PILDA

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

Într-un orăşel trăiau odată doi oameni, tăietori de lemne. Unul se numea ION, iar celălalt MATEI. Ion avea mare necaz pe MATEI, că acesta găseşte totdeauna mai mult de lucru decât el
. Că MATEI era chemat la lucru pretutindeni, acesta se explica prin aceea, că MATEI, om potolit, se mulţumea cu oricât i se plătea; în timp ce ION, arţăgos, cerea preţ mare şi mai nimeni nu-l poftea la lucru.
 Cum stau amândoi în aceeşi curte, regulat, ION strica ceva la ferăstrăul lui MATEI, fie tăindu-i sfoara, fie rupându-i vreun dinte, fie sfărămându-i capra de tăiat lemne. MATEI nu zicea nimic; dregea stricăciunile şi pleca voios la lucru.
 Prietenii sfătuiau adesea pe MATEI ca să se plângă judecătorului, cu privire la purtarea lui Ion. Matei însă totdeauna le răspundea: -Câtă vreme am două mâini şi sănătate de la DUMNEZEU, nu mă tem că ION mă va lăsa muritor de foame.
 Odată, ION fiind beat, fără să vrea, dă foc casei în care şedea. Îi arde totul, scăpând, ca prin minune, el, soţia şi copii..
 Vecinii miloşi, le dădură, care un pat, care haine ptr ei şi ptr copii; iar unul mai cu dare de mână le dete şi-o odaie. Spre seară, cineva bătu la noua locuinţă a lui ION.
Deschise, era MATEI, cu un ferăstrău în mână. -IOANE, zise el, eu am două ferăstraie; fiindcă al tău a ars, uite, ia pe acesta; va fi al tău. Du-te mâine la negustorul din colţ şi taie, în locul meu lemnele de-acolo; le arvunii eu azi. Uite primeşte banii de arvună. Pe viitor, când găsesc mai mult de lucru am să te chem şi pe tine.
ION, văzând atâta dragoste la MATEI, pe care îl supărase de atâtea ori, începu să plângă şi întinzând mâna lui Matei îl rugă să-l ierte de ce a greşit în trecut. De atunci amândoi au trăit ca nişte adevăraţi fraţi. Am reuşit noi vreodată să câştigăm pe vrăjmaşul nostru prin iubirea faţă de el?

Sa nu pot sa ma las de Tine

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

Chiar dac-ar fi să-ndur din greu
Dureri şi lacrimi, şi suspine,
Ajută-mi, Dumnezeul meu,
Să nu pot să mă las de Tine!

Chiar dac-ar fi să fiu răpit,
Şi-n noapte dus de mâini haine,
Oricât închis şi chinuit,
Să nu pot să mă las de Tine!

Chiar dac-ar fi să mi se ia
Tot ce-am avut pe lângă mine,
Sărac şi gol de-aş rămânea
Să nu pot să mă las de Tine!

Chiar dac-ar fi să zac flămând,
Bolnav, uitat la uşi străine,
Lovit şi alungat, nicicând
Să nu pot să mă las de Tine!

Chiar dac-ar fi cei dragi ai mei
Răpiţi şi duşi de lângă mine,
Zdrobit de dorul după ei,
Să nu pot să mă las de Tine!

Chiar dac-ar fi să fiu ucis
De cei cu mâini de sânge pline,
Până la sfârşit să spun deschis
Că nu pot să mă las de Tine!

Iar pentru toate acestea sus,
Tot ce-mi doresc eu de la Tine,
E ca să văd atunci, Iisus,
Că nici Tu nu Te laşi de mine!

http://luminapentrucandeladinsuflet.wordpress.com/author/dordecer/

Postul nu este lasat sa omoare omul

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...


Unii nu postesc deloc, altii postesc o saptamana sau cateva zile, iar altii, o saptamana la inceput si o saptamana la sfarsit. Fiecare isi va lua plata dupa ostenelile sale. Dar cei care postesc, adeseori se mai si incurca in intelegerea postului. Unii postesc ajunand mai ales vinerea - si e foarte bine. Pentru ca postul si ajunarea dau bun prilej organelor noastre celor dinlauntru sa se repare - aceasta "uzina" care suntem noi insine si care merge asa, ca un automat: de pilda, nu ne dam seama cand se transforma painea in energie. Si cand postim, se bucura tot launtrul nostru, ne spune "mersi", pentru ca se reface aievea. Asadar, cine tine post cu regularitate isi face el insusi foarte mult bine.
Este la cate unii aceasta panica: "Daca nu mananc, mor, ametesc!" Nu-i adevarat. Postul armonizeaza si invioreaza tot launtrul nostru. Postul crestin, supravegheat si tinut cu intelepciune, este recomandat de sfintii Parinti, iar unii din ei aveau studii de medicina inalta si ei urmareau sa ne faca noua bine, nu sa ne chinuiasca. Asa ca toate au fost randuite cu foarte multa luciditate si pricepere.
Postul trebuie sa fie luminat, consimtit de buna voie, nu cu ciuda, ci sa fie ca o bucurie. Nu un post cu ciuda sau tinut de frica, pentru ca atunci stomacul resimte postul ca o mare suferinta, iar mintea culege numai matraguna si numai rautati. Dumnezeu nu vrea un astfel de post. Este un post netrebnic, cu adevarat, atunci cand posteste aceasta aparatura fizica, iar sufletul se revolta. Nu asa! Dumnezeu vrea ca totul sa fie global, armonios; sa posteasca si trupul, dar sa posteasca si sufletul, si atunci e postul cu adevarat binefacator. Sa se bucure si cele dinlauntru si sa nu se revolte gura si limba ca le-am pus la post.
Sfantul Timotei, ucenicul sfantului apostol Pavel, nu stia cum sa se chinuiasca mai mult, ca sa-si stapaneasca patimile. Manca numai paine, apa si fructe - nu numai in post, ci tot timpul - si slabise foarte rau. Sfantul Pavel, care stia suferinta lui, ii scrie sa bea si putin vin, nu numai apa, din pricina deselor sale slabiri. Desigur, sfantul Pavel ii scria putine cuvinte, insa Timotei intelegea foarte mult din ele, din aceste cuvinte putine. Sunt in biblioteci carti mari, volume groase, cu foarte multe pagini si pe masura ce le parcurgi, te atrag intorsaturile de fraze, cuvintele frumoase, dar cand strangi in mana, vezi cum curge tot, nu ramai cu nimic -adica ai foarte putin folos din aceasta literatura profana. Sfanta Scriptura insa este intelepciunea cea mai inalta si deseori, un singur loc, un singur cuvant din Biblie ne poate lumina pe deplin. Sunt mari sfinti care au urmat un singur cuvant din Biblie: "Vinde tot ce ai si urmeaza-mi Mie" - sfantul Antonie cel Mare, de pilda, sau sfanta Paraschiva. Le-a ramas in minte si in inima un text sau o frantura de text din sfanta Scriptura si acest text a "ars" in inima lor, ca unjaratec, toata viata - si pe acesta l-au urmat si s-au mantuit.
In epistola sa catre Timotei, sfantul Pavel scrie cuvinte de o gingasie rara. Ce poate fi mai dragastos decat faptul ca sfantul Pavel, care era asa de prins cu atatea treburi, se ingrijeste de sanatatea ucenicului sau? Si ii scrie cu multa delicatete si curatie launtrica. Timotei era bolnavicios din firea sa si isi stricase stomacul si sfantul Pavel ii scrie: "Nu bea numai apa" - asta inseamna ca pana atunci bause cu adevarat numai apa. Altadata spune: "Eu am trimis la voi pe Timotei, iubitul si credinciosul meu fiu" - aceste cuvinte arata vredniciile lui Timotei. Si Timotei n-ar fi fost asa vrednic, daca ar fi fost robit de trup; dar el, tanar cum era, in chilia lui, intiparea in sine toate faptele bune pe care le facea sfantul Pavel. Desi era foarte tanar, purta acelasi jug cu sfantul Pavel. "Nimeni sa nu-l dispretuiasca pe Timotei, caci el urmeaza Legea Domnului, ca si mine; si ca un tata cu fiul sau, asa impreuna cu mine a slujit el" - spune sfantul Pavel. Timotei insa continua sa posteasca inainte, cu toata asprimea. Si nu facea ca aceia care, dupa ce postesc, incep sa zica: "Ce sa mai postesc de-acum? Mi-am omorat trupul si l-am biruit pe diavolul. De-acum de ce sa mai postesc?" Timotei nu zicea asa, ci cu cat erau mai mari meritele sale, cu atat mai mult se nevoia; si aceasta, desigur, a invatat tot de la sfantul Pavel.
Va atrag atentia asupra unui cuvant. Sfantul Pavel nu-i scrie: "bea vin", ci "putin vin", adica numai cat e de trebuinta pentru a alunga boala trupului, si nu pentru a ingadui boala sufletului, nici pentru a intarata patimile. Caci vinul, frati crestini, sfarseste energia organismului. Vinul e lasat de Dumnezeu sa-l intrebuintam cu masura, nu oricum. Betivul e un mort viu, are cerul cu desavarsire inchis. Betivii nu pot mosteni imparatia cerurilor, sfantul Pavel ne spune asta.
Frati crestini, din cele spuse in seara aceasta, as vrea sa ramaneti macar cu doua ganduri si anume: un post cumpatat; si dupa un post aspru, sa mancati putin. Unii postesc toata ziua, ajuneaza, si seara mananca cat ar fi mancat toata ziua si apoi toata noaptea le e rau. Este si un cuvant in popor: "Craciunul satulului, Pastele fudulului" - adica acum se taie bietii porci si mancam si ne imbuibam cu toate dupa post, mancam pentru tot postul cu un fel de razbunare si ne vatamam trupul (...). E nevoie de post cu adevarat, frati crestini.
Dar un post aspru se impleteste cu rugaciunea si cu meditatia, si mai ales sa-ti posteasca si gura in timpul postului. Sunt oameni care fac din aceasta ravna a postului un ideal. Si ferice, cu adevarat, de cei ce merg pe aceasta cale frumoasa si cu adevarat vrednica, calea postului! Numai sa fie dusa cu statornicie si rabdare, pentru ca este o cale spinoasa, frati crestini, si totdeauna veti avea de suferit pe aceasta cale. Si sfintii au suferit foarte mult, toti, fara nici o exceptie. Iar daca cineva ajunge la varful faptelor bune si apoi se ademeneste si cade, caderea lui e mare, pentru ca ii tulbura pe toti. Sfantul Timotei stia ca are nevoie de un frau pentru tineretea lui - caci tineretea aceasta de multe ori se preface intr-un fel de flacara si cuprinde totul in jur. De aceea, sfantul Timotei se ingradea din toate partile, ca sa stinga aceasta flacara a pacatului. Si el nu parasea nicicum lucrul lui Dumnezeu, ci cu tot postul lui aspru, acum era la Efes, acum la Corint, sau pe mare, sau in alta parte, oriunde era invatatorul sau, sfantul apostol Pavel. Toti matii sfinti au fost bolnavi, frati crestini. Incepand de la sfantul Pavel, care avea mereu nevoie de sfantul Luca, sau sfantul Ioan Gura de Aur care vomita mereu si nu putea manca niciodata cu altcineva la masa, din pricina acestei slabiciuni... sfantul Nicolae care avea picioarele ranite si umflate, de la minele de plumb din Asia Mica, unde a fost deportat...
Toti sfintii, fara exceptie, au primit suferinta in trupul lor, ca pe un ghimpe care ii ajuta sa fie mereu cu mintea la Bunul Dumnezeu; de aceea ei primeau cu foarte mare bucurie aceste suferinte. Iisus insusi a suit acest drum al suferintei, a calatorit pe drumul Crucii si picioarele Lui au netezit asprimea caii, au facut-o mai lesnicioasa celor ce vor merge dupa El.
Tineti seama de toate acestea, frati crestini. Luati-va in serios propria viata, pentru ca o data ii este dat omului sa traiasca si dupa moarte vine judecata - spune sfantul Pavel. Daca noi vorbim numai despre aceste lucruri si le laudam cu gura, dar nu le facem, e ca si cum am vedea in vitrina unui magazin o mancare foarte buna, dar nu o putem lua, pentru ca este un geam intre noi. Asa este si cu aceasta ne-aplecare spre poruncile lui Dumnezeu, spre lucrarea lor. Sa facem, frati crestini. Dumnezeu sa ne ajute sa facem, si negresit, ne vom bucura de roadele si sporul cel duhovnicesc. Amin.
Postul e inainte de toate, infranare, frati crestini. Pentru ca daca nu mananci de dulce, dar mananci de post mai mult decat trebuie si mananci si o mancare foarte bine gatita, acela nu mai este post.
Noi astazi nici nu mai bagam in seama poruncile lui Dumnezeu, dar pentru acest dispret grozav fata de poruncile Lui, fara indoiala ca vom fi aspru judecati. Noi, cei de azi, ne-am obraznicit, suntem "evoluati"...
In post conteaza foarte mult sa va iertati unul pe altul. Postul n-are nici o valoare cand ai necaz pe cineva si nu te poti impaca cu el. Poti sa mori de foame, nu are nici un rost postul tau, pana cand nu te impaci cu celalalt. Dar nu asa, o impacare de politete, ci iertare din inima. Nu asa, ca "da, eu n-am nimic cu nimeni". Asta nu e iertare. Sa va iertati unul pe altul din toata inima, numai atunci postul va fi cu adevarat de folos. Unii nu-si vorbesc cu anii, dar postesc fiecare post. Vai de postul lor... Asemenea persoane trec pe deasupra gurii iadului, duc cu ei un fel de zbucium cumplit si dincolo ii asteapta acest foc cumplit al constiintei vinovate.
Nu va temeti de post. Postul nu e lasat sa omoare omul, ci sa potoleasca patimile din noi. Daca esti bolnav si postesti, de cele mai multe ori te vindeci prin post. Si dimpotriva, daca mananci prea bine, poti fi oricat de sanatos, indata te distrugi. Si apoi sa nu uitati ca postul nu inseamna numai post de mancare, ci sa te abtii de la tot ceea ce simti ca nu-ti este de folos: de la o placere vinovata, de la un roman nepotrivit.
In comunitatile in care traim, cand pleaca unul afara, toti ceilalti tabara pe el si ii spun toate greselile si uita ca, oricat de rau ar fi cineva, are si niste lucruri bune. Dar se uita acest amanunt si se spun numai cele rele. Si gresim osandind pe altul, si spurcam postul nostru cu acest pacat, si ne adunam pacate grele in fata lui Dumnezeu. Pentru ca atunci cand judeci pe altul, intri cu obraznicie in drepturile lui Dumnezeu, El e judecatorul. "Cine esti tu, sa judeci sluga straina?" Ce folos ca nu mananci carne, dar mananci cinstea fratelui tau? Sau dai averea la saraci, dar tu esti plin de ura?
Sa avem grija, asa cum v-am spus, sa postim si cu limba, frati crestini. Noi avem gura, cu care facem foarte multe greseli de neiertat. Sfantul Iacov spune asa: "Cine-si pazeste limba si nu spune lucruri gresite, acela e barbat desavarsit". Mare e razboiul purtat de limba - limba aceasta cu care vorbesc si eu acum. Si apoi nu uitati ca vom da seama de orice cuvant desert - asa ne avertizeaza Mantuitorul. E cumplit: vom fi pusi in fata cu toate cuvintele noastre. De aceea spun sfintii Parinti ca limba are doua garduri in fata, ca s-o poti stapani: dintii si buzele. Cand spune prostii, musc-o in asa fel incat sa curga sange. Pedepseste-ti limba, ca sa scapi tu de pedeapsa cea vesnica. Ar trebui sa ne controlam fiecare cuvant pe care-l spunem, pentru ca fiecare are rostul lui in viata noastra sau in viata altora. Nu-ti invinui numai limba, ca si cum ea ar merge fara cap si fara minte... S-o strunim noi, sa-i poruncim noi ce sa spuna, nu sa ne scuzam ca "am scapat din vedere ceea ce am spus", nu dati vina numai pe limba. Inca o data, nu uitati ca postul este si al gurii. Sunt vorbe de aur, vorbe de argint, dar cele mai multe sunt vorbe goale. Nu uitati indemnul:. "Cuvantul vostru sa fie dres, cu sare.. .". Asa ca aveti grija la capitolul "barfa". La noi, asa se procedeaza. Cand lipseste cineva din birou, chiar pentru o clipa, in urma e anulat cu totul de ceilalti, nu mai e bun decat de scuipat cand se intoarce... Sa nu fie, frati crestini.
Marile calatorii sunt intotdeauna cele interioare. Pentru ca in calatoriile exterioare, in timpul nostru, sunt foarte multe inlesniri - de pilda putem merge foarte comod si putem parcurge drumuri mari intr-un interval de timp foarte scurt. Sunt insa calatorii interioare in care avem de luptat cu noi insine, asa cum, de pilda, in Athos, ca sa mergi de la o manastire la alta, te strecori pe niste cararui si cararuile astea [au] de o parte si de alta niste arbusti mici, cu foarte multi spini - si daca mai si ploua, pe de o parte te uda ploaia sau roua, iar pe de alta parte te zgarie spinii care te intampina pe toate cararuile acestea inguste. La Athos nu prea calatorim, insa calatorim cu totii pe o cale foarte ingusta, plina de spini, cu piedici de tot felul. Sa ne gandim cate piedici avem cand vrem sa facem o fapta buna, cate targuieli nu facem noi cu noi insine, cand vrem sa facem o milostenie: cat ii dam? Mai putin, ca avem si noi nevoie... Sau cat trebuie sa ne luptam ca sa ne stapanim de la niste patimi! Cat de greu ne vine sa ne hotaram la aceasta calatorie, fara sa stam pe loc, ci sa mergem numai inainte! De aceea spun ca marile calatorii sunt cele interioare - mai ales aceste targuieli cu noi insine, pentru fapta cea buna.
Aceasta randuiala a postului este tot o calatorie pentru fiecare din noi, un timp de lupta cu noi insine. Pentru ca cea mai cumplita lupta este cu noi insine, nu cu altii, frati crestini. Noi pe altul il biruim repede sau il inlaturam, mai ales daca suntem mai voinici - il desfiintam repede pe dusmanul nostru, insa cu noi insine suntem tare delicati, ne este tare mila de noi si gasim toate argumentele ca sa ne crutam pe noi insine. Postul este lasat ca o arena in care trebuie sa ne luptam cu fiarele din noi, cu spinii din noi, cu rautatea din noi - si e foarte greu sa te biruiesti pe tine insuti.
Si intr-o asemenea calatorie launtrica, ne este absolut de trebuinta o fapta buna care, daca o implinim, este egala cu eliberarea noastra launtrica: adica sa ne iertam unii pe altii. Pentru ca in aceasta calatorie spre inviere, avem noi insine nevoie de multa iertare de la Dumnezeu. Si daca nu iertam, nici noua nu ni se iarta si vai de sufletul nostru! Ne merg toate impotriva, chiar daca ni se pare ca mergem pe drumulcel bun; vai de sufletul nostru, daca nu ne iarta si pe noi Dumnezeu! Cand stii ca seful tau e suparat pe tine si urmeaza sa te sanctioneze, te temi si cauti sa faci tot ce poti, ca sa te ierte si sa te pui bine cu el. Dar marele Stapan al universului, cand il stim suparat pe noi, la cine putem mijloci sa ne ierte? Iar conditia iertarii Lui, e sa iertam si noi. Este conditia pe care acest mare Stapan o pune pentru fiecare dintre noi: "iertati si vi se iarta"; "nu iertati, nu vi se iarta". Aceasta este problema iertarii - foarte grea de multe ori, dar si foarte luminoasa, pentru ca ea ne ajuta la sporul cel duhovnicesc si "ne pune bine" cu acest mare si bun Stapan al universului intreg. Ierti - ti se iarta.
Orice truda pentru luminare si mantuire presupune aceasta conditie a pacii interioare. Caci asta inseamna iertarea: pacea ta. Si nici nu se poate face rugaciune cu ciuda. Cand te chinuie gandul ca celalalt ti-a facut rau, n-ai liniste in suflet si nu te poti ruga. Praful acesta care ustura si doare, stergeti-l de pe suflet si aruncati-l la caini... iertati, fratilor, ca sa puteti veni aici la rugaciune cu inima deschisa si sa va intoarceti acasa cu pace in suflet. Si nu asteptati sa va ceara celalalt iertare. Nu, incepeti prin a cere dumneavoastra iertare, pentru ca este imposibil ca, oricat ar fi si celalalt de vinovat, sa nu aveti si dumneavoastra o vina cat de mica... e imposibil...
Arhim. Sofian Boghiu

MICUL CERSETOR (Bartolomeo Murillo)

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

Ioan 3:16
Intr-un oras, intr-o noapte geroasa, tocmai se starnise un viscol. Un baietel vindea ziare la coltul strazii, iar oamenii treceau cand si cand. Baietelului ii era atat de frig incat nici nu mai incerca sa mai vanda ziare.
S-a dus la un politist si l-a intrebat:

'Domnule, stiti cumva din greseala un loc calduros unde ar putea dormi un baiat sarac in noaptea asta? Vedeti dumneavoastra, eu dorm ghemuit intr-un colt, mai jos, pe alee, si e ingrozitor de frig acolo in noaptea asta. Mi-ar prinde bine un loc caldut unde sa stau.'

Politistul s-a uitat la baiat si i-a raspuns: 'Du-te pe strada asta la vale si vei ajunge la o casa alba mare. Cand ajungi acolo, sa bati la usa si cand iti va deschide sa spui doar 'Ioan 3 cu 16' si te vor lasa sa intri.'

Si asa a si facut. A urcat treptele, a batut la usa si dupa cateva clipe i-a deschis o doamna. Baiatul s-a uitat la ea si a zis: 'Ioan 3 cu 16'. Femeia i-a zis: 'Intra, fiule.' L-a luat inauntru si i-a aratat un leagan in fata unui semineu pe care sa se aseze si a plecat. Baiatul a stat acolo un timp, gandindu-se: 'Ioan 3 cu 16? nu inteleg ce inseamna, dar cu siguranta incalzeste un baiat inghetat.'
Putin mai tarziu ea s-a intors si l-a intrebat:
'Iti este foame?'. El a raspuns: 'Ei bine, doar un pic. Nu am mancat de cateva zile si cred ca as putea da gata un pic de mancare.' Femeia l-a invitat in bucatarie si l-a invitat sa se aseze la o masa plina cu bucate. A mancat si iar a mancat pana ce nu a mai putut. Apoi s-a gandit: 'Ioan 3 cu 16? nu inteleg ce inseamna, dar cu siguranta satura un baiat infometat.'

Apoi l-a chemat sus intr-o baie unde se afla o cada imensa plina cu apa calda si a stat acolo ca sa se inmoaie putin. Dupa ce s-a spalat, s-a gandit: 'Ioan 3 cu 16? nu inteleg ce inseamna, dar cu siguranta curata un baiat murdar..' Baiatul nu mai facuse niciodata o baie cu adevarat. Singura baie care a facut-o vreodata a fost cand statea langa un hidrant care era deschis.
Femeia l-a luat apoi si l-a dus intr-un dormitor, l-a infasurat cu un cearsaf, l-a pus pe un pat, l-a invelit cu o patura pana la gat, l-a sarutat de noapte buna si a stins lumina. In timp ce statea in intuneric si privea afara pe fereastra cum ningea in acea noapte geroasa, s-a gandit: 'Ioan 3 cu 16? nu inteleg ce inseamna, dar cu siguranta odihneste un baiat frant de oboseala.'

Dimineata, femeia a venit sus si l-a luat din nou in bucatarie, la acea masa plina de bucate. Dupa ce a mancat, ea l-a luat din nou si l-a asezat in acel leagan, in fata semineului si a luat o Biblie. S-a asezat in fata lui, uitandu-se la fata lui inocenta:
'Intelegi tu ce inseamna 'Ioan 3 cu 16'?' l-a intrebat ea gentil.

