DESPRE PĂCAT

              CUVÂNT CǍTRE CREŞTINII ORTODOCŞI

                                              DESPRE

                                        PĂCAT

Moto: „ Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine

şi Adevărul nu este întru noi “(1 Ioan 1:8). „ Dacă zicem că n-am

păcătuit, Îl facem mincinos (pe Dumnezeu) şi cuvântul Lui Nu este

întru noi “(1 Ioan 1:10).

                                                                               Preot Ioan

                             Iubiţi credincioşi,

          Scopul venirii lui Hristos este înlăturarea păcatului şi a morţii.

Iată ce-i spune îngerul Domnului lui Iosif: „Ea (Fecioara Maria) va

naşte Fiu şi vei chema numele lui Iisus, căci El va mântui poporul

Său de păcatele lor“ (Matei 1:21). La Cina cea de Taină Hristos le

vorbeşte despre iertarea păcatelor: Şi luând paharul şi mulţumind,

le-a dat, zicând: Beţi dintru acesta toţi, că aceasta este Sângele Meu,

al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor“

(Matei 26:27-28). Nimeni nu este fără de păcat, chiar de ar fi viaţa lui

numai de o zi.

Dintotdeauna oamenii au fost conştienţi

de starea de păcătoşenie a lor. În Vechiul

Testament îl avem ca model de pocăinţă pe

împăratul David, care, după ce a păcătuit, se

pocăieşte spunând: „Că întru fărădelegi mam

zămislit şi în păcate m-a născut maica

mea“ (Psalmul 50). Iar în psalmul 142 scrie:

„Să nu intri la judecată cu robul Tău că

nimeni din cei vii nu-i drept înaintea Ta“.

Într-o rugăciune, Sfântul Macarie zice: „Nu

mă lăsa să dorm în moartea păcatelor, ci mă

miluieşte, iar după somnul nopţii să-mi

luminezi ziua fără de păcat, Hristoase

Doamne, şi mă mântuieşte“. Sfântul Ioan Gură de Aur se ruga lui

Dumnezeu zicând: „Doamne, de am greşit, fie cu mintea , fie cu

gândul, fie cu cuvântul, sau cu fapta, iartă-mă!“.

Nu este om fără de păcat, lucru care este subliniat încă din

Vechiul Testament: „Nu este om care să nu greşească“ (3Regi 8:46).

Acelaşi lucru îl aflăm şi de la dreptul Iov: „Căci cine, om fiind, va fi

fără prihană, sau cum va fi curat născutul din femeie?“ (Iov 15:14).

De neuitat sunt cuvintele Ecclesiastului (cap.7 verset 20): „Căci pe

pământ nu este om drept care să facă binele fără să greşească“. În

Noul Testament ni se spune acelaşi lucru: „Toţi greşim în multe

chipuri“ (Iacov 3:2).

           Unii oameni spun că n-au ştiut că este păcat a face un anumit

lucru. Dar despre aceasta Iisus a spus: „De n-aş fi venit şi nu le-aş fi

vorbit, păcat n-ar avea; dar acum n-au cuvânt de dezvinovăţire

pentru păcatul lor“ (Ioan 15:22); „Dacă aţi fi orbi n-aţi avea păcat.

Dar cum zicem: Noi vedem. De aceea păcatul rămâne asupra

voastră“; „De aceea, cine ştie să facă ce e bine şi nu face, păcat are“

(Iacov 4:17). Diavolul este pricinuitorul păcatului. Păcatul îl are ca

autor moral pe diavol: „Cine săvârşeşte păcatul este de la diavolul,

pentru că de la început diavolul păcătuieşte“ (1 Ioan 3:8). Păcatul

este pricinuit de nerespectarea Legii: „Că păcatele noastre s-au

înmulţit înaintea Ta şi nelegiuirile noastre sunt mărturie împotriva

noastră; fărădelegile noastre sunt de faţă şi faptele noastre

nelegiuite le ştim“ (Isaia 59:12).

                                         Ce este păcatul?

                  Dacă citim prima epistolă sobornicească a Sfântului Ioan

Evanghelistul găsim şi definiţia păcatului care este de fapt „Călcarea

Legii lui Dumnezeu cu deplină voinţă şi ştiinţă“. Dacă furi, stai

împotriva poruncii lui Dumnezeu. Dumnezeu spune în porunca a 9-a:

„Să nu mărturiseşti strâmb“. Dacă depui mărturie mincinoasă, atunci

stai împotriva poruncii lui Dumnezeu ş.a.m.d. Călcarea Legii divine se

poate face în trei feluri: cu gândul, cu cuvântul sau cu fapta şi poartă

numele de FĂRĂDELEGE. Orice om care păcătuieşte îl jigneşte pe

Dumnezeu, nesocotind legea Sa şi totodată ce-a făcut El pentru noi.

Ca atare, păcatul are ca urmare ruperea legăturii cu El (Matei 25:41) şi

principala consecinţă a păcatului - pe plan sufletesc - este pierderea

mântuirii (moartea sufletească), iar - pe plan fizic - boala, suferinţa şi

moartea fizică. „Căci Fiul Omului va să vină întru slava Tatălui

Său, cu îngerii Săi; şi atunci va răsplăti fiecăruia după faptele sale“

(Matei 16:27).

                             Care este originea păcatului?

     Originea păcatului este căderea primilor oameni, protopărinţii

noştri Adam şi Eva: „De aceea, precum printr-un om a intrat

păcatul în lume şi prin păcat moartea, aşa şi

moartea a trecut la toţi oamenii PENTRU

CĂ TOŢI AM PĂCĂTUIT ÎN EL“ (Romani

5:12). Deşi păcatul strămoşesc al lui Adam

este unul singur în faptă, toţi oamenii îl

moştenesc ca stare de păcătoşenie, prin faptul

că toţi suntem „din acelaşi sânge“ (Fapte

17:26). Păcatul a intrat în om prin

întrebuinţarea greşită a voii sale libere.

Dumnezeu nu a creat păcatul şi nici nu-l

doreşte, dar îl îngăduie, pentru a nu afecta

libertatea omului, libertate cu care l-a

înzestrat alături de demnitate, încă de la

creaţie. „Răul nicidecum nu este pricinuit de

Dumnezeu, ci prin alegere de bunăvoie s-au făcut demonii răi, ca şi

cei mai mulţi dintre oameni“ (Sfântul Antonie cel Mare, Filocalia 1).

                  Care sunt trăsăturile păcatului?

   După cum reiese şi din definiţie, păcatul 

cu bună  ŞTIINŢĂ, deci este acuzată drept păcat fapta omului care ştie ce face

şi nu răul făcut de copiii sub şapte ani sau de cei bolnavi mintal. De

asemenea, păcatul este făcut cu VOIE LIBERĂ, adicĂ cel ce

păcătuieşte nu este constrâns de cineva, căci răul făcut împotriva

voinţei sale nu este socotit păcat. Păcatul este făcut ÎN

CUNOŞTINŢA LEGII DIVINE.

              Care sunt treptele până la căderea în păcat?

● Prima treaptă spre păcat este ISPITA, ATACUL,

MOMEALA. Ea (ispita) este un îndemn spre păcat şi poate veni din

interior sau din exterior. Când vine din interior, ispita se manifestă ca

4

un gând răzleţ adus de diavol în minte (Ce-ar fi dacă ai face şi tu...?)

şi este o consecinţă a unor patimi sau acţiuni păcătoase. Ispita poate

veni şi din exterior, adică prin oameni, care în acest caz, se fac

„instrumente ale diavolului“.

          ● A doua treaptă este ÎNSOŢIREA, POFTA şi acum gândul

nostru se amestecă, se complace cu gândul dracilor vicleni. Omul îşi

însuşeşte gândul străin ca fiind al lui.

        ● A treia treaptă este CONSIMŢIREA. Acum omul acceptă să

facă fapta cea rea după un plan comun cu al dracilor.

        ● A patra treaptă este ÎNFĂPTUIREA, adică omul păcătuieşte.

Poate fi biruit păcatul?

Nici un păcat nu este de nebiruit. „Nu v-a cuprins ispită care să

fi fost peste puterea omenească. Dar credincios este Dumnezeu; El

nu va îngădui să fiţi ispitiţi mai mult decât puteţi, ci odată cu ispita

va aduce şi scăparea din ea, ca să puteţi răbda“ (1Corinteni 10:13).

      Păcatul este mai uşor de biruit în stadiul iniţial de ispită: „Fericit

bărbatul care rabdă ispita, căci lămurit făcându-se, va lua cununa

vieţii, pe care a făgăduit-o Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El“

(Iacov 1:12).

     Omul este ajutat în aceste ispite de harul lui Dumnezeu, după cum

reiese şi din cântarea ce se aude în postul Paştelui: „CU NOI ESTE

DUMNEZEU, ÎNŢELEGEŢI NEAMURI ŞI VĂ PLECAŢI,

CĂCI, CU NOI ESTE DUMNEZEU“. Avem în Biblie, numeroase

exemple de oameni care au biruit ispitele: Proorocii, Patriarhii,

Apostolii, Sfinţii şi chiar Domnul Iisus Hristos, Care a fost ispitit

direct de diavol în pustiul Qarantaniei (Matei 4:1-11). Ca mijloace de

luptă împotriva păcatului creştinul are:

         1. Rugăciunea - „Rugaţi-vă să nu intraţi în ispită“ (Luca

22:40);

         2. Postul - „Acest neam de diavoli nu iese decât cu post şi cu

rugăciune“ (Matei 17:21);

         3. Virtuţi şi fapte bune - „Staţi împotriva diavolului şi va fugi

de la voi“ (Iacov 4:7).

                                   Ce este patima?

Patima este un sentiment copleşitor, trupesc sau sufletesc,

care întunecă mintea. Ea este pornire nestăpânită, pasiune, viciu,

păcat. Patima este deprinderea în păcat, deprinderea în răutate. Patimă

este atunci când ajung să te stăpânească deprinderile păcătoase, când

se face în tine păcatul ca a doua fire. Nu mai este vorba de o faptă

izolată, care este păcatul, ci ajungi să fii stăpânit de o deprindere

păcătoasă şi aceasta este patima. Într-un cuvânt, când păcatul devine

deprindere, el se transformă în patimă. Părinţii cei duhovniceşti

s-au gândit mult la curăţirea de patimi, nu doar teoretic, ci şi practic,

lăsându-ne în Pateric şi în Filocalie multe învăţături, despre calea care

duce spre curăţire. În Noul Testament, termenul „patimă“, este folosit

de două ori, cu sensul de păcat învederat, în Epistola către Romani 7:5

şi, de asemenea, în Galateni 5:24, în care citim: „Iar cei ce sunt ai lui

Iisus Hristos şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi cu

poftele“.

                            Cât de mare este păcatul?
      

         Păcatul este atât de mare şi îngrozitor, încât nimeni nu a putut

să-l nimicească afară de Iisus Hristos, „Mielul lui Dumnezeu care

ridică păcatul lumii“ (Ioan 1:29). Înfricoşat lucru este a păcătui

pentru PĂGÂNII care nu-L cunosc pe Dumnezeu şi Sfânta Sa Lege,

dar mai înfricoşat este pentru CREŞTINII, care făgăduiesc să-I

slujească lui Dumnezeu şi să se lepede de Satana şi de lucrurile lui.

Păcatul desparte pe om de Dumnezeu şi, cu cât păcătuieşte omul

mai mult, cu atât se depărtează de „LUMINĂ“ mai mult, căci

Dumnezeu este „LUMINĂ“ (Ioan 9:5), cu atât intră într-o beznă mai

adâncă şi orbeşte sufleteşte, socotind că nu este păcat ceea ce este de

fapt un mare păcat. Dumnezeu spune „Oricine săvârşeşte păcatul este

robul păcatului“ (Ioan 8:34). Păcatul lipseşte sufletul de viaţă şi

astfel îl omoară:

UNUL CA ACESTA ESTE ŞI VIU ŞI MORT: VIU CU

TRUPUL, MORT CU SUFLETUL.

          Aşa au murit şi protopărinţii noştri în Rai, în ziua când au gustat

din pomul oprit, căci le spusese Dumnezeu: „În ziua când vei mânca

din el, vei muri negreşit!“ (Facere 2:17). În acest chip s-a zis cu

privire la fiul risipitor, care despărţindu-se de tatăl său, iarăşi s-a întors

prin pocăinţă: „Acest fiu al meu, mort era şi a înviat, pierdut era şi sa

aflat“ (Luca 15:12). După căderea în păcat, conştiinţa se deşteaptă,

îl chinuie pe om foarte greu, aşa cum s-a întâmplat cu Cain, ucigaşul

de frate, şi cu Iuda, vânzătorul Domnului.

                Nepăsarea faţă de faptele bune este păcat?

            DA! Păcatul se săvârşeşte cu lucrul, cu cuvântul, cu gândul şi

chiar cu pofta. A zecea poruncă spune „Să nu pofteşti“. Este păcat să

ucizi, dar păcat este şi să nu dai o mână de ajutor celui aflat în

primejdie. Deci pedeapsa lui Dumnezeu nu vine doar pentru faptele

rele, ci şi pentru nepăsarea faţă de faptele bune.

Iată un exemplu: Sundar Sing a fost un indian care s-a convertit

la creştinism şi chiar a propovăduit cu multă dăruire adevărata

credinţă. Odată, vrând să treacă munţii Himalaya, a luat cu sine un

şerpaş, o călăuză indiană. Pe o potecă de munte au găsit un alpinist

aproape îngheţat. Se apropia să înceapă un viscol mare. Sundar Sing a

zis: „Nu-l putem lăsa aici, în drum, hai să-l luăm cu noi“. Călăuza

indiană i-a răspuns: „Se apropie un viscol mare şi dacă încercăm să-l

salvăm, o sa îngheţăm şi noi odată cu el“. Sundar Sing i-a răspuns

aşa: „Porunca lui Iisus Hristos este «Să nu-l laşi pe fratele tău în

drum!». Eu îl iau în spate“. Alpinistul s-a încălzit de corpul lui

Sundar Sing şi a înviat. Atunci şerpaşul a zis: „Adevărat şi viu este

Dumnezeul tău Iisus Hristos, vreau să mă botez şi eu în această

credinţă“. Deci, prin această faptă bună Sundar Sing a cîştigat două

suflete, unul care a înviat şi unul care s-a convertit. Prin orice păcat

este jignită măreţia lui Dumnezeu. Dacă nu este puţin lucru să jigneşti

pe un om de rând, cu atât mai mult când este vorba de un dregător sau

un împărat, cât despre Dumnezeu, ce să mai vorbim! Dumnezeu este

Cel înaintea Căruia „toată lumea şi toate neamurile sunt ca o

picătură de apă“ (Isaia 40:15).

Atunci când păcătuieşte, omul se cinsteşte pe sine mai mult decât

pe Dumnezeu, ascultă mai mult de pofta sa decât de Dumnezeu şi

astfel stă cu încăpăţânare, dimpreună cu diavolul, împotriva lui

Dumnezeu: „CINE SĂVÂRŞEŞTE PĂCATUL ESTE DE LA

DIAVOLUL“ (1Ioan 3:8).

                   Cum trebuie să luptăm împotriva păcatelor?

                 ► Să ne împotrivim păcatelor până când ele n-au prins încă

putere, precum copacul tânăr, care în ce parte va fi aplecat atunci

când încă este fraged, spre aceea va rămâne aplecat până la

moarte. Să ne îndepărtăm de oamenii răi şi stricaţi, căci

„TOVĂRĂŞIILE RELE STRICĂ OBICEIURILE BUNE“

(1Corinteni 15:33). Drept aceea, cel bun trebuie să fugă de

împreună vieţuirea cu cei răi, ca Lot din Sodoma, ca nu cumva să

piară, stricat fiind de vieţuirea celor nelegiuiţi.

                  ► Să cugetăm la cele cuprinse în cărţile Sfinţilor Părinţi, să

avem o bibliotecă religioasă din care să ne hrănim sufletul cât mai

des posibil.

                  ► Să ne amintim că la botez ne-am lepădat de Satana şi de

toate lucrurile lui, adică de păcate.

                 ► Să ne aducem aminte de cele patru lucruri de pe urmă:

moartea, judecata lui Hristos, Raiul şi Iadul.

                ► Să cugetăm că scurtă este dulceaţa păcatului, dar îi

urmează veşnicia amărăciunii.

               ► Să tăiem gândurile rele care scot capul şi ne trag la păcat,

aşa cum aruncăm din mâini un tăciune aprins. De vom tăia

gândurile, vom tăia şi păcatul.

               ► Să ne străduim să avem pururea pe Dumnezeu înaintea

noastră. Să ne gândim la Dumnezeu, mai des decât respirăm,

spunând rugăciunea minţii: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui

Dumnezeu, mântuieşte-mă pe mine păcătosul (păcătoasa) !“.

             ► Întrucât smintelile se înmulţesc pe zi ce trece, cucernicia se

împuţinează şi necredinţa se întăreşte, sufletul iubitor de

cucernicie nu trebuie să se uite la ce fac oamenii, ci să ia aminte la

cuvântul lui Dumnezeu: „Nu râvni la cei ce viclenesc, nici nu urma

pe cei ce fac fărădelegea“ (Psalm 36:1).

            ► Deoarece toate smintelile intră în casa inimii noastre prin

ochi şi urechi, ca prin nişte ferestre, nu trebuie să dăm libertate

ochilor şi urechilor, pentru a nu surpa casa sufletului nostru, cum

s-a întâmplat, spre exemplu, cu împăratul David. Este mai puţin

primejdios dacă nu laşi vrăjmaşul să intre în casă, decât să te lupţi

cu el.

          Vorbind despre păcat, în ce mod este responsabil un om în

                                        faţa lui Dumnezeu?

● Fiecare om este responsabil direct pentru păcatele săvârşite

personal (Matei 16:27);

● este responsabil pentru binele nefăcut (Iacov 4;17), ca de

exemplu:

a) Când îndemnăm pe alţii la păcat (Matei 2:16 - porunca lui

Irod);

b) Când sfătuim greşit spre păcat (Ioan 11:49-50);

c) Când conlucrăm cu altul la păcat (Fapte 22:20);

d) Când ascundem şi apărăm păcătoşii (Luca 11:47-48);

e) Când lăudăm păcatele altora (Romani 1:32);

f) Când dăm ocazia de sminteală spre păcat (Luca 22:3-6).

                           CUM SE CLASIFICĂ PĂCATELE?

Cea mai simplă împărţire a păcatului ar fi:

- Păcatul strămoşesc - săvârşit de strămoşii noştri Adam şi Eva;

- Păcatul personal - săvârşit de fiecare om în parte.

În funcţie de gravitate, păcatele

personale se mai pot clasifica în:

- Păcate personale uşoare - acelea care

presupun o abatere nu prea gravă de la

Legea Divină. Acestea sunt săvârşite de

către orice om dintr-o slăbiciune a voinţei.

În afară de Mântuitorul Iisus Hristos şi

Maica Domnului, nimeni nu a fost şi nici nu

este scutit de păcatele uşoare „PENTRU

CĂ TOŢI GREŞIM ÎN MULTE CHIPURI

...“ (Iacov 3:2), iar „DACĂ ZICEM CĂ

PĂCAT NU AVEM, NE AMĂGIM PE NOI ÎNŞINE ŞI

ADEVĂRUL NU ESTE ÎNTRU NOI“ (1Ioan 1:8). Însă, aceste

păcate chiar dacă sunt uşoare nu trebuie trecute cu vederea, deoarece

persistenţa în ele duce la căderi mai grele, adică în păcate de moarte

sau

           1. - Păcate capitale;

           2. - Păcate personale grele;

           3. - Păcate împotriva;

           4. - Păcate strigătoare la cer.

                              1. Păcate capitale

               Păcatele capitale izvorăsc din firea umană slăbită de păcatul

strămoşesc şi sunt în număr de şapte, corespunzător celor şapte patimi

(vicii).

1.1. MÂNDRIA - primul din categoria păcatelor grele, izvorăşte

din intimitatea spirituală a omului (Marcu 7:21-22) şi se manifestă ca

o preţuire de sine peste măsură, unită cu dorinţa de a fi numai apreciat

şi lăudat de semeni. Mândria este cauza căderii îngerilor răi (Isaia

14:12-15) şi a celor dintâi oameni şi deci prima cauză a păcatelor.

Ca urmare, mândria face pe om să uite de Dumnezeu, să nesocotească

voia Sa. „PĂCATUL MÂNDRIEI, CÂND PUNE STĂPÂNIRE PE

BIETUL SUFLET ..., ÎL DĂRÂMĂ ÎN ÎNTREGIME ŞI-L

SURPĂ DIN TEMELII“ (Sfântul Cassian Romanul în Filocalia 1).

Opusul mândriei este smerenia, care se construieşte prin umilinţă, post

şi rugăciune. Smerenia este o permanentă conştientizare că tot ce

avem aparţine lui Dumnezeu (1 Corinteni 4:7). Iată ce frumos spune

Sfântul Siluan Athonitul: „A VENIT UN NOR, A ASCUNS

SOARELE ŞI S-A FĂCUT ÎNTUNERIC. TOT AŞA, PENTRU

UN GÂND DE MÂNDRIE, SUFLETUL PIERDE HARUL ŞI ÎL

NĂPĂDEŞTE ÎNTUNERICUL. DAR, TOT AŞA, ŞI NUMAI

PENTRU UN GÂND DE SMERENIE, HARUL VINE DIN

NOU“.

                      Semnele mândriei la un om sunt:

- Nu se supune celor mai mari;

- Nu lasă întâietatea celor de-o seamă şi celor mai mici;

- Vorbeşte mult şi cu semeţie;

- Caută în tot chipul slavă, cinste şi laude;

- Se înalţă pe sine şi faptele sale;

- Dispreţuieşte şi defăimează pe ceilalţi;

- Caută să sară în ochii celorlalţi;

- Se laudă cu neruşinare;

- Orice lucru bun ar avea, şi-l trece-n seamă sieşi, nu lui

Dumnezeu;

- Se laudă cu lucrurile bune pe care nu le are;

- Se străduieşte mult să-şi ascundă neajunsurile şi păcatele;

- Nu primeşte îndemnurile, mustrările şi sfaturile;

- Se bagă în discuţii care nu-l privesc şi în probleme care nu-i

aparţin;

- Este neiubitor şi plin de ură, căci egoismul este rădăcina

tuturor relelor.

        1.2. IUBIREA DE ARGINŢI, ca şi mândria, îşi are izvorul în

inima omului (Marcu 7:21-22) şi se manifestă ca o dorinţă nestinsă

după bunurile trecătoare, lumeşti, făcând din dobândirea acestora

scopul vieţii. Iubirea de arginţi se manifestă ca dorinţă de a avea cât

mai mult, dar şi ca zgârcenie, adică râvna de a păstra cele adunate cu

orice preţ. Iubitorul de arginţi este un om ce nu cunoaşte dreptatea şi

mila, aducând daune oamenilor şi pierzând legătura cu Dumnezeu

pentru că „IUBIREA DE ARGINT ESTE RĂDĂCINA

TUTUROR RELELOR ŞI CEI CE AU POFTIT-O CU

ÎNFOCARE AU RĂTĂCIT DE LA CREDINŢĂ, ŞI

S-AU STRĂPUNS CU MULTE DURERI“ (1Timotei 6:10). Uneori

patima averii duce la sinucidere (cazul lui Iuda). Averea în sine nu

este rea când se dobândeşte cinstit şi nu ne face robii ei, căci

Dumnezeu nu condamnă bogăţia, ci proasta gestionare a ei. Să ne

gândim în ce sărăcie S-a îmbrăcat Hristos pentru noi. Care a fost

palatul în care S-a născut? Care au fost pregătirile? Care au fost

moaşele? Unde au fost covoarele, scutecele pruncului? S-a născut întro

peşteră fără aşternuturi, fără căldură, într-o sărăcie mai presus de

toată bogăţia. Prin aceasta pruncul Hristos ne îndeamnă să dispreţuim

ca pe un gunoi toate bunurile pământeşti şi să căutăm mai întâi

Împărăţia lui Dumnezeu (Matei 6:33) şi celelalte se vor adăuga nouă.

Opuse acestei patimi a iubirii de arginţi sunt virtuţi precum:

cumpătarea, dreptatea, îndurarea şi milostenia.

              1.3. DESFRÂNAREA (CURVIA) este tot un păcat capital

(Matei 7:21-22) ce presupune lăsarea în voia poftelor trupeşti trezite

în om prin simţuri. Este un păcat săvârşit în trup: „Fugiţi de

desfrânare! Orice păcat pe care-l va săvârşi omul este în afară de

trup. Cine se dedă însă desfrânării păcătuieşte în însuşi trupul său.

Sau nu ştiţi că voi nu sunteţi ai voştri? Slăviţi dar pe Dumnezeu în

trupul vostru şi în sufletul vostru care sunt ale lui Dumnezeu“

(1Corinteni 6:20). Dintre cauzele generale ale desfrânării, Părinţii

filocalici insistă asupra a două: LĂCOMIA PÂNTECELUI şi

TRÂNDĂVIA sau LENEA. De asemenea, şi „aburii băuturii“

întunecă şi îngreunează sufletul, îl trântesc în patul lenei şi al

desfrânării. După o masă bogată, prin cantitatea mâncărurilor şi a

băuturilor, nu se naşte dorinţa de rugăciune stăruitoare, ci imboldul

spre odihnă, lene şi desfrânare.În mod deosebit în patima desfrânării

se manifestă violent egoismul sau egocentrismul pătimaşului. Plăcerea

îi aparţine doar lui, i se cuvine doar lui şi nu o merită decât el. Restul

lumii nu înseamnă decât obiecte sau izvoare ale plăcerii lui.

Desfrânarea, după Sfântul Ioan Cassian, are trei forme generale:

1. Una, lucrată în cadrul unirii dintre cele două persoane de

sex opus; sau de acelaşi sex (homosexualii, lesbienele);

2. Alta, în afara sau în lipsa atingerii unei persoane de sex

opus - autosatisfacerea sau onania, masturbarea;

3. A treia - curvia din suflet şi din minte.

   Sfântul Apostol Pavel, vorbind despre neamurile idolatre, care au

schimbat slava lui Dumnezeu cu închinarea la idoli spune: „Pentru

aceea Dumnezeu i-a dat unor patimi de ocară, căci şi femeile lor au

schimbat fireasca rânduială cu cea împotriva firii (lesbienele).

Asemenea şi bărbaţii, lăsând rânduiala cea după fire a părţii

femeieşti, s-au aprins în pofta lor unii pentru alţii: bărbaţi cu

bărbaţi (homosexualii) săvârşind ruşinea şi luând în ei răsplata

cuvenită rătăcirii lor“ (Romani 1:26-27). Din acest păcat izvorăsc

cugetele necurate, distrugerea armoniei familiale şi neglijarea

aproapelui. Opusă desfrânării este practica ascezei, adică renunţările

unite cu postul şi rugăciunea.

                   1.4. INVIDIA este păcat capital (Marcu 7:21-22), care se

manifestă prin părere de rău pentru binele aproapelui şi bucurie pentru

necazul lui. Invidia este o încălcare a dreptăţii faţă de Dumnezeu şi

faţă de aproapele: „SUPUNE-TE DOMNULUI ŞI ROAGă-L PE

EL; NU RÂVNI DUPĂ CEL CE SPOREŞTE ÎN CALEA SA,

DUPĂ OMUL CARE FACE NELEGIUIREA“ (Psalm 36:7).

Invidia naşte ura, clevetirea, vicleşugul, uciderea şi duce la depărtarea

de Dumnezeu, la încălcarea poruncii iubirii. Sfântul Nicodim

Aghioritul în cartea sa Hristoitia spune că „INVIDIA ÎI FACE PE

OAMENI MAI RĂI DECÂT ORICE ŞARPE VENINOS“. În ceea

ce priveşte ura, în Biblie scrie că „Cel ce urăşte pe fratele său este

ucigaş de oameni“ (1Ioan 3:15). Invidia poate fi înlăturată prin

rugăciune multă şi alungarea gândurilor neconforme cu voia lui

Dumnezeu.

1.5. LĂCOMIA este păcat trupesc, pofta nestăpânită de a mânca

şi a bea peste limite, „IAR FAPTELE TRUPULUI SUNT

CUNOSCUTE ŞI ELE: ADULTER, DESFRÂNARE,

NECURĂŢIE, DESTRĂBĂLARE“ (Galateni 5:19). Lăcomia

înlocuieşte pe Dumnezeu cu hrana şi băutura, uitând că orice creştin se

foloseşte de acestea doar pentru a-şi întreţine viaţa. Sfântul Cassian

Romanul ne învaţă: „DE MÂNCARE NUMAI ATÂT SĂ NE

FOLOSIM, CÂT SĂ TRĂIM, NU CA SĂ NE FACEM ROBI

PORUNCILOR POFTEI“. Din lăcomie izvorăsc: pofta trupească,

petrecerile necuviincioase, defăimarea aproapelui, certuri, mânii, boli.

De lăcomie putem scăpa prin virtutea cumpătării, unită cu postul şi

rugăciunea. Opusă lăcomiei este cumpătarea în toate.

            1.6. MÂNIA este un păcat capital ce presupune supărarea cu

uşurinţă pentru orice lucru şi dorinţa de răzbunare pe cei ce ne-au

făcut (aparent chiar) un rău. Este un păcat opus iubirii (1Corinteni

12:5). Dacă spunem că există o mânie bună, sfântă (Hristos în templu,

Efeseni 4:26), în general, mânia omului nu lucrează dreptatea lui

Dumnezeu (Iacov 1:20). Creştinul trebuie să fie un om al păcii.

Gravitatea acestui păcat face ca el să fie condamnat chiar înainte de

săvârşire, în cuget: „Eu însă vă zic vouă: Că oricine se mânie pe

fratele său vrednic este de osândă; şi cine va zice fratelui său:

netrebnicule, vrednic va fi de judecata sinedriului; iar cine va zice:

nebunule, vrednic va fi de gheena focului“ (Matei 5:22). Mânia nu

poate fi ascunsă deoarece inima plină de mânie este asemenea unui

cazan ce clocoteşte şi dă felurite semne. De mânie, ochii se înroşesc,

vinele se încordează, dinţii scrâşnesc, gura face spume, faţa se

întunecă etc. Cât de josnic şi urât este sufletul celui mânios, cât de

nesuferit apare el înaintea ochilor lui Dumnezeu. Mânia este otravă

puternică, cu care a adăpat diavolul sufletul omenesc.

♦ Atunci când mânia este îndelung păstrată şi hrănită în

inimă, ea se preface în răutate şi ranchiună. De aceea ne spune

Sfântul Apostol Pavel: „MÂNIAŢI-VĂ ŞI NU GREŞIŢI;

SOARELE SĂ NU APUNĂ PESTE MÂNIA VOASTRĂ. NICI SĂ

NU DAŢI LOC DIAVOLULUI“ (Efeseni 4:26-27).

♦ Atât mânia, cât şi răutatea se nasc dintr-o nemărginită

iubire de sine, deoarece iubitorul de sine în toate caută folosul,

slava şi lauda sa.

♦ Mânia se înfăptuieşte prin uciderea celui asupra căruia este

îndreptată. Astfel Cain, împins de mânie şi răutate l-a ucis pe

fratele său bun (Facerea 4:8).

♦ Mânia se înfăptuieşte prin bătaie, otrăvire, răpirea

sănătăţii, a avutului etc.

♦ Mânia se înfăptuieşte prin defăimare şi clevetire.

♦ Mulţi au o inimă plină de o asemenea răutate, că se mai şi

laudă, se laudă cu un lucru care ar trebui plâns,

„PĂCĂTUIEŞTE, ŞI SE LAUDĂ CU PĂCATUL !“

„ATUNCI CÂND NE SCULĂM CU RĂUTATE ŞI CU

VICLENIE ASUPRA ALTORA, ASCUŢIM SABIA CHIAR

ÎMPOTRIVA NOASTRĂ, PRICINUINDU-NE RĂNI MULT

MAI MARI DECÂT ACELORA“ (Omilia a 51- a la Ioan).

Opuse mâniei sunt virtuţile blândeţii şi smereniei.

       1.7. LENEA este o nepăsare faţă de împlinirea datoriilor creştine

şi obligaţiilor sociale (munca). Din lene izvorăsc: slăbiciunea fizică

şi psihică, lipsurile, îndemnul la furt, cearta, uitarea de

Dumnezeu. „Calea celui leneş e un gard de spini, iar calea celui

silitor e netedă“ (Pilde 15:19).

Lenea duce la moarte (Matei 25:26-30). De aceea, Sfântul

Apostol Pavel zice: „... nu fiţi greoi, ci urmăritori ai celor ce, prin

credinţă şi îndelungă răbdare, moştenesc făgăduinţele“

(Evrei 6:12). „Căci şi când ne aflam la voi, v-am dat porunca

aceasta: Dacă cineva nu vrea să lucreze, acela nici să nu mănânce“

(2 Tesaloniceni 3:10). Trândăvia sau fuga de osteneală sau lenea, este

în sine un păcat, căci este potrivnică poruncilor lui Dumnezeu, prin

care El ne-a rânduit să ne mâncăm pâinea în sudoarea feţei: „ÎN

SUDOAREA FEŢEI TALE ÎŢI VEI MÂNCA PÂINEA TA,

PÂNĂ TE VEI ÎNTOARCE ÎN PĂMÂNTUL DIN CARE EŞTI

LUAT; CĂCI PĂMÂNT EŞTI ŞI ÎN PĂMÂNT TE VEI

ÎNTOARCE“(Facerea 3:19). Lenea naşte multe nelegiuiri, rămânând

stearpă în privinţa oricărui lucru bun. De aici vine beţia, maica multor

rele şi dezbinări, de aici vin toate faptele desfrânării, batjocuri,

clevetiri, hule, dese ospeţe, jafuri, călcări de jurământ, jocuri de noroc,

înşelăciuni, certuri, bătaie etc. Cei ce trăiesc în trândăvie sunt supuşi

tuturor bolilor şi neputinţelor, căci, la fel cum se cloceşte apa

stătătoare, şi trupul omenesc se strică şi slăbeşte fără mişcare şi

osteneală; ei nu au poftă de mâncare, au somn neliniştit, sunt ponegriţi

de oameni şi se chinuiesc în sărăcie şi în lipsuri. Se opun lenei:

munca, rugăciunea şi cugetarea la poruncile lui Dumnezeu.

                           2. Păcate împotriva Duhului Sfânt

             Păcatele împotriva Duhului Sfânt sunt acelea care încalcă

conştient şi îndărătnic Legea lui Dumnezeu şi Adevărurile Sfântului

Duh. Ele se opun celor trei mari lucrări ale harului Sfântului Duh:

CREDINŢA, NĂDEJDEA şi DRAGOSTEA.

1. Păcatele împotriva credinţei sunt: nepăsarea faţă de religie,

necredinţa, erezia, apostazia (lepădarea de Biserică), superstiţia

(magia).

2. Păcatele împotriva nădejdii sunt: deznădejdea - exemplul lui

Iuda (Matei 27:5) şi încrederea peste măsură.

3. Păcatele împotriva dragostei sunt: nepocăinţa până la

moarte, nesocotirea darurilor lui Dumnezeu şi a rolului Lui în

viaţa noastră, prin neacceptarea lucrărilor Sfintei Biserici (Sfintele

Taine).

4. Păcatele făcute împotriva Sfântului Duh sunt o cădere totală

din har şi deci considerate de neiertat (Marcu 3:28-29).

                                 3. Păcate strigătoare la Cer

         Păcatele strigătoare la cer se numesc astfel, deoarece greutatea

lor reclamă o pedeapsă chiar aici pe pământ. Ele strică însuşi chipul

lui Dumnezeu din om şi izvorăsc din răutate şi premeditare. Ele sunt:

uciderea, curvia, preacurvia, sodomia, gomoria, asuprirea văduvelor

şi orfanilor, lipsa de cinste şi respect faţă de părinţi. „Cel ce va bate

pe tată sau pe mamă să fie omorât“ (Ieşirea 21:15).

                                    Iubiţi credincioşi,

             Din învăţăturile Sfinţilor Părinţi ştim că temelia mântuirii

este aproapele nostru. De aceea, datori suntem să-i îndemnăm pe

toţi cei dintr-o rudenie cu noi şi pe cei care nu sunt rude cu noi pe

calea pocăinţei, a rugăciunii, a postului, a mersului la Biserică, a

spovedaniei, a împărtăşaniei. Deseori întâlnim oameni care spun:

„Pentru ce să mă spovedesc, eu nu am nici un păcat!“. Cu

siguranţă că dumnealor nu ştiu ce este păcatul , cât de grav este să

spună cineva: „N-am nici-un păcat“, punându-se astfel în acelaşi

plan cu Dumnezeu, căci numai El este Preacurat, fără de păcăt.

Să-i învăţăm că trebuie să luăm aminte şi să ne temem de două

gânduri: unul care ne spune „Eşti un sfânt!“ (sădindu-ne în suflet

mândria) şi altul care ne spune: „Nu te vei mântui!“ (vrând să ne

arunce în deznădejde). Aceste două gânduri vin de la vrăjmaşul

diavol şi nu este adevăr întru ele. Tu însă, cugetă aşa: „Sunt un

mare păcătos, dar Domnul Iisus Hristos este mult milostiv, El

iubeşte mult oamenii, şi-ţi va ierta şi ţie păcatele dacă te vei

spovedi cu căinţă şi sinceritate“(Sfântul Siluan Atonitul).

                                  Omule, trezeşte-te!

          «Am vrut să pun mâna pe rădăcina durerii, care nu este

alta decât păcatul... Rugându-mă „Pentru pacea a toată lumea

şi pentru bunăstarea Sfintelor lui Dumnezeu Biserici“, aud

deodată, în urechea dinăuntru, înfruntarea amarnică: „NU TE

RUGA DE MINE SǍ LE DAU PACE, ROAGǍ-TE DE

OAMENI SǍ-ŞI SCHIMBE PURTǍRILE, DACǍ VOR SǍ

MAI VADǍ PACE PE PǍMÂNT“... Lămurit că lucrurile nu

stau bine.» (Părintele Arsenie Boca).

BIBLIOGRAFIE: Biblia, E.I.B.M., 1994, Bucureşti; Biblia, E.I.B.M., Bucureşti, 2001;

Învăţătura de credinţă creştin ortodoxă, Editura Arhidiecezana Cluj,1993; Preot Arsenie

Boca, Ridicarea căsătoriei la înălţime de taină, Editura Agaton, Făgăraş, 2003; Mitropolit

Hieroteos Vlachos, Psihoterapia Ortodoxă, Editura Sofia, Bucureşti, 2001; Sfântul Siluan

Atonitul, Din iadul patimilor spre raiul virtuţilor, Editura Deisis, Sibiu, 2003; Preot

Dumitru Stăniloae, Ascetică şi mistică, E.I.B.M., 2000.

     Constantinopolul pedepsit pentru propriile păcate

      Sultanul cuceritor se instalase în palatele foştilor împăraţi bizantini,

unde celebra marea victorie alături de comandanţii lui. În timpul unui

ospăţ Mahomed a văzut pe peretele din faţa lui o mână goală cu cele

cinci degete răsfirate; s-a speriat şi i-a întrebat pe cei din jur dacă ei

văd acelaşi lucru. Toţi au confirmat arătarea, dar nimeni nu înţelegea

semnificaţia. Au fost chemaţi la palat ghicitori, vrăjitoi şi magi,

otomani şi arabi, fără ca vreunul să poate desluşi sensul vedeniei.

Atunci, la sugestia unui slujitor grec, s-a recurs la ajutorul unui creştin

cu aleasă viaţă duhovnicească, Gheorghios Scholarios; acesta a cerut

sultanului un răgaz de şapte zile, timp ce urma să-l petreacă în post şi

în rugăciune, pentru ca Dumnezeul creştinilor să-i dea răspunsul

adevărat. La împlinirea sorocului s-a întors şi i-a spus sultanului:

Domnul, meu şi Dumnezeul meu, Căruia m-am rugat şi m-am

închinat, Care ne-a făgăduit că orice vom cere cu credinţă se va da

nouă, Acela mi-a arătat semnificaţia vedeniei tale. Află deci, o

sultane, că cele cinci degete ale mâinii pe care le vezi, înseamnă că

n-ai fi pătruns în acest oraş dacă ar fi existat aici cinci creştini

adevaraţi.

                                S c o r p i o n u l

                   Scorpionul este într-adevăr otrăvitor, dar prins şi băgat în

untdelemn devine leac tocmai pentru muşcătura lui. Otrava din el se

face leac vindecător. Tot aşa, leacul contra şerpilor veninoşi se face

din veninul lor. Aşa-i şi cu păcatul. Stropit cu lacrimile căinţei şi

mărturisit, păcatul nostru iertat devine prilej de strânsă legătură cu

Mântuitorul Căruia Îi suntem recunoscători. Tocmai păcatul este acela

care Îl readuce pe Duhul Sfânt către om. Îl aduce păcatul, dar nu cel

care se săvârşeşte în faptă, ci cel pe care-l descoperim în noi înşine,

cel pe care îl recunoaştem, cel pentru care ne căim. Ca şi microbii

cultivaţi în laborator, relele din viaţa aceasta servesc spre vindecarea

multor oameni îmbolnăviţi de păcat. Aşa cum şarpele de aramă - însă

fără venin - vindeca şi neutraliza veninul şerpilor care îi muşcau pe

israeliteni, tot astfel şi păcatul, băgat în untdelemnul lacrimilor de

pocăinţă, vindecă şi neutralizează toate păcatele care îl muşcă pe om.

Păcatul este fără saţ şi se aseamănă cu roşcovele. La început sunt dulci

iar mai pe urmă amare şi asemănătoare paielor. Chiar dacă eşti păcătos

fii smerit şi vei fi liniştit.

                               Cina cea de Taină

           Se spune că Leonardo da Vinci se plimba într-o zi prin Milano,

căutând un model pentru Cina cea de Taină, pe care voia s-o picteze în

trapeza (sala de mese a unei mănăstiri). Icoana există până astăzi. În

timpul războiului, mănăstirea a fost bombardată şi distrusă în

întregime, inclusiv trapeza, în afară de un singur perete care a rămas

întreg: peretele pe care a pictat Cina cea de Taină.

       Dar să revenim la întâmplare. Se plimba aşadar prin oraş, ca să-şi

caute un model pentru chipul Sfântului Apostol Ioan. Şi a găsit un

tânăr cu trăsături senine, cu privire deschisă, curată, sinceră. Şi-a zis:

acesta este modelul care îmi trebuie. Tânărul a acceptat să-i pozeze şi

pictorul a realizat după el chipul ucenicului iubit.

         A lucrat mult la această icoană. Când a ajuns la Iuda, peste câţiva

ani, a pornit iarăşi în căutarea unui model. A găsit un vagabond

desfigurat, cu ochii în fundul capului, pe faţa căruia se citeau toate

păcatele lumii adunate la un loc. I-a plăcut. Aşa trebuie să fi fost Iuda.

Omule, i-a zis, vii câteva zile să-mi pozezi? Îţi plătesc - Vin bucuros,

i-a răspuns acela. L-a dus la mănăstire. L-a aşezat în poziţia în care

avea nevoie pentru tablou şi, în timp ce punea primele culori,

vagabodul a început sp râdă. Vezi că nu m-ai recunoscut? Leonardo,

deşi cu ochiul exercitat, s-a uitat la el, dar nici vorbă. Nu l-a

recunoscut. Vezi că nu m-ai recunoscut? i-a zis din nou vagabondul.

Tot eu ţi-am pozat şi pentru Sfântul Apostol Ioan.

O viaţă de păcate îl schimbase pe cel care putuse fi model pentru

chipul ucenicului iubit, în model bun pentru chipul lui Iuda!

                                    Păcatul

           Păcatele iertate şi nerepetate nu vor fi pomenite la judecată. În

legătură cu păcatele deja spovedite şi iertate să spuneţi: „Le-am făcut,

dar m-am căit şi am dobândit iertare“. Păcatul spovedit, udat cu

lacrimi şi urât este sters din toate cărţile în care a fost scris - din cartea

dreptăţii lui Dumnezeu, din cartea firii noastre, din cartea legăturilor

noastre cu lumea văzută şi nevăzută. Astfel nu mai este pomenit la

judecată. Având în vedere acest lucru, trebuie, fără să reducem

sentimentul păcătoşeniei, să ne hrănim întotdeauna sufletul cu buna

nădejde a mântuirii. Păcatele noastre Domnul le-a luat pe toate în

trupul Său pe lemn şi acolo a rupt zapisul lor.

                        Michelangelo şi pietroiul

       Se zice că Michelangelo, marele sculptor şi pictor din Renaşterea

italiană, trecea într-o zi pe stradă şi a văzut în curtea unui cetăţean un

bloc mare de piatră, urât, murdar, colţuros. L-a întrebat pe proprietar:

- N-ai vrea să-mi dai mie piatra aceea? Proprietarul l-a întrebat la

rândul lui: - De ce să ţi-o dau? - Fiindcă există într-însa un înger

încătuşat şi aş vrea să-l eliberez! a răspuns Michelangelo. N-a înţeles

mare lucru propietarul. Dar s-a bucurat să scape de pietroi. Şi

Michelangelo l-a luat, a înlăturat cu dalta tot ce era încărcătură inutilă,

până când, într-o zi, a scos la lumină un înger frumos.

                         Despre pedeapsa păcatelor

   „Dumnezeu nu pedepseşte păcatul deodată căci oamenii ar face

binele de frică, mântuirea ar fi de-a sila iar Dumnezeu ar fi fricos

căci se teme de rău şi îşi apără stăpânirea. Îngăduind păcatul să-şi

facă de cap ne arată atotputernicia” (Părintele Arsenie Boca).

         „Fiii născuţi din Set, al treilea fiu al lui Adam care s-a născut în

locul lui Abel, s-au numit fiii şi fiicele lui Dumnezeu. Fiii născuţi din

neamul lui Cain se numeau fiii şi fiicele oamenilor. Fiii lui Dumnezeu

au luat soţii din neamul lui Cain şi cei născuţi din ei au fost uriaşi la

statură.

    O altă pedeapsă dată de Dumnezeu a fost restrângerea vieţii:

„Zilele lor să mai fie 120 de ani. Nu va rămâne Duhul Meu pururea

în oamenii aceştia, pentru că sunt numai trup (Facerea 5:3).

Înmulţindu-se răutatea, în vremea lui David, le-a mai făcut Dumnezeu

o reducere (Psalmul 89:10). „Pentru o greşeală vremelnică, o

pedeapsă veşnică?” ( Părintele Arsenie Boca).

„Dumnezeu nu e grăbit ca oamenii să pedepsească răul ca oamenii,

căci la oameni unitatea de măsură pentru timp este secunda. La

Dumnezeu unitatea de măsură pentru timp este mia de ani” (Traian

Dorz). „Dumnezeu va cere socoteală pentru atâţia ani de aşteptare”

(Visarion Iugulescu).

                                    Cât mă costă

       Dacă oamenii ar trebui să guste mai întâi amărăciunea păcatului şi

abia apoi dulceaţa lui, nu ar mai fi păcat în lume. Din nefericire,

diavolul pune un strat gros de miere peste amărăciunea păcatului, ca

să gustăm întâi dulceaţa şi abia apoi amărăciunea lui. Cineva a spus

odată:

În viaţă totul se plăteşte.

Lucrurile bune se plătesc înainte de a le primi;

cele rele se plătesc după.

                         Cât este de adevărată această afirmaţie!

     Dragostea de pildă, se plăteşte înainte, prin disciplina de care este

nevoie pentru a fi o persoană capabilă să iubească şi vrednică de a fi

iubită. Desfrânarea, pe de altă parte se plăteşte după aceea, prin

remuşcări, frustrare, deznădejde, mâhnire şi vină. Deci înainte de a

păcătui, pune-ţi întrebarea: Cât mă costă pierderea respectului de sine?

Cum mă voi simţi mâine? Cum voi putea să trăiesc cu mine însumi?

Cum am să mă simt faţă de persoana cu care sau împotriva căreia am

păcătuit? Cum mă voi simţi faţă de părinţii mei, faţă de copii, faţă de

soţ sau soţie? Cum mă voi simţi faţă de Dumnezeu? Cum se va simţi

El faţă de mine?

                       Viermele care distruge

            O femeie a sădit o floare într-un ghiveci. A căutat şi a pus

pământul cel mai bun. La început, floarea creştea frumos. De la un

timp însă, spre mirarea femeii, floarea a început să se îngălbenească.

Atunci a pus ghiveciul cu floare în fereastră, la soare şi o uda regulat.

Cu toate acestea, lucrurile mergeau tot mai rău. În cele din urmă,

văzând că nu mai este nicio speranţă de îndreptare, a luat ghiveciul, a

scos floarea şi a căutat la rădăcină. Spre marea ei mirare, a găsit la

rădăcină un vierm care o rosese.

Aşa este şi păcatul în viaţa omului. Păcatul este orice gând, cuvânt

sau faptă care nu se ridică la înălţimea normelor de sfinţenie cerute de

Dumnezeu. Păcatul este fărădelege, adică răzvrătirea făpturii, a cărei

voinţă se opune voinţei lui Dumnezeu.

                                 Păcatul şi suferinţa

       Numai păcatul este un rău adevărat în om, şi în afară de păcat nu

este nimic rău. Orice suferinţă o îndură un o sau un neam nu-i nimic

altceva decât leacul vindecător pe care Mila cea veşnică îl dă din

belşug oamenilor sau neamurilor ca să le scape de veşnica pierzare.

Orice păcat cât de mic, ar aduce fără scăpare moarte (Pacatul odată

săvârşit aduce moartea - Iacov 1:15) dacă Mila n-ar îngădui suferinţa

ca să-l cureţe pe om de nenorocirea păcatului. Pentru că vindecarea ce

vine prin suferinţă este adusă de puterea cea plină de har a Sfântului şi

de viaţă facătorului duh.

Păcatul este sămânţa morţii, o sămânţă înfricoşătoare, care, dacă

nu este dezrădăcinată la timp prin suferinţă şi arsă de focul Duhului

Sfânt, creşte şi năpădeşte tot sufletul, făcându-l VAS AL MORŢII în

loc de VAS AL VIEŢII.

            E limpede, aşadar, că suferinţa trebuie purtată cu răbdare şi cu

nădejde în Dumnezeu, cu mulţ0umire şi cu bucurie. Sfântul Apostol

Petru ne îndeamnă: Întrucât sunteţi părtaşi la suferinţele lui Hristos,

bucuraţi-vă! (1 Petru 4:13). Când Sfântul Ioan Gură de Aur murea

în exil, nedreptăţit şi dispreţuit de oameni, ultimele lui cuvinte au fost:

SLAVĂ LUI DUMNEZEU PENTRU TOATE!

BIBLIOGRAFIE: Biblia, E.I.B.M., 1994, Bucureşti; Biblia, E.I.B.M., Bucureşti,

2001; Învătătura de credinţă creştin ortodoxă, Editura Arhidiecezana Cluj,1993; Preot

Arsenie Boca, Ridicarea căsătoriei la înălţime de taină, Editura Agaton, Făgăras, 2003;

Mitropolit Hieroteos Vlachos, Psihoterapia Ortodoxă, Editura Sofia, Bucureşti, 2001;

Sfântul Siluan Atonitul, Din iadul patimilor spre raiul virtuţilor, Editura Deisis, Sibiu,

2003; Preot Dumitru Stăniloae, Ascetica şi mistica, E.I.B.M., 2000.