta Scriptura este paralela ce se face intre Imparatia Cerurilor si nunta. In acest sens, Mantuitorul Insusi ne spune ca \"Imparatia Cerurilor asemanatu-s-a omului imparat care a facut nunta fiului sau\". (Matei 22-2)

In Cantarea Cantarilor raporturile dintre \"Cel Iubit\" sau \"Mire\" si dintre \"Cea Iubita\" si ,\"Mireasa\" sunt, potrivit talcuirilor Sfintilor Parinti, raporturile legaturii harice si tainice dintre Iisus Hristos Dumnezeu si Biserica sau cu sufletul omenesc arzand de iubire pentru Creatorul sau.

Astfel, relatia de dragoste jertfelnica constituie modelul oricarei iubiri dintre barbat si femeie, desavarsita in Taina Nuntii, de care vorbeste Sfantul Apostol Pavel, numind-o \"mare\" in Hristos si in Biserica. Deloc intamplator, episodul biblic de la Cana Galileii nu ni-L prezinta pe Hristos in calitate de mire, nici ca pe un simplu nuntas, ci ca pe Dumnezeu-Omul, Cel care savarseste minuni prefacand apa in vin. Insusi Mantuitorul este Cel ce binecuvinteaza unirea sotilor prin Taina Nuntii.

Iata de ce Hristos nu a avut - si nu putea avea - o sotie din randul oamenilor, pentru ca in chip tainic, ne cheama pe toti laolalta si pe fiecare in parte, la nunta cea Cereasca.

Sa bagam de seama ca nu cumva, aflandu-ne in cautarea sotiei istorice a lui Hristos, in laboratorul de cercetare a fragmentelor \"revolutionare\" de papirus, pe prima pagina a ziarelor sau in \"prime-time-ul\" canalelor de stiri, sa uitam, asemenea fecioarelor celor lenese, ca El, \"Mirele cel nenuntit”,  vine catre noi in miez de noapte.

SURSA

http://ro.netlog.com/artasireligie/blog/blogid=1516602 

Cuviosul Marcu Ascetul

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

„Lucrarea pocăinţei se înfăptuieşte cu aceste trei porunci:
- îndepărtarea gândurilor,
- rugăciune neîncetată,
- răbdarea în necazurile ce ne vin, care sunt nu doar văzute, ci şi nevăzute,
astfel încât să supună aceste gânduri care stăruie mult şi să le facă nelucrătoare, deci, deoarece prin cele trei virtuţi amintite se poate întregi lucrarea pocăinţei. Cred că pocăinţa se potriveşte tuturor, şi păcătoşilor, şi drepţilor, care vor să se mântuiască, căci nu există normă a urcuşului desăvârşirii care să nu se prelungească în timp întru săvârşirea virtuţilor amintite. Cu adevărat, pocăinţa le este celor ce sunt începători - început în credinţă, celor ce sunt la mijlocul urcuşului - înaintare, iar celor desăvârşiţi - statornicie în aceasta...
Neîndoielnic mă vei întreba: dar aceia care au bineplăcut lui Dumnezeu şi au ajuns la desăvârşire de ce mai au nevoie de pocăinţă? Căci, desigur, unii oameni ajung desăvârşiţi; unii ca aceştia există şi astăzi. Da, dar ascultă cu înţelegere şi vei afla de ce au şi aceştia nevoie de pocăinţă. Minciuna vine de la diavol, a spus Dumnezeu; iar vederea şi poftirea unei femei a numit-o adulter, şi mânia împotriva aproapelui a numit-o ucidere, şi de orice cuvânt necugetat a spus că vom da socoteală. Cine, atunci, nu a căzut vreodată măcar în ispita minciunii, cine a rămas străin de orice dorinţă provocată de vedere, sau nu a fost biruit cumva de mânia către aproapele, sau nu a grăit nici un cuvânt nefolositor, ca să nu aibă nevoie de pocăinţă. Căci chiar de acum nu mai este la fel cum altă dată a fost, şi îi este de folos să se pocăiască până la moarte[...]
De ne vom nevoi in pocăinţă până la moarte, şi nici aşa nu vom putea împlini cele de trebuinţă, căci nimic nu este vrednic de împărăţia cerurilor. Precum mâncăm şi bem şi vorbim şi ascultăm, astfel suntem datori din fire să ne pocăim.”

DESPRE COMPORTAREA CREŞTINEASCĂ

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

 Putem să mergem la mare sau la ştrand ca să facem plajă ?

A face baie în mare sau în râu nu este păcat, dacă suntem singuri sau în compania unor persoane de acelaşi sex, dar cu discernământ. În nici un caz nu este permis să facă baie bărbaţii la un loc cu femeile. Iată ce spune Canonul 77 de la Sinodul al VI-lea: “Nu se cuvine ca persoanele sfinţite, sau clericii, sau asceţii să se scalde în baie cu femeile, şi nici vreun creştin laic, deoarece această prihănire este cea dintâi la păgâni. Iar de se va dovedi cineva în aceasta, de va fi cleric să se caterisească, iar de va fi laic să se afurisească”.
La fel spune şi Canonul 30 de la Sinodul din Laodiceea din anul 343: “Nu se cuvine a se scălda în baie cu femei cei ieraticeşti, sau clericii, sau asceţii şi nici orice creştin, sau laic. Pentru că aceasta este cea dintâi învinuire la neamuri”.
Sfinţii Părinţi au rânduit aşa pentru că nu face nimeni baie îmbrăcat, ci cu trupul gol sau sumar îmbrăcat, ori lucrul acesta nu este cuviincios mai ales când sunt la un loc bărbaţi şi femei, deoarece se ajunge uşor la păcatul desfrânării cel puţin cu gândul, care e tot desfrânare. Iar dacă cineva ar spune că el nu se sminteşte când merge la mare, deoarece e întărit în credinţă şi stăpân pe el, trebuie să se gândească la faptul că el poate fi pricină de sminteală pentru alţii mai neputincioşi, şi e acelaşi păcat.

Canoanele Sfinţilor Părinţi fac vreo referire la imaginile imorale ?

Da. Canonul 100 al Sinodului al VI-lea spune aşa: “Ochii tăi să vadă drepte şi cu toată paza fereşte-ţi inima, porunceşte înţelepciunea” (Proverbe 4, 23-25), căci simţirile trupului lesne introduc în suflet pe ale lor. Deci poruncim ca de acum înainte, în nici un chip să nu se mai zugrăvească picturi care amăgesc vederea şi strică mintea şi aprinderile îndulcirilor ruşinoase, nici pe tablouri şi nici în alt chip; iar dacă cineva s-ar apuca să facă aceasta, să se afurisească”.
Este destul de clar că şi aceia care privesc imagini imorale fie prin reviste, fie prin ziare, fie la televizor sau în altă parte au acelaşi păcat.

152. Femeile pot purta pantaloni, pălărie sau îmbrăcăminte bărbătească ?

În legătură cu travestirea în bărbat, răspunsul Sfinţilor Părinţi dat la Sinodul din Cangra, în canonul 13, este destul de clar: “Dacă cineva dintr-o aparentă nevoinţă schimbă îmbrăcămintea, şi în loc de obişnuita îmbrăcăminte femeiască ar îmbrăca bărbătească, să fie anatema”.

153. Femeia poate să-şi tundă părul ?

Despre tunderea părului la femei, Canonul 17 al sinodului din Cangra spune aşa: “Dacă vreuna din femei din cauza unei aparente nevoinţe şi-ar tunde părul, pe care l-a lăsat Dumnezeu pentru amintirea supunerii, să fie anatema ca una ce calcă această poruncă”.

154. Ce spun Sfinţii Părinţi referitor la relaţiile dintre părinţi şi copii ?

Referitor la părăsirea copiilor, Canonul 15 al Sinodului din Cangra spune aşa: “Dacă cineva şi-ar părăsi fiii şi nu i-ar hrăni, nici nu i-ar creşte în cuviincioasa cinstire de Dumnezeu, ci ar motiva (în vreun fel) nepurtarea lui de grijă, să fie anatema”, iar despre necinstirea părinţilor, Canonul 16 al aceluiaşi Sinod, spune aşa: “Dacă cineva din fiii părinţilor mai cu seamă de credincioşi s-ar depărta şi n-ar da cuvenitul respect părinţilor săi, motivând cu cinstirea de Dumnezeu şi relevând mai mult aceasta, să fie anatema”.
De aici putem trage concluzia că nimeni nu trebuie să-şi neglijeze părinţii, justificând aceasta cu participarea la acţiuni duhovniceşti, iar cine vrea să trăiască zile multe şi fericite să nu uite Porunca a V-a din Decalog.

155. Dacă o anumită persoană ne aduce gânduri de patimă, ce trebuie să facem ?

Sfântul Ioan Scărarul spune: “Numele care ne aduc gânduri de patimă nu le mai pomenim”. Evitaţi să vă întâlniţi cu acea persoană şi nici la rugăciune să nu o pomeniţi.

156. Ce animale şi păsări sunt spurcate şi nu avem voie să le mâncăm ? Dar blănurile lor le putem îmbrăca ?

Noi creştinii români e bine să mâncăm cărnurile pe care le-am moştenit din neam în neam şi le cunoaştem, pentru că noi avem mâncărurile noastre tradiţionale. Un creştin nu se poate împăca în sufletul său cu ideea că poate să mănânce şoarece, câine, pisică şi nici blănurile lor să nu le folosească la ceva, după legea bunei-cuviinţe creştineşti. Aşa că, se cade să le evităm.

157. Dacă înainte de a cunoaşte credinţa am furat ceva şi persoana trăieşte sau a murit, cum procedăm ?

Dacă păgubaşul trăieşte, să i se dea lui sub o formă oarecare, pe măsura valorii lucrului furat; dacă nu trăieşte, să i se dea familiei; dacă nu are cui să-l mai dea, să facă milostenie.

158. Dacă un om plin de păcate, nespovedit, nepregătit, moare în ziua de Paşti, merge în Rai ? Dar dacă un creştin pregătit de moarte moare în Săptămâna Patimilor, merge în iad ?

Acestea sunt vorbe lumeşti care nu trebuie crezute.

159. Dacă e bine să credem în vise şi cum să le deosebim ?

Oricât ar fi ele de bune, de întăritoare sau de rele visele, nu trebuie să ţină nimeni prea mult seama de ele. Cele care vi se par deosebite sau care se repetă trebuie povestite părintelui duhovnicesc care are darul de a le tâlcui.

160. În cazuri de nedreptăţire, putem apela la tribunal, la judecată?

E bine să se evite lucrurile acestea, pentru că se ajunge la cheltuială şi la mai multe păcate, dar dacă sunt cazuri mai grave, trebuie descurcate de autorităţi.

161. Dacă un sectar ne oferă o biblie sau alte cărţi de-ale lor, le primim ?

Nu le primim.

162. Ne putem mântui mai uşor în mânăstire decât în lume ?

Cine are credinţă dreaptă în Iisus Hristos, fapte bune şi smerenie, se mântuieşte oriunde. Mântuirea este un dar de la Dumnezeu şi se dă celor care cred în Răscumpărătorul nostru - Iisus Hristos şi au faptele credinţei.

163. Ce sunt virtuţile şi care sunt acestea ?

Virtutea este stăruinţa în săvârşirea faptelor bune şi plăcute Lui Dumnezeu.
Virtuţile sunt de două feluri: teologice şi morale. Virtuţile teologice sunt: credinţa, nădejdea şi dragostea, iar cele morale (de căpetenie) sunt: înţelepciunea, dreptatea, bărbăţia şi cumpătarea.
Înţelepciunea este chibzuinţa de a ne purta astfel în viaţă încât să nu supărăm pe Dumnezeu sau pe aproapele prin vreo faptă sau vreo vorbă de-a noastră.
Dreptatea este voinţa hotărâtă de a da fiecăruia ceea ce este al său.
Bărbăţia este însuşirea sufletului de a împlini datoriile cu statornicie şi a înfrunta cu mult curaj greutăţile şi primejdiile vieţii.
Cumpătarea este virtutea prin care ne stăpânim pe noi înşine pentru a pune frâu poftelor şi patimilor rele.
Celor şapte păcate de moarte li se opun şapte virtuţi: smerenia - împotriva mândriei, dărnicia - împotriva iubirii de argint, de avuţii, curăţia - împotriva desfrânării, cumpătarea - împotriva lăcomiei, blândeţea - împotriva mâniei şi sârguinţa - împotriva zavistiei.