1. Despre Demonia albă
- din apoftegmele
Sfântului Nicolae al Ohridei
despre Europa şi rudele acesteia[1] -
a. Cuvinte care ne lovesc…
„Dacă istoria ultimelor trei veacuri - al XVIII-lea, al XIX-lea şi al XX-lea - ar putea fi numită cu un singur nume care să i se potrivească desăvârşit, atunci nu ar fi un alt nume mai bun decât cel de «protocolul judecăţii dintre Europa şi Hristos»: fiindcă în ultimele trei sute de ani nu s-a întâmplat nimic în Europa care să nu aibă atingere cu Hristos-Dumnezeu. În judecata aceasta între Hristos şi Europa, în realitate, se întâmplau următoarele:
Hristos spune Europei că este botezată întru numele Lui şi că trebuie să rămână credincioasă Lui şi Evangheliei Lui. La aceasta, Europa învinuită răspunde:
- Toate religiile sunt egale. Ne-au spus-o enciclopediştii francezi. Şi nimeni nu poate fi silit să creadă un lucru sau altul.
Europa îngăduie toate religiile ca superstiţii populare, de dragul intereselor sale imperialiste, dar ea însăşi nu urmează nicio religie. Când îşi va împlini scopurile sale politice, atunci îşi va încheia repede socotelile cu aceste credinţe deşarte populare.
Hristos întreabă cu durere:
- Cum puteţi voi, oamenii, să trăiţi numai cu interesele voastre imperialiste, materialiste, adică numai cu pofta animalică pentru hrană trupească? Eu am vrut să vă fac dumnezei şi fii ai lui Dumnezeu, iar voi fugiţi şi urmăriţi să vă faceţi deopotrivă cu animalele de sub jug.
La aceasta, Europa răspunde:
- Eşti depăşit. În locul Evangheliei Tale, noi am descoperit zoologia şi biologia. Acum cunoaştem că nu suntem urmaşii Tăi şi ai Tatălui Tău ceresc, ci ai urangutanului şi gorilei, ai maimuţei. Noi acum ne desăvârşim ca să ajungem dumnezei, fiindcă nu recunoaştem alţi dumnezei afară de noi înşine.
Hristos grăieşte:
- Voi sunteţi mai tari de cerbice decât vechii iudei. Eu v-am ridicat din întunericul barbariei la lumina cerească şi voi mergeţi din nou înapoi în întuneric, ca orbul în noroi. Eu Mi-am vărsat sângele pentru voi. Eu v-am arătat dragostea Mea, atunci când toţi Îngerii îşi întorceau capetele, neputând suferi putoarea iadului vostru. Atunci, deci, când eraţi întuneric şi împuţiciune, am fost singurul care am stat să vă curăţesc şi să vă luminez. Să nu fiţi, deci, acum necredincioşi, căci vă veţi întoarce din nou în întunericul acela nesuferit şi în împuţiciune.
Europa, zâmbind subţire, strigă:
- Fugi de la noi. Nu te recunoaştem. Noi urmăm filosofia elină şi civilizaţia romană. Vrem libertate. Noi avem Universităţi. Ştiinţa este steaua noastră călăuzitoare. Emblema noastră este: libertate, fraternitate, egalitate. Raţiunea noastră este dumnezeul dumnezeilor. Tu eşti un asiatic. Noi te tăgăduim. Eşti numai un basm vechi al bunicilor noştri.
La care, Hristos, cu lacrimi în ochi:
- Iată, Eu plec, dar voi veţi vedea. Aţi lăsat calea lui Dumnezeu şi aţi plecat pe calea lui Satan. Binecuvântarea şi fericirea s-au luat de la voi. În mâna Mea se află viaţa voastră şi moartea voastră, fiindcă M-am dat pe Mine Însumi la răstignire pentru voi. Cu toate astea, nu Eu vă voi pedepsi, ci păcatele voastre şi căderea voastră de la Mine, Mântuitorul vostru. Eu am arătat dragostea Părintelui Meu către toţi oamenii şi am vrut să vă mântuiesc pe toţi prin dragoste.
La care Europa:
- Care dragoste? Ură sănătoasă şi bărbătească împotriva tuturor celor ce nu sunt de acord cu noi, acesta e programul nostru. Dragostea Ta este numai un basm. În locul basmului acestuia, noi am ridicat steagul naţionalismului, şi internaţionalismului, şi etatismului, şi progresismului, şi evoluţionismului, şi scientismului, şi culturismului. În aceasta se găseşte mântuirea noastră: iar Tu pleacă de la noi.
Fraţii mei, în vremurile noastre, această discuţie în contradictoriu a luat sfârşit. Hristos a plecat din Europa, precum odinioară din ţinutul Gadarenilor la poftirea acelora: dar îndată ce a plecat a venit război, urgie, spaimă, ruină, distrugere. S-a întors în Europa barbaria dinainte de creştinism: a avarilor, a hunilor, a longobarzilor, a africanilor, numai că de o sută de ori mai înfricoşătoare. Hristos Şi-a luat crucea şi binecuvântarea Sa şi a plecat. A rămas în urmă întuneric şi putoare. Iar voi hotărâţi-vă acum cu cine vreţi să fiţi: cu întunecata şi puturoasa Europă, sau cu Hristos?“
Dacă aceste cuvinte ar fi fost rostite de către un teolog contemporan, fie el mirean sau cleric, asupra sa s-ar fi năpustit o ceată de sociologi, de psihologi, de filosofi, de observatori politici şi de alţi înţelepţi ai acestei lumi şi l-ar fi pus la zidul infamiei:
„Cine este acest duşman al nostru? Cine este acest ticălos, acest fundamentalist, acest nebun? Şi în numele cui îşi permite să judece Europa, această mare patrie, acest continent plin de valori?”
Răspunsul este simplu: Cel care a rostit aceste cuvinte nu este nici un ticălos şi nici un nebun. Dimpotrivă, este un înţelept. Celor care judecă înţelepciunea după numărul diplomelor le vom spune că acest înţelept a făcut studii de doctorat la Berna şi la Oxford. Iar celor care ştiu că adevărata înţelepciune este dar de la Dumnezeu, şi nu vine decât printr-o viaţă de nevoinţă, le vom spune că acest teolog este sfânt. Şi încă unul dintre cei mai mari sfinţi pe care Sfânta Biserică Ortodoxă i-a născut în veacul al XX-lea: Vlădica Nicolae Velimirovici.
Pe acesta, marele făcător de minuni, Sfântul Ioan Maximovici, arhiereul nebun pentru Hristos, l-a numit „Gură de Aur al zilelor noastre”, asemuindu-l marelui Ioan Hrisostom. De ce oare acest „Gură de Aur” a rostit cuvinte atât de dure faţă de Europa?
Nu vom răspunde acum acestei întrebări. Vom încerca mai întâi să ne oprim puţin asupra întrebării puse de Sfântul Nicolae Velimirovici: „Cu cine vreţi să fiţi: cu întunecata şi puturoasa Europă, sau cu Hristos?“
O primă observaţie: multe dintre cele spuse de el despre apostazia Europei se potrivesc şi Americii. De fapt se potrivesc lumii întregi. Nu numai Europa este astăzi urâtoare de Hristos, ci întreaga lume. Nu numai Europa Îl răstigneşte pe Hristos, ci întreaga lume. Nu numai Europa se judecă cu Hristos, ci întreaga lume.
Dacă Sfântul Nicolae ar fi trăit astăzi, cuvântul său tunător ar fi răsunat împotriva fiecăruia dintre idolii lumii moderne. Dar cei care ascultă judecata pe care sfântul o face Europei ar putea să îşi dea seama cum ar judeca el şi lumea de astăzi.
„Dar cum îşi permite să ne judece? Cine este el, ca să ne judece? În ce calitate ne judecă?”
Este foarte important răspunsul la această întrebare. Lumea de astăzi îşi are criticii ei, nişte măscărici care descreţesc frunţile oamenilor în momentele mai degajate ale emisiunilor de ştiri. Aceşti critici şi-au făcut o meserie din a critica, un mod de a câştiga un ban. Ei critică lumea fiind ai lumii. Critica lor, chiar şi când este foarte dură, nu loveşte direct decât într-un număr foarte mic de oameni politici, de oameni de afaceri, de prostituate, de hoţi, de personaje în care marea majoritate a spectatorilor nu se poate regăsi. Cel mult, îi poate bârfi, satisfăcându-şi plăcerea de a arunca cu pietre prin intermediul cuvintelor…
Sfântul Nicolae al Ohridei nu a făcut aşa. El s-a răstignit pentru Hristos şi pentru aproapele prin rugăciune şi nevoinţă. Mai mult încă. El s-a răstignit pe sine, pătimind pentru Hristos în lagăr. În lagărul de la Dachau, unde a fost închis de nazişti împreună cu patriarhul sârb Gavriil. Acolo a scris aceste rânduri dureroase despre judecata dintre Hristos şi Europa. Închis pentru credinţa sa, el nu a privit Europa prin lentilele prăfuite ale unui critic dornic de faimă (să nu uităm: până şi proscrişii îşi au gloria lor pământească…). El a privit Europa de pe cruce. Stând pe cruce. Crucea sa nu era de lemn, piroanele sale nu erau de fier. Crucea şi piroanele sale nu puteau fi văzute de alţii. Dar nu erau mai puţin reale. Sufletul său era răstignit pe crucea mărturisirii Ortodoxiei. Această răstignire neîncetată l-a făcut părtaş cetelor sfinţilor.
Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine…, a spus oarecând Sfântul Apostol Pavel. Şi Sfântul Nicolae ar fi putut spune la fel: „Nu eu judec Europa, ci Hristos, Care trăieşte în mine… Nu eu judec lumea de astăzi, ci Hristos, Care trăieşte în mine.”
Aceasta este singura judecată de care lumea de astăzi se fereşte, pentru că este singura judecată obiectivă. Numai Dumnezeu este Judecătorul lumii. Iar sfinţii Săi nu fac altceva decât să facă cunoscută măsura după care lumea este judecată.
