Acum catva timp am citit o carte in care viata a fost comparata cu o calatorie de tren. O lectura foarte interesanta.
Viata este ca o calatorie cu trenul: Urcam si coboram des, exista accidente, surprize placute la unele statii si tristete adanca la altele.
Atunci cand ne nastem si urcam in tren, intalnim oameni despre care credem, ca ne vor insoti pe tot parcursul calatoriei noastre: parintii nostri.
Din pacate, adevarul este altfel. Ei coboara la o statie si ne lasa pe noi fara dragostea si atasamentul lor, fara prietenia si compania lor.
E drept ca in tren urca alte persoane care vor ocupa un rol important in calatoria noastra.
Acestea sunt fratii nostri, prietenii nostri si acei oameni minunati pe care ii iubim.
Unele dintre aceste persoane care urca in tren, privesc calatoria ca o plimbare scurta.
Altii gasesc numai tristete pe parcursul calatoriei. Si mai exista si altii in tren, care sunt permanent prezenti si gata de a oferi ajutorul lor celor care au nevoie de el.
Unii lasa in urma lor cand coboara un dor vesnic… Unii urca si coboara, si noi abia i-am observat.
Ne mira faptul ca unii pasageri, pe care ii iubim cel mai mult, se muta in alt vagon si ne lasa singuri in aceasta etapa a calatoriei noastre. Bineinteles noi nu ne lasam opriti si ne straduim sa-i gasim si sa ne inghesuim sa trecem si sa ne mutam in vagonul lor.
Din pacate, uneori nu ne putem aseza langa ei, deoarece locul de langa ei este deja ocupat.
Nu face nimic, asa este calatoria: plina de provocari, vise, fantezii, sperante si despartiri… ….dar fara intoarcere. Deci, trebuie sa facem calatoria in felul cel mai bun posibil.
Sa incercam sa iesim la capat cu cei care calatoresc impreuna cu noi, si sa cautam ceea ce este mai bun in fiecare dintre ei…
Sa ne aducem aminte, ca in oricare etapa a calatoriei poate exista un tovaras de-al nostru care sa ezite si care probabil are nevoie de intelegerea noastra.
Si noi vom sovai desi va exista cineva care sa ne inteleaga.
Misterul cel mare al calatoriei este ca nu stim cand vom cobora definitiv din tren si nici cand vor cobora cei ce calatoresc alaturi de noi, nici macar cel care sta pe locul de langa noi.
Cred ca o sa fiu cuprins de duiosie atunci cand cobor definitiv din tren….. Da, cred acest lucru. Despartirea de cativa prieteni pe care i-am intalnit in timpul calatoriei, va fi dureroasa. Va fi intristator sa-i las singuri pe cei mai dragi mie. Dar am speranta ca odata si odata va veni gara centrala, si am senzatia, ca am sa-i vad sosind, cu bagaje pe care inca nu le-au avut atunci cand au urcat in tren.
Ceea ce ma va face fericit este gandul ca si eu am avut partea mea in sporirea bagajelor lor si in cresterea valorii acestora.
Dragi prieteni, noi sa ne straduim sa avem o calatorie buna si ca la sfarsit sa putem spune ca a meritat osteneala. Sa incercam sa lasam dupa noi, cand coboram, un loc gol care lasa dor si amintiri frumoase la cei care calatoresc mai departe.
Celor care sunt parte a trenului meu, le doresc Calatorie placuta !
..................................................- ...................
...
Întâlniri mirabile
Întâlniri mirabile, adică miraculoase, pot să se întâmple, într-o viaţă de om, doar câteva. Sau una singură. Sau nici una. Le scriem cu majusculă pentru a le diferenţia de tot restul „întâlnirilor” întâmplătoare, fără înţeles şi fără urmări.
Întâlnirea Mirabilă nu este dictată de hazard. Deşi pare că se declanşează întâmplător. În fapt, Întâlnirea Mirabilă este Întâmplarea însăşi. Adică Evenimentul vieţii.. Miracolul prin care se împlineşte destinul unui om. Întâlnirea trebuie deci să se întâmple. Pentru că îţi este sortită. Cum s-a întâmplat să se întâlnească Oedip cu tatăl său, pe un drum îngust, şi să-l ucidă, aşa cum i-a fost dinante scris.
Încă o dată: cum ar putea fi simplă loterie, hazard orb, joc al întâmplării, când din milioane de oameni, întâlneşti tocmai omul tău, singurul, predestinatul, marea ta dragoste ? Ai dreptate să zâmbeşti neîncrezător, stimate cititorule. Rareori se întâmplă aşa. Rari oamenii care au parte de asta. Altfel, de ce am mai vorbi aici de miracol ?
Puţini oameni ajung să afle ceva despre acesta. Deşi oricine are acces la el. Întâlnirea Mirabilă e răscrucea care te aşteaptă sau pe care o aştepţi. Chiar dacă nu ştii, o presimţi. Eşti împins să o cauţi, să năzuieşti către ea, să o visezi. Ca în mitul lui Platon despre Eros: îţi cauţi cu dor Jumătatea cu care, unindu-te, să devii întreg, să te împlineşti.
Este scris undeva, când, cum şi unde să se întâmple miracolul Întâlnirii cu fiinţa care se va confunda cu mine pentru a deveni Celălalt Eu al meu, Alter-Ego-ul. Din Acela, devenind Acesta. Apoi unitatea Eu-Tu.
Un om. Îl întâlneşti în drumurile tale, poate zilnic, în autobus, pe stradă, în tramvai. Îţi devine cumva „cunoscut”. Apoi, ca prin minune, vă opriţi din drum, - amandoi - şi se întâmplă Întâlnirea. Revelaţia reciprocă. Ţi se revelează că este cel căutat, aşteptat, dorit, necesar. Alteori cel aşteptat e întâlnit, dar treci pe lângă el şi... trece, rămâne pentru vecie, un trecător anonim. E momentul exprimat de Baudelaire, în poemul său, „Unei trecătoare” : ”Frumoasă fără nume, / N-or să mai vadă ochi-mi decât în altă lume / Privirea-ţi vie care m-a renăscut de-o dată ? /../ Nu-mi cunoşteai cărarea, nu ştiu ce drum aveai, / Te-aş fi iubit, străino ! O, tu, care ştiai !”
Se întâmplă şi aşa. Treci pe lângă norocul vieţii tale. Sau îi întorci spatele. Sau trece el pe lângă tine şi nu bagi de seamă. Ratezi momentul unic al unicei tale vieţi... Din clipa în care afli, nu mai speri la fericirea Întâlnirii . Ţi-ai mutilat viaţa.
Întâlnirea triumfală cu marea ta dragoste se produce, când se produce, „brusc şi pentru totdeauna”,cum spune filozoful Ortega Y Gassset în „Studii despre iubire”.
Printre drumuri fără număr, fără însemnătate şi fără noimă, într-un moment auroral al vieţii, îţi este dată Întâlnirea. Adică Revelaţia, Iluminarea, Minunea. Pentru unii aleşi, este Întâlnirea cu Inefabilul, cu Absolutul, cu Dumnezeu.
Fiecare Întâlnire Mirabilă e revelaţia câte unei valori majore a existenţei : dragostea, prietenia, arta, cunoaşterea, creaţia. Câte o carte providenţială.
Întâlnirea face parte din miezul însuşi al gândirii lui Martin Buber. În cartea sa „Eu şi Tu” scrie simplu şi tranşant: : « Orice viaţă adevărată este întâlnire » Buber ne explică şi mecanismul prin care omul „se împlineşte prin întâlnire” : „corpul său se înalţă din unda prezentului fără timp şi spaţiu, pe ţărmul permanenţei”. Ce vroia să spună aici filozoful ? Întâlnirea te mută din contingent, zădărnicie şi nimicnicie, în adevăr, esenţă, spirit şi veşnicie. Dragostea fiind însuşi miracolul prin care te muţi din profan în sacru, din materie în metafizică. Sau, cu cuvintele lui Buber din „Eu şi Tu”, e vorba despre „faptul metafizic şi metapsihic al iubirii”.
Miraculoasa întâmplare a Întâlnirii, se produce, ne avertizează acelaş Buber, numai dacă omul, pus faţă-n faţă cu Tu, „îi răspunde cu viaţa sa”. Cu alte cuvinte, marile întâmplări ale Întâlnirii devin/sunt destin numai dacă le trăieşti profund, cu întreaga ta fiinţă şi nefiinţă. Numai atunci, această fascinantă experienţă a fiinţării, care se numeşte viaţă, se umple de sens, de conţinut real. Altfel, viaţa rămâne goală.
de Zoltan Terner [Zolti ]
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu