IUBIREA FATĂ DE APROAPELE - cu Preot Ioan

Cele trei trepte ale maniei

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

"...Mânia ne biruieste pe toti! Vai de capul nostru! Dar să vorbim, după Sfântul Ioan Scărarul, care sunt treptele mâniei.

Mânia se împarte în trei feluri; este mânia numită pe greceste holos, care înseamnă "repede", când omul se mânie repede si tot repede îi trece. Asta nu-i mânie periculoasă. Este ceea ce spune Duhul Sfânt în Psaltire: Mâniati-vă si nu gresiti.

Aceasta-i mânia cea firească. A gresit o dată, a cerut iertare, se împacă. Inima omului este împărtită în trei părti: partea mânioasă, partea ratională si partea poftitoare. Această mânie este dumnezeiască, căci din fire este sădită în sufletul omului, să se mânie asupra păcatului. Sfântul Ioan Gură de Aur zice: "Mânia ta să nu fie asupra fratelui, ci asupra sarpelui prin care ai căzut".

Când vezi pe un om că te ocărăste sau îti face rău, nu te supăra pe el, că nu-i vinovat el. Nu s-ar fi pus legea iubirii de vrăjmasi dacă era asa. Urăste boala lui, nu pe om, că nu-i vinovat omul, diavolul îl îndeamnă. Urăste boala, că boala-i de la draci, ca să-l facă să te urască, să te ocărască, să te păgubească, să te bată. El nu-i vinovat, că omul este făcut după chipul si asemănarea lui Dumnezeu, dar cel îndemnat de diavol asa face.

Mânia cea dreaptă nu urăste, ci împlineste porunca Domnului, care zice: Iubiti pe vrăjmasi vostri. Binecuvântati pe cei ce vă blestemă.

Această mânie, holos, este primul grad al mâniei.

A doua treaptă a mâniei este mânia numită catos sau pizmă, pe româneste. Acesta-i un sarpe rău. Acesta când a muscat inima noastră, nu numai că ne mâniem, dar tinem mânie câte o săptămână, două, pe cel care ne-a făcut rău. Aceasta-i grea.

Când omul tine mânie si gândeste: "Lasă că-i răstorn eu planul la acela; lasă că am să-i zic eu; lasă că am să i-o fac eu", si când vei vedea acestea în mintea ta, să stii că ai trecut în treapta a doua a mâniei. Te-a muscat mai mare balaur de inimă. Si să te duci să ceri iertare, să te împaci cu fratele, zicând: "Iartă-mă, sotule; iartă-mă, sotie!", că dacă nu trece această mânie, nu putem zice "Tatăl nostru".

Atunci ar trebui să ne rugăm asa: "si nu ne iartă nouă, Doamne, greselile noastre, precum nici noi nu iertăm". Asa ar trebui să ne rugăm, că dacă nu iertăm, altfel nu putem zice "Tatăl nostru". În nici un fel de mânie nu putem zice "Tatăl nostru". Conditia-i pusă de întelepciunea lui Dumnezeu Cuvântul.

Apostolul spune: Soarele să nu apună întru mânia voastră, iar cel ce a trecut în al doilea grad de mânie, nu numai soarele îl apucă cu mânia, îl apucă si două, trei zile, si o săptămână si o lună.

Apoi este mânia cea mai grea decât toate, zacos, care pe româneste se cheamă zavistie. Asta-i mai rea decât dracul. Este un drac mai rău decât toti dracii, zavistia. Să ne ferească Dumnezeu de asemenea mânie! Dar de ce se cheamă zacos? Fiindcă zace mult în inima omului. Omul când a ajuns în treapta a treia a mâniei, nu tine mânie numai două-trei zile sau o săptămână, ci ani de zile.

S-au văzut oameni bolnavi de această boală, de zavistie, care nici la moartea lor n-au iertat pe fratele. "Uite, cutare a murit, si pe patul de moarte i-a cerut iertare fata sau nepoata, si n-a vrut s-o ierte". Să ferească Dumnezeu! Acesta-i balaurul zacos sau zavistia, si de acesta arată dumnezeiescul Ioan Gură de Aur că-i mai rău decât satana, în Cuvânt la Saul si la David.

Saul era împăratul lui Israel si era bolnav de epilepsie, de duh necurat, că adeseori cădea la pământ si făcea spume la gură, că îl părăsise Dumnezeu de când l-a ucis pe împăratul Ahab. David venea si-i cânta din harpă psalmi si gonea duhul cel rău de la Saul si îl făcea sănătos si se linistea.

Dar Saul îi multumea lui David că a scos dracul din el? Nu. Dracul, auzind puterea psalmilor, îl părăsea pe Saul si fugea. Iar Saul se linistea, dar zavistia din el nu.

Căci fecioarele Ierusalimului, după ce au auzit că David, un copil, a bătut pe filisteanul Goliat si i-a tăiat capul si a ridicat ocara dintre fiii lui Israel, ele băteau din tambure si strigau asa: Bătut-a Saul cu miile si David cu zecile de mii. Adică îl lăudau mai tare pe David decât pe Saul. Si de atunci Saul a prins ură, tot din iubirea de slavă, a prins mare zavistie, zicând că de-acum David are să fie împărat.

Si atâta zavistie avea, cu toate că David îl tămăduia si izgonea dracul de la dânsul, încât când se scula de jos întreba: "Unde-i David, să-l omor?" Si a aruncat de trei ori cu sulita după David. Pe cine voia să omoare? Pe doctorul lui, care-l făcea sănătos.

Ai văzut că dracul se ducea de la Saul, din cauza psalmilor, dar zavistia din inima lui nu se ducea? Voia să-l omoare pe David, ca să nu ajungă împărat.

De aceea spun Sfintii Părinti si mai ales Sfântul Vasile cel Mare: "Zavistia este mai rea decât dracul". Asta-i mânia zacos si când se tulbură omul de zavistie, fierea varsă venin în jurul inimii, că partea cuvântătoare a sufletului este în inimă. Atunci se întunecă ratiunea si creierul si partea sentimentală a sufletului omului si degeaba îi spui că aici este alb, că el vede negru. Nu mai vede bine, fiindcă i s-a întunecat mintea si inima de zavistie.

Zacos, adică zace mult în sufletul omului. Zavistia este mai rea decât toate. Numai diavolul este zavistnic si are zavistie de la începutul lumii asupra oamenilor si asupra lui Dumnezeu, dar a omului, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, este mai rea decât dracii. Să ne ferească Dumnezeu, că zavistia este un drac care persistă în inima omului si dacă omul nu se mărturiseste si nu se roagă lui Dumnezeu să-l izgonească, sunt multi care nici pe patul mortii nu vor să ierte pe cel ce le-a gresit.

Aceasta este treapta a treia a mâniei, care este cea mai periculoasă; si acesta este dracul zavistiei, care-i mai rău decât toti diavolii.

Deci nu-i de ajuns să zici numai cu buzele: Dumnezeu să te ierte, dar inima ta să fie plină de zavistie si de mânie; aceasta nu-i iertare. Dumnezeu caută la inimă. În zadar ne rugăm, când inima noastră e plină de răutate, de zavistie, de răpire si de toată râvna cea rea.

Deci să ne silim cu inima noastră, să o convingem că trebuie să iubim pe fratele nostru si să cerem ajutorul lui Dumnezeu să facem acest lucru si atunci să avem îndrăzneală în rugăciunile noastre către Dumnezeu. Dacă nu, are să se întâmple ce spune Sfântul Isaac Sirul: "Sământă pe piatră este rugăciunea celui ce are mânie asupra fratelui său".

Să ne păzească Dumnezeu de tot felul de mânie, dar mai ales de mânia zacos. Amin. "

Cel ce face milostenie ”împrumută pe Dumnezeu”

PARINTELE CLEOPA

"...Îndemna si la milostenie: ”Să nu plece nimeni de la voi nemiluit, mamă! N-ai un ban, dă-i un cartof, un colt de pâine, o batistă, dă-i ceva cât de putin. Dacă dai putin, dar îti pare rău că nu dai mai mult, ca fulgerul ajunge la Dumnezeu milostenia ta. De ce? S-au întâlnit două mari virtuti: milostenia cu smerenia”.

...Sfătuia pe fiecare să facă milostenie în numele lui Hristos, după puterea sa, că cel ce face milostenie ”împrumută pe Dumnezeu” si se mântuieste cel mai usor. Că zice Domnul în Sfânta Evanghelie: Fericiti cei milostivi, că aceia se vor milui . (Matei 5, 7). "

Cuvânt către Crestinii Ortodocsi - Despre Talisman - cu Preot Ioan

Rugăciunea mi o ascultă

Ai păcătuit? Intră în biserică, spune lui Dumnezeu: "Am păcătuit!". Nu-ti cer nimic altceva decât numai aceasta. Dumnezeiasca Scriptură spune: "Spune tu păcatele tale întâi, ca să te îndreptezi”(Isaia 43,26).
Spune păcatul, ca să scapi de păcat! Nu-i nevoie pentru asta nici de oboseală, nici de şiruri de cuvinte, nici de cheltuială de bani, nici de altceva de acest fel.
Spune un cuvânt, fii sincer fată de păcat şi spune: "Am păcătuit!".

FEMEIA

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...



Te rog sa primesti din partea mea,
o binecuvantare si un buchet de flori cu ghiocei, brânduse, zambile, tămaioare, narcise si mărgăritar. Să pui florile in glastra sufletului si să le uzi cu apa bucuriei.
 
Dumnezeu si Maica Domnului să te binecuvanteze. Har si pace sufletului tău!
Să-ti dea Dumnezeu sănătate si mântuire!
LA MULTI ANI!
         

   Femeia-i floare sau e stancă,
Gingas liman al mangaierii,
E floare cand va vrea sa plangă,
E stancă-n viforul durerii!
 
 Femeia stie să oprească,
 O lacrimă pe-un trist obraz,
Femeia poate să zambească,
Si-n bucurie, si-n necaz!
 
Femeia este născătoare,
Si de eroi si de-mpărati...
La Domnul tainic, rugătoare
Ridică ochii-nlăcrimati!

  Femeia-i leagănul prunciei,
O datorie Sfanta are,
Sa fie chip al evlaviei Precum,
Preasfanta Nascatoare!
 
 Femeia poate ca din pruncul,
Ce-a leganat la al sau piept,
Sa faca poate, un nemernic,
Ori poate-un Sfant, sau un om drept.

  Sa-si creasca fiul ca pe-un inger,
Sau poate ca pe-un ticalos,
Sa nasca fiu pentru-ntuneric,
Sau poate Sfant pentru Hristos!
 
 Sa creasca fii pentru jertfire,
Sa fie Duhul Sfant in ei,
 Sa moara-n chin, spre nemurire,
Precum cei sapte Macabei...
 
Si jertfa dragostei cea Sfanta,
Trece din suflet mai departe,
In ceruri ingeri o cuvanta,
Caci trece dincolo de moarte!

Golgota

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

La intrarea în Biserica Sfântului Mormânt se găseşte locul răstignirii Mântuitorului, ce se numeşte în aramaică Golgota, în traducere Craniu sau Căpăţână (Matei 27, 33; Marcu 15, 22; Luca 23, 33).
n ceea ce priveşte originea numelui de Golgota, se presupune că vine de la craniile celor răstigniţi aici, fiind vorba de locul unde se petreceau execuţiile publice, sau de la craniul lui Adam înmormântat aici, sau de la forma terenului care amintea de craniul unui om.

