Ziua şi noaptea

Povestea vorbeşte despre: necesitatea cunoaşterii omului,
disponibilitate şi iubire de aproape,
puterea iubirii, fraternitate şi iubire,
compasiune.

Un bătrân înţelept şi-a întrebat ucenicii.
–Cum ştiţi că s-a terminat noaptea şi începe ziua?
–Vă spun eu! s-a repezit un ucenic. Când de la distanţă poţi deosebi câinele de oaie!
–Nuuu! a răspuns bătrânul.
–Ar putea fi începutul zilei, a spus altul, când văzând de departe un arbore, poţi spune dacă este piersic ori smochin.
–Nici! a insistat înţeleptul.
–Atunci cum putem şti? au strigat ucenicii.
–Când privind în faţă un om, vom vedea în el un frate! Altfel orice oră a zilei ar fi, tot noapte este!

Spunem povestea: persoanelor aspre sau închise,
morocănoşilor, melencolicilor, cinicilor,
omului grăbit să judece oameni,
adolescentului critic,
celui ce nu găseşte drumul spre inima celorlaţi.

 

Din dragoste

Povestea spune că: muncind uităm să trăim şi să iubim, adesea nu vedem pădurea de copaci, marcaţi de responsabilităţi uităm să mângâiem, strădania fără încredere în succes e sortită eşecului.

Trăia odată un credincios vestit pentru viaţa lui austeră. Într-o zi aflându-se în faţa altarului l-a chemat pe Dumnezeu zicându-i:

- Doamne, aş fi în stare să fac orice, absolut orice, din dragoste pentru tine. Supune-mă, la orice încercare şi vei vedea că spun adevărul.
- Ia un vas, i-a spus un glas îngeresc, umple-l ras cu ulei, pune-l pe cap, străbate piaţa şi apoi oraşul, stradă cu stradă şi întoarce-te, dar bagă de seamă, să nu iroseşti nici un strop de ulei.

Omul a umplut vasul, l-a aşezat pe cap şi a pornit cu braţele întinse în echilibru, rostind la tot pasul: „nici un strop să nu se irosească!". Era zi de târg şi bărbatul a străbătut întreg oraşul, stradă cu stradă, fără să piardă nici un strop de ulei. Mulţumit s-a întors şi a aşezat vasul la biserică.

A luat icoanele drept martore a izbânzi sale, dar tăcere. Şi în zilele următoare icoanele au rămas mute. Cuprins de disperare omul, cu capul pe genunchi plângea amar şi repeta printre suspine: „şi totuşi nici un strop nu s-a irosit".

Atunci s-a auzit un glas iarăşi:

–La ce-mi trebuie mie uleiul tău, nătărăule? Ce fac eu, Dumnezeu, cu un vas cu ulei? De câte ori, în timp ce purtai vasul pe cap, de câte ori, netotule, te-ai gândit la mine?

... Aşa era, se gândise numai la ulei ...

–Mai bine ai fi răsturnat vasul şi te-ai fi gândit la mine cu iubire. Lasă de-o parte încercările, care te fac vestit şi iubeşte-l pe Dumnezeul tău, măcar un pic.

(după Lanza Del Vasta)

Spunem povestea: părintelui aspru care uită să mângâie,
colaboratorului, şefului, dascălului care uită să laude,
celui care uită că există Dumnezeu,
omlui copleşit de muncă, ce uită să trăiască, să se bucure.
aceluia ce nu caută perfecţiunea interioară.