El a raspuns: 'Nu, doamna, nu inteleg. Am auzit prima oara cuvintele acestea aseara, cand politistul mi-a zis sa le folosesc.' Ea a deschis Biblia la Ioan 3 cu 16 si a inceput sa-i vorbeasca despre IIsus. Chiar acolo, in fata acelui semineu, baiatul si-a predat inima lui Iisus. Stand acolo, s-a gandit: 'Ioan 3 cu 16? nu i nteleg ce inseamna, dar cu siguranta salveaza un baiat pierdut.'

Stii tu, trebuie sa-ti marturisesc ca nici eu nu inteleg cum Dumnezeu a fost atat de binevoitor sa-L trimita pe Iisus, Fiul Sau, sa moara pentru mine si Iisus sa fie de acord sa faca un asemenea lucru. Nu inteleg agonia Tatalui si a ingerilor din ceruri in timp ce-L priveau pe Iisus suferind si murind. Nu inteleg dragostea-I fierbinte pentru MINE ce L-a tinut pe Isus pe cruce pana la sfarsit. Nu inteleg, dar cu siguranta face ca viata sa merite traita .

Ioan 3:16
"Fiindca atat de mult a iubit Dumnezeu lumea, ca a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede in El, sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica".

Iisus a zis: "Pe oricine Ma va marturisi inaintea oamenilor, il va marturisi si Fiul omului inaintea ingerilor lui Dumnezeu; dar cine se va lepada de Mine inaintea oamenilor, va fi lepadat si el inaintea ingerilor lui Dumnezeu". Luca 12:8-9; Mat 10:32; Marc 8:38; 2Tim 2.12; 1Ioan 2.23;

Il iubesc pe Dumnezeu. El este sursa existentei. El ma tine in functiune in fiecare zi.

Filipeni 4:13
"Toate le pot întru Hristos, Cel care mă întăreşte"

Aminteste-ti sa le zambesti des celor pe care ii iubesti.

PILDE

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

La părintele Ioan au venit odată doi creştini, şi unul dintre ei i-a spus:
- Părinte, eu de când m-am căsătorit nu am călcat nici un post al Bisericii, şi m-am unit cu femeia mea numai în zilele îngăduite de Biserică. Şi în fiecare seară spunem împreună Paraclisul Maicii Domnului. Oare ne mântuim sufletele făcând aşa sau nu?
A întrebat şi celălalt:
- Eu cu soţia mea cheltuim numai puţini bani pentru cele necesare traiului, iar restul îl împărţim la săraci. Oare ne vom mântui prin aceasta?
Fără să le răspundă, părintele a intrat în altar să se roage. După o vreme a ieşit să le răspundă la întrebări:

- Oare toată viaţa de familie a unui creştin se rezumă la post şi la rostirea unui paraclis în fiecare zi? Nu. Sau se rezumă la milostenia dată celor în nevoi?
Nici aşa, că altfel unii sectanţi ar fi mai bineplăcuţi lui Dumnezeu decât drept-credincioşii.
Sunt bune faptele voastre, şi vor avea plată de la Dumnezeu, dar numai dacă veţi ţine toate poruncile vă veţi mântui.

Că poate cineva să facă mari nevoinţe, dar dacă, de exemplu îşi urăşte vrăjmaşii, ura aceasta îl poate duce în iad. Luaţi aminte!

NEASCULTAREA DE PĂRINTI

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

Să vă spun un caz ce s-a întâmplat acum de curând. Au venit doi soti, o doamnă si un domn, si s-au asezat lângă mine. Erau cu prestantă, îmbrăcati bine. "Domnul părinte, au zis ei, am vrea să vorbim ceva". I-am luat în casă, că ei aveau un necaz pe care nu-l puteau spune de fată cu toată lumea.

Când i-am întrebat de unde sunt, mi-au spus: "De la Reghin, domnul părinte", si au început a plânge amândoi. Păi când vezi tu că plâng doi oameni asa de mari - erau directori de întreprindere amândoi -, nu plâng de flori de măr. Ce-i în inima lor, numai Dumnezeu stie!

- Ce-ati pătit, fratilor?

- Domnul părinte, am avut un singur fecior. L-am învătat scoală, a terminat facultatea si a iesit inginer la retele electrice. I-am cumpărat si masină. Într-o seară când ne-am întors acasă de la niste rudenii, am găsit toate usile deschise, banii luati din casă si masina furată. După ce-am anuntat politia, la trei săptămâni, am aflat că fiul nostru a luat banii din casă si masina si a plecat la Sighisoara, unde s-a însurat fără voia noastră.

Când au auzit părintii, au crezut că el a luat o fată la nivelul lui. Dacă el era inginer, putea lua o profesoară, o doctorită, o farmacistă, o ingineră. Părintii au luat niste cadouri si s-au dus la fiul lor la Sighisoara ca să-l îmbuneze. Dar el se însurase cu o vrăjitoare. Dacă n-a crezut în nimic, dracii si-au bătut joc de el.

Când a văzut-o pe mama lui, s-a înnegrit la fată si a zis: "Ce cauti aici, scorpie?" Dar tată-su de colo: "Măi băiete, dragul tatii, dar mama ta este scorpie?" "Taci, nebunule, că-ti crăp capul!"

Ia gânditi-vă ce-a fost acolo! Cu câtă dragoste au venit părintii si cu câtă jertfă, si cum au trecut ei cu vederea toate relele pe care le-a făcut, iar el tot neascultător a rămas!

Atunci am zis părintilor:

- Cum ati crescut copilul acesta? Cum l-ati crescut de când era mic si a început să zică tată? L-ati învătat că Unul este Tatăl din ceruri si să zică Tatăl nostru?

- Nu, părinte!

- Când era la scoala elementară, l-ati învătat Tatăl nostru?

- N-a vrut!

- L-ati învătat Crezul?

- Nu.

- L-ati dus la biserică?

- N-a vrut.

- Când era la liceu, i-ati dat vreo carte sfântă în mână, Biblia sau Noul Testament?

- N-a vrut. Se ducea si bătea mingea sau pierdea vremea cu alte desertăciuni.

- L-ati bătut vreodată?

- Niciodată.

- Dar se ruga vreodată?

- Nu, părinte!

- Si cum ai putut dumneata să stai cu copilul în casă fără să-l pui la rugăciune? Nici voi n-ati avut credintă. Vedeti acum? Dumneavoastră beti acum paharul mâniei lui Dumnezeu pe care-l meritati.

- Părinte, nici noi n-am prea stiut!

Atunci le-am spus:

- Iată ce-ati crutat! Ati crutat un om demonizat. Zice Scriptura: Calul neînvătat, se face năsălnic, iar copilul lăsat de capul lui, mare scârbă si rusine va aduce părintilor săi. Si cela ce crută varga urăste pe fiul său. Nu-l iubeste! Îl urăste.

L-ati crutat, iar acum dumneata, care l-ai purtat în pântece si l-ai crescut, esti scorpie, iar tatăl lui este nebun.

Auzi ce lume creste azi? Si aceasta este vina părintilor, că n-au pus mâna pe vargă când a trebuit si nu i-au spus: "Hai la rugăciune! Hai la biserică! Hai la spovedit! Azi este vineri, este post, nu mânca de frupt! Astăzi este sărbătoare, nu lucra!" Să stiti voi că cea mai înaltă scoală de rugăciune si de credintă în Hristos nu-i în scoala primară, nici la liceu, nici la facultate, îi în sânul familiei. Cei mai mari profesori de religie ati rămas tot voi, tata si mama.

Copilul crescut fără frică de Dumnezeu, nu mai stie ce-i mamă, ce-i tată, ce-i păcat, ce-i moarte, ce-i judecată. S-a trezit ca o fiară. Si atunci cine o să răspundă în ziua judecătii, mai tare ca tata si mama? L-au avut în bratele lor si l-au crescut sălbatic si s-a făcut ca si o fiară.

Au venit apoi să-l pun la slujbe. Dar n-am putut să-l pun pentru că trăia în preacurvie cu vrăjitoarea aceea. I-am pus la slujbe numai pe părintii lui. După vreo două luni mă trezesc cu o telegramă: "Domnul părinte, băiatul nostru a fost electrocutat si a paralizat si i s-a legat si limba. Nu poate vorbi si este pe moarte la spital. Nu se stie câte zile mai are".

Ati văzut mânia lui Dumnezeu cea dreaptă? L-a ajuns blestemul si suspinul părintilor pe acest tânăr rău si necredincios, căci zice la Psaltire: Dreptatea lui Dumnezeu rămâne în veacul veacului.

V-am spus această istorioară că sunteti părinti de copii. Cea mai imperioasă datorie si cea mai mare, pe care o aveti voi ăstia căsătoriti, este să cresteti copiii în frica si certarea Domnului.

Ati auzit ce s-a întâmplat în Vechiul Testament cu preotul Eli , pentru feciorii lui, că s-au dus în iad împreună cu el.

avva Cleopa

Bunătatea şi răutatea

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

Se spune că bunătatea şi răutatea unui om se văd pe faţa lui. Omul bun are o anumită lumină pe chip, în timp ce omul rău este, dimpotrivă, întunecat.
Nu ştim cât de valabilă este această părere, dar drept e că chipul unui om tolerant şi înţelegător e mai destins, mai blând, decât fruntea încruntată a celui care are tot timpul ceva de reproşat.
O istorioară spune că într-o mănăstire, stareţul, care era un om înţelept, şi-a întrebat într-o zi ucenicii: „Când vă daţi seama că noaptea s-a sfârşit şi a început ziua.”
Unul dintre călugări a răspuns: „Când reuşesc să văd vârful brazilor de dincolo de gardul mănăstirii.”
Altul a zis: „Atunci când de la fereastra chiliei mele disting crucea de pe turla bisericii.”
Stareţul nu a fost mulţumit de răspunsuri şi le spuse: „S-a făcut ziuă atunci când reuşeşti să vezi un om oarecare şi să recunoşti în el pe fratele tău. Dacă nu poţi să faci asta, în sufletul tău este noapte, chiar dacă soarele e sus pe cer.”
Să cugetăm bine la această istorioară şi să ne întrebăm fiecare: Oare în sufletul meu e noapte sau zi?

Pilda vietii Sfantului Ioan Botezatorul - monah Nicolae Steinhardt

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...





"Pilda vietii Sfantului Ioan Botezatorul sau "Eu trebuie sa ma micsorez, iar El trebuie sa creasca."

Ioan Botezatorul ne este indeobste cunoscut pentru marea sfintenie a vietii sale. I se spune inger in trup sau om ingeresc, de cat de aspra i-a fost viata in pustie si de cat de intransigenta asceza. Stim ca drept imbracaminte avea o haina din par de camila si ca imprejurul mijlocului purta o cingatoare de curea. De hranit se hranea numai cu lacuste si miere salbatica.

Acestea ne sunt cunoscute, asa incat socotesc ca mai de folos ne este a evoca alte insusiri ale unui sfant caruia ravna poporului lui Dumnezeu nu a sovait sa-i atribuie aripi de inger, iar iconarii, la randul lor, n-au pregetat sa-l infatiseze astfel in multe icoane si picturi bisericesti.

Insusirile la care doresc sa ma refer sunt:
- absoluta smerenie
- capacitatea de a iubi pe un altul nu numai ca pe sine ci si mai mult decat pe sine
- capacitatea de a recunoaste superioritatea altuia

- capacitatea de a sterge si anula sinea proprie inlocuind-o cu a altuia.

Viata Sfantului Ioan Botezatorul ne este cunoscuta in toata simplicitatea si rigoarea ci. Moartea lui, timpurie, constituie o dovada a ceea ce istoricilor contemporani si ilustrului nostru compatriot Mircea Eliade in special, le place a numi absurditate a istoriei.