Golgota nu are astăzi mai mult de 5 metri înălţime de la nivelul pardoselii bazilicii. Ultimele săpături arheologice făcute în perimetrul bazilicii Sfântului Mormânt, între 1960-1970, au dus la concluzia că zona a fost o imensă carieră de piatră, exploatată timp de mai multe secole atunci când la Ierusalim se construiau noi cartiere.

După ridicarea Bisericii Sfântului Mormânt de către Sfânta Împărăteasă Elena, pe Golgota s-au construit un altar şi o cruce în care s-a încastrat un fragment din Crucea pe care a fost răstignit Hristos, dăruit de împăratul Teodosie al II-lea în anul 428.

CELE 3 RELIGII ALE LUMII

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGĂCIUNILE TUTUROR SFINTILOR SĂ NE AJUTE...

   Bucuria mea, am intrebat cativa crestini ortodocsi care se credeau foarte stiutori, cate religii sunt pe lume. Si mi-au spus ca sunt mii de religii. Nuuuu, nu sunt mii, sunt doar 3 Religii. Priviti schita de mai sus pentru ca lucrurile sa ne fie cat se poate de clare. Prima religie a lumii este IUDAISMUL sau MOZAISMUL (Moze ii spun evreii lui Moise si de aici denumirea Mozaism). Divinitatea lor se numește IEHOVA (Iehova este doar Dumnezeu Tatal). Profetul lor este Moise. Cartea Sfanta este TORA sau PENTATEUHUL (primele cinci cărți din biblie). Locul de adunare este SINAGOGA. Ziua de odihna este SAMBATA. Din aceasta religie a lumii in secolul al 6 le-a a aparut o alta religie: ISLAMISMUL sau MAHOMEDANISMUL. Divinitatea lor se numeste ALLAH (Allah este doar Dumnezeu Tatal). Profetul lor este MOHAMED si IISUS HRISTOS (ei il considera pe Iisus Hristos mai mic decat Mohamed. Nu se poate! Iisus Hristos este CREATORUL DUMNEZEU iar Mohamed este creatura!). Cartea sfanta este CORANUL. Locul de adorare este MOSCHEEA. Ziua de odihna este VINEREA. Cea de-a treia religie a lumii si cea adevarata este CRESTINISMUL. Divinitatea lor se numește DUMNEZEU sau SFANTA TREIME. MANTUITORUL este IISUS HRISTOS. Cartea Sfanta se numeste SFANTA EVANGHELIE. Locul de inchinare BISERICA ORTODOXA. Ziua de odihnă si sarbatoare este DUMINICA.
 

   Bucuria mea, putem defini RELIGIA ca fiind: Comuniunea filiala de iubire Sfanta dintre om si Dumnezeu, traita inlauntrul inimii si manifestata in afara, prin Credinta, Cult religios, Virtuti morale si Fapte bune. Toti crestinii ortodocsi, trebuie sa stie ca exista doar 3 mari religii ale lumii: IUDAISMUL (mozaismul), ISLAMISMUL (mahomedanismul) si CRESTINISMUL. Celelalte: Budismul, Taoismul, Confucianismul..., sunt PSEUDO-RELIGII, (false religii), fiindca nu adora pe Dumnezeul cel adevarat. Din cele 3 religii, cea adevarata este doar Crestinismul, ea fiind numita "Religia mantuirii". Cea mai mare porunca in Crestinism este PORUNCA IUBIRII. Celelalte doua (iudaismul si islamismul) nu pot avea aceasta iubire fiindca iubirea implica relatia eu-tu. Ori, Iehova fiind doar Dumnezeu-Tatal, Allah fiind la fel doar Dumnezeu-Tatal, un Dumnezeu monopersonal, nu poate fi vorba de iubire. In Crestinism Dumnezeu este UNUL IN FIINTA, dar, INTREIT IN PERSOANE. Crestinismul a aparut in tara noastra in anul 40. d. Hr. prin predica Sfantului Apostol Andrei.
                                                                                                                              Preot Ioan 🛎.

Bucuraţi-vă şi vă veseliţi

Este important să fii sănătos, însă nu acesta este lucrul cel mai important, fiindcă, într-o zi, fiecare va trebui să moară. Este important să avem bani, însă nici acesta nu este lucrul cel mai important, fiindcă într-o zi va trebui să lăsăm tot ceea ce posedăm. Este important să ne bucurăm de viaţă, însă nici acest lucru nu ţine veşnic. Dacă ne gândim cât de scurt este timpul şi cât de lungă e veşnicia, atunci nu există decât un lucru care este cu adevărat hotărâtor: Trebuie să ne îngrijim de obţinerea locului în care ne vom petrece veşnicia. Tu şi cu mine trebuie pur şi simplu să ştimdacă veşnicia noastră se numeşte CER sau IAD. 
Iisus a pus întrebarea cea mai hotărâtoare: „Şi ce-i foloseşte unui om să câştige toată lumea, dacă îşi pierde sufletul? 
Sau ce va da un om în schimb pentru sufletul său?" (Marcu 8:36-37).

                                                 Bucuraţi-vă şi vă veseliţi 

 „Bucuraţi-vă şi vă veseliţi că plata voastră multă este în ceruri“. Atât ne poate oferi Domnul: cerurile şi pe Sine Însuşi! Pentru la El, acolo, găsim iubirea, mila, îmbrăţişarea de care avem nevoie. Restul nu mai contează. Viaţa este o clipă înaintea intrării în veşnicie. O încercare de a afla fericirea. Unii eşuează, alţii gustă încă de aici fericirea. Prigoniţi, cu lacrimi în ochi sau în suflet, însetaţi şi înfometaţi sufleteşte, ocărâţi...însuşiri ale lui Hristos Cel printre oameni şi ale creştinilor Lui. Însă numai iubirea contează! Amin!

NEDORINŢA DE A AVEA COPII...

