Smerenia ş i semnele smereniei

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

         PĂRINTELE PROCLU NICĂU NE ÎNVAŢĂ MILA ŞI                                                  SMERENIA 

Mi-a scris cineva într-o scrisoare că mai buni creştini sunt catolicii, ortodocşii-s mai iuţi, mai nătângi. Şi i-am scris aşa: Toate sectele care sunt pe faţa pământului nu sunt luptaţi aşa de duhuri ca creştinii.
     Creştinii au o credinţă sănătoasă, dar unii poartă nume de creştin, da’ viaţa-i de păgân. Şi de asta-s ei prea buni, unii catolici, nu toţi, că nu sunt aşa de luptaţi. Pentru că diavolul este invidios că el a căzut ca fulgerul şi unde vede câţiva creştini caută să-i tulbure, să se duşmănească să ajungă toţi în patima lui. Adevărul este numai în Sfânta Biserică Ortodoxă, şi mulţi chiar din sectanţi care s-o rugat cu multă smerenie, Duhul Sfânt aşa le-a descoperit: toate tainele lui Dumnezeu sunt în Biserica Ortodoxă. Şi chiar de nu e în lucrare viaţa duhovnicească, da’ adevărul rămâne în Biserica noastră, Ortodoxă. 
      Iar creştinii care caută a căpăta aceste două virtuţi: smerenia şi dragostea, cine capătă aceste două virtuţi Duhul Sfânt îi învaţă mila, pentru că din dragoste izvorăşte mila şi dacă are milă de toţi, adică de aproapele, nu poate greşi, iar dacă a căpătat smerenia nu mai judecă pe altul, nu mai cântăreşte pe altul, el se vede pe el mic şi păcătos. 
      Pentru că, uite cum îi: bunul Dumnezeu aşa rânduieşte, (astfel încât omul) care a ajuns şi cunoaşte adevărul, ca să poată câştiga mântuire, ca să poată câştiga aceste două virtuţi, Duhul Sfânt nu-i ajută în unele  timpuri, ca să nu-i înşele diavolul. Când ajunge călugărul, ori creştinul, că se uită în jos la celălalt (adică cu trufie), Duhul Sfânt se retrage până ce se încurcă în unele ispite şi pe urmă începe a se trezi şi se păzeşte ca de foc să nu se uite în jos la celălalt. Şi, dacă caută să-l cântărească pe cel de jos, cu timpul, dacă stă prea mult cu capul în jos îl doare capul, trebuie compresă cu apă rece ca să treacă. Şi spune un Sfânt Părinte că e mai bun un păcătos smerit decât un drept mândru. Iaca aşa-i treaba. Şi vrea bunul Dumnezeu să ridice sufletele cu aceste două virtuţi - smerenia şi dragostea. Ele nu se pot despărţi, dacă am smerenie am şi dragoste, dacă n-am dragoste, n-am nici smerenie. E o virtute întreagă, dar, ca să se poată înţelege, îs două virtuţi. Când se duce cineva în mânăstire, vrea să se pocăiască, să se liniştească, să se roage. Dar, când ajunge de dă cu ochii de duşmanul lui, n-are ochi să-l vadă - atunci cade din lucrarea lui. Gata! Şi de asta Sfinţii Părinţi îi îndeamnă pe toţi care doresc pocăinţa şi doresc să sporească, întâi aceste două virtuţi să le câştige. Şi-am văzut în mânăstiri pe vremea mea când venea un frate sau o soră, căutau părinţii să îi ajute cum să poată căpăta aceste două virtuţi - smerenia şi dragostea. Mi-aduc aminte, când eram frate în mânăstire, eu eram mic şi mi-au crescut nişte mustăţi de parcă eram, aşa mi s-a părut mie, ca un pitic. Şi fraţii, când gătau treaba la vite acolo, mă trăgeau unul de opinci, altul de mustăţi şi mă tot necăjeau şi râdeau de mine. M-am dus la părintele şi m-am plâns lui. 

                                      - Părintelui Cleopa? 

-Nu. Părintelui Macarie, un pustic care a stat şi cu părintele Cleopa la pustie. Da’ înainte de a veni comuniştii. Era foarte sporit! M-a învăţat aşa: Dacă fraţii râd de tine, râzi şi tu cu ei tot de tine, da’ nu cumva să râzi de ei că pierzi. Şi am făcut aşa cum m-a învăţat, iar acei fraţi, când au văzut aşa , s-au întristat şi nu mi-au mai zis nici „du-te-ncolo“, adică şi-o căutat fiecare de nevoinţa lui. Şi am bănuit că eu mă tulburam şi ei mai tare se agitau ca să vadă cam ce pot, se jucau. Că în mânăstire veneau mulţi şi rămâneau puţini. Care erau hotărâţi pentru pocăinţă, aceia se puteau deosebi de ceilalţi. Aceştia ajungeau oameni de mare valoare. Şi atunci am văzut cu adevărat că mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi. Dar pe vremea aceea îi ajutau să capete aceste două virtuţi şi care ascultau, aceia ajungeau de mare valoare Bisericii. Căci părintele  Cleopa aşa ne-a zis o dată: „Părinţilor, aici în mânăstire au stat mulţi părinţi, dar au rămas numai cei bolnavi şi care au dus viaţă de pocăinţă, restul au plecat. 

-Părinte, cum să deosebim dragostea şi mila duhovnicească de cele din lume? 

          - Mila şi dragostea sunt de mai multe feluri. Prima este mila duhovnicească şi dragostea duhovnicească. Nu vezi că şi păgânii se iubesc? Dar nu-i adevărata credinţă. Dar, ca să spun aşa , când Duhul Sfânt se va atinge de inima cuiva, atunci simte dragostea şi smerenia duhovnicească. Şi aceste lucruri numai dacă le-a simţit cineva te înţelege. Că ele n-au culoare ori chip. Şi cine le pătimeşte le poate înţelege. Dar dragostea duhovnicească şi mila care izvorăşte din ea şi smerenia, acestea sunt daruri de la bunul Dumnezeu. Şi aşa le simte cineva: dacă duce viaţă ca să se poată păzi, pe cât se poate, şi de cele mici; şi care nu se poate păzi şi de cele mici, nu poate spori nici la cele mari. 
          Şi am văzut că mulţi caută pe Dumnezeu prin altul, printr-un părinte sau prin altcineva, care duce o viaţă cât se poate după Dumnezeu. Şi el sporeşte într-o măsură. Şi cu timpul începe a se sminti, că-i şi acela tot om şi încet începi să te rogi direct la bunul Dumnezeu, dar nici de el [de părintele respectiv] n-ai voie să te sminteşti. Şi atunci să te gândeşti cum te-o miluit Dumnezeu cândva într-un necaz mare. Şi, gândindu-te la aceste bucurii, cum te-a ajutat bunul Dumnezeu, şi te rogi cu toată inima, atunci simţi direct de la Duhul Sfânt. Cât timp cauţi numai prin el, atâta sporeşti, ce poţi căpăta de la el. Şi, ca să nu pierzi, trebuie a te bucura şi a-i mulţumi că te-o dus o bucată de drum şi ţi-o arătat calea. 

                   - Dar un om nu poate să te ducă deplin…

 - Se poate să te ducă şi deplin, se poate să te ducă până la un capăt. „Mergi pe cărarea asta“. Şi-ţi mai dă un curaj ca nu cumva să te uiţi înapoi, că, dacă te-ai uitat înapoi, te doare capul, ameţeşti. Smerenia noi o căutăm aşa : de câte ori mă laudă cineva, a nu primi acele laude. Şi, dacă un caz că vine timpul şi te-o lăudat cineva, n-ai voie să-l ocărăşti, că, dacă-l ocărăşti, dai în altă groapă şi mai rău. Şi ştii ce?  Trebuie să spui aşa : această persoană mă laudă, dar el nu ştie de lupta mea. Şi până la urmă poţi să faci cum a zis părintele Cleopa: dacă vezi că te laudă, spui în gând: apoi cum ştie să mă laude, tot aşa ştie să mă şi ocărască. Iar dacă el mă laudă şi conştiinţa mă mustră, nu mai am nevoie de lauda lui. El mă vede ca un ou ros şi când îl spargi pe oul ros vezi căi plin de gunoi şi-l zvârli cu tot cu coajă. Nu-ţi mai trebuie; aista sunt eu.
 Şi ca să capăt mila lui Dumnezeu, trebuie să caut ca nu cumva să fi venit cineva la mine şi eu să-l fi mâhnit, că dacă el pleacă tot cum o venit, am pierdut, ci trebuie să-i spun, chiar şi puţin, un adevăr. Trebuie păstrat cuvântul acesta, adică faptul că omul mă laudă, dar conştiinţa mă mustră şi aşa nu mai ai nevoie de lauda lui, că conştiinţa ştie toate ascunzişurile mele. Dar eu trebuie să-i arăt adevărul, că este Dumnezeu şi Dumnezeu este Dumnezeul creştinilor. Şi când te duci într-o biserică, să-i vezi pe toţi mai buni şi pe mine mai păcătos şi nevrednic. 
       Smerenia are multe trepte şi la treapta cea mai presus, sufletul ajunge când nu mai crede acelor gânduri care-i spun că el e mai bun ca altul. Dispar. Atunci Duhul Sfânt îţi va lumina mintea şi îţi va desăvârşi smerenia; şi, când îţi va desăvârşi smerenia, sunt aceste semne: când te va lăuda toată lumea, tu nu mai ai nevoie de lauda lor. Iar al doilea semn acesta este: nu mai trece prin faţa minţii că eu îs mai bun ca altul. 
        De aceea creştinii care au smerenie şi dragoste, Duhul Sfânt îi ajută să poată scăpa de aceste ispite de care sunt înconjuraţi. Pentru că aşa spune, că celor smeriţi cu inima Duhul Sfânt le descoperă tainele. Dar, ca să spun aşa , e foarte greu a căpăta aceste două virtuţi. Nu le poate căpăta cineva rapid (peste noapte). Şi am socotit eu că cel mai mult pot căpăta aceste două virtuţi cei care sunt în vieţile de obşte şi au duhovnici buni care doresc mântuirea fraţilor. Şi dacă le capătă, se poate folosi Biserica întreagă. Iar care spun că-s nevoitori şi n-au ochi să-i vadă pe ceilalţi, aceia sunt, săracii, de plâns, pentru că - aşa zice un Sfânt Părinte - trebuie a urî boala, dar nu pe bolnav. 
            Şi atunci bunul Dumnezeu va rândui ca să putem birui acele duhuri; dacă eu duc viaţă de pocăinţă, Duhul Sfânt ne dă putere prin semnul Sfintei Cruci. Prima dată, când începe lupta duhovnicească, Duhul Sfânt îi dă putere să-i scoată din inimă şi, cu timpul, dacă nu dă înapoi, poate şi din trupul lui să depărteze acele duhuri. Dar, de multe ori, se poate ca Duhul Sfânt să ne lase descoperiţi când vin acele duhuri asupra noastră  şi, pe măsură ce face semnul sfintei cruci, pe acea măsură ne ajută şi-i biciuieşte pe duhuri. Dar cât timp eu visez ca să ajung ceva mare, sunt înşelat de diavol. Căci, dacă din ascultarea unor părinţi o să ajungi ori Prea Sfinţit, ori duhovnic, ori econom, atunci trebuie a dubla smerenia şi pui aşa în minte: „Doamne, întăreşte-mă să pot face această ascultare“. Iar dacă simţi că nu poţi duce, dublezi smerenia şi aştepţi până ce bunul Dumnezeu te va întări ca să poţi duce. 
     Dar am observat: era un părinte foarte nevoitor şi cam bolnav şi părintele Cleopa a vrut să-l facă preot, chiar şi duhovnic şi n-o vrut şi o spus că „eu peste un an de zile trebuie să plec“. Şi o rămas tot călugăr. El aşa m-a învăţat să fiu ca să pot scăpa de multe curse ale vrăjmaşului, să trăiesc nebăgat în seamă şi de cei mari şi de cei mici, dar să nu-i urăsc pe cei care mă ponegresc. Şi vei scăpa de multe curse. Iar după felul cum am înţeles, această lucrare corespunde numai dacă duc o viaţă de pocăinţă. Dar e foarte greu să trăieşti nebăgat în seamă, însă Duhul Sfânt va aprinde inima de dorul lui Dumnezeu şi va dispărea răutatea din suflet şi nu mai vrei altceva decât să fii numai şi numai cu Dumnezeu. Şi atunci diavolii care-l ispitesc pe om vor căuta să dea lupta prin patimi trupeşti. Şi când ar să vadă că prin patimi trupeşti nu-l mai poate dărâma, atuncea schimbă. Dar cât timp eşti biruit de patimi trupeşti, el îi mulţumit, nu mai luptă ca la început, te are în mână. Omul care-i luptat de patimi trupeşti se aseamănă cu copiii care prind păsări şi le leagă de un picior, cu sfoară mai lungă sau mai scurtă şi-i dă drumul să zboare. Dar el o trage când vrea înapoi la el. 

             - La ce vă referiţi când spuneţi patimi trupeşti? 

- Patimi trupeşti sunt tot ce cuprinde trupescul, mânia, răzbunarea, mâncarea peste măsură sunt tot trupeşti şi toate mărunţişurile. Iar când nu-l mai poate birui prin patimi trupeşti şi-l vede diavolul că se smereşte şi nu mai judecă pe nimeni, se vede mai mic şi are cugetarea la moarte şi caută cât poate ca ce nu-i place altuia nu-i face şi celelalte, atunci e nevoit să vină chiar el, pierzându-şi răbdarea. Vine prin vedenii, chiar ia trup de om şi se bagă şi în unele persoane şi vorbeşte diavolul direct cu omul prin unele persoane. Şi dacă zice Doamne Iisuse, simte că diavolul vorbeşte prin acea persoană. Adică se bagă în om, chiar dacă are nume duhovnicesc şi te luptă prin om. Şi dacă nu se poate nici aşa , se poate să apară chiar el în persoană, dar nu ca diavol. Că dacă ar apărea că diavol  dintr-o dată, îţi iese sufletul. Aşa , cât ai scăpăra din două chibrituri, îl vezi ca şi prin vis şi atunci faci o gură aproape de urechi. Strigi într-una: Maica Domnului, nu mă lăsa!              Dar dacă eu mă duc cu mintea când la deal, când la vale, atunci numi are grija vrăjmaşul. Dar, când văd că dă năvală printr-o ispită, chiar părintele Cleopa a spus cuvântul acesta: sunt vedenii diavoleşti cu chipuri bune şi atunci dacă eu caut să nu cuget ce mi-au spus acele persoane, atunci trebuie spus cât mai des rugăciunea lui Iisus şi cât de scurtă şi cu multă smerenie. Atunci Duhul Sfânt îţi vine în ajutor, iar dacă eu caut prin rugăciuni lungi, mă încurcă, mai ales din lipsă de smerenie. Diavolul dă năvală prin multe feluri, la unii vine asupra lor o groază de frică, de cutremur şi el simte o părticică din iad. Atunci el trebuie să zică aşa : Doamne Iisuse cu multă smerenie şi cu mintea cât se poate adunată şi a cere mila lui Dumnezeu prin această rugăciune. 
Dacă faci aşa - în jur de 10-15 minute - simţi ajutorul. Sau se poate şi altfel. Ia călugărul bătaie mai rea ca cu ciomagul. Şi trebuie a nu cugeta acele chipuri. Iar după ce Duhul Sfânt a izgonit acele duhuri, pe urmă le pot cugeta. Dar acestea dau năvală mai mult asupra celor ce caută să zică Doamne Iisuse. 
   Că au venit la mine nişte maici pe care duhovnicul le-a învăţat să zică rugăciunea. Şi unele s-au smintit că s-au îndrăcit. Dar ele n-au înţeles lucrarea asta. La început este aşa : cum e o fântâniţă ori o baltă de apă şi acolo sunt şerpi şi broaşte şi vietăţi urâcioase. Şi atunci dacă dai cu o vargă, s-o enervat, sar să te înţepe, să te muşte, să te sperie. Dar nu! Trebuie aşa : a nu te lăsa de nevoinţă până ce ies din apa aceea toate fiarele acelea. Dar dacă te temi, atunci se îndelungă ispitele. Duhul Sfânt atâta ne ajută, dacă ne smerim şi cât putem a nu da vina pe altul. Şi dacă se întâmplă să-mi dea cineva o “cafea”, adică ocară, trebuie să mă lupt aşa cu mine şi să-i spui la gând: “uite, această persoană mi-a dat ‘cafeaua’ asta, dar felul cum se află e aşa : că această persoană mi-a dat ‘cafeaua’, dar mi-a dat puţin, pentru păcatele mele trebuia mai mult“. Adică spunea cineva aşa : „Bate şaua şi-l va durea pe cal“, adică pe diavol îl doare, când îi spui aşa . Când te pui la rugăciune, să n-ai nimic asupra cuiva. Dacă are altul asupra mea, treaba lui, nu-i treaba mea. Şi eu am datoria să mă rog şi pentru el şi să-i doresc binele. Sunt multe încercări pentru smerenie, de aceea e foarte greu să o dobândeşti. Ştie diavolul că dacă o căpătat aceste două virtuţi - smerenia şi dragostea
 - Duhul Sfânt nu-i lasă în părăsire. 

- Părinte, dar cum să facem, că sunt unii care nu mai luptă văzând atâtea greutăţi? 

- N-ai voie să dai înapoi. Să meargă înainte, chiar de s-ar îndrăci, şi Dumnezeu îi va veni în ajutor, dar în cinstea smereniei, dacă dă vina numai pe el. Şi mai este ceva. Părintele Cleopa sfătuia şi el aşa : când văd că sunt încolţit de atâtea gânduri şi patimi trupeşti, orice, atunci trebuie să caut să adorm din Doamne Iisuse. 
      Pe măsură ce zic Doamne Iisuse în timpul zilei, pe acea măsură mă ajută Duhul Sfânt în timpul nopţii. Şi dacă eu caut să adun mintea mereu în această rugăciune şi să mă păzesc de pomenirea de rău, pentru că din pomenirea de rău Duhul Sfânt se retrage şi nu mă mai ajută.
        Era un părinte, când eram eu frate, şi-mi zice să mă duc şi să aduc o găleată de apă. Şi am venit degrabă. Şi m-a întrebat aşa : „Când te-ai dus la apă, câte rugăciuni ai zis?” Dar eu ca să vin repede cu apa, n-am zis nimic. Să mai întrebăm conştiinţa: Conştiinţă, spune drept, dacă mor acum, mă mântuiesc? Îi place lui Dumnezeu cum trăiesc? Şi de atunci mă silesc cât pot să-mi adun mintea ca să adorm din Doamne Iisuse. Dar nu dintr-o dată, ci pe parcurs. Şi mi-a zis părintele acela: „Ştiu de ce nu adormi din Doamne Iisuse, pentru că mintea, când eşti la ascultare, se duce la deal, la vale“. Şi când mă sileam să adorm din Doamne Iisuse, repede mă lua somnul şi atunci repede făceam metanii.
 Şi apoi citeam la psaltire. Şi-ntr-o noapte mi s-a întâmplat, pe când ziceam Doamne Iisuse am adormit, dar cu mintea trează. Că aşa face Duhul Sfânt când te ajută la rugăciunea asta, mintea e trează. Şi, când mă bucuram că am adormit, dar mintea îmi era trează, dintr-o dată un diavol mi-a arătat nişte jucării de-ale lui ca să mă duc cu mintea la ele. Dar eu m-am ţinut tare. Atunci diavolul imediat s-a făcut mai urât decât era şi s-a repezit asupra mea. Şi atunci m-am trezit şi rapid mi-o adus somn greu. Şi i-am spus părintelui Cleopa, care m-a sfătuit aşa : „Are mare însemnătate dacă mintea adoarme din Doamne Iisuse. Eşti ca un cioban care bagă oile în staul, dar nu închide uşa şi dacă nu închide uşa, lupul le sfâşie.” Acestea sunt trepte. Dar pentru a ajunge la treapta asta sunt mai întâi altele. Dacă treci de una, ajungi la alta… Prima este rugăciunea gurii, pe  urmă a minţii şi pe urmă a inimii. În unele dăţi te ajuta Duhul Sfânt să o simţi direct a inimii şi nu ia mult timp; altă dat zic numai cu gura şi mintea nu-i acasă. Dar când Duhul Sfânt vrea să te umbrească, atunci te ajută să o poţi căpăta chiar în inimă. Cineva mi-a zis aşa : cum stătea şi a adormit cu Doamne Iisuse, a simţit cum i-o dus mintea în inimă cu tot cu rugăciune, fără prea multă luptă. Era ajutat de o putere sfântă. Iar dacă această putere sfântă te ajută în continuare, poţi ajunge şi la răpirea minţii, când nu mai simţi trupul. Apoi iar vii în trup şi Duhul Sfânt îţi dă înapoi rugăciunea. Sunt răpiri în timpul somnului şi când eşti treaz. Adică se întâmplă în timpul somnului, zicând Doamne Iisuse... După multe ispite de la diavoli, îl întăreşte Duhul Sfânt că uşor le poate birui ca să poată scăpa. Cu adunarea minţii şi cu pocăinţă… Duhul Sfânt îi aprinde inima de dorul lui Dumnezeu şi începe a spune rugăciunea cât de scurt, cât de des şi cu multă smerenie. Oboseşte mintea şi atunci poate ajunge şi la răpire. Şi iar îl aduce înapoi. Dar nu le poate spune cuiva. Se simte ca în faţa lui Dumnezeu şi în timpul acela, numai se bucură. Dar după aceea îl dă înapoi din rugăciunea din care a fost luat. Aiestea sunt un fel de bucurii duhovniceşti, dar trebuie să fii cu frică. Pentru că diavolul nu se teme de început, ci de sfârşit. Acestea sunt pentru întărirea credinţei, dar nu sunt ele baza. Acestea sunt bucuriile nevoinţei. Totul e cum te prinde moartea. 
    A venit cineva la mine să-mi scrie viaţa. Doamne fereşte! Cine v-a trimis? Viaţa mea-i de la început şi până la sfârşit rea. Ce să spun, minciuni? Dar i-am spus aşa : viaţa mea este aşa : un dâmb şi o vale. Dacă mă prinde moartea pe vale, mă ia diavolul la el şi atunci am pierdut. Şi dacă bunul Dumnezeu mă judecă după fapte bune sau rele, iadul tot e al meu, ceilalţi poate să steie pe iarbă verde, nu mai las pe niciunul. Dar dacă bunul Dumnezeu mă va judeca cu milă, nu după faptele mele, atunci nădăjduiesc că voi căpăta mântuire, dar nu din faptele mele. 
       Şi, ca să pot căpăta mila lui Dumnezeu am datoria, câte zile oi mai avea, să caut a nu jigni. Şi, chiar dacă se jigneşte, să am în minte ca toţi să se bucure de slava lui Dumnezeu. Unora le mai spun şi glume: toţi care au ajuns în rai au scăpat de norme, dar dacă sunt în afară, eu nu ştiu ce să le spun. Ori de câte ori am încercat să mă ascund - asta este ispita mea - tot de mine am dat, şi nu ştiu unde să mai fug. 

 - Există o stare în care să simţi o libertate a sufletului eliberat de patimi, în care să nu mai simţi povara, să nu te mai încurce în timpul zilei…? 

           - Am observat, are mare importanţă dacă mă pot păzi şi de judecată, de a osândi pe alţii. Mi s-a întâmplat o dată ca nişte părinţi să mă indemne ca să ocărăsc pe nişte fraţi care i s-o părut că nu pot păşi cum trebuie. Şi am zis: ‘Da’ de ce nu-i ocărăşti Sfinţia Ta, că eu am venit aici pentru asta… Eu am venit să-mi plâng păcatele mele’. Şi, fără să vreau, [altădată] cred că o intrat diavolul în mine, am zis o vorbă, cea mai mare prostie, vai, Doamne fereşte! Am zis vorba asta: „Da’ eu cum pot şi dumneata nu poţi?” M-am dus la chilie şi am zis: „Doamne, dă să fie vis!” Că numai prin vis păţeam ispite din astea. 
        Şi mi-am zis aşa : pot săi vad pe toţi ducându-se de-a dura, eu trebuie să-mi vad de mortul meu. Dacă o venit cineva la mine să-i dau un sfat, eu de la mine n-am ce zice; eu am scos din traista altora şi am dat la alţii, nu-i de la mine. Au fost părinţi sporiţi datorită părintelui Cleopa, care a fost un părinte special. Oameni sfinţi, cum a fost şi părintele Paisie, pentru că Duhul Sfânt i-a pus la multe încercări. Şi ei au înţeles foarte bine smerenia.

             - Poţi învăţa smerenia fără căderi şi încercări?

 - Fără încercări, fără ispite, n-o capeţi. Şi smerenia nu o capeţi din fapte bune. Pe măsură ce omul e lovit şi de diavol şi de oameni şi din toate părţile, atunci el cade într-o deznădejde, că nu mai are încredere în el, nici în oameni şi are încredere numai în Dumnezeu. Atuncea vede că adevărul e numai la Dumnezeu. Dar întâi nu mai are încredere în el şi vede atunci că şi oamenii sunt ca şi el. Trebuie să am milă pentru oameni, dar să nu am încredere că m-ar putea ajuta. Dar eu trebuie să plâng mortul meu“. 

Trage tare diavolul de noi când ne aşezăm la rugăciune, nu-i aşa , Părinte? 

-Trage, trage...Să ştii tu, frate, diavolul este cel mai tulburat atunci când vede că-ţi păzeşti mintea. Cum vede diavolul că încerci să-ţi aduni mintea în rugăciune, cum se tulbură, cum îl arde. 
 Deci, nu fac nimic dacă eu fac rugăciune şi mintea mi se duce ba la deal, ba la vale... 
Dar e greu, Părinte, să-ţi rămână mintea la rugăciune, că-ţi vin în minte problemele ce le ai, tot felul de gânduri, ispitele... 
- E greu, ştiu că e greu. Cu cât încerci să faci rugăciuni mai multe, cu cât apar mai mulţi diavoli... 
- Şi sunt mulţi, Părinte...Mulţi.
 Nu-i de ajuns că-i plin iadul de ei, îi mai aducem şi aici la noi, pe pământ. Nu vezi şi frăţia ta că diavolii sunt acum aici, că i-am adus vecini, pe pământ? 
Bunul Dumnezeu, de-ar vedea cum creşte pe pământ dragostea, pacea şi liniştea, ar pregăti aici pe pământ Raiul. Dar uite, cum dragostea şi buna înţelegere se sting aici încet-încet pe pământ, Dumnezeu ne lasă să facem aici al doilea iad. 
Te uiţi în jur şi găseşti doar avorturi, crime, mascări, fel de fel de blestemăţii. S-a umplut văzduhul de răutăţi, de invidie şi mânie. Nu vedeţi ce vremuri trăim, câtă duşmănie este? Numai răutate, nu mai suportăm să ne vedem om cu om.
 Dacă suntem vii, nu ne putem suporta, dacă suntem morţi - nici atât; dacă ai, eşti invidiat că de ce ai, dacă nu ai, eşti judecat că eşti leneş...

 - Şi atunci cum să scăpăm de gândurile ce ne vin în timpul rugăciunii? 

- Păi e simplu...Le trimiţi în exil, la plimbare. Adică, nu le bagi în seamă, le dai cât mai departe de tine. Astea sunt încercări de la vrăjmaşul. Dar, dacă ţin gândurile la distanţă, dacă le trimit la plimbare, am mai puţine răni. 
   Cu gândurile astea de la rugăciune uite cum e... Sunt mulţi care vin la mine şi-mi spun că îi necăjesc duhurile. Şi mă întreabă ce să facă. Eu, moşneag fără carte, le spun doar aşa : să se mărturisească, să facă Sfântul Maslu şi, mai ales, să nu năpăstuiască pe nimeni.     Mai vin câte unii la mine şi-mi spun: "Părinte, cutare m-a vrăjit. Ştiu eu asta. A intrat diavolul în mine şi mă chinuieşte. Ce să fac?      Am fost la Sfântul Maslu, am fost la biserică, dar n-am rezolvat nimic". Le spun atunci: "Uite ce e... Toate rugăciunile astea pe care le-aţi pomenit vă ajută foarte mult. Însă mai trebuie ceva pe lângă ele, un supliment. Uite cum să faci: când vine timpul să te culci, să nu adormi  din împrăştiere, cu gândurile aiurea. Să adormi din rugăciune. 
     Doar atunci rugăciunile Bisericii şi Sfântul Maslu vor avea efect. Deci să nu adormiţi decât din rugăciune şi să nu ai pomenire de rău faţă de nimeni". Căci dacă nu voi avea timp să vad că cine ştie cine m-a vrăjit , rugăciunea o să aibă valoare. Duhul Sfânt ne va ajuta atât timp cât noi nu vom avea răutate pe nimeni. Iată că, prima dată, gândurile vin din împrăştierea minţii la rugăciune. Şi apar aşa, mici-mici, ca nişte firimituri, ca nişte furnicuţe... Noi, când vedem fărâmele astea de gânduri, furnicuţle astea ce umblă prin noi, nu trebuie sub nicio formă să vorbim cu ele. Dacă, Doamne fereşte, le băgăm în seamă şi vorbim cu ele, iată că auzim cum bate cineva la uşă. Şi, când te uiţi în jur, furnicile astea nu mai sunt furnici, au crescut, iar la uşă bate vrăjmaşul în persoana.Aşa că rugăciune ne trebuie." (Interviu acordat revistei "Glasul monahilor" nr. 9 din 2005).