Regele Irod - nu Irod cel Mare, omoratorul pruncilor nevinovati, ci fiul sau, Irod Agrippa - isi luase drept sotie pe femeia fratelui sau Filip. Casatoria aceasta era de fapt un concubinaj osandit de Ioan Botezatorul cu acele vorbe fara suliman si acel ton aprig care ii erau proprii.

Asa-zisa nevasta a lui Irod, Irodiada, femeie frumoasa si inteligenta insa cruda, ambitioasa si nerusinata, il dusmanea de aceea pe Ioan si-i tot cerea regelui sa-l starpeasca. In cele din urma izbuti sa obtina intemnitarea celui vrajmasit de ea: Ioan a fost inchis in beciurile palatului.

Acolo se afla cand i se ivi Irodiadei prilejul de a se descotorosi de acel a carui viata ii era ca un ghimpe in ochi. Fiind ziua de nastere a lui Irod si sarbatorindu-i-se aniversarea, s-a facut praznic bogat dupa cuviinta, poftiti au fost toti dregatorii tarii.

Acolo, la praznic, fiica din prima casatorie a Irodiadei, Salomeea pe nume, a dansat; dansul tinerei frumoase fete intr-atata i-a placut si l-a tulburat pe rege incat, ametit de bautura si aprins de pofta, i-a spus: cere-mi ce vrei, pana la jumatate din regatul meu, si-ti voi da. Si si-a intarit vorba cu juramant.

Salomeea, nestiind ce sa ceara, s-a sfatuit cu maica sa. Irodiada nu a stat pe ganduri: cere capul lui Ioan Botezatorul, i-a grait, acum, aici; sa ti-l aduca pe o tipsie. Regele Irod atunci s-a cutremurat. Nu era deloc dispus sa-l omoare pe Ioan despre care stia ca norodul il socoteste prooroc; si-apoi nici lui omul nu-i era cu totul antipatic; in felul lui il respecta si consimti se la arestarea lui numai ca sa scape de gura muierii.

Nerodului, ametit cum era, i-a fost insa rusine sa-si calce nesabuitul juramant. Ar fi putut prea bine sa-i explice fetei: ti-am fagaduit pana la jumatatea regatului meu, dar omul acesta pretuieste mai mult decat jumatate din regatul meu, astfel incat nu ti-l pot da; cere-mi altceva. Dar nu l-a purtat mintea catre acest raspuns drept, ci ca netotul a implinit salbatica sfuntata cerere: lui Ioan i s-a taiat capul in chiar beciurile palatului si cinstitul cap i-a fost adus Salomeei pe tipsie, precum dorise ticaloasa de Irodiada.

Smerenia absoluta a Botezatorului reiese cu prisosinta din textul celor patru Evanghelii care folosesc aproape aceleasi cuvinte centrate in jurul a cinci idei:
- Iisus e mai puternic decat Ioan
- Ioan nu este vrednic sa-I dezlege cureaua incaltamintei
- Ioan nu poate boteza decat cu apa, pe cand Iisus va boteza cu Duh Sfant si cu foc
- Iisus este anterior lui Ioan
- Iisus este Cel ce va sa vina.

Intr-adevar, referatul lui Matei relateaza: "Cel Care vine dupa mine este mai puternic decat mine. Nu sunt vrednic sa-i duc incaltamintea. Eu va botez cu apa spre pocainta. El va va boteza cu Duhul Sfant si cu foc."

Iar cand Iisus vine la repejiunile Iordanului spre a primi botezul, Ioan exclama uimit si coplesit: "Eu am trebuinta sa fiu botezat de Tine si Tu vii la mine?"

In referatul lui Marcu citim de asemenea: "Vine in urma mea Cel ce este mai tare decat mine. Caruia nu sunt vrednic, plecandu-ma, sa-I dezleg cureaua incaltamintei."

Si tot in felul acesta scrie si Sfantul Evanghelist Luca: "Eu va botez cu apa, dar vine Cel ce este mai tare decat mine, Caruia nu sunt vrednic sa-I dezleg cureaua incaltamintelor. El va va boteza cu Duh Sfant si cu foc."

In textul evanghelic al Sfantuiui Apostol Ioan gasim lamuriri mai ample: "Acesta este despre Care am zis: Cel ce vine dupa} mine a fost inaintea mea, pentru ca mai inainte de mine era."

Botezatorului i se pune intrebarea: "Cine esti? Esti tu Hristosul, esti tu Ilie, esti tu Proorocul?" Iar el, ne spune textul evanghelic, "a marturisit si n-a tagaduit si a marturisit: Nu sunt eu Hristosul, nu sunt nici Ilie si nici Proorocul."

Cu deplina modestie si potrivit adevarului, cel intrebat din nou raspunde: "Eu sunt glasul celui care striga in pustie: indreptati caile Domnului."

Si iarasi, tot ca in celelalte referate:

"Eu va botez cu apa, dar in mijlocul vostru se afla Acela pe Care voi nu-L stiti, Cel care vine dupa mine, Care inainte de mine a fost si Caruia nu sunt vrednic sa-I dezleg cureaua incaltamintei."

De doua ori afirma Ioan, aratandu-L pe Iisus: "Iata Mielul lui Dumnezeu: Cel ce ridica pacatul lumii." Iar dupa botezul Domnului in Iordan: "Am vazut Duhul coborandu-Se din cer ca un porumbel si a ramas peste El."

Si, in acelasi mod, mai categoric insa: "Acesta este Fiul lui Dumnezeu" (Ioan 1, 34). Iar mai apoi urmeaza (Ioan 3, 20) una dintre cele mai emotionante, mai neasteptate, mai rascolitoare si mai iesite din comun fraze din cate se afla in Sfanta Scriptura: este declaratia-marturisire a nobilului Ioan:

"Eu trebuie sa ma micsorez, iar El trebuie sa creasca."

Cine oare ar mai glasui astfel? Care dintre toti oamenii salasluitori vreodata pe acest pamant ar spune despre sine ca-si doreste sa se micsoreze, ca i se cade sa se umileasca in vreme ce aproapelui sau i se cuvine sa creasca, sa sporeasca?

Firesc ii este omului rationamentul cu totul invers: sa voiasca a creste si a propasi el pe seama si in dauna celorlalti. Ceilalti? Sa-l admire, sa-l slujeasca, sa-l rasfete, sa-l ridice in slavi! Oricat de mult, de fara intrerupere, de nereticent. Satul de laude, complimente, slujiri si plecaciuni nu se va declara niciodata. Convins de perfecta-i superioritate nu va inceta in veac a fi.

Egocentrismul si idolatrizarea eului sunt cererile si dorintele sufletului omenesc obisnuit, catusi de putin stergerea si infrangerea sinei, recunoasterea superioritatii altuia. Ceilalti ii sunt toti inferiori, orbi care nu se pricep sa-i deosebeasca insusirile exceptionale si sa-I aprecieze cum ar trebui.

Si totusi Ioan Botezatorul aceasta chiar face, lucrul acesta de necrezut, de potrivnic firii, de scandalos pentru orice psihie normala: pe sine se vrea micsorandu-se, pe celalalt crescand, biruind, afirmandu-se, implinindu-se!

De aceea si este fraza de la Ioan 3, 30 atat de nepamanteasca, de fara de pereche, de anevoie asimilabila mintilor noastre. In cuprinsul Scripturii - bogata in formule fascinante si-n sentinte vrednice a se intipari in cugetul nostru - zicerea Botezatorului straluceste totusi cu o lumina nespusa si ni se infatiseaza ca un giuvaer; ea contrazice atat de fatis tendinta oricarei individualitati de a se socoti centrul cercului inconjurator si de a considera ca legitim sa-si acorde numai drepturi si monopolul dreptatii incat nu poate sa nu uimeasca asa cum ar face marul care, sfidand legea universala a gravitatiei, in loc sa cada la pamant cand se desprinde din pom, s-ar inalta spre cer.

In relatia dintre Iisus si Botezator se iveste problema ucenicilor. Se pare ca a existat o rivalitate intre ucenicii unuia si ai celuilalt. Evangheliile Sfintilor Matei (11, 2-5) si Luca (7, 19-22) ne relateaza ca, inchis fiind, Ioan si-a trimis ucenicii sa-L intrebe pe Iisus: Tu esti Cel ce vine, sau sa asteptam pe altul? Intrebare cat se poate de ciudatel pentru ca stim ca Ioan Il marturisise pe Iisus a fi intru adevar Fiul lui Dumnezeu, Mielul lui Dumnezeu Care ridica pacatul lumii si Cel asupra Caruia S-a pogorat Duhul Sfant.

Cum putem rezolva o asemenea contradictie flagranta? Explicatia cu precadere plauzibila o consider a fi aceea care presupune o intelegere prealabila (expresa ori tacita) intre Iisus si Ioan. In vederea lamuririi ucenicilor sai si a potolirii in certitudinilor care-i framantau, Ioan ii trimite la Iisus cu o intrebare ce reprezenta de fapt nu gandul sau nesovaitor ci sovaielile si umbrele din cugetele lor.

Iar Iisus, cu acea inteligenta omeneasca la care nu se sfia sa faca uneori apel (spre pilda in cazul platii dajdiei catre Cezar ori al femeii maritate cu sapte frati ori al semnului cerut de saduchei), nu se proclama a fi Hristosul ci, cu multa abilitate si modestie, le cere sa constate faptele, lasandu-le pe acestea sa vorbeasca iar pe invatacei poftindu-i doar sa traga concluzia care se impunea.

Le arata cele ce se petrec aievea: orbii vad, surzii aud, schiopii umbla, leprosii se curatesc, mortii inviaza. Desigur ca ucenicii nu puteau deduce altceva decat ca Acel ce savarseste asemenea minuni este Mesia.

Dar cum apare Ioan vazut de Iisus? Textul de la Luca 7, 24 si urm. este edificator si clar.

Zice Domnul catre multimi, dupa plecarea ucenicilor pasa-mi-se trimisi de Ioan: "Ce ati iesit sa priviti in pustie? Oare trestie clatinata de vant? Oare om imbracat in haine moi si scumpe? Oare prooroc?" Si tot El raspunde cu glas ferm: "Da, zic voua si mai mult decat un prooroc. Acesta este cel despre care s-a scris: Iata trimit inaintea fetei Tale pe ingerul Meu care va gati calea Ta, inaintea Ta." Si inca: "Zic voua: Intre cei nascuti din femei nu este mai mare decat Ioan; dar cel mai mic in Imparatia lui Dumnezeu este mai mare decat el."

Domnul asadar confirma caracterul ingeresc al lui Ioan, nu insa fara a adauga despre omul recunoscut a fi "cel mai mare dintre cei nascuti din femei" tainicele cuvinte: "Totusi cel mai mic din imparatia cerurilor este mai mare decat el." Sensul lor cred ca nu poate fi deceat acesta: Ioan, ultimul prooroc al Vechiului Testament, Ioan Vestitorul, Inaintemergatorul si Botezatorul lui Hristos nu a primit botezul crestin.

Asa fiind, intocmai ca patriarhii, dreptii si proorocii Vechiului Testament, el va salaslui cu sufletul in iad pana ce Domnul dupa rastignirea Sa va fi coborat in acel loc spre a-i slobozi. Ioan nu a primit botezul crestin in numele Sfintei Treimi, iata de ce e socotit mai mic decat oricare dintre locuitorii Imparatiei lui Dumnezeu.

Ne putem intreba acum ce semnifica pentru noi Ioan Botezatorul, prin care insusiri ale lui ni se arata admirabil, adica vrednic de mirare si veneratie, prin care ne poate fi calauzitor si model?

Prin smerenia sa absoluta, desigur. Prin iubirea sa totala fata de un altul, respectiv de Hristos, prin puterea de zdrobire a iubirii de sine si a inlocuirii ei cu iubirea pentru altul. Ioan Botezatorul se trece in umbra, se sterge, parca s-ar dori invizibil. El devine acel prieten al Mirelui de care pomeneste Iisus in versetul 29 al capitolului 3 din Evanghelia Sfantului Ioan, prietenul care se bucura de bucuria Mirelui, care sta si-L asculta cu dragoste si supunere, care nu-si doreste nimic alta decat sa-L slujeasca. Iata ce este Ioan Botezatorul: este minunata pilda de "eu" care iese din sine si - cu smerenie si netarmurit devotament - dobandeste putinta de a-si iubi semenul mai mult decat pe sine insusi.

Ioan Botezatorul ne poate fi tuturor indreptar pe calea stramta a infrangerii trufiei, a neroadei trufii, a egoismului si egocentrismului nostru ridicol care-si face ras de noi indemnandu-ne a crede ca suntem, fiecare, punctul geometric din chiar centrul lumii si ne da ghes a ne increde numai in noi insine, a ne inchide si incuia in carapacea bine ferecata a sinei noastre imperialiste.

Ioan ne poate fi pilda sigura de dragoste pentru Mire, adica pentru Hristos si de slujire neprecupetita a Sa. Dar, va veti intreba poate, cum de-L putem sluji si iubi ca pe un prieten pe Hristos Care acum nu se mai afla in cuprinsul pamantului ci S-a inaltat la cer? Cum de-I putem sta alaturi, Il asculta, Ii vadi iubirea noastra?

Raspuns nu poate fi altul decat: sa nu huliti, frati crestini, pretinzand ca Hristos nu se mai afla pe pamant si ca S-a inaltat Ia cer astfel incat nu-L mai puteti iubi si sluji cum a facut Ioan Botezatorul. Oare ati uitat cele scrise in capitolul 25 al Evangheliei de la Matei unde Domnul, vorbind despre Infricosata Judecata, spune ca intrucat am hranit, adapat, imbracat, vizitat, cercetat si ajutat pe unii din fratii Sai prea mici aflati in necazuri, suferinte, robie sau lipsuri pe El L-am hranit, adapat, imbracat, vizitat, cercetat si ajutat? Pe El, pe nimeni altul.

Hristos e prezent pe acest pamant in Sfanta Euharistie sub chipul painii si al vinului. Si mai este prezent la fel de lucrator - sub chipul tuturor oamenilor asupriti, obiditi, incercati, ispititi de suferinte, nevoi si nedreptati. Iubindu-i si slujindu-i pe acesti foarte mici frati ai Sai, Lui Ii manifestam dragostea noastra si pe El insusi Il slujim.

Blasfemie este a zice ca nu avem cum sluji, intocmai ca Botezatorul, pe Hristos, ca El nu mai este de fata in lumea sensibila! Dragostea - virtute crestineasca suprema si singura perena - este mijlocul fara gres care ne sta la indemana pentru a ne dovedi umanitatea si crestinatatea.

Marele nostru compatriot, ilustrul scriitor de limba franceza, Emil (E.M.) Cioran sustine ca a cere omului sa iubeasca e tot una cu a cere unui virus sa iubeasca un alt virus. Fireste, cum de-am putea, bunaoara, cere virusului cancerului sa iubeasca pe virusul maladiei sida.

Numai ca Emil Cioran, in aversiunea sa pentru Hristos si crestinism, nu ia aminte la faptul ca omul nu-i tot una cu virusul patogen; identificarea facuta de Cioran, fiul preotului din Rasinari, e grabita si superficiala.

Omul are, neindoielnic, trasaturi comune cu animalul, insa pecetluirea lui drept virus e (cel putin) reductionista, e o simpla butada de scriitor sceptic si de cugetator care vrea sa-si faca lectorul praf si sa-i dea gata cu procedee stilistice desigur scanteietoare si abrupte insa la fel de subrede ca jocul de lumini al focului de artificii sau al lampioanelor de hartie colorata. Ateismul de multe ori isi impinge aderentii, chiar cei mai talentati, spre enormitati si copilarii.

Noi retinem din viata si jertfa Sfantului Ioan Botezatorul altceva: capacitatea omeneasca de a iesi din sine, de a depasi stramtoarea fenomenalitatii, de a iubi pe un altul. Noi cutezam chiar a ne face o calauza (sau macar un temei de neincredere in afirmatii sumare) din zguduitoarea, admirabila, senina fraza de la Ioan 3, 30: "Acela trebuie sa creasca, iar eu sa ma micsorez."

Cu ea in suflet si-n inima si-n cuget si-n adancul sensibilitatii noastre biruite sa parasim acum, nu fara a multumi Domnului, acest sfant lacas."

monah Nicolae Steinhardt

Sursa AICI

INGER SAU DEMON?

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

Ce frumos mi te-ai arătat tu mie, în câtă splendoare, ce armonie de imne nemaiauzite, câtă lumină și câte culori, ce poezie îngrească, o clipă veșnică-n într-un spațiu nesfârșit. Și ce bine mă cunoști, prietene de-o viață, nici nu știu... mi-ai câștigat încrederea sau era deja a ta. Privirea ta mă-nfiorează totuși, vezi ca prin mine dar parcă nu în mine, ai o putere, o recunosc, mă învăluie și totuși... ce-mi dorești și cine ești ? Tu știi atâtea, minte milenară, geniu al văzduhului și de-aș vorbi cu tine, câte aș mai afla... și totuși, cine ești și ce-mi dorești ? Atâtea neliniști mă cuprind în prezența ta, emoții fără număr, întâmplări și chipuri, un labirint de sensuri și idei, o operă a vieții sau poate că-i a morții, în care tu pari cheia... și totuși, cine ești și ce-mi dorești ?

Se păstrează încă din secolul al doilea (traduse în limba română) scrierile Sfântului Iustin Martirul și Filozoful, în care acesta descrie multele vicleșuguri ale diavolului: vorbeau din statui și alte obiecte, ajutau pe oamenii care se închinau lor sau le purtau însemnele, spuneau ce se petrece la distanţă, auzeau de izbucnirea unor războaie planificate în secret și le zvoneau, tălmăceau cum va fi vremea, deduceau cu aproximaţie viitorul, sporeau avuţiile celor ce li se închinau, provocau boli, necazuri și dureri pe care tot ei le tămăduiau, ofereau succese în diverse activităţi ale oamenilor, inventau religii și sisteme de gândire pentru cei ce-i ascultau și nenumărate alte viclenii ușor de imaginat. Fiind o lume vădit păgână, vremea Sfinţilor Apostoli - vremea de început și dinaintea creștinismului, îngerii căzuți sau diavolii făceau multe fapte care-i amăgeau pe oameni pentru că nu era cine să le poată sta împotrivă. Scopul minunilor lor era ca să li se ofere închinare, cinstire, venerare: „Şi I-a zis Lui: Acestea toate Ţi le voi da Ţie, dacă vei cădea înaintea mea şi Te vei închina mie. Atunci Iisus i-a zis: Piei, satano, căci scris este: «Domnului Dumnezeului tău să te închini şi Lui singur să-I slujeşti.»” (Matei 4, 9-10)
Odată ce Dumnezeu S-a descoperit pe Sine, atât cât se poate omului în trup să înțeleagă, în creștinism, Sfântul Apostol Ioan ne avertizează: “Iubiţilor, nu daţi crezare oricărui duh, ci ispitiţi duhurile, dacă sunt de la Dumnezeu” (I Ioan 4,1-3). Sfântul Apostol Pavel de asemenea: „Nu este de mirare, deoarece însuşi satana se preface în înger al luminii. Nu este deci lucru mare dacă şi slujitorii lui iau chip de slujitori ai dreptăţii.” (II Cor 11, 14-15)Acum satana și slujitorii lui, lucrează mult mai rafinat și nu se dau pe faţă prea ușor dintr-un motiv foarte simplu, au un dușman zdrobitor de eficient: Iisus Hristos și toţi cei care apelează la El. Practic, nu este drac să stea lângă noi ori de câte ori strigăm:„Doamne Iisuse Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul !” sau „Maica Domnului, ajută-mă !” sau însemnarea corectă cu Sfânta Cruce de Viață-dătătoare, alături orice alte rugăciuni izvorâte dintr-o inimă iubitoare de adevăr.
Învăţătura mistică despre discernerea și vederea duhurilor este păstrată nealterată numai în ortodoxie cum de altfel este și firesc, fiind creștinismul primar. Creștinismul ortodox este singurul care ia aminte, învaţă pe credincioși și pune în lucrare modul corect prin care să interacţionăm cu lumea duhovnicească nevăzută, într-o primă fază, de ochii trupului. Aceste învățături sunt detaliat prezentate în scrierile Sfinților Părinți ai Bisericii. Una din strategiile dracilor și slujitorilor lui este să ne tragă nepregătiţi în planul duhovnicesc, spiritual, nevăzut, pentru ca astfel să se joace cu noi și să ne manipuleze după bunul plac. Aceasta se petrece de obicei prin tot felul de teorii prin care lumea nevăzută este prezentată alterat, cum este, spre exemplu, acum la modă, bioenergia și credința în extra-tereștrii.
Sunt nenumărate exemple în Sfânta Tradiţie de„deconspirare” a îngerilor căzuţi, iată unul din ele: „Un frate de mănăstire zicea că i s-a arătat într-o noapte diavolul, în chip de înger luminat şi i-a zis: «Eu sunt Arhanghelul Gavriil si sunt trimis la tine să-ti aduc veste bună !». Iar fratele i-a răspuns: «Vezi, poate eşti trimis la altul, pentru că eu sunt om păcătos şi nu sunt vrednic să văd înger al luminii». Zicând acestea, a pierit îndată vicleanul şi s-a făcut nevăzut.” (Patericul Egiptean)
Din cauza lipsei învăţăturii despre discernerea duhurilor, sunt vehiculate în prezent un număr crescând învăţături care mai de care mai fantasmagorice, mai inedite sau mai banale, prin care nu se face altceva decât deschiderea voluntară a omului către lucrarea duhurilor căzute. Din crezarea acestora au apărut de ceva vreme tot soiul de secte „creștine” sau păgâne în urma unor „viziuni”, „voci”, „posesii”, „discuţii cu spiritele morţilor” și așa mai departe.
Pentru a nu cădea în capcană și a fi plăcuți Lui Dumnezeu, pe calea mântuirii, este necesar, mai ales în vremurile noastre, să cunoaștem învățătura despre discernerea duhurilor iar pentru aceasta trebuie să aflăm mai întâi câte ceva despre Îngerul Păzitor.
Sfinţii Îngeri sunt ai Lui Hristos (Mt. 16, 27), ei au văzut marea taină a ortodoxiei: „Şi cu adevărat, mare este taina dreptei credinţe: Dumnezeu S-a arătat în trup, S-a îndreptat în Duhul, a fost văzut de îngeri, S-a propovăduit între neamuri, a fost crezut în lume, S-a înălţat întru slavă.” (I Tim. 3, 16) Prin urmare un înger adevărat ţine o credinţă adevărată: creștinismul; nu orice „creștinism”, ci creștinismul primar. De altfel, cu tentă ironică faţă de oamenii slabi la minte, dar ca să sublinieze credinţa îngerilor adevăraţi ca fiind credinţa Bisericii primare, Sfântul Apostol Pavel spune: „dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o – să fie anatema !”(Gal. 1, 8) Deci este foarte simplu: un înger adevărat nu poate propovădui altceva decât învăţătura creștină, în forma primară, el nu o va modifica niciodată, nu va învăţa niciodată ceva contrar ei și niciodată nu o va relativiza sau a accepta alta în paralel cu ea. Cu toate acestea, Dumnezeu trimite și lucrează prin îngeri păzitori și între oameni și popoare necreștine, nedesăvârșiți în cunoașterea Sa.
Îngerul decide când, cum, în ce vreme, în ce măsură ne ajută și ne apără și toate cele pe care le face pentru mântuirea noastră. Nu decidem noi prin „relaxare”, „meditaţie”, „puterea minţii”, „rezonanţă”, „mantre” sau tot soiul de metode inventate de mintea omenească, ce să facă el și eventual dacă să ni se arate. Cei care iau aminte la asemenea învăţături și învăţători, să ia aminte la dumnezeieasca scriptură care zice: „Nimeni să nu vă smulgă biruinţa printr-o prefăcută smerenie şi printr-o făţarnică închinare la îngeri, încercând să pătrundă în cele ce n-a văzut, şi îngâmfându-se zadarnic cu închipuirea lui trupească.” (Col. 2, 18)
Vederea nestingherită și permanentă a îngerilor și duhurilor în general este un dar al unei înalte stări duhovnicești de curăţie interioară după îndelungată asceză creștină. Sfântul Ignatie Briancianinov în Experienţe Ascetice ne explică cum această stare apare după etapa de profundă pocăinţă, cu toate că și mai inainte de această etapă este posibil, în situaţii exceptionale, să ni se arate într-un chip mai trupesc, astfel ca să nu fim omorâți de o așa mare slavă pe care ei o poartă și care nu poate fi văzută deplin de omul în necurăție. Sfântul Isaac Sirul ne arată calea cea mai sigură pentru a ne feri de înșelare, subliniind că este un semn de smerenie plăcut Domnului și sfinţilor săi îngeri să nu primim gânduri, arătări, vise, și vedenii ci să le ignorăm chiar de am crede că sunt de la El. Tot el ne spune că: „mai de folos ne este să plângem un ceas pentru păcatele noastre decât să vedem îngeri, să înviem morţi cu rugăciunea sau să facem minuni” (Filocalia X).
Cea mai bună pildă de smerenie și discernere este Maica Domnului: când i s-a arătat Arhanghelul Gavriil la Bunavestire, nu s-a grăbit să creadă îngerului sau celor spuse ci s-a întrebat în sine: „Ce fel de închinăciune poate să fie aceasta ?” (Lc. 1, 29) A fost acolo un întreg proces de rugăciune, smerenie, cercetare și încredinţare dumnezeiască. Abia într-un târziu a dat răspunsul: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău !” (Lc. 1, 38)Samuel abia a treia oară i-a răspuns Domnului la chemarea Sa, și asta după sfatul preotului Eli.
Să urmăm dar căile bătătorite ale Sfintei Tradiţii și înţelepciunea milenară a văzătorilor de Dumnezeu Sfinţi ai Bisericii !

SURSA



parinteleiacob.info@gmail.com
www.facebook.com/parintele.iacob.ionescu
www.scribd.com/iacobionescu
www.hristosainviat.ro

Ratacirea de a crede in reincarnare

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

Părintele Cleopa Ilie mărturisea că "cea mai mare nebunie, păgânătate si rătăcire de la adevăr este de a crede cineva că după moarte sufletul omului intră în alte trupuri de oameni, dobitoace..." [40;325]. Această afirmatie poate părea cam aspră, dar este cât se poate de adevărată, este exprimarea concisă a modului în care Biserica lui Hristos priveste teoria reîncarnării.

Stim că unul dintre elementele cele mai importante ale credintei crestine este lămurirea învătăturii despre viata de după moarte, despre Judecata sufletelor si despre Învierea mortilor. Strâns legată de această învătătură este combaterea rătăcirilor teoriei reîncarnării, una dintre cele mai periculoase conceptii păgâne care încearcă si reuseste să se strecoare astăzi în mintile credinciosilor.

Cu greu găsim rătăciri care să fie primite de către credinciosi atât de usor cum este primită credinta în reîncarnare. Dintr-un anumit punct de vedere, acest lucru este usor de înteles. Că Maica Domnului a rămas fecioară si după nastere cred toti crestinii ortodocsi care vin duminica la slujba Sfintei Liturghii; de ce cred astfel? Pentru că asa învată Biserica. Putini dintre ei se întreabă ce implicatii directe are asupra vietii lor acceptarea acestui adevăr.

Atunci când este vorba de ceea ce se întâmplă cu sufletul după moarte, siguranta cu care oamenii îsi recunosc conceptiile în punctul de vedere bisericesc este mult diminuată. Starea de fapt este următoarea: desi o persoană care crede în reîncarnare se consideră crestină (si procentul unor astfel de persoane este foarte mare), după învătătura Bisericii ea este ruptă de trupul lui Hristos si stă sub condamnarea anatemei.

Continuarea in sfaturiortodoxe

.Arme împotriva diavolului

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

Postul şi rugăciunea



Domnul a zis: Acest neam de draci nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post
(Matei 17, 21). Postul priveşte trupul, rugăciunea - sufletul. Astfel că avem un trup şi
un suflet, o întreagă persoană pornită împotriva diavolului.

Postul

Puterea diavolului stă în pântece. Cu alte cuvinte, atunci când oamenii beau şi
mănâncă fără măsură, acest lucru devine o armă în mâinile diavolului, care se
întoarce împotriva lor. Astfel, postul îl dezarmează pe diavol. Aceasta o mărturiseşte şi
imnograful, care scrie: „Căci nici nebuneştile năvăliri ale dracilor nu îndrăznesc să se
apropie de cei ce postesc” (Triod, Vecernia din Lunea Săptămânii Lăsatului de Sec de
Brânză).
În vietile sfintilor putem găsi multe întâmplări în care diavolul este pus pe
fugă cu arma postului.

Rugăciunea

Hai să ne aducem aminte de duhul rău care a intrat în panică la auzul numelui
lui Iisus. Mediumul, deşi se afla în „transă”, s-a prăbuşit de pe scaun, iar apoi şi-a
pierdut cunoştinta.
Este cunoscut faptul că, de regulă, demonizatii nu pot rosti numele „Hristos”.
Atunci când vorbesc despre Domnul, zic doar „El” sau „Acela”, dar nu „Hristos”.
Cereti unui demonizat să rostească cuvântul „Hristos” şi veti vedea că va refuza
cu sigurantă.
Numele Domnului are mare putere prin rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase…”.
El îi înfricoşează şi îi cutremură pe draci.


Luând agheasmă…


Apa care a fost binecuvântată de un preot prin rugăciuni speciale este un
receptacul al dumnezeiescului har şi, ca atare, este foc care îi arde pe draci.
În 1926, un demonizat a vizitat Sfânta Mănăstire Dionisiu din Sfântul Munte.
Părintele Visarion, un monah de la mănăstire, i-a dat un pahar cu apă, în care a
turnat în taină nişte agheasmă.
- „Ia de bea putin, ca să-ti potoleşti setea”, i-a zis acesta.
Demonizatul a luat paharul şi nici n-a apucat să-l pună la gură, că a urlat:
- „M-ai ars, monahule!”
După care a scuipat apa din gură.
Un locuitor din provincia Ahaia, din Grecia, mi-a zis că, odată, a stropit un
demonizat cu agheasmă. Acesta a început imediat să tipe: „M-ai ars! M-ai ars!”.

Ce a văzut un ocultist tibetan

În 1970, un ocultist din Tibet a vizitat Atena. Pe când mergea pe stradă, a văzut,
prin iconomie dumnezeiască, diavoli care se ataşau de oameni. Un diavol era pe gât,
altul la urechi, altul la nas, altul la gură şi aşa mai departe. Dar ocultistul a mai văzut
ceva care l-a pus pe gânduri, şi anume faptul că diavolii nu se puteau apropia de
preoti. Se purtau prin preajma acestora, îi încercuiau pentru a găsi o „deschizătură”,
dar nu era cu putintă.
- „Cine sunt aceşti oameni cu bărbi şi veşminte negre?”, a întrebat ocultistul un
trecător.
- „Sunt preoti ai Bisericii noastre - a explicat celălalt. Şi dacă vrei să vezi mai
multi, şi încă mai ceva decât aceştia, du-te la Sfântul Munte.”
S-a dus la Sfântul Munte, unde monahii l-au îndrumat către Părinte Paisie (†
1994). Ca urmare, ocultistul şi-a dat seama de unele lucruri. S-a pocăit. S-a botezat.
A devenit creştin şi a luat numele de Teodor.

De ce nu puteau diavolii să se apropie de preoti?
Pentru că apartineau preotiei lui Hristos.

Şi, prin această slujire, ei săvârşesc tainele, care, aşa cum vom vedea, îi fac
pe draci să se cutremure.

„De trei lucruri mă tem”

Părintii noştri s-au luptat cu diavolul cot la cot. Adesea ei vorbeau cu el şi-i aflau
tainele. Într-una din aceste discutii, diavolul a fost silit să-i mărturisească unui ascet:
„De trei lucruri mă tem. Primul, de ceea ce creştinii îşi atârnă de gât (Crucea). Al
doilea, de baia pe care o fac în biserică (spovedania), şi al treilea, ceea ce mănâncă şi
beau în biserică (Sfânta Împărtăşanie)”. Şi acum luati aminte la aceasta: atât de tare
se temeau de aceste trei lucruri încât nici nu voia să le pomenească direct. Iar diavolul
a adăugat ascetului:

„Mai presus de toate mă tem de ceea ce creştinii mănâncă şi
beau în biserică, bineînteles, cu conditia să o facă cu cuget curat”.
Atunci când ne împărtăşim, diavolii ne privesc ca pe nişte lei care varsă foc pe
nări, zice Sfântul Ioan Gură de Aur.
„Ca leii care suflă foc, aşa ne despărtim de
[duhovniceasca] masă, devenind înfricoşători pentru diavoli.”

Un mesaj

„De trei lucruri mă tem”, zice diavolul. Cu toate acestea, să nu uităm că toate
aceste lucruri sunt pietre de temelie ale Creştinismului. Este ca şi cum diavolul ar
spune că din toate credintele (Budism, Islam etc.) el se teme numai de Creştinism,
căci numai creştinii au armele potrivite pentru a lupta împotriva lui
Aceasta înseamnă că numai Creştinismul îl poate lega pe diavol de mâni şi de
picioare. În celelalte religii el are mână liberă de lucru şi metode diferite. Că toti
Cf. Arhim. Ioanichie, Bătrâni Athoniti [în greacă], p. 164.
Omilia 46, 3 la Ioan.
Traditia Bisericii nu o dată a afirmat că în spatele credintelor şi ideilor necreştine se află diavolul,
căruia i se pleacă adeptii acestora. Acest lucru atât de evident este trecut cu vederea de foarte multi
creştini de astăzi [n. tr.]. 40 dumnezeii oamenilor sunt draci
; iar Domnul cerurile a făcut (Ps. 95, 5). Şi încă: Au jertfit diavolilor şi nu lui Dumnezeu (Deut. 32, 17).

ASTEPTAREA LUI HRISTOS - DOMNUL !

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

Si noapte curge -n Bezna ei
Numai un pas e între noi..
Lipsiti de toate, poate goi
Suntem crestini,, doar nu atei

O Raza care-o asteptam...
Pe o Speranta, va veni...
Ca Domnul Sfânt, ne-o Mântui..
Numai iubirea sa i-O dam !

Si pasul peste infinit..
Prin Moarte chiar, îl vom pasi..
Prin învierea Lui vom fi..
Cu el în Veci cum A Grait!

Sa-L asteptam !... ca va veni..
Pe EL de-a pururi Laudam
Viata vesnica sa luam
Din mila LUI... când O veni

În suflete ce-am primenit...
Din Postul lung, si-n Rugaciuni
Sa fim curati, sa fim mai buni !
Doar sa-L primim! Ca A venit

PACE SI IUBIRE VOUA

ANDREI BOTOSANU
29 decembrie 2012
SURSA
http://ro.netlog.com/andreybotosanul

– Rugaciune

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR

SFINTILOR SA NE AJUTE...

Versuri Cedry2k – Rugaciune (va rog cititi cu atentie aceasta spovedanie)


Doamne, da-mi smerenie fata de-ai Tai
Azi cand sunt toti smardoi, tot mai goi
Si tot nu-s rai ca noi care nu-ntelegem
Dragostea Ta e mai presus de orice lege
Ia-mi harul de-a face rime
Da-mi harul de-a face bine
Oricui n-ar face pentru mine
Da-mi pe masa o paine si-n inima un foc
Care sa arda numai pentru Tine sau deloc
Cand lumea va fi un front fara frontiere
Cu bombe chimice, mitraliere si mortiere
Ramai sec peste cartiere smulgand sufletele
Din trupuri cu tot cu frapiere
Cotidiane sicane fac milioane sa aclame
Oamenii in van era dramei pentagrame pe icoane
Duhul antihristic in reclame
Holograme cu iz mistic edonistic
Nihilismul ascunde atent crezul patristic
Si nu mai avem supor moral, doar logistic
Programe softicate prelucrand artistic
Miliarde de date comandate statistic
Vremuri din urma vin pe bune
Luandu-ne pe toti de la mie la misei in costume
Nu vreau otel sau catel sa ma protejez
Credinta in tine e destul, vreau s-o pastrez
Milueste pe mine pacatosul
Ia de la mine prinosul, ia raul, prisosul
Dezgheata-ma cu bunatatea Ta cum ai facut
Cu sfintii ce-acum stau de-a dreapta Ta
Am curvit, am inselat, am hulit, am judecat
Am osandit pe oricine, mai putin pe mine
Sunt chiar un criminal in serie, realmente
Am ucis cu sange rece multe sentimente
Ajuta-ma sa strabat de sisuri folosind
Cuvantul Tau ca o sabie cu doua taisuri
Doamne, da-mi apa, painea si sarea
Ia de la mine mandria, arata-mi calea
Si iarta-mi, Tata, mie nepasarea
Caci am gresit si dupa ce mi-ai aratat inselarea
Iarta-ma, si zi-mi ce sa fac,
Cand cel rau vorbeste prin mine, Tu fa-ma sa tac
Sa nu ma bag cand nu trebuie, da-mi forta sa
Tin departe ganduri negre ca un sfant in zeghe
Cand deznadejdea ma inunda secunda cu secunda
Demoni vor sa patrunda, urcandu-se pe pereti
Te aud cand ma certi, dar o faci sa ma-ndrepti
Sa-mi amintesti ca ma ierti, ca eram confuz
Ca Babel, Te-am prigonit ca Saul
Acum vreau sa Te vestesc ca Pavel
Nu hain ca si Kain ci traind ca Abel
Bucurandu-ma de toate, pamanturi si ape
Ajuta-ma sa uit de faptele bune,
Nu-mi mai arde de glume, vreau departe de lume
Sa pot muri incet pana in momentul in care
Mandria moare, si-o sa iubesc pe fiecare
Chiar daca e una dintre celelalte fiare
Ce-arata colti si scoate gheare, sau poate
Chiar e un om bun ce poate doar e
Prins de placeri usoare, trecatoare, materiale
Carcotasi, rautaciosi, chitrosi, invidiosi,
Viciosi, prejudiciosi, furiosi, libidinosi
Indreapta-ne, Tata, ca numai Tu poti
Si tocmai pentru ca poti, Iarta-ne pe toti!
sursa
http://luminapentrucandeladinsuflet.wordpress.com/author/dordecer/ocmai pentru ca poti, Iarta-ne pe toti!

Incinerare sau înhumare:

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

 istoria controversei stârnită de moartea lui Sergiu Nicolaescu

Autor: Ciprian Plăiaşu, membru altmarius.ning
http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/incinerare-inhu...



Moartea regizorului Sergiu Nicolaescu şi dorinţa sa de a fi incinerat, în loc să fie înhumat conform religiei ortodoxe în care este botezat, a deschis o nouă dezbatere publică cu privire la aceste două ritualuri de înmormântare. Arhiepiscopia Bucureşti a făcut un apel către familia regizorului Sergiu Nicolaescu pentru ca cineastul să fie înmormântat după obiceiurile creştine, însă apropiaţii acestuia doresc să îi respecte în totalitate dorinţa testamentară, cea de a fi incinerat la Crematoriu Vitan Bârzeşti. Totuşi, pentru a nu afecta în vreun fel imaginea lui Sergiu Nicolaescu, Biserica s-a oferit să acopere cheltuielile de înmormântare ale acestuia.

De asemenea B.O.R. nu susţine practica necreştină a incinerării, deoarece aceasta se împotriveşte credinţei ortodoxe pe care au fost întemeiate hotărârile Sfântului Sinod din anii 1928, 1933 şi din 5 iulie 2012.

Înhumare versus incinerare: vechime, universalitatea ritualurilor

Există o concepţie modernă legată de incinerare, care plasează acest ritual funerar în rândul acelora ce se doresc a fi în afara religiei. Dacă urmărim evenimentele istorice vedem că o serie de lideri comunişti, care s-au declarat a fi atei, au optat pentru ritualul incinerării. De aici percepţia colectivă că trebuie să fii ateu ca să doreşti să fii incinerat.

Lucrurile sunt departe de a se prezenta doar în acest mod. Omul religios, încă din preistorie şi antichitate, a oscilat, în funcţie societatea în care trăia, între cele două ritualuri funerare. Există exemple de populaţii întregi care au preferat un ritual în locul altuia sau pe amândouă în acelaşi timp.

Populaţia daco-geţilor este un exemplu cu care arheologii şi istoricii de la noi se confruntă. Pe întreg spaţiul ocupat azi de ţara noastră, în perioada în care această populaţie a fost majoritară, se găsesc până într-o sută de morminte, care în cea mai mare proporţie nu aparţin acestei dacilori, ci sclavilor de altă religie sau a populaţiilor care erau în trecere. Doar urmărind acest exemplu nu putem spune că dacii au fost atei!

Cele două practici, înmormântarea şi incinerarea, ridică anumite concepţii diferite despre om şi demnitatea lui, fiecare ritual postulând că este fie cel mai vechi, cel mai răspând sau cel mai în comuniune cu credinţele persoanei în cauză. Biserica Ortodoxă consideră însă că incinerarea mai ridică şi o sumă de probleme, în ceea ce priveşte pe credincioşi ei, de ordin teologic, bisericesc şi moral.

Vechimea sau noutatea unui ritual, precum şi universalitatea sa nu poate constitui o instanţă hotărâtoare pentru valoarea, justificarea raţională, impunerea, menţinerea sau desfiinţare lui. De asemenea nu putem să considerăm, luând aceste criterii ca un obicei să fie bun sau rău. În ceea ce priveşte incinerarea versus înmormântarea întrebarea cu privire la vechimea, universalitatea sau prioritatea în timp a unui ritual faţă de altul este poate la fel de vechi ca ritualurile în sine. Răspunsul nu este concludent pentru că amândouă există din vechime, când izolate una de alta, când una lângă alta, când combinate. Există afirmaţii care spun că practica înhumării este mai veche şi mai răspândită decât incinerarea, dar dovezile pe care se bazează ţin tocmai de ceea ce arheologii ar putea să găsească, ori dacă un cadavru este ars, multe din elementele care s-ar prezerva în pământ pentru a fi descoperite sunt pierdute.

Cercetarile arheologice, pentru timpurile preistorice, în urma săpăturilor făcute în Spy, Predmost (Moravia), Cromagnon, Langerie-Basse, Aurignac, Manthon, Chapelle-aux-Saints (Franţa) şi în alte locuri arată practicarea înhumării încă din era paleolitică, dar acestea se bazează pe scheletele descoperite. Cele mai vechi înregistrări ale incinerării, care pot fi documentate, apar în era neolitică, cum rezultă din cercetarile dolmenurilor (pietrelor funerare) din Finistere (Portugalia), fiind în uz apoi de-a lungul întregii ere de bronz. Totuşi acest lucru nu exclude ideea ca incinerarea să nu se fi practicat din paleolitic.

În ce constă diferenţa principală între cele două practici funerare

Dincolo de fapt în sine, de ritual ca atare (într-un caz trupul este ars, în altul îngropat), de costuri şi alte lucruri palpabile şi imediate principala diferenţă între cele două obiceiuri funerare constă la raportarea la ideile religioase şi credinţele privitoare la viaţa viitoare ale omu¬lui. Aceşti factorii sunt cei care exercita cea cea mai mare influenţă.

S-au emis mai multe ipoteze cu privire la cine şi de ce preferă anumite ritualuri de înmormântare. Deşi nu este susţinută ca teorie în totalitate, ideea că populaţiile agricole au preferat înhumarea, iar ce nomade sa semi-nomade incinerarea, şi cu cât populaţiile s-au aşezat mai mult cu atât înmormântarea a câştigat mai mult teren, există un gram de adevăr şi în această observaţie. Mai mult chiar obiceiul vechilor greci de a-şi înhuma morţii, întrucât ei vedeau o legătură cu o concepţie agricolă despre viaţă şi despre moarte – precum sămânţa se întoarce în pământ şi corpul omenesc, să se acopere cu ţărâna cea roditoare. Această idee o întâlnim chiar în ritualul nostru creştin de înmormântare. La un moment dat preotul spune: „Din pământ suntem şi în pământ ne vom întoarce!” (Facere 3, 19)

Pe de altă parte la greci întâlnim şi practica incinerării a cărei obicei ar sta în legenda prin care Herackles şi-ar fi dat foc ca să ajungă la tatăl său Zeus în chip de foc. El a fost urmat şi de alţi eroi din antichitate: Patrocles şi Miseniu. La romani ambele ritualuri erau permise şi erau la libera alegere a familiei mortului. Ritualul incinerării mai este întâlnit şi la vechii germani, dar după creştinarea acestor populaţii el dispare.

După Revoluţia franceză, ca urmare a mişcărilor de emancipare civică, incinerarea a fost reintrodusă mai mult ca un răspuns la monopolul asupra morţii exercitat de Biserică în acele perioade. Ideea a fost ulterior susţinută cu tot felul de teorii, mai mult sau mai puţin fondate: de la faptul că incinerarea ar fi mai igienică, până la pericolul de a fi îngropat de viu sau faptul că cimitirele ar reprezenta un focar de infecţie. Există şi ideea că postum te integrezi mai uşor natură şi în elementele din jur.

În schimb Biserica Creştină, ulterior împărţită, a susţinut dintotdeauna înmormântarea. Pe de o parte pentru că locul în care se naşte aceasta este spaţiul iudaic, unde se prefera înmormântarea, pe de alta că s-a urmat pilda înmormântării trupului Lui Iisus Hristos. Nu se ştie dacă Apostolii au dat vreo poruncă specială, nu avem nici un document scris. Totuşi ştim că foarte de timpuriu Biserica a primit în rândurile ei un mare număr de neofiţi din lumea greco-romană, care erau obisnuiţi cu incinerarea. Cu toate acestea, arheologia creştină nu a semnalat vreun caz de incinerare în comunităţile apostolice străvechi. Totuşi, dacă luăm cuvânt cu cuvânt textul biblic: „trupul este templul al Duhului Sfânt” este interesant ritualul arderii pe rug din timpul Inchiziţiei catolice, când se credea că astfel sufletul ereticului era salvat.

Cum vedem religia – cum ne raportam creştin la ea

Mai există o problemă în ceea ce priveşte modalitatea în care vedem religiosul. Multă vreme religia a făcut parte din viaţa publică a fiecărui om în parte. Aceasta îi definea statutul şi acţiunile. O excomunicare din rândul Bisericii te putea poziţiona în afara comunităţii indiferent de locul pe care îl ocupai – există celebru caz al împăratului Henric al IV-lea care a fost anatematizat de papa Grigorie al VII-lea şi care a trebuit să vină în genunchi şi să facă penitenţă în faţa Papei pentru a fi reintrodus în comunitate, pentru că altfel nimeni nu îi recunoştea funcţia. Din acelaşi motiv şi Henric al VIII-lea al Angliei se vede obligat să creeze o biserică pentru a putea să îi asigure divorţul.

Ruptura survenită cu Revoluţia Franceză plasează religia şi manifestările ei în plan privat. Recomandările Bisericii se referă în mod expres la cei care se definesc pe sine ca suvbiecţi privaţi ai comunităţii respective.

Întrucât scopul principal al religiei creştin-ortodoxe este mântuirea personală, obiectiv divino-uman care se realizează din punct de vedere doctrinar prin credinţă şi fapte bune din partea subiectului, ritualul funerar nu este prevăzut.

Oricât de mare însemnătate are ritul înmormântării pentru viaţa şi pietatea creştină, el nu face parte din dogmele Bisericii şi nici nu poate fi socotită ca parte de temelie a dogmei despre învierea morţilor. Este adevărat că unii teologi susţin că înhumarea ar fi o străveche orânduire dumnezeiască, dar elementul pe care întreaga religie creştină pune accentul este sufletul, care, după moartea omului se întoarce la Dumnezeu care l-a dat, aşa după cum mărturiseşte Scriptura (Eccles. 12, 7).

În plus există mărturii cu privire la suferinţele şi modurile „mai puţin ortodoxe” în care au murit mulţi dintre Sfinţii Bisericii ca martiri: arşi fierţi în ulei, decapitaţi, spânzuraţi etc.

Ca instituţie ce ţine de sfera privată putem înţelege refuzul B.O.R. de a nu accepta această practică. Mai cu seamă că în tradiţia creştină, moartea nu este nimicirea totala a omului. Prin moarte, trupul se preface în pământ, adică din elementul material din care a fost făcut primul om Adam, iar sufletul este nemuritor şi merge la judecată. De altfel există şi concepţia că revenind în pământ trupul, care se descompune, este păstrat pentru învierea de la Judecata de Apoi.

SFATURI PENTRU PERSOANELE CARE AU FĂCUT AVORTURI

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

Persoanele care au făcut avorturi, fie că au făcut mai multe, fie că au făcut mai puţine, să ştie că au făcut crime îndoite (duble), fiindcă au despărţit pruncii nevinovaţi de amândouă vieţile: şi de viaţa aceasta trecătoare, şi de viaţa veşnică, deoarece au murit nebotezaţi. De aceea păcatul acesta este nemaipomenit de mare şi este strigător la cer. Sufletele pruncilor strigă la Dumnezeu din locul acela întunecos şi părăsit unde se află, cerând răzbunare. Cer pedeapsă urgentă pentru părinţii lor şi pentru cei ce au contribuit la chinuirea şi la moartea lor. De aceea, în casele unde s-au făcut aceste păcate, soţii nu mai pot locui la un loc şi din cine ştie ce lucru minor ajung la certuri, bătăi şi despărţiri. În alte case intră boala şi paguba. În multe locuri moartea le scurtează viaţa prin accidente şi aşa o mulţime de urgii se abat pe capul celor ce au făcut avorturi.
Citiţi cu luare-aminte acest îndrumar şi căutaţi să faceţi cu credinţă cele ce citiţi ca să vă salvaţi sufletul. Şi să nu vi se pară că faceţi prea mult pentru pruncii avortaţi, pentru că, dacă aceştia ar fi trăit, ar fi trebuit să faceţi pentru ei o mai mare cheltuială şi osteneală, deoarece trebuia să-i îmbrăcaţi, să-i încălţaţi, să le daţi de mâncare, să-i îngrijiţi, să-i faceţi mari şi să-i daţi să înveţe carte. Dacă aţi fi omorât vreunul din ei şi v-ar fi aflat autorităţile, nu aţi fi scăpat fără ani mulţi de închisoare (puşcărie).
Deci cele care aţi făcut 10-15 avorturi sau mai multe, după legea pământească ar fi însemnat să staţi la închisoare toată viaţa şi să ispăşiţi aceste crime.
De aceea foarte multe femei, atât timp cât stau nespovedite, umblând fără frică şi poate chiar îngrămădind păcate, sunt condamnate pentru crimele acestea de Legea divină. Şi chiar dacă se spovedesc şi preoţii duhovnici nu le dau nici un canon, şi nici ele nu fac nimic, tot condamnate rămân. Astfel de persoane rămân neiertate şi le aşteaptă închisorile iadului cu chinurile veşnice de acolo.
De aceea vă spunem ce să faceţi ca să îmblânziţi mânia dumnezeiască şi să nu vă ajungă pedepsele iadului chiar din lumea aceasta:
1. Căutaţi preot duhovnic iscusit ca să-i spuneţi toate păcatele, şi câte avorturi aţi făcut, şi dacă aţi trăit mai întâi fără cununie religioasă, şi cam cât aţi trăit - o săptămână, o lună, un an. Spuneţi şi dacă aţi avut mai mulţi bărbaţi.
2. Să vă hotărâţi temeinic de a nu mai face.
3. Să vă căiţi şi să vărsaţi multe lacrimi, jelindu-vă şi căindu-vă pentru pruncii avortaţi, fiindcă aceste lacrimi se fac pentru ei apa Botezului şi astfel vor fi şi ei curăţiţi şi botezaţi prin lacrimile mamei lor, dacă mama va şti să se căiască, să plângă şi să trăiască o viaţă cât mai curată: cu rugăciune, cu post, cu metanii, cu mergere la biserică şi cu ajunare după putere (vinerile sau miercurile).
4. Milostenii la copii săraci, cât de multe şi chiar la bătrâni şi bătrâne fără pensii, nevoiaşi.
5. Femeile mai tinere şi cele care pot, care au putere, să facă pentru fiecare avort câte 40 de metanii.
6. Să nu vă lipsească sărindarele de la mânăstiri şi biserici pentru vii şi morţi.
7. Unde auziţi că sunt copii nebotezaţi, căutaţi să-i botezaţi.
8. Care puteţi, împărţiţi la copii săraci pentru fiecare prunc avortat un metru de pânză, o lumânare aprinsă, un litru de lapte, puţin zahăr sau miere, o iconiţă sau o cruciuliţă, şi o candelă pentru toţi în comun.
9. Tot în amintirea pruncilor avortaţi, femeile care au făcut acest păcat să planteze pomişori fructiferi, fie în grădinile lor, fie la altcineva, ca să se îndulcească din fructele lor copiii şi săracii.
10. O altă faptă frumoasă şi plăcută Domnului este mergerea la cimitirele părăsite şi, cu învoirea preotului, femeile care au făcut avorturi să sădească flori pentru fiecare prunc, mai ales flori care ţin mai mult: crini, trandafiri, crizanteme etc.
Toate acestea se fac în amintirea pruncilor avortaţi, dar cele mai importante fapte dintre cele arătate mai sus sunt acestea: spovedania cu hotărârea de a nu mai face avorturi şi lacrimile vărsate pentru fiecare prunc în parte în câte o vineri cu ajunare. De asemenea, important este să căutaţi să botezaţi copii săraci şi să vă luptaţi ca să luminaţi sufletele copiilor celor care nu cunosc credinţa, să-i aduceţi la biserică, să-i învăţaţi rugăciuni, să le spuneţi de Dumnezeu şi tot ce vă stă în putinţă ca să-i aduceţi pe calea mântuirii, ferindu-i de păcate şi arătându-le cât de periculos este păcatul. Şi să ştiţi: câţi copii aţi întors pe calea credinţei şi i-aţi scos din rătăcire, atâţia prunci avortaţi aţi salvat.
O altă faptă, care se aseamănă cu acestea, este să le sfătuiţi (şi să vă luptaţi ca să le convingeţi cu orice preţ) pe femeile tinere care intenţionează să facă avorturi, să dea naştere pruncilor, spunându-le că îi veţi lua dumneavoastră să-i creşteţi. Şi dacă reuşiţi să le convingeţi, copiii aceia salvaţi vor fi pentru iertarea păcatelor pe care le-aţi făcut.
Dacă le veţi pune în practică, Dumnezeu va ţine seama de aceste fapte, de aceste îndatoriri pe care vi le-am spus, şi mai ales de pocăinţa mamei, de adevărata pocăinţă, care trebuie să ţină până la sfârşitul vieţii.
Persoanele care au făcut astfel de păcate mari n-au voie să se împărtăşească cu Sfintele Taine curând după avorturi, ci numai să ia agheasmă mare după spovedanie. Să ţină mereu legătura cu Sfânta Biserică, să nu se mai întoarcă la păcate şi aşa vor primi iertare de la Dumnezeu.
Faceţi cu încredere în Dumnezeu ceea ce v-am spus şi plângeţi mereu pentru păcate înaintea Domnului, iar dacă preotul vă va opri un timp de la Sfânta Împărtăşanie, nu vă descurajaţi căci, dacă respectaţi acest îndrumar şi faceţi pocăinţă sinceră, vă mântuiţi sufletul. E mai bine să nu vă împărtăşiţi decât să vă împărtăşiţi cu nevrednicie.
Mare păcat fac şi preoţii care le dezleagă, şi femeile care se împărtăşesc mai curând de un an de zile după avort. Faceţi ce aţi citit în acest îndrumar pentru a vă ajuta Dumnezeu şi grăbiţi-vă ca să nu vină moartea, căci atunci nu veţi mai putea face nimic.

Dumnezeu să vă ajute !

RUGĂCIUNE

Către Tine Stăpâne, Iubitorule de oameni, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeule şi Mântuitorul meu, alerg acum eu, nevrednica roaba Ta (numele), şi Te rog să-mi ajuţi cu milostivirea Ta ca să nu mai fac nici un păcat în toată viaţa mea.
Iartă-mi, Doamne, crimele mele, iartă-mi toate desfrânările mele, toate smintelile pe care le-am făcut şi mă iartă de tot sângele pe care l-am vărsat. Salvează sufletele pruncilor mei pe care i-am omorât, primeşte lacrimile mele şi spală sufletele lor, trecându-le în locurile cele fericite.
Scapă-mă, Doamne, de toate relele cele lumeşti şi să nu mă mai bântuiască diavolul ca să mai fac voia lui.
Mântuieşte-mă, Făcătorul meu şi Purtătorule de grijă, Dumnezeule, căci şi eu am hotărât cu toată inima mea să mă întorc la Tine şi să ascult Cuvântul Tău.
Iartă-mă de tot ce am făcut până în clipa de faţă şi fii cu mine în tot momentul ca să mă ajuţi să fac voia Ta, că la Tine este toată nădejdea mea şi Ţie mă închin şi Te slăvesc în vecii vecilor. Amin !

NECREDINCIOSUL

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

Un om de ştiinţă necredincios intră odată în casa unui astronom la care văzu un foarte frumnos glob al cerului şi, uimit, îl întreabă:

- Cine l-a făcut?

- Nimeni!

- Cum „nimeni”?

- Da, nimeni! S-a făcut aşa..., singur, din întâmplare. Şi când omul de ştiinţă, omul raţiunii, era să se supere că era luat în bătaie de joc, astronomul îi mai zise:

- Vezi, dumneata nu poţi concepe ca un simplu glob de hârtie să se facă singur, dar admiţi că universul întreg e rezultatul întâmplării. Legile universului nu sunt legile întâmplării, ci ale Legiuitorului. Existenţa universului e argumnetul existenţei lui Dumnezeu. Universul fără Dumnezeu nu are explicaţie.

Iată, prietene, o constrângere raţională la normal!

• Pentru aceasta ne-am născut în lumea aceasta „ca să învăţăm a ne desprinde de ea”.

• Trăirea în prezenţa vie a lui Dumnezeu Iisus ne aduce şi alte daruri; ne uneşte duhovniceşte cu toţi nevoitorii care mai înainte de noi au mântuirea şi le câştigăm şi rugăciunile şi rudenia spirituală.

• Ce spun marii Părinţi? De câte ori loveşti în cineva, fie cu vorba, de câte ori judeci un frate, să ştii că nu te poţi ruga. Rugăciunea ta nu-i primită, nu-i ascultată de Dumnezeu, ci este lepădată.

• Legăturile pe care le poate face satana supra omului sunt de necrezut de tari, de aceea şi încurcăturile ce le vom avea în vămile văzduhului sunt extraordinare dacă nu ne descâlcim mintea din cursele lui. De puterea diavolului se scapă cu ajutorul lui Dumnezeu, cu puterea Domnului Hristos: „Fără Mine nimic nu puteţi face” în privinţa izbăvirii de diavol (Ioan 15, 5). Prin vămi trec toţi, afară de cei aprinşi de focul Sfântului Duh încă din lumea aceasta. Cei care trăiesc în Duhul lui Dumnezeu, în vremea vămilor trec prin ele ca o flacără şi sunt asistaţi de îngeri.