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

O femeie nu vroia să aibă copii... La spovedanie nu îi spunea duhovnicului că lua pilule contraceptive. După câţiva ani, însă, preotul a întrebat-o:
- Ce e cu voi de nu aveti copii? Aveţi probleme cu sănătatea?
- Nu, părinte.
Soţul femeii era de faţă:
- Nu, părinte, suntem sănătosi. Dar dacă nu pot să o conving...Duhovnicul meu m-a oprit de la împărtăşanie pentru asta, dar dacă sfinţia voastră îi îngăduiţi...
- Eu? Eu nu îngădui aşa ceva. Preoţii nu pot fi îngăduitori cu păcatul...! Nu ştiam nimic. Of, de asta e bine ca amândoi soţii să aibă acelaşi duhovnic, să fie călăuziţi pe acelaşi drum, nu unul într-o parte şi unul în alta.
Femeii îi spuse:
- Îţi dau dezlegare să mergi la duhovnicul soţului tău. Şi cât de curând vreau să aud că ai rămas însărcinată. Terminaţi cu prostiile...!
Femeia s-a dus la duhovnicul soţului ei şi a început să ducă o viaţă creştină. A făcut prima spovedanie completă din viaţa ei. Şi apoi a renunţat să mai ia pilule contraceptive. Au trecut câteva luni şi a rămas însărcinată.
Nu după mult timp, însă, în viaţa lor au început să apară tot felul de necazuri şi ispite. Întâlnindu-se pe stradă cu fostul ei duhovnic, l-a întrebat:
- Părinte, cum se face că înainte toate ne mergeau bine, iar acum avem din ce în ce mai multe probleme?
- Înainte, când vă fereaţi să faceţi copii, adică fugeati de una din cele mai importante cruci ale familiei, dracii vă lăsau în pace. Pentru că dragostea egoistă în care trăiaţi era de ajuns ca să vă pierdeţi mântuirea. Acum, însă, când aţi înţeles că trebuie să faceţi copii, când aşteptati un copil, începeţi să mergeţi pe drumul cel bun. Înainte, toate faptele voastre bune erau puse în umbră de laşitatea voastră, de frica voastră de a avea copii care să vă stânjenească, copii care să vă mănânce timpul. Acum dracii se luptă cu voi, pentru că stiu că mergeţi pe calea mântuirii. Ar trebui să vă bucuraţi că aveţi necazuri. E semn bun. E semnul că Dumnezeu vă învaţă să urcaţi pe scara raiului...

FRICA DE DUMNEZEU,

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE..
                                                                          este spre
                                                             MANTUIREA SUFLETULUI

   Bucuria mea, in popor se spune asa: "Frica pazeste via!". Si noi trebuie sa avem frica da Dumnezeu, fiindca altfel, este cu neputința să ne intoarcem de la pacate si din patimile noastre. Cateva lucruri trebuie sa ne fie clare: DUMNEZEU este Atotprezent si stie orice gand cuvant si fapta, fiindca  este un "ADANC" si cunoaste adancul sufletelor noastre. DUMNEZEU NU SUPORTA PACATELE, PATIMILE, FARADELEGILE si orice rau. DUMNEZEU este judecator drept si da fiecaruia dupa faptele lui. DUMNEZEU tine in mana sa toata lumea, Ba chiar de El se cutremura chiar si cetele ingerilor. Asadar, DUMNEZEU l-ar putea pierde pe pacatos cu dreapta judecata intr-o clipa chiar in momentul savarsirii pacatului. Spre exemplu: Ai trecut la semafor pe culoarea rosie, n-ai dat prioritate la pietoni? Ti-a luat carnetul! Ai pacatuit, ai calcat Legea lui Dumnezeu? Trebuia sa mori! Dar, Dumnezeu ne-a iertat, ne-a așteptat, fiindca El este IUBIRE si MOARA LUI DUMNEZEU MACINĂ INCET, adica, ne asteapta uneori zeci de ani, sa ne intoarcem cu fata catre El, sa postim, sa ne spovedim, sa ne impartasim, sa ne plangem pacatele, sa nu lipsim duminica de la Biserica, adica, sa ne pocaim: "POCAITI-VĂ, CĂ S-A APROPIAT IMPĂRĂTIA CERURILOR" (Matei 3:2). Amin!
                                                                                            Preot Ioan 🛎.

CUGETĂRI SFINTE DESPRE FRICA DE DUMNEZEU

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...
         

   Bucuria mea, trebuie sa-L iubim Dumnezeu mai mult ca pe orice, dar, sa avem si frica de El, fiindca Dumnezeu este IUBIRE, este ATOTBUN, este INDELUNG RABDATOR, dar, este si DREPT si de aceea spune Proorocul David: "Inceputul intelepciunii este frica de Dumnezeu" (Psalm 110:10) si mai zice: "Fericit barbatul care se teme de Domnul; intru poruncile lui va voi foarte (Psalmul 111:1). Si pentru ca:  "Infricosator lucru este sa cadem in mainile Dumnezeului celui viu" (Evrei 10:31), de aceea trebuie: "Sa se teama de Domnul tot pamantul si de el sa se cutremure toti locuitorii lumii (Psalmul 32:8). 

Frica de Dumnezeu ne desteapta din "somnul nepasarii, pentru mantuirea sufletului si ne indeamna asa: "Cu frica si cu cutremur lucrati mantuirea voastra" (Filipeni 2:12), fiindca: "Cine este omul cel ce se teme de Domnul? Lege va pune lui in calea pe care ales-o. Sufletul lui intru bunatati se va salaslui si semintia lui va mosteni pamantul" (Psalmul 24 13:14). De aceea: "Slujiti Domnului cu frica si va bucurati de El cu cutremur" (Psalm 2:11) si multa bucurie Sfanta vom avea, fiindca: "Strajui-va ingerul Domnului imprejurul celor ce se tem de El si-i va izbavi pe ei" (psalmul 33:7). 