Dacă am cerceta părerile despre secolul XX, am vedea că unii îl laudă ca un secol de mari realizări ştiinţifice. Alţii, ca un mare pas spre împăcarea religiilor şi popoarelor. Să vedem ce spune despre el Sfântul Nicolae:
„Ah, fraţii mei! Veacul al XVIII-lea este tatăl veacului al XIX-lea, iar veacul al XIX-lea este tatăl veacului al XX-lea. Tatăl a făcut datorii mari. Fiul nu a plătit datoriile tatălui său, ci s-a îndatorat şi mai mult, iar datoria a căzut asupra nepotului. Tatăl s-a molipsit de o boală grea, iar fiul n-a vindecat boala cea ruşinoasă a părintelui său, care era asupra sa, ci a înrăutăţit-o, şi ea l-a molipsit şi pe nepot, de trei ori mai tare. Nepotul este veacul al XX-lea, în care trăim.
Veacul al XVIII-lea a însemnat răzvrătirea împotriva Bisericii şi a clerului pontifului roman. Veacul al XIX-lea a însemnat răzvrătirea împotriva lui Dumnezeu. Veacul al XX-lea înseamnă pactul cu diavolul. Datoriile s-au mărit şi boala s-a înrăutăţit; iar Domnul a spus că judecă păcatele părinţilor până în a treia şi a patra spiţă. Nu vedeţi că Dumnezeu judecă pe nepoţi pentru păcatele bunicilor europeni? Nu vedeţi biciul asupra nepoţilor, din pricina datoriilor neplătite ale bunicilor?
Împăratul antihrist întruchipează începutul veacului al XIX-lea. Papa antihrist închipuie mijlocul veacului al XIX-lea. Filosoful european antihrist (ieşit din casa de nebuni) închipuie sfârşitul veacului al XIX-lea: Bonaparte, Pius, Nietzsche. Trei nume blestemate ale treimii bolnavilor, celor mai greu bolnavi de boala moştenită.
Sunt oare aceştia biruitorii veacului al XIX-lea? Nu, aceştia sunt purtătorii bolii grele moştenite de la veacul al XVIII-lea. Bolnavii cel mai greu bolnavi! Cezarul, pontiful şi filosoful... nu în vechea Romă păgână, ci în mijlocul Europei botezate! Aceştia nu sunt biruitorii, ci sunt cei mai biruiţi. Când Bonaparte a batjocorit sfintele odoare ale Kremlinului, când Pius s-a numit pe sine infailibil şi când Nietzsche a făcut public cultul lui faţă de Antihrist, atunci soarele s-a întunecat pe cer - şi nu numai un soare, ci o mie de sori de ar fi fost, s-ar fi întunecat toţi de durere şi de ruşine - căci iată o minune pe care nu a mai văzut-o nicicând lumea: un ateu împărat, un ateu pontif şi un ateu filosof. În epoca lui Nero, măcar unul din această treime nu era ateu - filosoful. Veacul al XVIII-lea e veacul lui Pilat: el a osândit pe Hristos la moarte. Veacul al XIX-lea e veacul lui Caiafa: el a răstignit pe Hristos. Veacul al XX-lea e veacul Sinedriului alcătuit din Iudele botezate şi cele nebotezate. Acest Sinedriu a vestit că Hristos e mort pe vecie şi că n-a înviat. Pentru ce, atunci, vă mai miraţi, fraţilor, că asupra omenirii europene au venit biciuiri nemaiauzite, biciuiri până la măduva oaselor, de pe urma revoluţiilor şi a războaielor?”
Vedem că vremurile noastre indică apogeul lepădării de Dumnezeu. Ne apropiem de sfârşitul lumii. Vorbind despre confruntarea din secolul al XIX-lea dintre Europa şi credinţa creştină, Vlădica Nicolae întreba: „Cine este atunci biruitor, dacă nu cezarul, pontiful şi filosoful Europei descreştinate? Biruitorul este mujicul rus şi ţăranul din Balcani, după cuvântul lui Hristos: Cel ce este mai mic între voi toţi, acesta este mare (Luca 9, 48). Cine a fost cel mai necunoscut, mai neînsemnat şi mai mic în veacul al XIX-lea, în vremea marelui Napoleon, a infailibilului Pius şi a neajunsului Nietzsche, dacă nu mujicul rus, pelerin la locurile sfinte, şi ţăranul din Balcani, luptător împotriva semilunii şi liberator al Balcanilor?
Câmpul de luptă drăcesc, clerul drăcesc şi înţelepciunea drăcească - asta înseamnă cezarul, papa şi filosoful veacului al XIX-lea. Ţăranul ortodox al Balcanilor înfăţişează ceva cu totul potrivnic acestora: mai întâi vitejia purtătoare de cruce, al doilea - clerul mucenicesc, şi apoi pescăreasca înţelepciune apostolică. Şi despre el e vorba în cuvintele rugăciunii Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos: Mă mărturisesc Ţie, Părinte, Doamne al Cerului şi al pământului, că ai ascuns acestea de cei înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit pruncilor (Matei 11, 25). Ce a descoperit Dumnezeu acestor simpli ţărani? Le-a descoperit vitejia bărbătească, lumina cerească şi înţelepciunea dumnezeiască. Le-a descoperit, adică, ceea ce este cu totul potrivnic faţă de cezarul apusean, de papă şi de filosof: tot atât de potrivnic pe cât este ziua faţă de noapte”.
