Şoaptele sufletului

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

          Era odată un rege care avea patru neveste. Cel mai mult o

iubea pe a patra soţie pe care o îmbrăca cu straie din cele mai

scumpe şi o trata cu cele mai fine delicatese. Îi dădea tot ce era

mai bun. De asemenea, o iubea şi pe cea de a treia soţie şi ea era

cea cu care se mândrea cel mai mult în faţa regatelor vecine.

Totuşi, regele trăia cu teama că această soţie îl va lăsa într-o zi

pentru un altul. Regele o iubea şi pe cea de-a doua soţie. Ea era

confidenta lui şi era întotdeauna drăguţă, înţelegătoare şi

răbdătoare cu el. De câte ori regele avea o problemă, putea avea

încredere în ea că îl va ajuta să treacă peste momentele grele.

Prima soţie a regelui era foarte loială şi îşi adusese o contribuţie

foarte mare în menţinerea regatului. Totuşi, regele nu o iubea pe

prima soţie. Deşi ea îl iubea cu adevărat, el de abia o observa!

Într-o zi regele simţi că sfârşitul îi este aproape. Se gândi

la viaţa lui plină şi îşi spuse: “Acum am patru soţii cu mine, dar

când voi muri voi fi singur.”

O întrebă pe cea de-a patra nevastă: ”Te-am iubit cel mai

mult, ţi-am dăruit cele mai frumoase haine şi ţi-am arătat cea

mai mare iubire. Acum, eu am să mor, vrei să vi cu mine şi sămi

ţii companie?”

“Nici vorbă!” replică cea de-a patra soţie, şi plecă fără un alt

cuvânt.

Răspunsul ei străpunse inima regelui ca un cuţit.

Regele o întrebă şi pe cea de-a treia soţie: “Te-am iubit

toată viaţa mea. Acum că mor, vrei să vii cu mine şi să-mi ţii

companie?”

“Nu!” veni răspunsul celei de-a treia soţii. “Viaţa e prea bună!

Când vei muri, mă voi recăsători!”

Inima regelui se strânse de durere.

Apoi o întrebă şi pe cea de-a doua soţie: “Întotdeauna am

găsit la tine înţelegere şi ajutor şi mereu ai fost acolo pentru

mine. Când voi muri, vrei să vi cu mine şi să-mi ţii companie?”

“Îmi pare rău, nu te pot ajuta de data aceasta!” replică cea de-a

doua soţie. “Te pot doar înmormânta şi veni la mormântul tău.”

Regele fu devastat şi de acest răspuns.

2

Apoi se auzi o voce: “Eu te voi urma oriunde vei merge!”

Regele se uită împrejur şi văzu că cea care rostise aceste cuvinte

era prima soţie. Era atât de slabă, pentru că suferise mult.

Adânc îndurerat, regele spuse: “Trebuia să fi avut mai multă

grijă de tine când am avut ocazia!”

       În realitate, noi toţi avem 4 soţii în viaţa noastră:

Cea de-a patra soţie este TRUPUL nostru. Indiferent cât timp şi

efort investim în a-l face să arate bine, el ne va lăsa când murim.

Cea de-a treia soţie este AVEREA noastră. Când murim, merge

la alţii.

      Cea de-a doua soţie o reprezintă FAMILIA şi PRIETENII.

Indiferent cât de apropiaţi ne-au fost în timpul vieţii, ei nu pot

decât să vină la mormântul nostru după ce nu mai suntem.

Prima soţie este SUFLETUL nostru. Adesea este neglijat în

goana după averi, bunăstare şi putere sau în goana după iluzii

deşarte, uitând că iubirea curată şi sinceră îţi face viaţa frumoasă

şi sufletul să trăiască şi după moartea trupească.

Şi totuşi, sufletul este singurul care ne va urma oriunde vom

mer

Rugăciunea către Sfântul înger, păzitorul vieţii

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

Îngerule cel sfânt al lui Hristos, către tine cad şi mă rog, păzitorul meu cel sfânt, care eşti dat mie de la Sfântul Botez spre păzirea sufletului şi a păcătosului meu trup. Iar eu, cu lenea mea şi obiceiurile mele cele rele, am mâniat preacurată lumina ta şi team izgonit de la mine prin toate lucrurile cele de ruşine: cu minciunile, cu clevetirile, cu pizma, cu osândirea, cu trufia, cu neplecarea, cu neiubirea de fraţi şi cu ţinerea de minte a răului, cu iubirea de argint, cu desfrânarea, cu mânia, cu scumpătatea, cu mâncarea cea fără de saţ, cu beţia, cu multa vorbire , cu gândurile cele rele şi viclene, cu obiceiurile cele rele şi cu aprinderea spre desfrânare, având osebită voire spre toată pofta cea trupească. O, rea voire a mea, pe care nici vieţuitoarele cele necuvântătoare nu o au! Dar cum vei putea să cauţi spre mine sau să te apropii de mine, cel necurat? Sau cu ce ochi, îngerule al lui Hristos, vei căuta spre mine, cel ce m-am încurcat aşa de rău în lucrurile cele întinate? Sau cum voi putea să-mi cer iertare pentru faptele mele cele amare, rele şi viclene, în care cad în toate zilele şi nopţile şi în tot ceasul? De aceea cad înaintea ta şi mă rog, păzitorul meu cel sfânt, milostiveşte-te spre mine păcătosul, şi-mi fii mie într-ajutor şi sprijinitor asupra pizmaşului meu celui rău, cu sfintele tale rugăciuni şi împărăţiei lui Dumnezeu mă fă părtaş cu toţi sfinţii, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Iubirea şi iertarea pot schimba orice suflet

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

Într-o casă sărăcăcioasă trăia odată o tânără de o frumuseţe răpitoare, împreună cu tatăl ei; frumuseţea exterioară era însă umbrită de cea interioară. Tânăra avea un suflet curat, inocent, plin de iubire pentru Dumnezeu, pentru semenii ei şi nu se trudea pentru a-şi menţine frumuseţea exterioară, pentru ea contând doar sufletul omului. Spre deosebire de fiica sa, tatăl era un om morocănos, căruia nu îi convenea niciodată nimic şi era mereu pus pe ceartă. Văzând credinţa fetei, adesea izbucnea hulindu-l pe Dumnezeu sau bătându-şi joc de comportamentul singurei lui fiice. Într-o zi, înainte de a sosi vremea Sfintei Liturghii, fata gătea tocăniţă de legume. Nu terminase însă pregătirea ei, când toaca a bătut; neavând cui să îi lase în grijă tocăniţa, a lăsat-o şi a mers la biserică. Vrăjmaşul diavol îi şopteşte viclean la ureche, îndemnând-o să plece înainte de terminarea slujbei. – Eşti o fată săracă. Acele legume sunt unică hrană a ta şi a tatălui tău pe următoarele zile. Du-te acasă să vezi dacă nu cumva s-a prins mâncarea şi miroase urât… biserica nu pleacă nicăieri şi vei mai putea veni la slujbă şi altă dată. Dându-şi seama de la cine vin gândurile, tânăra răspunde:
 – Dumnezeu Care hrăneşte orice făptură a Sa va avea grijă şi de mâncarea mea. După ce şi-a făcut semnul Sfintei Cruci, a ascultat cu atenţie slujba până la sfârşit. S-a întors acasă liniştită, cu pace în suflet dar când deschide uşa, minune mare: în loc de mirosul urât care ar fi fost normal din cauza mâncării arse, în aer plutea o mireasmă deosebită, nelumească. Uimită s-a întors în bucătărioară; ridicând ochii, vede un tânăr frumos, cu faţa strălucitoare şi cu o privire blândă care purta un veşmânt dumnezeiesc. Mâneca dreaptă îi era suflecată şi în mână ţinea o lingură cu care amestecă mâncarea. După puţin timp, minunatul bucătar gustă din mâncare iar apoi scoate din sânul său o batistă mică de unde ia nişte mirodenii şi le aruncă cruciş în oală. Zâmbindu-i, îndată îşi desface aripile şi zboară spre Cer. Speriată, tânăra se întoarce spre răsărit şi începe să se roage lui Dumnezeu.
 – Doamne, nevrednicia mea este mult prea mare… cine sunt eu pentru a-L trimite pe îngerul Tău să aibă grija mea? Îţi mulţumesc pentru iubirea Ta nemăsurată, îţi mulţumesc pentru purtarea Ta de grijă, îţi mulţumesc pentru că, deşi sunt o păcătoasă care nu merită să îţi fie fiică, m-ai primit în braţele Tale ocrotitoare. În timp ce se ruga, se aud zgomote puternice afară; tatăl sosise acasă… o stare de nervozitate îl stăpânea determinându-l să urle şi să dea cu piciorul în tot ce îi ieşea în cale.
 – Mi-e foame, vreau să mănânc! Se auzi vocea groasă şi impunătoare a bărbatului. Trânteşte uşa.
– Unde este mâncarea şi ce este cu mirosul acesta? Smerită, fata îi serveşte mâncarea fără să scoată nici o vorbă. Îndemnat de un gând rău, fără nici un motiv, tatăl izbucneşte când vede mâncarea din faţa lui.
 – Eu nu mănânc o asemenea porcărie. Ridică vasul şi-l întoarce cu fața-n jos… vroia ca mâncarea să cadă pe podea, dar aceasta nu căzuse. Intrigat, aruncă cu putere farfuria în perete, dar în loc ca mâncarea să se împrăştie aceasta rămânea intactă la fel ca şi farfuria. Turbat de furie, o apucă strâns de braţe pe fiica lui:
 – Ce ai făcut? Farmece?
– Eu.. eu… – Ţi-am zis să nu te mai rogi Dumnezeului tău. Uite ce s-a întâmplat din vina ta. Precum o fiară, se îndreaptă spre camera fetei, dorind să rupă crucea ce se odihnea pe perete, însă când luă crucea în mână, o arsură cumplită îi cuprinde întreg trupul, făcându-l să se zvârcolească de durere. Tânăra, cu lacrimi în ochi, fuge în faţa singurei icoane pe care o avea, în afară de cruce, şi căzând în genunchi, se roagă duios.
 – Dumnezeule, iartă-l, nu ştia ce face. Te rog, opreşte-i durerea sau dă-mi-o mie, dar nu îl lăsa să sufere aşa. Te rog, Doamne, fie-Ţi milă de el… suspinând uşor, continuă rugăciunea. Facă-se voia Ta şi iartă-mă pentru această îndrăzneală. Răspunsul îl primeşte îndată. O voce îi şoptea în suflet şi în minte să ia crucea care căzuse alături de tatăl ei şi să-l atingă cu ea. Fata a urmat vocea lui Dumnezeu şi durerea tatălui ei a dispărut. Fără a scoate vreo vorbă, acesta se ridică şi pleacă, lăsându-şi fată singură în cameră micuţă. După vreo două ore, se întoarce… ochii îi erau înlăcrimaţi iar în mână ţinea o micuţă icoană pe care o cumpărase din banii care îşi pusese în gând, înainte să-i cheltuiască pe băutură. Fata, care rămăsese în acelaşi loc, aşteptându-şi tatăl, îl priveşte uimită.
 – Primeşte această iconiţă, fetiţa mea. Primeşte-mi şi iertarea.
 – Nu am pentru ce să te iert, tăticule. Mulţumesc! Zise, îmbrăţişându-l bucuroasă.
 – Vino în bucătărie, nu ai mâncat nimic. Mâncarea îşi păstrase dumnezeiasca mireasmă. Gustând din ea, o dulceaţă nespusă îi cuprinde, toate simţurile lor preschimbându-se şi dobândind ceva dumnezeiesc. Iubirea şi iertarea sunt flori ale sufletului iar dacă ai aceste flori, poţi alunga iarna cumplită care îngheaţă multe inimi înveninându-le cu trufie, mâhnire, cruzime şi ură. Dumnezeu să ne dea puterea de a ne scoate inimile din iarnă grea şi să sădim în ele florile atât de necesare udate de ploaia credinţei.! Să credem cu toată fiinţa noastră în Dumnezeu care toate le poate câte le voieşte. “Iar Iisus le-a răspuns: Pentru puţina voastră credinţă. Căci adevărat grăiesc vouă: Dacă veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă” (Matei 17, 21)

„De ce să mă spovedesc? Eu nu am nici un păcat mare!”

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

   Dacă vederea păcatelor proprii ar fi fost ceva uşor, atunci Sfântul Efrem Sirul nu s-ar mai fi rugat cu aceste cuvinte: „Aşa, Doamne împărate, dăruieşte mie, ca să văz păcatele mele.”

„De ce să mă spovedesc? Eu nu am nici un păcat mare. Să se mărturisească cei ce au ucis, au jefuit, au săvârşit nelegiuiri sau vreun alt fel de păcat.

În cea dintâi împrejurare, omul nu crede că va fi iertat din pricina apăsătoarei conştiinţe a păcătoşeniei sale, iar aici lipseşte orice conştiinţă a păcătoşeniei.

„Nu am păcate mari…” Dar este, oare, cu adevărat aşa? Dacă un om stă mai multă vreme închis într-o cămăruţă, se obişnuieşte cu aerul stricat şi nici nu simte cât este de neplăcut. Însă de va intra cineva de afară, nu va putea răbda duhoarea adunată în cameră şi va ieşi îndată.

Să răspundă cei ce spun „Nu am păcate mari” dacă Îl au pe Hristos în inima lor? Acestuia îi place să locuiască în inimi curate. Sunt, însă, inimile lor curate? Greu de zis! Ei se închipuie curaţi, însă închipuirile nu pot fi luate drept adevăr.

„De vom zice că păcat nu avem, pre noi înşine înşelăm şi adevăr nu este întru noi.” 1 In. 1,8 Şi acolo unde este minciuna, nu se află Hristos!

Ce este, atunci, de făcut? Să ne spovedim. „De vom mărturisi păcatele noastre, credincios este şi drept (Domnul), ca să ierte nouă păcatele şi să ne curăţească de toată nedreptatea.” In. 1,9

Sfinţii Părinţi ne învaţă că anevoie lucru este pentru om să-şi vadă păcatele. Acest lucru se tâlcuieşte prin orbirea pe care-o pricinuieşte diavolul.

Dacă vederea păcatelor proprii ar fi fost ceva uşor, atunci Sfântul Efrem Sirul nu s-ar mai fi rugat cu aceste cuvinte: „Aşa, Doamne împărate, dăruieşte mie, ca să văz păcatele mele.” Nici Sfântul Ioan din Kronstadt nu ar fi spus: „Este, cu adevărat, un dar de la Dumnezeu să-ţi vezi păcatele în mulţimea şi josnicia lor.” Astfel, cei ce socotesc că nu au păcate mari sunt, de fapt, orbi. Ei ar trebui să se roage lui Dumnezeu ca să le dăruiască vederea păcatelor lor şi ca să-i izbăvească de această pierzătoare neştiinţă ce i-a cuprins, cum că n-ar avea păcate mari. Chiar de le-ar fi păcatele precum firele de praf, dacă nu se vor curăţi prin spovedanie neîncetată, acestea se vor aduna şi vor murdări cămara inimii, încât înaltul Oaspete Ceresc nu va mai putea intra în ea.

Urmarea aici:

http://www.magazincritic.ro/2016/07/04/de-ce-sa-ma-spovedesc-eu-nu-am-nici-un-pacat-mare/

Rugaciunea Parintelui Arsenie Boca

 BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...



 Doamne Iisuse Hristoase, ajută-mi ca astăzi toată ziua să am grijă să mă leapăd de mine însumi, că cine ştie din ce nimicuri mare vrajbă am să fac, şi astfel, ţinând la mine, Te pierd pe Tine. Doamne Iisuse Hristoase ajută-mi ca rugaciunea Prea Sfânt Numelui Tău să-mi lucreze în minte mai repede decât fulgerul pe cer, ca nici umbra gândurilor rele să nu mă întunece, că iată mint în tot ceasul. Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi, că umblăm împiedicându-ne prin întunerec. Patimile au pus tină pe ochiul minţii, uitarea s-a întărit în noi ca un zid, împietrind inimile noastre şi toate împreună au făcut temniţa în care Te ţinem bolnav, flămând şi fără haină, şi aşa risipim în deşertăciuni zilele noastre, umiliţi şi dosădiţi până la pământ. Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi. Pune foc temniţei în care Te ţinem, aprinde dragostea Ta în inimile noastre, arde spinii patimilor şi fă lumină sufletelor noastre. Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi. Vino şi Te sălăşluieşte întru noi, împreună cu Tatăl şi cu Duhul, că Duhul Tău cel Sfânt Se roagă pentru noi cu suspine negrăite, când graiul şi mintea noastră rămân pe jos neputincioase. Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi, că nu ne dăm seama ce nedesăvârşiţi suntem, cât eşti de aproape de sufletele noastre şi cât Te depărtăm prin micimile noastre, ci luminează lumina Ta peste noi ca să vedem lumea prin ochii Tăi, să trăim în veac prin viaţa Ta, lumina şi bucuria noastră, slavă Ţie. Amin.

Folosul postului

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

Când postim, nu ajunge să ne abţinem de la diferite mâncăruri, ci trebuie să postim şi sufleteşte.

Există primejdia ca ţinând posturile rânduite de Biserică, să nu avem nici un folos. Din ce cauză? Pentru că ne ţinem departe de mâncăruri, dar nu ne ţinem departe de păcat; nu mâncăm carne, dar mâncăm sufletele celor săraci; nu ne îmbătăm cu vin, dar ne îmbătăm cu pofte trupeşti; petrecem ziua în post, dar ne uităm la lucruri ruşinoase. În felul acesta, pierdem folosul postului. De aceea, postul de mâncare trebuie însoţit de îndepărtarea de orice păcat, de rugăciune şi de luptă duhovnicească. Numai astfel vei aduce jertfă bine-plăcută Domnului şi vei avea mult folos.

Mulţi creştini, nedând o prea mare importanţă postului, îl ţin fără tragere de inimă sau nu îl ţin deloc. Şi totuşi, trebuie să primim postul cu bucurie, nu cu frică şi părere de rău, căci nu este înfricoşător pentru noi, ci pentru diavoli. În cazul demonizaţilor, mult poate face postul, mai ales când este însoţit de sora sa bună, care este rugăciunea. De aceea, Hristos a spus: „Acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post.” (Mat. 17, 21). Aşadar, dat fiind faptul că postul îi alungă departe pe vrăşmaşii mântuirii noastre, trebuie să îl iubim, nu să ne temem de el. Trebuie mai degrabă să ne temem de mâncarea multă, mai ales atunci când este însoţită de beţie, pentru că ea ne supune patimilor, în vreme ce postul, dimpotrivă, ne scapă de patimi şi ne dăruieşte libertatea duhovnicească. De ce dovadă a binefacerilor postului mai avem nevoie, atunci când ştim că el luptă împotriva diavolului şi ne izbăveşte de robia păcatului?

Nu numai călugării cu viaţă îngerească sunt însoţiţi de puterea postului, dar şi unii mireni, care zboară pe aripile lui până la înălţimile cugetării sfinte. Vă amintesc că cei doi mari prooroci ai Vechiului Testament, Moise şi Ilie, cu toate că aveau mare îndrăzneală la Dumnezeu, prin virtuţile lor, posteau adesea, iar postul îi apropia de Dumnezeu.

Chiar şi cu mult înainte de ei, la începuturile creaţiei, atunci când Dumnezeu l-a plăsmuit pe om, i-a dat deîndată porunca să postească. Dacă Adam împlinea această poruncă, avea să se mântuiască. „Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!” (Facerea 2, 16-17).

Aceasta nu era alta decât porunca de a posti. Dacă şi în Paradis era nevoie de post, cu atât mai mult este nevoie în afara sa. Dacă înainte ca omul să fie rănit sufleteşte, postul era pentru el medicament, cu atât mai mult este medicament acum, când sufletul său este rănit de păcat. Dacă înainte să înceapă războiul poftelor, era absolută nevoie de post, cu atât mai multă nevoie este acum, când suntem în război cu diavolul. Dacă Adam se supunea acestei porunci, nu ar mai fi auzit cuvintele: pământ eşti şi în pământ te vei întoarce (Facerea 3, 19). Pentru că Adam nu s-a supus, au urmat moartea, grijile, suferinţele şi o viaţă mai grea decât orice moarte.

Vedeţi cum Dumnezeu Se supără atunci când postul este dispreţuit? Şi nu puteţi să vă închipuiţi cât Se bucură El când ţinem post. Moartea a intrat în om pentru că a nesocotit postul şi este scoasă din el prin post. Astfel s-a întâmplat şi cu ninivitenii.

Şi a fost cuvântul Domnului către Iona, fiul lui Amitai, zicând: „Scoală-te şi du-te în cetatea cea mare a Ninivei şi propovăduieşte acolo, căci fărădelegile lor au ajuns până în fata Mea!” (Iona 1, 1-2). După mai multe peripeţii (Iona 1, 3-2, 11), Iona s-a dus la niniviteni şi le-a spus că cetatea lor urma să fie distrusă: „Patruzeci de zile mai sunt, şi Ninive va fi distrusă!” (Iona 3, 4). Când au auzit aceste cuvinte, oamenii din Ninive nu s-au arătat dispreţuitori şi indiferenţi. Cu toţii – bărbaţi, femei, stăpâni, robi, copii şi bătrâni – au început să postească. Ba şi pe animale le-au pus să postească. Iată de ce am spus mai înainte că de mâncarea multă şi de băutură ar trebui să ne temem, nu de post: mâncarea şi băutura au fost aproape să distrugă cetatea, pe când postul a izbăvit-o.

Proorocul Daniel a fost aruncat în groapa leilor, dar pentru că postise, a ieşit nevătămat, ca şi cum ar fi fost aruncat între oi (Dan. 6, 16-23). Dar şi cei trei tineri, care au postit la rândul lor, au fost aruncaţi în foc şi au ieşit de acolo cu trupurile luminoase şi neatinse de flăcări (Dan. 3, 19-27). Dacă focul a fost adevărat, atunci cum de nu i-a ars pe aceşti oameni? Dacă trupurile lor erau adevărate, cum de nu au fost vătămate? Cum? Întreabă postul să-ţi spună. El o să te lămurească în legătură cu această taină, pentru că taină este, cu adevărat, ca trupurile să fie date fiarelor sălbatice sau focului şi să nu păţească nimic. Vezi ce luptă peste fire şi apoi ce biruinţă peste fire? Adu-ţi aminte mereu de puterea postului şi primeşte-l cu sufletul deschis, pentru că este nebunie curată să ne îndepărtăm de el, atunci când şi de colţii leilor fereşte, şi de foc scapă, şi pe diavoli îi îndepărtează, potolind văpaia patimilor, liniştindu-ne gândul şi aducându-ne alte şi alte binefaceri.

„Mi-e frică de post pentru că strică şi slăbeşte trupul”, poate că spui tu. Dar să ştii că pe cât se strică materia omului, pe atât se înnoieşte sufletul său (vezi 2 Cor. 4, 16).

Pe de altă parte, dacă vrei să cercetezi bine lucrurile, vei vedea că postul are grijă de sănătatea trupului. Iar dacă nu crezi cuvintele mele, întreabă-i pe doctori, să-ţi zică ei mai bine. Aceştia spun că sănătatea este menţinută prin cumpătare la mâncare, pe când lăcomia duce la tot felul de boli, care distrug trupul.

Aşadar, să nu ne temem să postim, căci postul ne scoate din multe rele. Mai văd oameni care înainte şi după post se îmbuibă cu hrană şi cu băutură, pierzând astfel folosul postului. Este ca şi cum trupul nostru abia şi-ar reveni dintr-o boală şi când ar da să se ridice din pat, cineva l-ar lovi tare cu piciorul şi l-ar îmbolnăvi şi mai tare. Ceva asemănător se întâmplă şi cu sufletul nostru atunci când înainte şi după post nu suntem cumpătaţi.

din “Problemele vietii” Editura Egumenita

IDOLUL NOROC

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

       Am vazut pe unele pomelnice pe care le aduceti, ca pomeniti pe dracul Noroc, zicand : " pentru norocul fetei, pentru norocul baiatului, pentru norocul familiei ". Ce mi-ai pus pe dracul pe pomelnic ? Voi stiti cine a fost noroc ? Cel mai mare demon, care a secerat milioane de suflete. Voi vedeti ca pana la venirea lui Iisus Hristos, China care se inchina la idoli, India si Japonia si Insula Java si atatea state care se inchina inca la diavoli, lui Brahma, lui Buda, lui Krishna, lui Zoroastru si la toti dracii ? Voi stiti ca pana la venirea Domnului, oamenii salbatici si nebuni pentru fiecare pacat aveau un zeu ?

Marte, zeul razboiului. Cand aduceau statuia lui, indata trebuia sa faca razboi sa omoare cat mai multi oameni, ca asa-i placea.

Venera, zeita discordiei. Cand ii aducea statuia, trebuia ca toti sa se sfadeasca si sa se bata, ca asa-i placea zeitei discordiei.

Nemfis, zeita frumusetii. De-acolo ne-au ramas cerceii si podoabele femeiesti. Cand o aducea, ii punea cercei de aur, ii punea in nas verigi de aur, ii punea margele de aur, si toti trebuiau sa fie pudrati, cu zorzoane si cu inele si cu cercei si sa joace in fata ei. Ca asa-i placea zeitei Nemfis.

Apoi Afrodita, zeita desfraului. Ii aducea statuia ei si o trageau intr-o padure deasa si acolo barbatii cu femeile faceau cele mai mari urgii inaintea ei, ca asa ii placea ei, desfraul si urgiile. Era Neptun, zeul apelor, Uranus, zeul pamantului.

Era si Moloh, zeul fericirii, la romani, la sumerieni si la cartaginezi. Cum era acest zeu Moloh sau noroc, cum ii zicem astazi ? Ii purta statuia intr-o caruta cu doua roti, facuta din arama sau din argint. In spatele zeului Noroc avea un cuptor de arama si in fata lui o tigaie de arama; si-i dadea foc lui Noroc pe la spate, pana se inrosea si tigaia si el. Popii lui purtau in maini niste securi mari, ascutite.

Ce jertfa primea Noroc ? Numai copii sugari de la mamele lor. Veneau in satul tau, de unde esti tu. Trageau caruta lui Noroc cu tigaia rosie, infierbantata si strigau, batand din palme : " Cine vrea sa aiba noroc, sa aduca jertfa lui Noroc ! Cine vrea sa aiba noroc, sa aduca jertfa lui Noroc !..." Auzi nebunele de femei, ziceau una alteia : " Cumatra iti dai copilul ? " " Il dau, ca sa am noroc ! "

Lua muierea copilul de la tata, il dadea in mana slujitorului idolesc, il taia bucati si il punea in tigaia lui Noroc sa se friga. Pana la 40-50 de copii punea odata in tigaia aceea. Mirosea in urma lui numai a friptura de copii proaspeti.

Asa a secerat dracul Noroc milioane de copii. S-au dus mamele lor in fundul iadului ! Acolo stau in vecii vecilor ca au dat jertfa lui Noroc.

Voi nu vedeti ce zice Isaia ? " Vai de cei ce fac masa dracilor si aduc jertfa lui Noroc ". Si voi, crestinilor, scrieti noroc pe pomelnic. Vai de mine ! Mare nebunie, mare ratacire ! N-ai pe Dumnezeu ? Pui pe dracul Noroc ?

Numai ce auzi pe betivi la crasma zicand : ,, Hai noroc, cumatre !" Uneori vezi crestini pe drum ca se saluta : " Hai noroc, vecine !". Daca l-ai intreba cine-i Noroc, nu stie, dar stie sa-l pomeneasca.

Mai chemi pe dracul Noroc, dupa atatea mii de ani ? Te inchini la satana ? Zi : " Buna ziua, cumatre ! Buna ziua, vecine ! Buna seara, matusa !" Cand zici, buna ziua, arati ca Dumnezeu e bun.

Va rog sa nu-l mai puneti pe pomelnicele voastre si nici sa nu-l mai pomeniti pe idolul " Noroc "!

Parintele Cleopa

PĂCATUL BLESTEMULUI ÎN CASĂ

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

Există un obicei foarte rău la unii părinti de a-si blestema copiii atunci când îi supără. Tot timpul le-am recomandat părintilor ca atunci când copiii nu sunt cuminti, să-i bată, însă niciodatâ să nu-i blesteme. Deoarece blestemul, înjurătura, când sunt făcute de părinte asupra copilului pe care l-a născut, au urmări negative asupra lui. Copilul care a fost blestemat de tatăl sau mama lui si părintii respectivi nu s-au spovedit de acest păcat, de...ci nu au primit dezlegare de el, foarte usor este atins de blestem. Din această cauză pot veni boli, necazuri, suferinte, esecuri în viată peste copiii respectivi. Blestemele sunt foarte rele în casă, atât când sunt rostite de părinti asupra copiilor, cât si invers, de copii asupra părintilor. Multi copii nu se căsătoresc sau celor care se căsătoresc nu le merge bine în căsnicie din cauza blestemelor părintilor. Remediul cel mai eficient împotriva acestor blesteme transmisibile este Taina Sfintei Spovedanii facută atât de părinti, cât si de copii; după aceea un rol foarte important îl are citirea rugăciunii celei mari de dezlegare asupra întregii familii. Adică să meargă împreună, părintii cu copiii, la preot pentru a le citi acea rugăciune de dezlegare. Foarte grav este când părintii mor fară să le fi citit în viată rugăciunea respectivă. Acele înjurături si blesteme asupra copiilor lor, dacă nu sunt dezlegate de către preot, când sunt în viată părintii, pot produce foarte mari necazuri asupra copiilor. Dincolo de mormânt nu mai poate face nimeni acea dezlegare. Să ne ferim a rosti orice cuvânt rău asupra copiilor nostri pentru a nu se repercuta asupra lor si a nu le produce mari necazuri în viată. De asemenea, copiii niciodată să nu-si blesteme sau să-si înjure părintii care i-au născut. Nu mai vorbesc de acei copii care ajung chiar să-si lovească părintii, pe cei care i-au născut. Spun Sfintii Părinti că acelui copil care si-a lovit părintele, mâna respectivă nu-i mai putrezeste. Este ceva înfricosător! Pentru orice cuvânt iesit din gura noastră vom da răspuns în ziua Judecătii, înaintea lui Dumnezeu.

Despre Ortodoxie si Sfânta Liturghie

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

 Sfânta Liturghie este cea mai însemnată dintre sfintele slujbe, dar nu desprinsă de celelalte slujbe - şi în cazul acesta Sfânta Liturghie în Ortodoxie ocupă locul cel mai de căpetenie - şi de aceea am zis că eticheta Bisericii Ortodoxe este Sfânta Liturghie. Orice slujbă ortodoxă este o etichetă a Bisericii Ortodoxe dar mai presus de toate, cel mai bine reprezintă Ortodoxia Sfânta Liturghie.

            Comorile Ortodoxiei, comorile credinţei noastre sunt sfintele slujbe prin existenţa lor şi prin conţinutul lor. Sfânta Liturghie este un fel de rezumat al celorlalte sfinte slujbe în înţelesul că în Sfânta Liturghie se prezintă evenimentele de mântuire care ţin de viaţa ortodoxă, de viaţa Bisericii Ortodoxe. Tot ceea ce s-a făcut pentru noi, pentru mântuirea noastră, se înfăţişează pe scurt în cuprinsul Sfintei Liturghii, aşa că Sfânta Liturghie în cele din urmă este cea mai reprezentativă slujbă a Bisericii noastre, şi este cea mai reprezentativă slujbă, şi prin conţinut, şi prin rostul ei. Prin conţinut - prin ceea ce se spune, prin rostul ei - prin faptul că la Sfânta Liturghie se sfinţesc Cinstitele Daruri, şi prin scopul ei - ca cei credincioşi să se poată împărtăşi cu Sfintele Taine ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

    Noi considerăm Sfânta Liturghie ca împărăţia lui Dumnezeu pe pământ în înţelesul că la începutul ei se spun cuvintele: "Binecuvântată este împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor". Deci avem în vedere că în faţa noastră se desfăşoară împărăţia lui Dumnezeu, avem în vedere faptul că se face aici pe pământ lucru ceresc, în "cerul cel de pe pământ", avem în vedere faptul că la Sfânta Liturghie noi îi închipuim aici pe pământ pe cei din ceruri. Cuvintele: "Noi, care pe Heruvimi cu taină închipuim şi făcătoarei de viaţă Treimi întreit sfântă cântare aducem, toată grija cea lumească de la noi să o lepădăm. Ca pe Împăratul tuturor, să-L primim pe Cel în chip nevăzut înconjurat de cetele îngereşti. Aliluia, aliluia, aliluia", sunt cuvinte din care înţelegem că participând noi la Sfânta Liturghie nu mai suntem doar oameni obişnuiţi, oameni păcătoşi aşa cum ne ştim noi, ci suntem şi închipuitori ai fiinţelor cereşti care stau în apropierea lui Dumnezeu şi-I aduc mărire lui Dumnezeu, îi închipuim pe Heruvimi.

Şi, la Sfânta Liturghie, avem posibilitatea să spunem cuvinte îngereşti: "Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot, plin este cerul şi pământul de mărirea Ta". Sunt cuvinte din cer aduse pe pământ şi le spunem şi noi. Avem apoi posibilitatea să-I aducem mărire lui Dumnezeu răspunzând la ecfonisele de la Sfânta Liturghie în care Îl avem în vedere pe Dumnezeu ca Cel "Căruia I se cuvine toată mărirea, cinstea şi închinăciunea", ca pe Cel ce are "stăpânire, împărăţie, putere şi mărire", ca pe Cel ce este "bun şi iubitor de oameni", ca pe Cel ce este "milostiv şi iubitor de oameni", ca pe Cel ce este "Sfânt" şi "sfinţirea noastră" şi toate acestea ni le pune în faţă Sfânta Biserică în Sfânta Liturghie. Şi noi răspunzând la aceasta mărturisim că avem încredinţarea că trebuie să-I aducem mărire lui Dumnezeu şi Îi aducem mărire lui Dumnezeu după puterea noastră, fiecare dintre noi atâta cât putem noi să aducem. Din toată mărirea lui Dumnezeu Îi aducem atât cât putem noi să-I aducem şi gândul acesta că Dumnezeu e bun şi milostiv şi iubitor de oameni, că e sfânt, că e sfinţirea noastră trebuie să ne dea dorinţa ca să fim preamăritori de Dumnezeu întrucât Ortodoxia este cu preamărire adusă lui Dumnezeu.

   O viaţă ortodoxă trebuie să fie o viaţă care prelungeşte Sfânta Liturghie în viaţa socială, în viaţa de toate zilele, în înţelesul că la Sfânta Liturghie se spune: "Cu pace să ieşim" şi credincioşii răspund: "Întru numele Domnului", ceea ce înseamnă că şi după Liturghie trebuie să fie o Liturghie, adică o slujbă de preamărire a lui Dumnezeu şi o slujbă de transformare a naturii, de transformare a vieţii noastre, de transformare a simţirii noastre, de transformare a fiinţei noastre spre bine. Dacă trăim liturgic în viaţa socială, dacă ne silim să trăim liturgic, atunci şi Sfânta Liturghie o trăim la măsurile la care trebuie s-o trăim, iar dacă considerăm Liturghia desprinsă cumva de viaţa socială şi desprinsă de celelalte slujbe şi neglijăm slujbele Bisericii şi vrem să preţuim numai Sfânta Liturghie, nu suntem în Ortodoxie pentru că Ortodoxia impune o viaţă în care să se desfăşoare Sfânta Liturghie la măsurile la care poate fi desfăşurată în conştiinţa noastră.

Arhimandrit Teofil Părăianu-

Doamne, milă ai de noi!

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

Domnul,iubitor de lume,
Este și a fost mereu,
Câți din noi,însă pot spune,
Că-L iubesc pe Dumnezeu?

Și de-o spunem, nu o facem
Iar iubirea,nu-i cuvânt!
Sufletul,gresind ,îl tragem
Lâng-al său trup, în mormânt!

Când apare, vreun litigiu,
Noi, deținem,adevărul!
Și susținem... un capriciu:
Sunt ceilalți ce ne vor "răul "!

De-ai greșit sau nu,fă bine!
Și iertare,tu să ceri,
Adevărul,nu-i la tine!
Ce aștepți,tu să oferi!

Judecata noastră," dreaptă "
Are reguli,omenești!
Poate raiul îl așteaptă,
Pe acel ,ce-l osândeşti!

În ce vezi ,nu te încrede!
Pe nimeni nu judeca,
Domnul sus,pe toți ne vede
Și primim,răsplata Sa!

Dumnezeu,pe toți Îi cheamă,
Chiar de par ,tâlhari sau hoți!
Pentru-a noastre vom da seamă!
Doamne,iartă-ne pe toți!

Doamne!
Milă ai de-a Ta făptură,
Căci ne zbatem în nevoi!
Slabi suntem,peste măsură,
Ne "iubim" prea des cu ură,
Doamne,milă ai de noi!

Scrisă cu voia Domnului de Costel Ursu !

TE-AM CĂUTAT!

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

Te-am căutat și Te-am aflat, în apa sfântă,
În care, preotul din sat, m-a botezat.
Lângă cristelniță, acolo unde cântă
Toți îngerii, si-atunci eram ca ei, făr' de păcat.

Te-am căutat și Te-am găsit, la ceas de rugăciune
Dar aveam mintea-nlănțuită de păcat
De răul ce domnește azi în lume,
Din cauză că mulți,pe Tine,Te-am uitat!

Te-am căutat și Te-am găsit, în suferință
Când patimile multe,trupu-mi biciuiau
Dar Tu știai că n-adusesem rod de pocăință,
Și pe pământ, în chinuri,mai trebuia să stau!

Te-am căutat și Te-am găsit, în sfintele icoane
Stând în genunchi,păcatul greu,să-l plâng
Rugându-Te, să faci voia Ta, Doamne
La mine-n inimă, în suflet și în gând.

Te-am căutat și Te-am găsit la Sfânta Liturghie,
Când, din potirul Cinei Tale , am gustat
Cinstitul Trup și Sânge, ce spre veșnicie
La cina cea de taină,Tu , ni l-ai lăsat.

Te caut,dar Tu, zi de zi,ești lângă mine
Rămâi Iisuse-n casa sufletului meu.
Să pot slăvi în veci, Sfânta Treime,
Și toată viața mea, s-o dau lui Dumnezeu!

Scrisă de robul Tău Doamne, Costel Ursu(11 februarie 2016)

Rusaliile - Pogorarea Sfantului Duh

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

La zece zile dupa Inaltarea lui Hristos, respectiv la 50 de zile de la Invierea Sa, praznuim Rusaliile - Pogorarea Sfantului Duh, cunoscuta si sub denumirea de Cincizecime. Anul acesta praznuim Pogorarea Sfantului Duh pe 23 iunie. Ca vechime, Rusaliile coboara pana in veacul apostolic. In primele secole crestine, praznicul Cincizecimii era o dubla sarbatoare: a Pogorarii Duhului Sfant si a Inaltarii lui Hristos. In jurul anului 400, cele 2 sarbatori s-au despartit una de cealalta.

Daca prin lucrarea Duhului Sfant, Dumnezeu Fiul S-a pogorat din ceruri si S-a intrupat, tot prin Duhul Sfant ni se impartaseste viata dumnezeiasca si omeneasca a lui Hristos. Pogorarea Sfantului Duh este actul de trecere a lucrarii mantuitoare a lui Hristos, din umanitatea Sa in oameni. Astfel, Biserica se constituie prin aceasta extindere a vietii lui Hristos in noi.

Evenimentul Pogorarii Duhului Sfant este descris in cartea "Faptele Apostolilor" (F.A. 2,4). Aici se spune ca Duhul Sfant Se pogoara din cer ca un vuiet mare de vant si Se imparte deasupra capului fiecaruia din cei prezenti, in chip de limbi de foc.
Am preferat sa ilustrez articolul scris nu numai cu icoane ortodoxe de la noi,ci si cu icoane copte ,dragi mie,din Etiopia si Egipt,cu reprezentari celebre ale unor Duccio sau Giotto,El Greco.....
Am vrut sa scriu altfel.Am tot avut intrebari si le-am cautat,in ani,raspunsul.Am preferat sa scriu intrebarile si raspunsurile,face citirea mai dinamica.Am incercat sa prind toate aspectele legate de Rusalii,de reprezentariile Duhului Sfant,dar nu am vrut sa scriu despre traditii populare,cred ca acestea se gasesc peste tot pe net.

La Pogorarea Duhului au fost prezenti numai Apostolii?

Textul "Cand a sosit ziua Cincizecimii, erau toti impreuna in acelasi loc" (FA. 2, 1), a dat nastere la multe nedumeriri, pentru ca nu se precizeaza cine sunt acei "toti". Din dorinta de a aduce mai multa lumina in acest caz, versiunea romana a Noului Testament a introdus termenul de "Apostoli".

Insa, daca se omite cuvantul "Apostoli", poate rezulta ca in acea zi se gaseau laolalta nu numai cei doisprezece, ci toti cei o suta douazeci de frati care s-au aflat impreuna cu Apostolii alaturi de Iisus, incepand cu Botezul savarsit de Ioan si pana la Inaltare (F.A. 1, 22). Sfantul Ioan Gura de Aur, Teofilact si alti exegeti, afirma ca la Cincizecime au fost prezenti nu numai apostolii, ci si alti frati. De aici reiese ca Sfantul Duh s-a revarsat peste toti membrii Bisericii, si nu numai peste ierarhia reprezentata de apostoli. Exegeza ortodoxa, precum si cea romano-catolica, bazate pe Traditie, afirma ca la Cincizecime era de fata si Maica Domnului.

Faptul ca limbile apar "impartite", denota ca fiecare persoana se invredniceste in mod propriu de primirea Duhului. Acest Duh sfinteste pe fiecare om in parte si pe toti laolalta, adica sfinteste persoane in comuniune sau pentru comuniune.

Apariția Duhului Sfânt, ca o suflare de vânt

Prin puterea Duhului Sfânt, omul poate să se facă mădular viu al Bisericii, să biruiască toate puterile vrăjmaşului şi să se izbăvească de moarte.

Duhul Sfânt i-a botezat pe ucenici în ceasul în care S-a pogorât asupra lor. Iar întreaga casă unde se aflau aceştia în aşteptarea făgăduinţei Tatălui s-a umplut de Duh Sfânt şi s-a făcut cristelniţă duhovnicească (Sfântul Grigorie Palama). Prezenţa Duhului Sfânt în acea casă a fost însoţită de un vuiet. Sfântul Evanghelist Luca scrie: „Şi din cer. fără de veste, s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede, şi a umplut toată casa unde şedeau ei” (Fapte 2, 2).

Apariţia Duhului Sfânt, ca o suflare de vânt ce vine repede simbolizează faptul că Duhul Sfânt le biruieşte pe toate, calcă peste zidurile celui viclean şi zdrobeşte orice aşezare şi orice întăritură a vrăjmaşului. În acelaşi timp, El îi smereşte pe cei mândri, îi înalţă pe cei smeriţi cu inima, le leagă pe cele dezlegate prin viclenie, rupe legăturile păcatelor şi le slobozeşte pe cele robite (Sfântul Grigorie Palama).

Prin puterea Duhului Sfânt, omul poate să se facă mădular viu al Bisericii, să biruiască toate puterile vrăjmaşului şi să se izbăvească de moarte.

Dupa Pogorarea Sfantului Duh, Apostolii au primit puterea de a grai in limbi necunoscute de ei pana atunci. Au descoperit invatatura Mantuitorului si altor neamuri, in diferite limbi. Inceputul a avut loc chiar in aceasta zi, a Pogorarii Duhului Sfant, cand s-au facut intelesi de toti iudeii veniti la Ierusalim din tot Orientul. Pelerinii neputand sa-si explice cum de puteau predica in graiuri diferite, unul dintre ei ii acuza ca ar fi "plini de must", adica beti (F.A. 2, 13). Atunci Sfantul Petru a luat cuvantul pentru a-i apara pe Apostoli de o asemenea invinuire, dar si pentru a vorbi multimilor despre Hristos. El le-a descoperit ca se implinise profetia lui Ioil: "Iar in zilele din urma, zice Domnul, voi turna din Duhul Meu peste tot trupul" (F.A. 2, 17, Ioil 3, 1). In urma cuvantarii lui Petru, trei mii de persoane au primit botezul.

Se obisnuieste sa se vorbeasca de trimiterea Sfantului Duh in lume, ca despre un act prin care Duhul ar lua locul lucrarii lui Hristos. In acest caz, Biserica ar fi numai opera Sfantului Duh. In realitate insa, Duhul trebuie vazut intotdeauna ca Duhul lui Hristos, deci, nu trebuie vazut sau conceput ca despartit de Hristos.

Exista obieiul ca in ziua de Rusalii, sa se aduca in biserica frunze de nuc sau de tei, simbol al limbilor ca de foc, ca semne ale coborarii Sfantului Duh. Ele sunt binecuvantate si impartite credinciosilor.

Duhul Sfant in iconografie

In Biserica Ortodoxa nu exista o icoana a Sfantului Duh prin excelenta, dupa cum nu exista nicio icoana in care sa-L intalnim reprezentat numai pe Dumnezeu Tatal.

Astfel de icoane nu exista nu pentru ca Parintii Bisericii ar fi dus lipsa de imaginatie, ci deoarece acestia au ramas fideli adevarului de credinta revelat in Sfanta Traditie si in Sfanta Scriptura, potrivit caruia temeiul oricarei icoane il reprezinta Persoana intrupata a Fiului lui Dumnezeu, Iisus Hristos.

Deoarece Hristos este nedespartit de Celelalte doua Persoane ale Sfintei Treimi: Il cunoastem pe Tatal prin Fiul ("Cel ce Ma vede pe Mine Il vede pe Cel ce M-a trimis" - Ioan 12, 45; si "Cel ce M-a vazut pe Mine L-a vazut pe Tatal" - Ioan 14, 9) si pe Fiul prin Sfantul Duh: "Nimeni nu poate sa zica: Domn este Iisus - decat in Duhul Sfant"(I Cor. 12, 3).

Astfel, nu numai icoanele lui Hristos, ci chiar icoanele Maicii Domnului si cele ale sfintilor, devin in chip de taina icoane ale Sfintei Treimi, fiind cai prin care harul dumnezeiesc, ce izvoraste din "Treimea cea de o fiinta si nedespartita”, ni se impartaseste.

Intalnim in schimb insa, in unele icoane, reprezentate Persoanele Sfintei Treimi potrivit chipului in care Acestea S-au descoperit in istoria mantuirii.

In acest sens, intalnim in Sfanta Scriptura mai multe realitati simbolice ce fac trimitere la Duhul Sfant, cea de-a treia Persoana a Sfintei Treimi. Cele mai cunoscute sunt porumbelul, vantul, norul luminos, ingerul, untdelemnul si focul.

Unele dintre acestea fie prefigureaza aspecte ale lucrarii Sfantului Duh in Biserica, fie constituie manifestari concrete (descoperiri, revelatii) ale Duhului Sfant in iconomia mantuirii neamului omenesc.

Asa se face ca, in patru icoane intalnim Sfantul Duh reprezentat in urmatoarele patru forme: ca porumbel, in icoana Botezului Domnului; ca nor de forma geometrica, in icoana Schimbarii la Fata, ca limbi de foc, in icoana Cincizecimii, si ca inger in icoana Sfintei Treimi (Teofania de la Mamvri).

Duhul Sfant "ca un porumbel”

Reprezentarea Sfantului Duh ca porumbel in scena Botezului lui Hristos se intemeiaza pe relatarea acestui moment sfant in cele patru Evanghelii (Mt. 3;16; Mc. 1,10, Lc.3, 22 si In 1, 32).

In Evanghelia dupa Matei, capitolul 3, versetele 13-17, citim: "In acest timp a venit Iisus din Galileea, la Iordan, catre Ioan, ca sa se boteze de catre el. Ioan insa il oprea, zicand: "Eu am trebuinta sa fiu botezat de Tine, si Tu vii la mine ?" Si raspunzand, Iisus a zis catre el: "Lasa acum, ca asa se cuvine noua sa implinim toata dreptatea". Atunci L-a lasat. Iar botezandu-se Iisus, cand iesea din apa, indata cerurile s-au deschis si Duhul lui Dumnezeu s-a vazut pogorandu-se ca un porumbel si venind peste El. Si iata glas din ceruri zicand: "Acesta este Fiul Meu cel iubit intru Care am binevoit".

Duhul Sfant "in chip de nor luminos”

Reprezentarea Sfantului Duh ca nor se intemeiaza pe descrierea Schimbarii la Fata intalnita in Evangheliile dupa Matei (17, 5), Marcu (9, 7) si Luca (9, 34).

In Evanghelia dupa Luca, Schimbarea la Fata a Domnului este relatata astfel: "Iar dupa cuvintele acestea, ca la opt zile, luand cu Sine pe Petru si pe Ioan si pe Iacov, S-a suit pe munte, ca sa se roage. Si pe cand se ruga El, chipul fetei Sale s-a facut altul, si imbracamintea Lui alba, stralucind. Si iata, doi barbati vorbeau cu El, care erau Moise si Ilie, si care, aratandu-se intru slava, vorbeau despre sfarsitul Lui, pe care avea sa-l implineasca in Ierusalim. Iar Petru si cei ce erau cu el erau ingreuiati de somn; si desteptandu-se, au vazut slava Lui si pe cei doi barbati stand cu El. Si cand s-au despartit ei de El, Petru a zis catre Iisus: "Invatatorule, bine este ca noi sa fim aici si sa facem trei colibe: una Tie, una lui Moise, si una lui Ilie", nestiind ce spune. Si, pe cand vorbea el acestea, s-a facut un nor si i-a umbrit; si ei s-au spaimantat cand au intrat in nor. Si glas s-a facut din nor, zicand: "Acesta este Fiul Meu cel ales, de El sa ascultati!" Si cand a trecut glasul, S-a aflat Iisus singur. Si ei au tacut si nimanui n-au spus nimic in zilele acelea din cele ce vazusera" (Lc. 9, 28-36).

Sfantul Grigorie Palama ne spune ca pe Tabor manifestarea dumnezeirii lui Hristos este in acelasi timp si o teofanie a Treimii: Tatal, prin glasul Sau, da marturie pentru Fiul Sau Prea iubit, Duhul Sfant stralucind cu El in norul luminos arata ca Fiul poseda impreuna cu Tatal lumina care le este comuna ca tot ceea ce apartine bogatiei Lor.

Norul nu este reprezentat realist, pentru ca nu a fost un fenomen natural, nu a fost un nor fizic. Este descris ca figura geometrica de culoare trandafirie, cu un numar variat de unghiuri: patru, sase sau opt. Modul geometric de a-L reprezenta serveste pentru a scoate in evindenta faptul ca ceea ce au contempat Sfintii Apostoli pe Muntele Tabor nu a fost un nor material, ci un fenomen de natura spirituala.

Duhul Sfant "in chip de limbi de foc”

Faptele Apostolilor vorbesc despre implinirea fagaduintei trimiterii Duhului in ziua Cincizecimii, iar icoana ne infatiseaza acest eveniment: "Si cand a sosit ziua Cincizecimii, erau toti impreuna in acelasi loc. Si din cer, fara de veste, s-a facut un vuiet, ca de suflare de vant ce vine repede, si a umplut toata casa unde sedeau ei. Si li s-au aratat, impartite, limbi ca de foc si au sezut pe fiecare dintre ei. Si s-au umplut toti de Duhul Sfant si au inceput sa vorbeasca in alte limbi, precum le dadea lor Duhul a grai" (F.A. 2, 1-4).

In icoana Cincizecimii lumea divina, transcendentul, sunt reprezentate simplu, printr-un arc in partea de sus a icoanei, pentru a simboliza izvorul de unde pornesc limbile de foc, energiile treimice concentrate in Duhul Sfant.

Limbile de foc, focul Duhului, ne calauzeste catre caldura tainei treimice si salasluirea Sa intru noi. Acest foc, numit si Mangaietorul, este singurul care deschide spre plinatatea tainei lui Dumnezeu.

Unde mai sunt limbile de foc?

Astazi, 50 de zile dupa inviere, s-a intregit Revelatia.

Astazi s-a predicat de oameni, prima data pe pamant, despre Sfanta Treime.

Duhul Sfant, a treia Fata a lui Dumnezeu, a venit din Cer: "fara veste, ca o suflare de vifor, si a umplut toata casa unde sedeau ucenicii. Si li s-a aratat, despartindu-se niste limbi, ca de foc, si s-a lasat cate una pe fiecare din ei. Atunci s-au.umplut toti de Duhul Sfant" (Faptele Apostolilor 2,2-4). Iar in casa erau Sfintii Apostoli si Maica Domnului: prima societate in Duhul Sfant.

Deci astazi este ziua intemeierii Bisericii.

Societatea care traieste in Duhul Sfant, sau societatea Duhului Sfant cu oamenii.

Astazi Duhul Sfant unifica neamurile. Biserica are in lume rolul unificarii neamurilor.

Prima Biserica a intemeiat-o Duhul Sfant in Ierusalim si aceasta si-a luat numaidecat misiunea in lucru. Toate neamurile care se intamplasera de fata in Ierusalim, astazi aud cuvantul lui Dumnezeu in limba lor "cat se mirau toti si se minunau".

De ce se mirau si se minunau ? Iata cateva antecedente.

La inceput a fost o singura limba intre oameni si se intelegeau toti. Aceasta a fost pana la turnul lui Babel. Zidirea din Babilon voia sa fie o legitima aparare a oamenilor impotriva lui Dumnezeu, care, pentru faradelegi, ii prapadise cu potopul.

Aceasta "aparare" a fost pedepsita cu inmultirea si neintelegerea limbilor. Pana in ziua de astazi se aude ecoul acestei pedepse. Orice neintelegere, invrajbire si confuzie se cheama "babilonie" si "marele Babilon", si da a se intelege ca din el lipseste Dumnezeu, sau a fost izgonit.

Astazi, in ziua Cincizecimii, pedeapsa din Babilon inceteaza.

Toate neamurile pamantului, adunate in Ierusalim - Scriptura pomeneste 16 - astazi se unifica intru o intelegere de Dumnezeu, prin puterea si lucrarea Sfantului Duh, data Sfintilor Apostoli, data primei Biserici.

Astazi toate neamurile aud, in limba lor, despre singurul lucru care mai poate uni laolalta: despre existenta unei "Societati" desavarsite, a Sfintei Treimi.

Deci marea societate a neamurilor e indemnata sa fie reflexul pamantesc al acestei "Societati" ceresti, singura solutie a iesirii neamurilor din babilonie.

Dar ziua Pogorarii Duhului Sfant mai insemneaza si iesirea omului din omenesc si frica, in dumnezeiesc si senin dumnezeiesc. Apostolii, desi vazusera, ba chiar si ei facusera lucruri mai presus de fire, ei, care s-au incredintat de marea realitate a invierii din morti, inca mai plateau tribut: tremurau din toate fibrele neputintei omenesti.

Duhul Sfant, prin pogorarea Sa, a sters frica din fire.

Putere de sus si limba de foc s-a dat omului.

De acum nu mai graiau din ale lor, ci din Duhul Sfant. Asa e firesc: Dumnezeu sa graiasca omului despre Sine, din om.

Dar atunci omul ia foc si lumina dumnezeiasca.

Divina prezenta stramuta omul in fericirea dupa care de altfel umbla - a supremei certitudini. Atunci nu mai e putere pe lume, de care sa se teama, desi el nu e o primejdie pentru nimeni.

Numai asa se explica minunea ca 12 oameni simpli, dar convinsi de evidenta divina, au biruit imperiul roman, starnind in el o revolutie fara arme, cum nu s-a mai vazut alta. Au cutreierat pana la marginile pamantului, infruntand toate primejdiile vremii si locurilor, castigand credinciosi lui Dumnezeu, nu numai prin viata si cuvantul lor, ci pana si cu moartea lor, ultimul gest, si cel mai puternic, de biruinta a spiritului asupra materialitatii lumii acesteia.

Iata ce destin are un om imbracat in Duhul Sfant: ce poate o limba de foc a divinei prezente.

- Unde mai sunt astazi limbile de foc?
- Aceasta nu e o intrebare, ci o propunere, pentru Pogorarea Duhului Sfant ...

Duhul Sfant "in chip de inger”

Reprezentarea Sfantului Duh in chip de inger o intalnim in icoana Sfanta Treime sau Ospitalitatea lui Avraam.

Reprezentarea Sfintei Treimi in aceasta scena infatiseaza trei ingeri aflati langa cortul lui Avraam si langa Stejarul Mamvri, primiti fiind de Avraam si sotia sa, Sara. Tinerii sunt infatisati cu aureole, asezati la masa.

Legat de Teofania de la Mamvri, Parintii Bisericii ne invata ca cei trei ingeri nu erau, in mod cert, asemanari ale lui Dumnezeu, intrucat aceste Ipostasuri divine nu sunt ingeri. Ingerii au aparut ca simboluri ale Acestora, ca "tipuri”, pentru a arata ca unul si singurul Dumnezeu este Treime.

In incheiere amintesc faptul ca nicio astfel de reprezentare iconografica a Sfantului Duh nu trebuie sa lase impresia celor ce privesc ca Acesta este infatisat in natura Sa reala - si nu ca manifestare simbolica - fapt subliniat de altfel prin expresiile "ca un porumbel”, "in chip de limbi de foc” etc.

Prin urmare, este gresit ca Duhul Sfant sa fie reprezentat izolat sub forma unui porumbel ( dupa cum apare in unele icoane ale Bunei Vestiri), nor luminos, limbi de foc sau inger, intr-o alta compozitie, in afara celor mentionate anterior.

De ce s-a arătat Duhul Sfânt în chip de limbi ca de foc?

Limbile sub forma cărora S-a arătat Duhul Sfânt erau ca de foc, lucru care are o mare însemnătate.

În primul rând, Duhul Sfânt Şi-a făcut apariţia sub forma limbilor pentru a arăta că are aceeaşi fiinţă cu Dumnezeu Cuvântul, fiindcă nimic nu este mai legat de cuvânt decât limba. Astfel, s-a vădit că Duhul Sfânt nu are o lucrare diferită de cea a lui Dumnezeu Cuvântul, în acelaşi timp, Duhul Sfânt a apărut în chip simţit, sub forma limbilor, pentru ca să arate că învăţătorul adevărului are nevoie de limbă cu har.

Limbile sub forma cărora S-a arătat Duhul Sfânt erau de foc, lucru care are o mare însemnătate. Focul vădeşte faptul că Duhul Sfânt este de aceeaşi fiinţă cu Tatăl şi cu Fiul, deoarece Dumnezeu este foc mistuitor. Aşadar, Duhul Sfânt are aceeaşi fire şi aceeaşi lucrare cu Tatăl şi cu Fiul. În plus, limbile de foc arată chipul îndoit al felului în care lucrează propovăduirea Apostolilor, pentru că focul luminează, dar şi arde, în acelaşi fel în care învăţătura transmisă prin Hristos îi luminează pe cei care se supun şi îi blesteamă pe cei care nu cred. Desigur, focul în chipul căruia Şi-a făcut apariţia Duhul Sfânt nu era un foc zidit, ci unul nezidit. De aceea, Sfântul Evanghelist nu a spus limbi de foc, ci limbi ca de foc. ( am subliniat si mai sus acest aspect ) .

De ce pogorârea Duhului Sfânt are loc duminica?

Crearea lumii s-a făcut de către Tatăl împreună cu Fiul şi cu Duhul Sfânt, reînnoirea s-a făcut de către Fiul, prin bunăvoirea Tatălui şi prin participarea Sfântului Duh, iar desăvârşirea zidirii s-a făcut de către Duhul Sfânt, Care purcede din Tatăl şi este trimis prin Fiul.

Pogorârea Sfântului Duh s-a făcut în zi de duminică. Din acest fapt înţelegem importanţa duminicii, pentru că cele mai mari evenimente împărăteşti au avut loc în această zi. După cum spune Sfântul Nicodim Aghioritul, în prima zi, adică duminica, a început zidirea lumii, pentru că atunci a fost creată lumina. De asemenea, în zi de duminică a început reînnoirea creaţiei, prin învierea lui Hristos, şi tot în zi de duminică s-a desăvârşit reînnoirea creaţiei prin pogorârea Duhului Sfânt. Crearea lumii s-a făcut de către Tatăl împreună cu Fiul şi cu Duhul Sfânt, reînnoirea s-a făcut de către Fiul, prin bunăvoirea Tatălui şi prin participarea Sfântului Duh, iar desăvârşirea zidirii s-a făcut de către Duhul Sfânt, Care purcede din Tatăl şi este trimis prin Fiul.

Un album elaborat al aceste teme il gasiti accesand link-ul :
http://ro.netlog.com/piosmarian/photo/setid=416...-