Asadar, trebuie sa avem frica de Dumnezeu, pentru ca: "Ochii Domnului spre cei ce se tem de Dansul, spre cei ce nadajduiesc in Mila lui. Ca sa izbaveasca de moarte sufletele lor si sa-i hraneasca pe ei in foamete" (Psalmul 32:8). Amin si Aliluia!
                                                                                                                        Preot Ioan 🛎.
                                                                

CUVANT DE INVĂTĂTURĂ

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

                                                  FRICA DE DUMNEZEU

               Bucuria mea, FRICA, este teama de pedeapsa pentru faptele savarsite, iar FRICA DE DUMNEZEU, este unul din cele sapte daruri ale Duhului Sfant, despre care vorbeste proorocul Isaia. Este teama fiasca, de a nu supara in vreun fel pe Dumnezeu, iar daca am pacatuit, este teama de pedeapsa ceruta de pacat (pacatele se iarta prin spovedanie, dar, SE ISPĂSESC PRIN SUFERINTĂ). Inteleptul Solomon spune: "Ochii lui Dumnezeu sunt de milioane de ori mai luminosi decat soarele si nu este loc unde nu cerceteaza Atotstiinta lui Dumnezeu". Sfantul Isaac Sirul spune: "FRICA DE DUMNEZEU ESTE TEMELIA TUTUROR FAPTELOR BUNE". Intelepciunea are doua capete: primul este FRICA DE DUMNEZEU iar celalalt, adica, cel mai de sus este DRAGOSTEA DE DUMNEZEU, fiindca, toata fapta cea buna, incepe din frica de Dumnezeu si se termina cu iubirea de Dumnezeu. Amin si Aliluia!
                                                                                                                         Preot Ioan 🛎.
                                                        

DESPRE SFÂNTA LITURGHIE

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

 85. Care este fapta şi dovada cea mai înaltă prin care omul cinsteşte şi preamăreşte pe Dumnezeu? 

Dintre toate actele noastre de cult prin care cinstim şi preamărim pe Dumnezeu cel mai desăvârşit este sacrificiul sau jertfa.

86. Ce este jertfa? 

Jertfa este dăruirea plină de iubire şi evlavie a unui obiect în cinstea lui Dumnezeu. Prin aceasta voim să arătăm că El, ca ziditor a toate, este stăpânul tuturor lucrurilor şi că noi, ca făpturi ale Lui, atârnăm întru totul de El. Astfel Îi recunoaştem stăpânirea şi puterea şi mărturisim datoria noastră de recunoştinţă şi de iubire faţă de El, pentru toate câte ne-a dat.

87. Este veche jertfă? 

Este tot atât de veche şi răspândită ca religia însăşi. Înclinaţia de a cinsti pe Dumnezeu prin jertfă este sădită chiar în firea omului; de aceea găsim jertfa în toate religiile, la toate popoarele şi în toate vremurile. Aducerea de jertfă începe chiar cu primii oameni, şi anume cu jertfa lui Cain şi Abel, despre care ne mărturiseşte prima carte a Sfintei Scripturi: „Dar după un timp, Cain a adus jertfă lui Dumnezeu din roadele pâmântului. Şi a adus şi Abel din cele întâi născute ale oilor sale şi din grăsinea lor” (Fac. 4, 3-4). Îndeosebi la evrei, jertfele au fost orânduite de Dumnezeu însusi, prin Moise, care a întocmit cu de-amănuntul atât felul sau materia jertfelor, cât şi timpul şi rânduiala sau chipul în care trebuiau aduse. Acestea le găsim descrise mai ales în cartea a treia a Sfintei Scripturi, numita Levitic, sau Cartea Preoţilor, scrisă de Moise.
 88. Noi, creştinii, aducem jertfă lui Dumnezeu? Da. 
89. Care este această jertfă? Sfânta Euharistie, adică însusi Sfântul Trup si Sânge al Domnului. 
90. Cum se numeste slujba în timpul căreia se pregăteşte şi se aduce jertfa Sfintei Euharistii? Sfinta Liturghie.
 91. Cine a întemeiat Sfânta Liturghie? Sau cine ne-a învăţat şi ne-a poruncit s-o săvârşim? Mântuitorul însuşi. 
92. Când şi cum? În ajunul morţii Sale pe cruce, adică Joi seara, la Cina cea de Taină. Serbând atunci Paştele, împreună cu ucenicii Săi, „Iisus luând pâine şi binecuvântând a frânt şi a dat  ucenicilor Săi, zicând: „Luaţi, mâncaţi acesta este Trupul Meu”. Luând apoi paharul şi mulţumind, le-a dat lor zicând: „Beţi dintru acesta toţi: acesta este Sângele Meu al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă, spre iertarea păcatelor”” (Matei 26, 26-28; Marcu 14, 22-24; Luca 22, 19-20; I Cor. 11, 23-25).
 În locul jertfelor Legii Vechi, pecetluite cu sânge de ţapi şi de viţei (vezi Ieş. 24, 18), Mântuitorul întemeiază o Lege nouă, sau un legământ nou între Dumnezeu şi oameni, pecetluindu-l cu însuşi Trupul şi Sângele Său pe Golgota. Mântuitorul le dădea Sfinţilor Săi Apostoli, la Cină, sub forma nesângeroasă a pâinii şi vinului, această jertfă pe care trebuiau să o aducă de atunci înainte Ucenicii Săi, după porunca Sa: „Aceasta să faceţi întru pomenirea Mea!” (Luca 22, 19 şi I Cor. 11, 24 şi 25). Prin aceste cuvinte El rânduieşte pe Apostolii Săi drept arhierei sau preoţi slujitori ai jertfei celei noi, întemeiată atunci de El. Urmând porunca Domnului şi Învăţătorului lor iubit, Sfinţii Apostoli şi mai apoi ucenicii lor săvârşeau zilnic Jertfa Mântuitorului spre neîntrerupta aducere aminte de El. Ei făceau întocmai ca Domnul, Care, la Cină, înainte de a frânge şi a împărţi pâinea, a binecuvântat, iar când le-a întins paharul, a mulţumit (lui Dumnezeu-Tatăl) (Matei 26, 27; Marcu 14, 22-23; Luca 22, 17-18 şi I Cor. 11, 23 ş.u.). 
Adunându-se deci pentru rugăciune, Sfinţii Apostoli şi ucenicii lor mulţumeau şi se rugau îndelung ca Domnul să prefacă pâinea şi vinul de pe masa lor în însuşi Sfântul Său Trup şi Sfântul Său Sânge, cu care apoi se împărtăşeau. Acelaşi lucru au făcut mai târziu şi urmaţii sfinţiţi şi legiuiţi ai Sfânţilor Apostoli, adică arhiereii şi preoţii, căror ei le-au împărăşit harul dumnezeiesc de a săvârşi această Sfântă taină. Astfel a luat naştere o rânduială de slujbă sfântă, cunoscută la început sub diferite numiri, ca: frângerea pâinii (Fapte 2, 42), Masa sau Cina Domnului (I Cor. 10, 16), Euharistie (mulţumire). 
Mai pe urmă, această sfântă slujbă a primit numele de Liturghie, sub care o cunoaştem azi şi care înseamnă: lucrare sau slujbă publică, obştească, rânduială şi săvârşită spre folosul tuturor. 93. Ce este, prin urmare, Sfânta Liturghie? Este o Rânduială de sinte rugăciuni, în timpul căror se săvâşeşte şi se aduce jertfa fără de sânge a Legii celei Noi, întemeiată de Mântuitorul la Cina cea de Taină şi încredinţată de El Sfinţilor Săi Apostoli, iar de aceştia, urmaşilor lor sinţiţi (arhierei şi preoţi), pentru a fi săvârşită de-a-pururea în Biserica creştină, spre pomenirea Lui şi spre ieratrea păcatelor membrilor Bisericii Lui. 94. Cine poate săvârşi slujba Sfintei Liturighii? Numai arhiereii şi preoţii cu hirotonie legală, adică sfinţiţi şi aşezaţi după rânduiala canonică a Bisericii. Cei caterisiţi sau îndepărtaţi din slujbă şi cei vinovaţi de păcate grele nu mai pot liturghisi
 Diaconul nu poate sluji singur, ci totdeauna numai cu preotul. În afară de preotul săvârşitor al Sfintei Jertfe, pentru săvârşirea Sfintei Liturghii mai trebuie neapărat cel puţin un cântăreţ care să dea răspunsurile la strană şi să ajute pe preot în anumite momente ale slujbei. Acesta conduce în cântările Sfintei Liturghii pe credincioşii care iau parte la slujbă. 

Unde se săvarseste Sfanta Liturghie?

 Numai în biserică sau în paraclise şi capele sfinţite şi cu Antimis, în partea cea mai sfântă, adică în Sfântul Altar. Numai în cazuri cu totul excepţionale, ca de pildă pe câmpul de luptă, şi numia cu învoirea episcopului locului, Sfânta Liturghie se poate săvârşi şi în afară de biserică, într-o casă sau într-un loc curat, pe o masă pe care se întinde Sfântul Antimis. Fără de el nu se poate săvârşi Sfânta Liturghie nici în biserica, unde stă totdeauna pe Sfânta Masă; şi nici în afară de biserică
 . Ce este Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite? Aceasta Liturghie are o rânduială aparte, deosebită de a celorlalte două. Ea e formată din două slujbe deosebite: Vecernia şi Liturghia, contopite laolaltă. Partea ei de la început nu este altceva decât prima jumatate a Vecerniei până la Vohod, sau ieşire; iar a doua parte este alcătuită din rânduiala Liturghiei obişnuite, începând de la Apostol şi având Heruvic şi Rugăciunea Amvonului, proprii, dar lipsindu-i în întregime partea dintre Heruvic (ieşirea cu Sfintele Daruri) şi ectenia de după Axion. Îi lipseşte deci tocmai partea care alcătuieşte miezul Liturghiei, şi anume Jertfa, adică sfinţirea şi prefacerea Darurilor. De aceea, această Liturghie nici nu se poate numi o Liturghie deplină, desăvârşită, ca celelalte; după cum o arată şi numele, ea este mai degrabă o slujbă solemnă a împărtăşirii cu Sfintele Daruri slujite sau sfinţite mai dinainte, în timpul uneia din cele două Liturghii depline sau propriu-zise. 102. Care este obârşia acestei Liturghii? Este următoarea: Slujba Sfintei Liturghii a fost privită totdeauna ca un prilej de bucurie şi de luminare sufletească, întruât, prin împărtăşirea cu Sfintele Daruri care se sfinţesc într-însă, Îl avem între noi pe Hristos, Mirele nostru Ceresc, Care petrece întru noi şi noi întru El (Ioan 6, 56). Aceasta bucurie nu se potrivea însă cu zilele Postului Mare, zile de întristare şi de pocăinţă, când Mirele este luat de la noi (comp. Matei 9, 15 şi Luca 5, 34-35). De aceea, consfinţind o veche tradiţie a Bisericii, soborul Părinţilor adunaţi la Laodiceea (Asia Mica, 360-380) a hotărât să nu se mai săvârşească Liturghie şi să nu se mai serbeze pomenirea Sfinţilor Mucenici, care era împreunata cu Liturghia în timpul Postului Mare, decât Sîmbăta şi Duminica, zile în care postul era mai puţin aspru (canoanele 49 şi 51). Erau însă creştini care doreau să se împărtăşească şi în celelalte zile din cursul săptămânii şi mai ales miercurea şi vinerea467. Ca să împace această dorinţă pioasă a credincioşilor cu hotărârile Sinodului de la Laodiceea, s-a luat obiceiul de a opri o parte din Darurile sfinţite la Liturghia de sâmbătă şi duminică, pentru a împărtăşi cu ele pe credincioşi în celelalte zile în care nu se putea săvârşi Liturghie. Iar ca să nu se întrerupă ajunarea obişnuită dintre zilele de post, împărtăşirea aceasta avea loc spre seară, îndată după slujba Vecerniei. Rânduiala împărtăşirii, destul de simplă la început, a devenit încetul cu încetul din ce în ce mai sărbătorească, fiind încadrată între slujba Vecerniei de o parte şi rugăciunile şi ceremoniile din rânduială Liturghiei, care erau mai ales în legătură cu Taina Impărtăşirii, de cealaltă. Cele două slujbe, deosebite la început, în cadrul cărora avea loe împărtăşirea 467 Sf. Vasile cel Mare, Epistola 93 către Cezareea, Despre Împărtăşire, alin. 289 (la Nicodim Milaş, Canoanele Bisericii Ortodoxe, înşoţite de comentarii, trad. rom. de U. Lovincici şi N. Popovici, vol. II, partea a II-a, Arad, 1936, p. 258). Învăţătura de credinţă creştină ortodoxă 156 credincioşilor în zilele de post, s-au contopit cu timpul într-o singură slujbă, care s-a numit Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite. Soborul al cinci-şaselea al Sfinţilor Părinţi (Trulan 692), a hotărât că această Liturghie să se facă în toate zilele postului Păresimilor, afără de sâmbete şi duminici, precum şi de sărbătoarea Bunei-Vestiri (canonul 52). 
103. În câte părţi mai mari se poate împărţi rânduiala Sfintei Liturghii? În două părţi mari, şi anume:
 a) Proscomidia, care se săvârşeşte în taină;
 b) Liturghia propriu-zisă, care se săvârşeşte în auzul credincioşilor. La rândul ei, liturghia propriu-zisă se împarte în două părţi, dintre care cea dintâi poartă numele de Liturghia catehumenilor, iar a doua, Liturghia credincioşilor.
 104. Ce este Proscomodia?
 Proscomodia (de la cuvântul grecesc Pro"comivkw # „a aduce, a pune înainte, a oferi, a face dar”) este rânduiala pregătirii darurilor de pâine şi de vin, care alcătuiesc materia jertfei. Această primă parte a Liturghiei se săvârşeşte întreagă în taină, în timpul slujbelor premergătoare Liturghiei (Utrenia sau Ceasurile), înăuntrul altarului, şi anume în latura lui dinspre miazănoapte, pe o masă mică sau în scobitura făcută înadins în perete şi numită proscomidiar, care la unele biserici mai mari are chiar forma unei încăperi aparte, din stânga altarului. Miezul Proscomidiei îl alcătuieşte alegerea şi pregătirea materiei de jertfă din darurile de pâine şi de vin aduse de credincioşi. 
105. Ce formă şi ce numire poartă pâinea adusă de credincioşi pentru Liturghie?
 Poartă numele de prescuri (de la cuvântul grecesc prosforav), adică pâinişoare făcute din frământătură dospită şi având uneori formă rotundă, dar mai ales formă de cruce, în patru cornuri, amintind Crucea pe care s-a răstignit Mântuitorul şi închipuind cele patru laturi ale lumii
 Partea lor de la mijloc se cheamă pecete, pentru că are întipărită pe ea semnul lui Iisus, adică crucea închisă într-un pătrat cu literele de la început ale numelui Mântuitorului: Is. (Iisus), Hr. (Hristos), Ni Ka (adică Iisus Hristos biruieste), astfel: Is Hr Ni Ka
 Această pecete e făcută cu un instrument de lemn, pistornic sau pristolnic. Prescurile aduse de credincioşi sunt însoţite de obicei de câte o lumânare, care se aprinde în sfeşnicul de la Prascomidie, şi de pomelnic, adică o foaie de hârtie pe care sunt scrise numele credincioşilor, vii şi morţi, ce se vor pomeni la Liturghie. 106. Ce închipuie prescurile şi vinul aduse de credincioşi pentru Liturghie? Ele închipuie sau înfăţişează mai întâi fiinţa trupeasca şi sufleteasca a credincioşilor, pe care ei o aduc ca jertfa lui Dumnezeu, sub această formă. De ce? Pentru că, spre deosebire de jertfele din Legea Veche, care constau din cărnuri sau din roadele pământului şi din care se hrăneau nu numai oamenii, ci şi animalele, pâinea şi vinul sunt alimente care alcătuiesc numai hrana omului, şi anume hrana lui de căpetenie. Ele nu numai că întreţin viaţa trupească a omului, ci totodată o şi simbolizează în chipul cel mai potrivit469. În al doilea rând, pâinea, făcută din atâtea boabe de grâu strânse laolaltă, şi vinul, ieşit din zdrobirea în acelaşi teasc a atâtor ciorchini de boabe de struguri, simbolizează şi unitatea  Sf. Simion al Tesalonicului,

490. 153. Cum se termina Sfinta Liturghie?

 După o scurtă ectenie de mulţumire pentru primirea Sfintei Împărtăşanii, preotul iese în naos şi rosteşte cea din urmă rugăciune, numită a Amvonului, din mijlocul bisericii. Apoi face apolisul, adică încheierea Liturghiei, binecuvântând credincioşii şi cerând îndurarea lui Dumnezeu şi ajutorul tuturor Sfinţilor. După aceasta, iese în faţa iconostasului şi «miruieşte» pe credincioşi, adică îi unge pe frunte cu untdelemn sfinţit din candele, rostind, la fiecare, cuvintele: «Ajutorul meu de la Domnul, Cel ce a făcut cerul şi pământul!» Această ungere închipuie coborârea Sf. Duh peste Biserica, fiind un fel de pecetluire cu semnul darurilor dumnezeieşti pe care le-a dobândit fiecare din cei ce au luat parte la sfânta slujbă. Se împarte apoi credincioşilor anaforă. 488 Idem, Răspuns la întrebarea 58, trad. rom. p. 331. 489 Sf. Gherman al Constantinopolului, op. şi trad. cit., p. 115; Sf. Simion al Tesalonicului, Tâlcuirea despre dumnezeiescul locas, p. 94-95 şi Răspuns la întrebarea 158, trad. rom. p. 266-267; p. 330-331. 490 Meletie Sirigul, op. şi trad. cit., p. 51. Învăţătura de credinţă creştină ortodoxă 165 154. Ce este anafora şi care este rostul ei?

Sunt bucăţele de pâine tăiate din prescurile întrebuinţate la Proscomidie şi binecuvântate de preot, care se împart credincioşilor din biserică, la sfârşitul Liturghiei, iar unii iau din ea şi acasă, pentru cei ce n-au putut veni la biserică. La început, anafora se dădea ca o mângâiere numai celor ce nu se puteau împărtăşi, ţinând deci locul Sfintei Împărtăşanii. Astăzi însă o iau şi cei ce se împărtăşesc, după împărtăşire. De aceea, anafora se ia numai la sfârşitul Liturghiei şi pe nemâncate (ca şi Sf. Împărtăşanie); nu se cere înainte, adică în timpul Liturghiei, cum obişnuiesc unii creştini care nu cunosc rostul ei.
491 Anafora e din restul prescurii din care s-a scos Sf. Agneţ şi care, precum am văzut, închipuie pe Sf. Fecioară; ea e binecuvântată de preot în timpul Axionului, adică al imnului cântat în cinstea şi spre slava Sfintei Fecioare. De aceea, împărţirea ei la sfârşitul Liturghiei închipuie rămânerea Maicii Domnului încă multă vreme pe pământ, în mijlocul Bisericii, după înălţarea Dumnezeiescului ei Fiu492.

 155. Ce valoare şi ce însemnatate are slujba Sfintei Liturghii în viaţa creştină, în comparaţie cu celelalte sfânte slujbe despre care am vorbit mai înainte? Sfânta Liturghie, slujba Jertfei creştine, este cea mai însemnată dintre toate slujbele sfânte ale Bisericii noastre. Aşa precum Jertfa de pe cruce a Mântuitorului a fost punctul culminant al lucrării Mântuitorului şi totodată faptul cel mai de capetenie din istoria mântuirii lumii, tot aşa şi Sf. Liturghie care înveşniceşte pe pământ acea Jertfş este miezul, încoronarea şi desăvârşirea celorlalte slujbe prin care aducem laudă şi mulţumire lui Dumnezeu. Ea este totodată şi singura slujbă creştină întemeiată şi săvârşită de Mântuitorul însuşi, de aceea nici nu se numără între cele „şapte laude”, care alcătuiesc serviciul dumnezeiesc public al fiecarei zile şi care au obârşie dumnezeiască şi bisericească

493. Toate celelalte slujbe care se săvârşesc înaintea ei, ca Vecernia şi Utrenia, servesc numai ca un fel de pregătire a Liturghiei. În ele aducem lui Dumnezeu numai rugăciune de cerere, ori laudă, mulţumire şi slăvire, pe când prin Liturghie Îi aducem, pe lângă acestea, ceva mai mult: Îi aducem Jertfă care, precum am mai spus, este cea mai înaltă formă de cinstire şi preamărire a lui Dumnezeu. Valoarea, preţul sau vrednicia acestei Jertfe este neîntrecută, dacă avem în vedere că Cel ce Se jertfeşte într-însă este Însuşi Hristos, arhiereul desăvârşit, „sfânt, fără răutate, fără de pată, osebit de cei păcătoşi şi fiind mai presus decât cerurile” (Evr. 7, 26), şi ca darul nostru de jertfă este tot ce s-ar putea aduce mai de preţ lui Dumnezeu: însuşi Trupul şi Sângele neprihănit al Fiului Său, adică tot ce a creat Dumnezeu mai sfânt, mai curat şi mai desăvârşit, singurul dar vrednic de măreţia şi sfinţenia lui Dumnezeu. De aceea, precum zicea Sf. Simion, Arhiepiscopul Tesalonicului, «nu este altceva mai de folos nouă şi mai iubit de Dumnezeu ca jertfa aceasta, pentru că este lucrarea Lui (a Mântuitorului) şi înnoirea oamenilor şi părtaşie a Lui cu noi... Deci, mai presus decât toată rugăciunea şi lauda, se cade a ne griji de lucrarea aceasta a Liturghiei, căci pentru ea este toată rugăciunea şi de cele mai multe ori în zilele vieţii noastre pe ea s-o săvârşim»494.

 156. Ce folos şi ce câştig sufletesc avem luând parte la Sfânta Liturghie? Rânduiala Sfintei Liturghii este, pentru cine o urmăreşte cu luare aminte, o adevărată şcoală de învăţătură creştină, o bogată comoară de învăţăminte, la îndemână şi pe înţelesul tuturor. Într-însa creştinul găseşte învăţătura de credinţă a Bisericii, fie sub formă prescurtată a Crezului, fie sub forma cântărilor şi a rugăciunilor din care e alcătuită rânduiala Sfintei Liturghii. Găsim apoi Sfânta Scriptură, în citirile din Apostol şi din Sfânta Evanghelie, în 491 În textul tipărit se mai adaugă: “După unii învăţaţi, anafora ar fi o rămăşiţă sau aducere aminte de agapele sau mesele fraţeşti, de obşte, care aveau loc la sfârşitul Liturghiei, în Biserica primilor creştini.”, fără a se preciza care învăţaţi. “Învăţăţii” sunt teologi protestanţi. De aceea am socotit de cuviinţă să atragem atenţia asupra acestui fapt. 492 Ibidem, p. 51. 493 Sf. Simion al Tesalonicului,