Unde este astăzi acest ţăran ortodox? Unde este astăzi ţăranul care are vitejia purtătoare de cruce şi înţelepciunea apostolească? Aproape că nu mai poate fi găsit. Ce vedem astăzi la ţăranul din Balcani? Superstiţii sau necredinţă, fugă după desfrâul oraşului, băutură, lăcomie. Ţăranul de astăzi îi oferă preotului un rol decorativ, căutându-l doar la nunţi şi botezuri sau înmormântări. Nu este greu să vedem că, în loc să îşi păstreze credinţa, ţăranul a căutat să îl copieze pe orăşean. Şi l-a copiat, mai ales în cele rele.
Nu putem generaliza, dar nici nu putem trece cu vederea starea de fapt: şi anume că ţăranul, pe care Sfântul Nicolae îl vedea în ceata biruitoare, este astăzi îngenuncheat. A trecut în tabăra învinşilor, a celor învinşi de conducătorii lumeşti, de filosofii apostaţi şi de prietenii acestora.
Dacă până şi cel care până mai ieri ducea o viaţă bineplăcută lui Dumnezeu, ţăranul ortodox din Balcani, s-a îndepărtat de Biserică şi de Hristos, este semn că sfârşitul lumii este aproape.
Dacă Sfântul Nicolae a vorbit în termeni atât de duri despre secolul trecut, oare cum ar fi vorbit despre secolul XXI? (Şi dacă, vorbind despre el în aceiaşi termeni în care a vorbit despre cel anterior, întreaga mass-media l-ar fi considerat extremist, oare cum l-ar fi considerat dacă ar fi făcut-o în termeni mai duri? Oricum, ar trebui să ne fie clar că Sfântul Nicolae nu s-ar fi temut să spună lucrurilor pe nume. De altfel, nici pe vremea sa glasul mass-mediei nu era îngăduitor faţă de cei care priveau lumea din perspectiva Sfintei Evanghelii…)
Sfântul Nicolae observa că „fraţii noştri cei botezaţi, care au fost atraşi de ereziile papale şi luterane, s-au socotit pe ei înşişi mai înţelepţi decât Hristos şi ne-au dispreţuit pe noi, ortodocşii, ca pe nişte oameni lipsiţi de înţelepciune şi necivilizaţi: dar şi asupra lor s-a adeverit cuvântul Apostolului Pavel: Zicând că sunt înţelepţi, au înnebunit (Romani 1, 22); fiindcă au lepădat înţelepciunea cea duhovnicească după Hristos, Care umblă în veşmântul smereniei şi al dragostei, şi s-au înveşmântat, după pilda filosofilor închinători la idoli, cu înţelepciunea trupească şi lumească, care e plină de trufie şi răutate”.
Şi asta nu e totul. Noi, ortodocşii, în loc să ne păstrăm neîntinaţi de noroiul apusenilor, în loc să strălucim prin focul credinţei noastre, ne-am deschis larg braţele să primim în minţile noastre cugetările mincinoase ale acestora: „Popoarele eretice din epoca noastră au lăsat lui Hristos şi Domnului ultimul loc la masa lumii acesteia, ca celui mai de pe urmă cerşetor, în timp ce pe primele locuri au aşezat pe marii lor oameni, pe politicieni, pe literaţi, pe romancieri, pe oamenii de ştiinţă, pe finanţişti, ba chiar şi pe turişti, şi pe sportivi. Toate privirile noroadelor acestora erau aţintite asupra acestor oameni mari, asupra acestor zei moderni, în timp ce doar foarte puţini îşi mai întorceau privirile spre Hristos, biruitorul morţii”.
Vrem sau nu, din ce în ce mai puţini ochi se îndreaptă către Hristos, şi din ce în ce mai multe spre oamenii mari, care încearcă să îl substituie. E nevoie de dovezi? Una ar fi suficientă: câte emisiuni religioase există pe posturile de televiziune? Foarte puţine. De ce? Pentru că foarte puţini oameni sunt interesaţi de astfel de emisiuni. Şi nu pentru că ar fi atât de sporiţi în viaţa duhovnicească încât nu ar afla niciun folos privindu-le. Ar fi bine să fie aşa. Dar oamenii nu vor emisiuni religioase pentru că preferă să vadă talk-show-uri, sau ştiri, sau sport, sau divertisment, sau… orice altceva.
Unde Îl aşază pe Hristos aceşti oameni? Acolo unde L-au aşezat idolii lor: pe „cel din urmă loc la masa acestei lumi, ca şi cum El ar fi cel mai de pe urmă cerşetor”… Cuvinte dureros de adevărate.
Conflictul dintre lumea modernă şi Hristos se apropie de apogeu. Vorbind despre apostazia Europei, Sfântul Nicolae Velimirovici spune că Europa ar putea fi denumită „Demonia. Ar numi-o albă din cauza albeţii pielii, iar Demonia din pricina negrelii sufletului ei: fiindcă Europa a tăgăduit pe singurul Dumnezeu şi a luat tronul şi vrednicia cezarilor romani. Şi, la fel ca cezarii romani înainte de distrugerea Romei, aşa şi ea a încredinţat toate noroadele pământului că fiecare poate să se închine la zeii săi aşa cum ştie şi cum poate, căci ea va îngădui aceasta, dar că noroadele au datoria mai întâi să se închine ei, având-o ca zeitate ultimă - fie sub numele de Europa, fie sub numele de Cultură.
În felul acestea, fraţii mei, a înviat întocmai ca un vârcolac, în zilele noastre, Roma cea satanică, Roma aceea dinainte de Constantin cel Mare, care prigonea cu foc şi sabie pe creştini şi împiedica pe Hristos să pătrundă în Europa. Numai că Demonia albă a căzut într-o boală mai grea decât vechea Romă. Pentru că, dacă Roma cea închinătoare la idoli era chinuită de un singur drac, Demonia albă este chinuită de şapte duhuri rele, mai crunte decât dracul acela al Romei. Iată deci noua Romă închinătoare la idoli, iată o nouă mucenicie pentru creştinism. Să fiţi gata a primi mucenicia pentru Hristos din partea Demoniei albe”.
Dacă ar trăi astăzi, Sfântul Nicolae ne-ar preveni: „fiţi, deci, pregătiţi pentru prigoana ce va veni din mâinile unei lumi demonizate…”. Nu este astăzi Europa singurul demon între îngeri… De fapt, de la jumătatea secolului trecut până astăzi s-a înmulţit mult lucrarea celor care slujesc diavolilor, iar a celor care Îi slujesc lui Dumnezeu abia se mai face simţită.
b. Comentarii, tâlcuiri, note
În ultima vreme, anumiţi comentatori ai scrierilor patristice se folosesc de faima Părinţilor pentru a-şi expune propriile învăţături. Pentru a pune în armonie învăţăturile sfinţilor cu înţelepciunea acestei lumi, ei nu se sfiesc să răstălmăcească predaniile ortodoxe.
Textul Sfântului Nicolae Velimirovici despre demonizarea Europei este cât se poate de clar. Nu lasă loc neclarităţilor. Numai rău-voitorii ar putea găsi puncte slabe în argumentarea sa. Cu toate că este foarte precis, textul său ar putea fi întregit cu anumite lămuriri care să îl ajute pe omul de astăzi să înţeleagă mai bine lumea în care trăieşte.
Cu toate acestea, nu vom face niciun fel de comentariu. Ci doar îl vom invita pe cititorul care nu a citit până acum în întregime textul să facă acest efort. Pentru că, pentru cine îl citeşte cu atenţie, chiar de mai multe ori, textul singur îl ajută pe cititor să dea la o parte voalul pe care mass-media şi înţelepţii ei i l-au aşezat cu dezinvoltură pe ochi: voalul care îi împiedică pe oameni să vadă lucrurile aşa cum sunt.
Ar fi bine dacă totuşi cineva ar face comentarii pe marginea textului Sfântului Nicolae al Ohridei. Numai că, în vremurile noastre, sunt din ce în ce mai puţini dascăli care se pot avânta într-o astfel de lucrare…
c. O voce de dincolo de mormânt…
„Pentru Biserică, Dumnezeu totdeauna e pe primul loc, iar omul, lumea, totdeauna pe locul doi. Trebuie să ascultăm de oameni cât timp nu sunt împotriva lui Dumnezeu şi a poruncilor Lui. Dar când oamenii se ridică împotriva lui Dumnezeu şi a poruncilor dumnezeieşti, Biserica trebuie să se împotrivească. Dacă ea nu procedează astfel, ce Biserică mai e şi asta? Oare reprezentanţii Bisericii, dacă nu procedează astfel, oare mai sunt ei reprezentanţii apostoliceşti ai Bisericii? A se îndreptăţi în acest caz cu aşa-zisa iconomie bisericească înseamnă nu altceva decât a-L trăda în ascuns pe Dumnezeu şi Biserica Sa. O astfel de iconomie este pur şi simplu o trădare a Bisericii lui Hristos.
Biserica reprezintă o veşnicie în timp, în această lume vremelnică. Lumea se schimbă, dar Biserica nu se schimbă, nu se schimbă veşnicul ei adevăr dumnezeiesc, dreptatea ei dumnezeiască, Evanghelia ei dumnezeiască, veşnicele ei unelte dumnezeieşti. Nu se schimbă, fiindcă nu se schimbă Domnul Hristos, Carele aşa este şi aşa lucrează. (...)
Stăpânirea vine de la Dumnezeu, şi până când ea rămâne în Dumnezeu şi sub Dumnezeu şi cu Dumnezeu - este binecuvântată. Părăsindu-L pe Dumnezeu, ea se transformă în violenţă, prin aceasta supunându-se pe sine puterii antidumnezeieşti – diavolului.
Aceasta este învăţătura dreptmăritoare şi apostolică, patristică, evanghelică despre natura şi valoarea stăpânirii. Aceasta este sfânta şi infailibila învăţătură ortodoxă a Bisericii lui Hristos, aşa a fost de la început şi până acum, şi de acum în vecii vecilor. Şi cine sunt martorii ei? Toţi Sfinţii Apostoli, toţi Sfinţii Părinţi, toţi Sfinţii Mucenici. În mod deosebit Sfinţii Mucenici, începând cu Sfântul şi întâiul Mucenic Ştefan, şi până la noii noştri mucenici şi câţi alţi sfinţi mucenici ai vremurilor noastre. Ei toţi au pătimit pentru Domnul Hristos, toţi laolaltă, de la împăraţi, regi şi cneji; într-un cuvânt, de la stăpânirile acestei lumi, luptătoare contra lui Dumnezeu. Şi aceşti sfinţi mărturisitori nu se numără cu miile, ci cu milioanele. Ei toţi sunt sfinţi şi nemuritori, ca martori ai adevărului divino-uman: creştinii trebuie să se împotrivească poruncilor nelegiuite şi necredincioase ale împăraţilor, domnitorilor, stăpânitorilor acestei lumi, oriunde s-ar afla ei şi oricine ar fi ei.
Fiecare sfânt mucenic, fiecare sfânt mărturisitor al credinţei lui Hristos reprezintă o întruchipare vie şi o personificare nemuritoare a preasfintei Atot-Evanghelii a Bisericii Ortodoxe: Trebuie să ascultăm de Dumnezeu mai mult decât de oameni. Fiecare dintre ei s-a ţinut de această Atot-Evanghelie dumnezeiască cu tot sufletul, cu toată inima, cu tot cugetul. De aceea au şi fost supuşi la chinuri, la răutăţi, de aceea au fost omorâţi de către stăpânitorii apostaţi din veac în veac. (...)
Trebuie să ascultăm de Dumnezeu mai mult decât de oameni (Fapte 5, 23). Aceasta este rânduiala, aceasta este calea, acesta este adevărul Bisericii Ortodoxe a lui Hristos, începând cu Sfinţii Apostoli până în zilele noastre, şi de azi înainte până la sfârşitul acestei lumi pământeşti. Privitor la această rânduială, la această cale, la acest adevăr, nu sunt cu putinţă nici concesiile, nici compromisurile, nici retragerile. Nimeni nu ne poate sili, nici chiar un Sinod Ecumenic, dacă s-ar întâmpla ca acesta să aibă loc.
Daţi Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu – acesta este principiul coexistenţei dintre Biserică şi stat. Nu colaborare, ci coexistenţă între Biserică şi stat. Nu colaborare, cu atât mai mult atunci când Cezarul prigoneşte toate cele ce sunt ale lui Dumnezeu şi nu vrea să ştie nimic din cele ce sunt ale lui Dumnezeu, ci ţinteşte doar să nimicească tot ce este al lui Dumnezeu. Aici lipsesc condiţiile principale pentru colaborare. Sau coexistenţa egală în drepturi a aşezămintelor, şi a persoanelor umane, sau calvarul Bisericii cauzat de către prigonitorii, chinuitorii, cotropitorii care tăgăduiesc şi prigonesc pe Dumnezeu şi cele ale lui Dumnezeu. Iar prin dictatură impun pe potrivnicul lui Dumnezeu şi cele potrivnice lui Dumnezeu. În acest caz, Biserica şi statul se despart, se separă, fiecare cu ale sale.
A fost inventat un nou zeu suprem, un nou idol suprem – statul (comunist). Acestui idol, dictatura ateistă cere să i se aducă ca jertfă totul: conştiinţa, credinţa, memoria, trupul, cele văzute şi nevăzute. Noul idol suprem, noul zeu suprem, noul Zeus s-a înconjurat imediat de noi zei, de noi idoli.
Aceştia sunt «ştiinţa» pozitivistă, filosofia materialistă, etica comunistă, estetica anarhistă, literatura social-realistă şi celelalte. Toţi trebuie să se închine acestor idoli şi să se aducă ca jertfă pe sine şi tot ce le aparţine.
Ce înseamnă asta? Aceasta este pur şi simplu idolatrie vampirică, politeism păgânesc vampiric, fetişism vampiric. În locul Unicului şi Singurului Dumnezeu şi Domn Iisus Hristos cel Adevărat, o masă de idoli, zeităţi şi zeişori impostori. În aparenţă se forţează să pară atei, iar în realitate sunt nişte închinători la idoli, nişte politeişti. Ei îşi meşteresc într-una noi idoli, incluzându-i în noul lor panteon, în sălbaticul lor ceremonial. Dictatura ateistă, la rândul ei, se străduieşte din răsputeri să-l convingă şi să-l silească pe fiecare să se închine noilor zei, să le aducă jertfe, să menţină cultul personalităţii. În acest fel, ce se întâmplă? Se instalează vampirismul modului de viaţă păgânesc, a cunoştinţei păgâneşti, a modului de viaţă păgânesc. Şi astfel se petrece viaţa însăşi în neiertate slujiri idoleşti potrivnice lui Dumnezeu (I Petru 4, 3). (...)
