Parintele Efrem Filotheitul despre VIATA DUPA MOARTE si PREGATIREA PENTRU MOARTE: “Cat de mult isi b

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...


Parintele Efrem Filotheitul despre VIATA DUPA MOARTE si PREGATIREA PENTRU MOARTE: “Cat de mult isi bate joc de noi lumea! Precum o pisica, asa se joaca cu noi, ne batjocoreste si, in ceasul mortii, ne descopera adevarul”


Infricosatorul ceas al mortii[1]

Iubitii mei frati,

Dupa moarte urmeaza vesnicia. Fiecare om, la un moment dat, va parasi lumea cu trupul, iar cu sufletul va merge in vesnicie, la viata fara de sfarsit. Sufletul omului va ramane fara trup pana la A Doua Venire a lui Hristos, cand trupurile celor drepti si ale celor pacatosi vor invia ca sa mearga la Judecata. Important este faptul ca sufletul, dupa moartea omului, se desparte de trup si traieste singur.

Asa cum am vazut si am trait, Dumnezeu s-a apropiat de noi prin moartea catorva frati dragi noua, pe care i-a primit in Imparatia Lui. Ne-a lipsit in special de fratele nostru cel mai iubit, Parintele Efrem, care a trait impreuna cu noi in obste.

El este primul meu fiu duhovnicesc, care, asa cum bine stiti, a vietuit printre noi, facand ascultare desavarsita si ducand o viata virtuoasa. Si voi stiti, si sufletele voastre, cat de mult l-ati pretuit, pentru ca prin viata lui virtuoasa si plina de trezvie v-a castigat increderea. Parintele Efrem a ajutat foarte mult obstea si Dumnezeu l-a chemat pe neasteptate la un sfarsit martiric.

Judecatile lui Dumnezeu sunt adanci si cine ar putea sa le masoare pe ele si vointa Lui? El le cunoaste si le randuieste pe toate dupa stiinta Lui. Ochii nostri neputinciosi vad diferit lucrurile, dupa starea duhovniceasca a fiecaruia si, in functie de aceasta, judecam orice situatie. Dumnezeu, ca un parinte iubitor de oameni, vede lucrurile total diferit. De multe ori, ia dintre noi oameni de o varsta tanara, de mare folos duhovnicesc. Ii ia mai devreme decat ne-am astepta noi. Domnul stie cand omul este pregatit si hotaraste ca atare.

Sfantul Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareei, era luminatorul lumii si, daca ar fi trait mai mult, ar fi fost de folos prin viata lui nenumaratelor suflete si lumii crestine, in general, dar a fost chemat la ceruri la o varsta tanara, la 49 de ani. Discutam despre acest subiect pentru ca sa aratam ca Domnul le cunoaste pe toate. El n-a luat seama la folosul real, daca acesta ar fi trait mai mult in lume, ci s-a ingrijit sa-l ia langa El, sa pazeasca acest suflet atat de pretios in vistieria dumnezeiasca a Imparatiei Lui. In ceea ce priveste folosul crestinilor, Acesta, ca Parinte si ca Dumnezeu, s-a ingrijit de ei in felul lui.

Pe Sfantul Atanasie, intaistatatorul Lavrei Sfantului Munte, il vedem ca a plecat din viata cazand de pe o schela, in Sfantul Altar. Si aceasta moarte a lui este asemanatoare cu a Parintelui Efrem.

In Pateric citim ca un eremit, un nevoitor din pesteri, avea un ucenic si intr-o zi i-a dat ceea ce lucrase el si i-a zis:

- Fiule, sa mergi in cetate sa vinzi acestea, sa cumperi cele necesare si sa te intorci.

Calugarul, ca un ucenic ascultator, a coborat si a ramas cateva zile ca sa-si implineasca ascultarea. Intr-una din acele zile a vazut o inmormantare foarte stralucitoare, savarsita dupa randuielile vremii, cu trasuri si animale dintre cele mai impodobite. Era urmata de lume multa, intr-o zi foarte frumoasa, cu un soare stralucitor. El se gandea, mirandu-se. „Ce om mare a murit, de i se face o inmormantare atat de stralucitoare?” A intrebat un trecator, si acela i-a spus ca a murit cea mai mare desfranata a orasului. Vestea aceasta l-a surprins, dar si-a incheiat zilele in care trebuia sa vanda lucrurile si s-a intors la batranul lui.

Cand a ajuns inaintea pesterii, a auzit inauntru racnetele unui leu care il sfasiase pe parintele lui pustnic, pe acest om imbunatatit. Imediat i s-a cutremurat cugetul, puterea de judecata, si a zis:

„Cum este posibil ca desfranata aceea sa fie inmormantata cu atata cinste si stralucire, iar un om sfant sa sufere o moarte atat de infricosatoare, sa-l manance fiarele? Care este judecata lui Dumnezeu?“.

A privit cu mintea lui nedreptatea si indiferenta lui Dumnezeu si s-a gandit sa se intoarca in lume, pentru ca lucrurile nu erau asa cum le invatase el. Si cand voia sa-si indrepte pasii catre lume, Dumnezeul pentru rugaciunile batranului lui, S-a plecat spre el si i-a aparut ingerul care i-a zis:

- De ce ai gandit atat de nedrept fata de judecatile lui Dumnezeu?

- Dar cum sa nu gandesc, sfinte ingere, asa, din momentul in care am vazut atata diferenta intre moartea batranului meu, care era un om sfant si moartea acelei femei desfranate?

- Da, asa par lucrurile la prima vedere, dar judecata lui Dumnezeu este deosebita. Femeia desfranata, om fiind si ea, a facut anumite lucruri bune. Si batranul tau, inainte sa se nevoiasca, ca mirean a savarsit si el anumite pacate. Dumnezeu i-a inapoiat desfranatei pentru faptele ei bune plata cuvenita si astfel nu-i mai datoreaza nimic. Pentru ca trecutul ei era incarcat de pacate, trebuia sa-i rasplateasca dupa cuviinta putinele ei fapte si a facut-o prin mariri, prin ziua insorita, prin podoabele maririi si, astfel, nu-i mai datoreaza nimic. Batranul tau si-a platit datoria pacatelor lui din lume si a venit la dreapta judecata a lui Dumnezeu, luminos, curat cu desavarsire, neavand urma de intinare pe vesmantul sufletului lui.

Ucenicul, smerit, cand a auzit de la inger despre judecatile lui Dumnezeu, si-a cerut iertare, s-a mustrat pe sine insusi si s-a intors la viata duhovniceasca, in pestera batranului.

De aceea, nu trebuie sa alergam fara sa gandim si sa judecam la intamplare moartea si faptele omului. Dumnezeu nu poarta de grija doar de mantuirea celui plecat, ci ne ajuta si pe noi cei vii sa ne indreptam fiecare pe sine. Omul trebuie sa cugete si sa vada ca toate cele omenesti sunt desertaciune si ca viata lui, intr-adevar, este un vis. Asadar, sa nu ne ingrijim de ea si sa-i dam asa mare importanta, ci fiecare sa ia seama sa-si indrepte constiinta, s-o linisteasca de mustrari, sa asculte de ea si, astfel, cand vine moartea fizica, oricare ar fi ea, sa-l gaseasca pregatit.

Moartea este mostenirea oricarui om care traieste pe acest pamant. Cat de mult isi bate joc de noi lumea! Precum o pisica, asa se joaca cu noi, ne batjocoreste, ne aduce in imaginatie lucruri mincinoase, ne insala si, in ceasul mortii, ne descopera adevarul. Atunci fiecare suflet vede ca diavolul, lumea si trupul si-au batut joc de el. Lumea aceasta si toate celelalte ne aduc inchipuiri desarte si ni le ofera ca momeala, ca sa gustam pacatul.

Ceasul mortii este infricosator, asa cum ne spune si cantarea:

„Vai, cata lupta are sufletul cand se desparte de trup! Vai, cat lacrimeaza atunci si nu este cine sa-l miluiasca pe dansul! Catre ingeri ridicandu-si el ochii, in zadar se roaga; catre oameni mainile tinzandu-si, nu are cine sa-l ajute“ (Troparul slujbei de iesire a sufletului).

Sufletul singur se pregateste sa mearga la dreapta judecata, ca sa dea raspuns pentru faptele lui. Si frica si cutremur il cuprinde in acel ceas. Noi vorbim acum, ascultam, dar n-am trait acel moment. Cei care au plecat si s-au lovit de el nu sunt aici, ca sa ne marturiseasca si sa ni-l descrie, daca el se poate exprima prin cuvinte omenesti.

Toti vom trece prin acest martiriu al mortii si ceea ce sta in mainile noastre, in puterea noastra, cu ajutorul si iubirea de oameni a lui Dumnezeu, este sa ne pregatim pe noi insine sa primim acea clipa cat mai curati sufleteste, pentru ca aceasta stare ne va usura teama si frica mortii.

Asa cum ne amintesc sfintele tropare ale slujbei de inmormantare si sfaturile Sfintilor Parinti, in acel ceas infricosator apar demonii care inspaimanta si infricoseaza, ne ameninta si ne dispera. Ei se straduiesc ca sufletul sa deznadajduiasca, sa nu mai spere mantuirea si ni-L prezinta pe Dumnezeu, infricosator si nemilos. Pe toate cate le spun acestia, le cunosc si cei care au plecat din aceasta viata. Sufletul, singur, cand ii vede, isi iese din sine, pentru ca ce poate sa spuna, cum sa se apere si cine il va ajuta? El gandeste ca este singur, pentru ca si-a pierduit orientarea, iar cei care sunt langa el, cum sa-l ajute? Acesta se mangaie doar cand se apropie ingerii lui Dumnezeu, fratii lui mai mari care pot sa-i dea ajutorul. Catre acestia isi intoarce ochii, privirea cu toata puterea la ei, ca sa primeasca ajutorul si sa implore: „Mantuiti-ma, scapati-ma de demoni“. Desigur, ingerii, prin prezenta lor, ii dau curaj, dar, mult mai mult, nadejdea izbavirii vine mai intai din ajutorul lui Dumnezeu si dupa aceea din constiinta linistita. Aceasta este cea care va juca rolul cel mai important. Daca constiinta nu osandeste sufletul, curajul si nadejdea ca Dumnezeu si ingerii il vor apara sporesc. Cand, insa, constiinta in acel moment ne judeca, din acel ceas incepe pregustarea chinului vesnic. Dumnezeu sa aiba mila de orice suflet in acel ceas infricosator. Sufletul care a iesit nu va putea sa scape de rapirea demonilor, cand pacatele lui sunt de moarte si mari. El va cere sa scape de ei si sa urce spre cele inalte. In cazul unui suflet mantuit sau al unuia aproape de mantuire, ingerii il preiau si-l conduc la dreapta judecata. In timp ce urca, el trece prin vamile vazduhului, care prezinta, fiecare, un pacat de moarte. Va trece prin cercetarea ficarei patimi si slabiciuni si, daca va fi gasit vinovat, in orice vama va fi oprit. Daca, insa, va trece de toate, atunci se va inchina Stapanului Hristos si, dupa Traditia Bisericii noastre Ortodoxe, va cutreiera impreuna cu ingerul pazitor, asa cum am auzit si din textul sfant, locurile Imparatiei lui Dumnezeeu. Va merge, dupa aceea, in iad si, apoi, in toate locurile in care a trait in toti anii vietii lui. In a patruzecea zi va incheia aceasta calatorie si se va intoarce inaintea lui Hristos, ca sa auda hotararea. Ganditi-va ce frica si ce cutremur simte sufletul cand, pe de o parte, vede Imparatia lui Dumnezeu si se bucura, iar pe de alta, se gandeste: „Oare voi reusi sa vin sa locuiesc aici? Nu stiu!“. Cand este dus sa vada iadul, se intreaba din nou: „Nu cumva voi veni aici? Vai de mine, nenorocitul! Nu cumva iadul tine doar cativa ani? Nu, va fi vesnic...” Plimbandu-se prin locurile vietii lui, va vedea multe. Acolo unde a savarsit pacatul, sufletul se va rusina sa priveasca, iar unde a savarsit binele se va bucura. Dar in toata aceasta perioada, el va cunoaste, va pricepe in ce masura hotararea lui Dumnezeu va fi pozitiva sau negativa. Toate acestea constituie marele adevar al Bisericii noastre. Noi am vazut moartea, taina ei, la oamenii care au plecat si care ne-au aratat, prin modul lor, prin imaginea fetei, prin ochii, prin tulburarea lor si prin binecuvantarea lor, ce se intampla in chip nevazut acolo. Credem nezdruncinat ca ceea ce ne spun Sfintele Scripturi, Sfanta Traditie si Traditia ascetica a Bisericii este adevarat, si nu se intarmpla alttfel. De aceea, sa avem in vedere, mai intai eu, care le spun pe toate acestea, realitatea si sa punem in randuiala viata noastra. Adica, s-o pregatim, in asa fel incat sa fugim de vesnicia iadului si sa dobandim, cu milostivirea si iubirea de oameni a lui Dumnezeu, Imparatia Cerurilor. Trebuie sa spunem lucrurilor pe nume, anume ca mantuirea nu este un joc, ceva pe care putem sa-l tratam cu indiferenta, in gluma.

Iata, ii vedem pe oamenii care au plecat, pe parintii nostri cu care putin mai inainte eram impreuna. Unde sunt fratii nostri cu care discutam, vorbeam, spuneam atatea si acum nu mai sunt printre noi? Nu cunoastem unde sunt, de aceea ne gandim:

„Unde sa fie oare? S-au mantuit sau nu? Cat de repede trec aceste zile pentru cei care parasesc lumea si obstea noastra! Maine cei ramasi vor cugeta si ei acestea si vor spune si despre noi la fel“.

Deci sa privim tinta mantuirea noastra, oricat ne-ar ingrozi si ne-ar rusina. Sa ne indreptam viata, sa-I multumim din inima lui Dumnezeu si sa-I aducem doxologie pentru ca ne aflam in viata si putem sa punem sufletul in randuiala si sa ne pregatim. Asa cum vedem in fapt, nu cunoastem nici ziua, nici ceasul, nici clipa cand lasam lumea. Sa ne facem canonul, rugaciunile, sa nu lasam privegherea, sa nu ne lenevim, sa coboram la Biserica, la slujirea noastra. Apoi, sa avem iubire intre noi, caci Dumnezeu este iubire si “cel ce ramane in iubire ramane in Dumnezeu si Dumnezeu in el” (I Ioan 4, 16).

Cine este cel care iubeste pe Dumnezeu? Doar cel care tine poruncile Lui. Prima si cea mai mare porunca este sa-L iubim pe Dumnezeu, iar a doua, pe aproapele, pe fratele nostru. Cand, insa, nu tinem poruncile, este evident ca nu-L iubim pe Dumnezeu si incalcam prima porunca.

Daca nu ii iubim pe frati, ci ii osandim, ii barfim, ii judecam, suntem reci fata de ei, incalcam a doua mare porunca:

“Cel ce uraste pe fratele sau este ucigas de oameni” (I Ioan 3, 15).

“Iar cel ce uraste pe fratele sau este in intuneric si umbla in intuneric si nu stie incotro se duce, pentru ca intunericul a orbit ochii lui” (I Ioan 2, 11).

Noi pierdem timpul in care am putea sa facem rugaciune, aceasta avere pretioasa daruita de Dumnezeu, ce ni se scurge printre degete. Astfel, nu cumparam lucruri pretioase, folositoare pentru Imparatia lui Dumnezeu, si diavolul rade de noi si ne azvarle afara. De aceea, cumparam trandavie, lipsa de grija, graire in desert, osanda, risipirea mintii, cugete nefolositoare, si toate acestea inseamna cheltuirea timpului pretios al vietii. Din nefericire, maine ne vom gasi in acest ceas in care fratii s-au gasit cu putin mai inainte si vom zice:

„Ce-am facut? Cum mi-am batut joc de mine si m-am lasat inselat? Dar nu m-asteptam sa mor atat de repede!“

Dar n-ai stiut, n-ai auzit ca asa pleaca omul? Constiinta nu poate sa spuna minciuni si inselaciuni, ci ea ne va striga cu tarie adevarul. Si vai de mine, care spun acestea si nu le fac! Deci sa ne plangem pe noi insine si sa ne smerim inaintea Celui rastignit, sa-I cerem iertare si Sangele Sau dumnezeiesc sa ne spele, sa ne curete si moartea Lui sa devina viata noastra, prin indreptarea pe care trebuie s-o primim. De aceea, zic ca trebuie sa multumim din inima lui Dumnezeu, Care ne-a mai daruit inca viata si putem sa ne mai indreptam pe noi insine. Fratii nostri care au plecat acum nu mai pot sa faca nimic pentru ei, ci asteapta de la Biserica, de la fratii lor, de la noi ajutor.

Parintelui meu, Sfantul, i se descoperise cand va pleca din aceasta viata si i-am zis:

- Avva, ce vrei sa-ti facem?

Eu ma gandeam la 40 de liturghii, la parastase si la altele. Acest mare om, intelept si sfant, al lui Dumnezeu mi-a raspuns:

- Da, veti face dupa cugetul vostru, dar vai de mine daca astept sa ma mantuiesc din aceasta milostenie!

Luati aminte cat de mare era grija lui ca sa fie pregatit, incat nu se astepta sa-l miluiasca oamenii ca sa afle mantuirea.

Desigur, noi – si cel dintai, eu – cerem ajutorul, pentru ca stim: constiinta noastra ne osandeste, deoarece n-am facut voia lui Dumnezeu si, de aceea, ne si temem de moarte. Constiinta nu ne usureaza, pentru ca acolo unde este lipsa trebuie sa completeze. Cea a batranului era pregatita, dupa cum mi-a si zis:

- Fiul meu, numai o punte sa trec (puntea era moartea) si, de acolo inainte, socoteala mea cu Dumnezeu, prin harul divin, este incheiata!

Luati seama, ce constiinta stralucitoare si sigura avea, de aceea ne si zicea:

- Faceti-va datoria voastra!

Ne spunea aceasta, ca sa ne punem in randuiala constiinta, facandu-ne datoria pe care o aveam fata de el, indrumatorul nostru.

Bunul Dumnezeu sa ne lumineze, sa ne dea putere si sa ne ingrijim sa punem in ordine ceea ce fiecare a gresit, de pe pozitia si cu responsabilitatea lui. Asadar, sa ne straduim, sa nu trandavim, pentru ca nu este vremea sa amanam. Nu numai acum s-o facem, cand suntem impresionati de moartea fratilor nostri, ci continuu, cu sentimentul ca lucram la indreptarea noastra.

Nici un om nu este fara de pacat, afara de Dumnezeu. El a plecat de pe pamant macar cu un pacat, aceasta, insa, nu impiedica mantuirea si sfintenia lui. Greselile usoare vor fi sterse de Dumnezeu. Ceea ce ne recomanda Sfintii Parinti este ca, in ceasul mortii, sa fim gasiti cu greseli si pacate cat mai mici, pentru ca daca talerul virtutilor este plin si cantareste greu, greselile noastre mici vor ramane in aer. De aceea, sa ne nevoim, sa facem ascultare sincera, dreapta, intru adevar. Aceasta sa nu para doar ca ascultare, iar in esenta ei sa fie voia noastra, neascultare si otrava. Sa nu facem vointa noastra, sa zicem ca ne vom pocai maine. Dumnezeu nu asteapta ca un ucenic sa greseasca cu pacatele omului din lume, asa cum stim. Desfranarea si curvia ucenicului este atunci cand nu face ascultare. Neascultarea este o greseala, iar opusul ei, datul mantuirii noastre. Ucenicul care se supune cu sinceritate are asigurata mantuirea lui, este omul cel mai fericit de pe pamant, cu speranta cea mai buna ca va ajunge in Imparatia lui Dumnezeu.

In timp ce noi, cei responsabili, care ridicam greutatea oamenilor, greselile si pacatele si poruncim, ne punem in pericol mantuirea, nu atat din cauza pacatelor noastre – putem fi mantuiti din mila lui Dumnezeu – cat pentru responsabilitatea pacatelor celorlalte suflete. Postura aceasta este cea mai primejdioasa pentru noi, cei ce purtam sufletele oamenilor pe umerii nostri. Pentru ucenic nu exista insa acest pericol. Acesta, daca duce o viata simpla, sub ascultare, cu „binecuvanteaza” si „sa fie binecuvantat”, a intrat in Imparatia Cerurilor.

Dumnezeu sa binevoiasca, cu multimea indurarii Lui, sa ne gasim cu totii impreuna in bucuria si fericirea acestei Imparatii vesnice. Amin.

Slava lui Dumnezeu pentru toate!

http://www.crestinortodox.ro/comunitate/blog.php?user=vesi&blogentry_id=6333