Faptul că mai suntem în viaţă ţine doar de milostivirea lui Dumnezeu şi de puterea lui Dumnezeu. Iar de jur împrejur se învârteşte cea mai ticăloasă minciună universală legiferată în educaţia ateistă: «Hristos este mort», «Hristos este o înşelăciune». Iată programul de educaţie. Oare aşa ceva poate fi acceptat, oare cu aşa ceva se poate colabora? Şi după aceea să te mai consideri creştin? Nu! Noi anunţăm şi declarăm cu tărie: aceasta este cea mai groaznică, cea mai neruşinată şi cea mai mârşavă hulă pe care mintea omenească a formulat-o vreodată împotriva celei mai perfecte, mai minunate, mai încântătoare Fiinţe omeneşti de sub Cer care a păşit pe pământ. Vom sta lângă El cu toată inima, cu tot sufletul, cu tot cugetul, cu toată puterea noastră, şi aceasta cu preţul oricăror pedepse cu moartea îndreptate asupra noastră de către toţi luptătorii împotriva lui Hristos din întreaga lume...”[2]
Prin aceste cuvinte, Cuviosul Iustin Popovici dă mărturie că a fost un vrednic ucenic şi urmaş al Sfântului Nicolae Velimirovici. Mai mult, ele ne arată că dascălul continuă să vorbească prin ucenicul său, că părintele continuă să vorbească prin fiul său duhovnicesc. Sfântul Nicolae Velimirovici a fost prigonit, ucenicul său a fost la rândul lui prigonit. Mărturia lor a fost a unei teologii răstignite, a unei teologii pline de viaţă în Hristos. Viu este Domnul, şi nu va lăsa ca şirul sfinţeniei să se sfârşească în Biserica Ortodoxă.
Dar lanţul sfinţeniei nu s-a terminat cu părintele Iustin Popovici. La rândul său, părintele Iustin are urmaşi în vremurile noastre, aşa cum au avut aproape toţi marii teologi purtători de Dumnezeu care au trăit în veacul trecut.
Totuşi, este greu pentru oamenii care fac primii paşi în viaţa duhovnicească să facă diferenţa între teologia adevărată, izvorâtă din sfinţenie, şi teologia cosmetizată, izvorâtă din înţelepciunea lumească.
Ar trebui totuşi să menţionăm patru din criteriile după care credincioşii pot face deosebirea dintre adevăraţii teologi şi ceilalţi. Un criteriu este dreapta-credinţă, mai exact fidelitatea faţă de predania Bisericii. Niciun dascăl care contrazice învăţăturile dogmatice ale Sfintelor Sinoade Ecumenice sau predania Sfinţilor Părinţi nu se poate numi teolog. Totuşi, acest criteriu nu este destul de restrictiv. Există filosofi care, dându-se teologi, prezintă învăţături în probleme în care glasul Părinţilor nu s-a făcut auzit. „Ce au spus Sfinţii Părinţi despre transplantul de inimă? Dar despre extratereştri? Nu au spus nimic, lăsându-ne nouă onoarea de a studia astfel de probleme…”, spun aceşti ne-teologi, şi propovăduiesc învăţături greşite. (Nu vorbim aici despre teologii care au susţinut idei eretice, dar dăm două exemple: Berdiaev, care a susţinut idei new-age-iste, este considerat teolog. Sau: chiar dacă părintele Serghei Bulgakov a fost condamnat de Biserica Rusă pentru erezia sofiologică, cărţile lui au mare succes; şi asta în timp ce cărţile unor sfinţi precum Teofan Zăvorâtul sunt ignorate de către intelectualii care cochetează cu Ortodoxia…)
Un al doilea criteriu este orto-praxia, dreapta făptuire care trebuie să însoţească dreapta-credinţă. Când un teolog nu trăieşte cum învaţă, este un fals teolog. Se spune despre anumiţi filosofi ai secolului XX că sunt mari teologi. Dar fără ca vieţile lor să fie vieţi de nevoinţă, de răstignire. Mai degrabă sunt vieţi comode, în care balanţa cumpătării s-a înclinat în defavoarea nevoinţei. Nefiind vieţi de sfinţenie, luminarea cu care ar fi trebuit să îi acopere Duhul Sfânt este substituită de figuri de stil şi de artificii intelectuale. Câţi dintre teologii de astăzi se nevoiesc precum părintele Iustin Popovici? „El era la mănăstire, îi era uşor să facă sute de metanii.” Este adevărat că unui monah îi este mai uşor să facă sute de metanii, dar unii dintre teologii de astăzi preferă să scrie doar despre rolul binefăcător al metaniilor sau al altor forme de nevoinţă şi nu mai au timp să pună în practică cele scrise.
Un alt criteriu este rugăciunea: mulţi teologi scriu despre rugăciune, şi chiar despre rugăciunea lui Iisus, fără ca ei înşişi să se roage. Este ciudat faptul că unii părinţi au scris despre Filocalii şi despre viaţa isihastă, dar totuşi nu se pricep să îşi călăuzească ucenicii pe calea practicării rugăciunii lui Iisus. Acest fapt este o dovadă în plus că secularizarea face ravagii…
Un alt criteriu este dobândirea aşa numitului cuget al Bisericii. Degeaba cunoaşte cineva pe dinafară citate întregi din Sfinţii Părinţi dacă nu ştie cum trebuie folosite. Sunt unii care, extrem de zeloşi pentru apărarea Bisericii, sar tot timpul la ceartă cu toţi sectanţii pe care îi întâlnesc la colţ de stradă. Sau, prinşi de un duh sectar, tot flutură în vânt profeţiile sfinţilor despre venirea Antihristului. În acelaşi timp sunt alţii care spun: „Să nu fim atât de aspri cu ereticii, că doar sunt sinceri în căutările lor, şi Dumnezeu îi va lumina… Nu mai suntem pe vremea Sfinţilor Părinţi”. Şi, deşi lumea cade în prăpastia apostaziei, stau liniştiţi, spunând că nu contează când va fi sfârşitul lumii şi că nu trebuie să ne gândim la aşa ceva. Nici unii, nici ceilalţi nu au dobândit cugetul Bisericii.
Când cineva îl consideră pe Sfântul Siluan singurul model de sfinţenie şi nu este de acord cu duhul mărturisitor al Sfântului Nicolae Velimirovici, nu are cugetul Bisericii. Când cineva vorbeşte numai de Sfântul Marcu Eugenicu, dar trece cu vederea blândeţea Sfântului Siluan, nu are cugetul Bisericii. Nimeni dintre cei care îşi aleg un singur segment din predania ortodoxă, şi fac abstracţie de celelalte, nu are acest cuget al Bisericii. Pentru că Duhul Sfânt nu vine peste oamenii pătimaşi. Nu vine decât peste cei care se leapădă de ei înşişi pentru a-L dobândi pe Hristos. Şi aceştia au evlavie şi la Sfântul Siluan Athonitul, dar şi la Sfântul Nicolae Velimirovici sau la Sfântul Marcu Eugenicu.
Credincioşii trebuie să fie conştienţi de faptul că nu este ucenicul mai presus de învăţătorul său, nici sluga mai presus de stăpânul său (Matei 10, 24). Dacă ne vom alege ca învăţători părinţi care sunt urmaşi ai sfinţilor şi icoane de sfinţenie, ne aflăm pe drumul cel bun. Dacă ne vom alege ca învăţători filosofi care spun lucruri interesante, originale, dar care nu se potrivesc cu adevărata teologie, mergem pe drumul spre prăpastie.
Şi riscul va fi cu atât mai mare în vremurile de pe urmă, când Antihristul va încerca să se prezinte pe sine ca ales al lui Dumnezeu. Şi falşii teologi se vor lăsa cuprinşi de fascinaţie, şi i se vor închina. Aşa cum, la venirea comuniştilor, unii teologi au găsit de cuviinţă să aducă osanale partidului, liderilor de partid şi filosofiei prin care se încerca aducerea raiului pe pământ, prin bunăstarea oferită tuturor proletarilor.
Părintele Iustin Popovici este cunoscut şi prin atitudinea de mustrător neobosit al unor astfel de dascăli mincinoşi. Atât prin scrisul cât şi prin cuvântul său ferm, el i-a vădit ca slujitori ai întunericului… El ne învaţă, prin întreaga sa viaţă, că iubitorii de adevăr nu trebuie să tacă. El ne învaţă, aşa cum a făcut-o şi dascălul său, că adevărul trebuie mărturisit cu orice preţ.
d. Cu cine vrem să fim?
În faţa noastră stă alegerea: de o parte înţelepţii şi înţelepciunea acestei lumi, cu duhoarea ei, şi de cealaltă - Hristos şi împărăţia cerurilor.
Nu trebuie să facem o alegere pripită. Nu trebuie să alegem accidental. Trebuie să fim conştienţi de importanţa alegerii noastre.
Calea pe care Sfântul Nicolae Velimirovici ne îndeamnă să mergem nu este o cale uşoară. Este o cale grea. Şi nu pentru că mergând pe ea am avea atâţia duşmani între prietenii şi cunoscuţii noştri. Ci pentru faptul că iadul întreg s-ar lupta să ne determine să ne răzgândim.
Dar, oricât de mare ar fi apostazia, Hristos ne întăreşte dacă vrem să mergem pe drumul cel bun. La întrebarea: „Cu cine vom merge? Lângă cine vom sta, lângă Hristos sau lângă idolii acestei lumi?”, ar trebui deci să răspundem într-un glas cu părintele Iustin Popovici: „Vom sta lângă Hristos cu toată inima, cu tot sufletul, cu tot cugetul, cu toată puterea noastră, şi aceasta cu preţul oricăror pedepse cu moartea îndreptate asupra noastră de către toţi luptătorii împotriva lui Hristos din întreaga lume...”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu