+ ALTARUL ORTODOX +: Fii bun,ajuta o mama sa invinga cancerul!

+ ALTARUL ORTODOX +: Fii bun,ajuta o mama sa invinga cancerul!: Are 40 de ani si doi copii care o vor alaturi pentru cat mai mult timp.Este vorba despre Cristina Munteanu ,din Bacau care duce o lupta cu o...

DOAMNE AJUTA!

Ajuta un suflet!

Numele meu este Nedelca Alin, am vârsta de 36 ani şi sunt din Baia Mare, jud. Maramureş,
Dumnezeu mi-a binecuvântat familia cu doi băieţi. Răzvan, fiul cel mare de 13 ani şi Cătălin, mezinul familiei de 9 ani. Ei sunt lumina şi sufletul familiei mele. Doar un părinte ştie ce vreau eu să spun, doar un părinte case iţi iubeşte îngerii daţi de Dumnezeu.
Uneori, stau si ma gandesc, de ce trebuie ca lumea sa sufere? In aceste momente in care astern aceste cuvinte, ma gandesc daca v-a citi …… oare voi reusi sa sensibilizez pe cineva? Voi avea puterea si taria sa trec peste aceasta nenorocire care mi-a lovit familia? Ma aplec in fata voastra si va rog sa-i acordati o sansa fiului meu Razvan.
In 2009  la spitalul INTERSERVISAN din Cluj Napoca au inceput problemele noastre cand in urma unor analize ni s-a comunicat ca fiul meu avea acumulare de mucus in ureche, care urma sa fie aspirata si tratata. In urma acestei interventii , fiul meu a inceput sa acuze dureri groaznice de cap. Am hotarat sa-i fac un RMN la CLUJ-napoca deoarece in Baia Mare nu exista aparatura necesara.
Timpul s-a oprit in loc pentru cateva secunde si am crezut ca totul s-a sfarsit cand medicul mi-a citit RMN-ul si am fost anuntati ca fiul meu avea o tumoare pe creier.Am fost indrumati spre DR. PROF. Florescu  , medic neurochirurg pentru operatie, operatie care s-a efectuat la sfarsitul anului 2009. Din spusele medicului, operatia a avut succes, dandu-ne certitudinea ca nu vor mai aparea probleme.
Bucuria, emotia ,lacrimile ne-au coplesit pe toti, cosmarul luase sfarsit, dar nu pentru mult timp. Azi dupa 2 ani retraim aceleasi momente dureroase, aceleasi deziluzii, pentru ca in urma controlului de 2 ani, RMN-ul a confirmat ca tumoarea a recidivat. Cuvintele DR.Florescu  au fost:”trebuie reoperat”
Am inceput sa ma informez , sa ma documentez pana am dat o de mana de ajutor , am auzit de DAN SANTIMBREANU, un suflet de om, un om care a cunoscut  durerea dar si un supravietuitor in lupta cu boala. La el am gasit speranta si ne-a indrumat la clinica unde a fost si el operat, in Germania la INI HANNOVER. Am trimis si noi analizele fiului meu  la aceasta clinica raspunsul sosit de la Prof.Dr.R. Fahlbusch a fost ca operatia se poate face cu succes ,insa suma necesara operatie si a ingrijirilor se ridica la 50.000 euro, asa cum ne-a confirmat deja clinica  si ar trebui facuta cat mai curand.
In momentul de fata  nu am acesti bani si nici nu cred ca am cum sa fac rost de ei intr-un timp asa de scurt, iar de formularul E 112 (de la Casa Nationala de Sanatate) nu putem beneficia deoarece operatia se poate realiza si in Romania, chiar daca sansele sa scape fara sechele sunt foarte mici.
Pentru al putea ajuta pe Razvan o puteti face
Pentru cei care cred ca ne pot ajuta cu donatii oricat de mici sau care pot da informatia mai departe la societati care au posibilitatea sa ma sprijine am afisat urmatoarele conturi  deschise la BCR Sucursala Baia Mare, Maramures:
- EURO RO93RNCB0182125040580002
- LEI      RO23RNCB0182125040580001

Mai multe detali despre acest caz le puteti citi pe pagina:
http://nedelcarazvan.wordpress.com/

Pentru informaţii suplimentare vă stăm la dispoziție la nr. de telefon 0743622397 (Alin Nedelca)

SALVEAZĂ-LE INIMILE, ALINĂ-LE LACRIMILE!

Articol de Petronela Lorena Chiribuţă

Te-ai uitat vreodata in ochii unui copil bolnav? I-ai cunoscut visele? I-ai inteles suferinta? Dar pe cea a parintilor sai? Puteti alege sa faceti ceva pentru acesti copii si pentru parintii lor aflati in pragul disperarii.
“A salva inimile, (vietile), a doi copii este ca si cum ai salva o intreaga lume”. Nu este durere mai mare pentru o mamă decât să îsi vadă copiii bolnavi, să stie că nu poate să facă mai nimic pentru a le alina suferinta. Fiecare zi a devenit o luptă pentru viată. Viata copiilor lor. Singura sperantă a celor două suflete este la Dumnezeu, de la care asteaptă o minune. Ajutorul semenilor le-ar prinde bine, arătându-le că încă mai sunt pe lume oameni care se gândesc si la binele altora.
Acum cand scriu aceste randuri, Georgiana este internata in Iasi si se afla in coma indusa. Mama ei nu mai stie cum sa-si strige durerea. Se pregateau de drum cu Denis care urma sa ajunga la operatie la Targu Mures, insa, micuta este din ce in ce mai grav iar medicii din Iasi si-au pierdut si ei speranta. Sansele de viata ale micutei au scazut deja la 15 la suta. Departe de lume, in satul Borzesti suferinta familei Hariga nu poate fi descrisa in cuvinte. Atunci cand le-am trecut pragul, lacrimile durerii siroiau pe obrajii celor care asteapta cu sufletul la gura, ajutorul semenilor lor pentru a-si salva puii. Puii de om, Georgiana si Denis. La un an si jumatate si respectiv 5 ani, te astepti ca acesti copii cu suflet pur sa traiasca clipele vietii lor asa cum orice copil normal o face. Dar atunci cand ti se naste un copil nu stii inca cat de anevoioase pot fi drumurile pe care sufletelul copilului trebuie sa paseasca. Inimile lor bat mai puternic decat oricare alta. Atat de puternic incat se vede cum pieptul lor mic, se zbate evident sub apasarea batailor lor. Doua inimi care bat cu putere insa si cu durere. Cu durere fizica. Cei doi copii au afectiuni grave ale inimii. Micuta are nevoie de un transplant de inima intr-o clinica din Germania, iar baiatul de o operatie la Targu Mures. Parintii lor, sunt mult prea saraci pentru a-si putea salva singuri copiii. Sunt saraci si nu le este rusine cu acest lucru. Aveau suficient pentru o viata traita la limita posibilului. Cele cateva curcute din curtea lor, au murit asta vara din cauza unei epidemii iar vacuta din grajd e singura lor avere. Tatal copiilor munceste cu ziua dar cu gandul la copilasii lui ramasi acasa cu mama, a caror ochi nu se mai usuca de lacrimi. Incotro sa porneasca, cui sa ceara ajutor, cine sa-i inteleaga? Au o casa mica. Ar vinde-o si pe aceasta daca pretul ei le-ar fi de ajutor celor doi prunci. Dar tot e putin. Casa in care locuiesc Denis si Georgiana este intregul lor univers. Denis nu poate sa se joace cu ceilalti copii sau sa mearga la gradinita. Nu are voie sa oboseasca sau sa se agite. Baiatul este programat la finele lunii februarie pentru operatie la Targu Mures. Nimeni nu le alina lacrima, nimeni nu le mangaie inima. Sufletul lor de copil este ingenunchiat de suferinta si durere. Ochii lor striga ajutor. Nu mai vor sa fie bolnavi. Parintii au aflat tarziu de la medici despre suferinta copiilor lor, iar timpul se scurge in defavoarea salvarii micutilor. Isi strang pruncii la piept si va cer ajutorul. Le este rusine pentru ca trebuie sa ceara insa viata se cere salvata. Doar durere, disperare si lacrimi. Bunica lor, femeie care a nascut 9 copii, plange si ea si se roaga si spera ca Dumnezeu si semenii sa-i auda ruga. Denis ne-a repetat cat timp am stat acolo, ca surioara lui este mai bolnava decat el si o mangaia protector. Ar vrea sa se joace si cu alti copii sa aiba mai multe jucarii si ar fi vrut… o inghetata. Dar daca raceste, nu mai poate fi operat. Ar vrea sa nu-l mai doara asa tare acolo in piept. Ar vrea sa poata dormi linistit iar parintilor sa nu le mai fie frica ca nu se vor mai trezi. 

Titular cont Hariga Costel

Agentia CEC Ungureni jud.Botosani

Cont Ron- RO72CECEBT2908RON0313279

Cont Euro- RO42CECEBT29B2EUR0515064

Date contact: Hariga Costel: 0744177237

Din pacate inimioara micutei Georgiana a incetat sa mai bata in noaptea de 5 spre 6 februarie, dupa 5 zile de coma indusa. Parintii acuza medicul de la spitalul Sfanta Maria din Iasi, care se ocupa de cazul micutei Georgiana, de culpa medicala. Copilul se afla la morga spitalului, medicul refuzand semnarea actelor de intoarcere acasa a trupului neinsufletit al micutei Georgiana.

Mai multe detali despre acest caz le puteti citi pe pagina:

http://salveazaoinima.blogspot.com/

Suma necesara operatie este de 1500 de euro

MAMI, AZI VREAU SA FACEM AMANDOI PRIMII MEI PASI- DAVID GABRIEL

(David, David Gabriel, 1 an şi aproape o lună)

Mă uit la el, aşa, ca şi cum m-aş uita prima dată. Zâmbesc! Zâmbesc larg şi frumos, mi se deschid ochii a senin şi mirare şi îmi spun: "Ce copil frumos!!!". Şi este. Este un copil frumos. Şi cuminte. Şi binecuvântat cu o familie care îl iubeşte, care luptă pentru el şi care îl doreşte bine şi sănătos. Dar o familie apăsată de durere, tristeţi, neputinţe. O familie care l-ar vrea alergând fericit, bătând mingea,...

Veţi întreba: "Atunci, care este problema?". Problema este: Tetrapareza Spastică

Problema este una foarte gravă. Una de care eu mă lovesc din ce în ce mai mult în ultima perioadă. Am o prietenă, care are o fetiţă cu această problemă...pe Luana..., fluturaşul meu drag, care are aproape 8 ami de când se chinuie cu această boală şi sunt singure, singuri, într-o lume a oamenilor care nu văd, nu aud.

Am o altă prietenă care se luptă cu băieţelul ei, tot din această problemă. Se luptă singuri, cu morile de vânt. Despre ei nu am scris încă. pe ei îi cunosc demult. Pe ei îi cunosc personal. Despre ei mi-e atât, atât de greu să scriu. Ca şi când durerea toată din suflet mi-ar cădea în mâini. Despre ei şi despre Ştefan Gabriel, am să scriu săptămâna viitoare. Îmi tot fac curaj...

Şi mai cunosc o mamă care se luptă din această problemă şi altă mamă şi Doamne câţi părinţi ... Da...

Cunosc de altfel multe mame, mame care devin super oameni alături de copiii lor pentru care tresar în orice secundă...când aceştia respiră prea uşor, prea agitat, când plâng, când scâncesc, când sar din somn din cauza spasmelor care cu timpul devin din ce în ce mai grele..., tresar mereu. Chiar şi în somnul lor când visează că puii lor plâng. Sunt mame pe care oamenii au tendinţa să le trateze cu superficialitate. Le văd copiii îngrijiţi, plimbaţi în cărucioare, pe ele zâmbind, pe ei fericiţi şi astfel...restul se trece cu vederea de foarte multe ori.

Copiii aceia, copilul acesta nu este aşa! Oamenii dacă nu văd asta, nu vor să ştie!

Este greu... este greu, dar adevărul este că acei copiii suferă de chinuri îngrozitoare, nu se pot mişca, depind mereu de cineva, merg mereu la tratamente în ace şi perfuzii, au mereu parte de masaje şi terapii chinuitoare pentru ca muşchii lor să nu se atrofieze!

(Ajută-l pe David!)

Este greu, dar adevărul este că dacă nu înţelegem ce li se întâmplă şi dacă nu acceptăm acest adevăr cât mai repede, acei copii, vor deveni stigmaţi într-o lume închisă, într-o lume a durerii, a singurătăţii, a uitării, a nimănui...într-un final, când nimeni nu va mai fi lângă ei.

Copiii aceştia pot să îşi salveze viaţa, sănătatea şi copilăria! Mai au încă şanse! Şansa lor suntem noi...cei din lumea autistă, cărora ne este teamă să îi vedem, să îi ascultăm, să le zâmbim, să îi ajutăm

Fiecare copil merită şansa să poată mere, să poată să stea în funduleţ, să rostogolească o minge, să alerge. Chiar şi copiii cu tetrapareze spastice merită şansa de a fi copii! Ei, care au stat ani de zile doar pe spate sau ridicaţi în funduleţ de părinţi, sprijiniţi, ei care au rostogolit mingea doar cu privirea de atâtea şi atâtea ori, ei ştiu cel mai mult ce înseamnă să îţi doreşti să faci PRIMII PAŞI

David Gabriel a împlinit 1 an.Un an în care mama a fost îngerul lui păzitor. Un an în care tata a privit neputincios şi trist la ei. Un an în care el a fost îngerul păzitor şi al lui David şi al mamei acestuia. Un an în care a privit lumea doar de pe spate, din braţele mamei sau din cărucior. Un an chinuit şi plâns. Dar este un băiat puternic şi luptător, Un băiat frumos şi iubitor. Un băieţel care primeşte toată dragostea celor din jur radiind. De ea depinde. Ea îl ţine în viaţă, îi dă putere, îl încarcă. El ştie că atâta vreme cât oamenii aceia, familia lui îl iubesc, el va exista frumos şi va încerca să dea toată iubirea lui înapoi înmiit!

David cred că vi-ar povesti multe. Defapt o fac ochii lui. Cred că dacă ar putea, v-ar spune că cel mai mult şi-ar dori să îi zâmbească lui mami, să îi întindă mâna şi să spună:

"Mami, azi vreau să facem amândoi primii mei paşi!!!"

Mai jos, vă redau povestea lui David...

"De foarte mulţi ani mama nu mai spera că va mai avea vreodată copii, dar eu m-am gândit să-i fac o surpriză. Am 10 săptămâni şi ea încă nu ştie. Abia aştept să o cunosc !

Sunt în burtica ei de 28 de săptămâni, mă simt bine şi ocrotit dar tare nedumerit sunt când ceva mă smulge de acolo iar eu nu sunt pregătit. Aş vrea să ţip dar nu pot să respir până când o doamnă doctor mă ajută şi reuşesc să scot un sunet dar încă nu pot respira. Iau şi o notă, nota 6; nu este o notă mare dar eu sunt mare, am 1300 gr.

Mama e tare fericită dar eu nu ştiu dacă voi supravieţui primei nopţi. Plămânii mei nu sunt destul de dezvoltaţi nici măcar pentru a primi oxigenul ce intră prin tubul ăsta mare din guriţa mea.

E dimineaţă ! Am reuşit dar îmi este înţepat tot corpul, tubul mă deranjează şi mama nu e lângă mine. Nu e tocmai aşa cum mi-am imaginat că va fi, iar când am cunoscut-o pe mama , plangea, dar nu de fericire. La scurt timp m-am şi botezat, de atunci mă cheamă David Gabriel.

Zilele trec … multe perfuzii, transfuzii până când o hemoragie cerebrală o face din nou pe mama sa plângă, dar eu voi lupta în continuare. După două săptămâni mama îmi intinde un deget şi eu îl prind în manuţă şi n-aş mai vrea să-i dau drumu’. În următoarea săptămână inima mea începe să cedeze, fac stopuri cardio-respiratorii dar doctorii îmi sunt alături iar mama se roagă pentru mine la bisericuţa din curtea maternităţii. Doctorii i-au zis că au facut tot ce-au putut şi numai Dumnezeu mă mai poate ajuta. El m-a ajutat şi de data asta iar starea mea a început să se stabilizeze. Inima mea n-a încetat să bată.

A trecut o luna şi jumatate … e o zi mare, nu voi mai fi intubat iar tubul va fi înlocuit cu o măscuţă. E mult mai bine aşa ! La câteva zile mama mă ia în braţe pentru prima oară. Sunt fericit ! Stau nemişcat şi n-aş mai vrea să mă mai dezlipesc de pieptul ei. Parea că totul va reveni la normal, ba mai mult, il cunosc şi pe tata . Ii aud vocea şi mă străduiesc să deschid ochii şi să privesc în direcţia lui. Tata îmi vede pentru prima oară ochii negri şi mari. E copleşit de emoţie. În curând îmi verifică ochişorii şi d-nul dr. oftamolog să vadă dacă vederea mea este în regulă dar n-a putut sa ne dea nici o veste bună. Făcusem retinopatie şi îmi pierdeam vederea într-un ritm alert. Era necesară o operaţie urgentă dar bronhodisplazia pulmonară cu care am ramas în urma oxigenării îndelungate facea ca operaţia să fie mai dificilă. Când doctorul i-a zis mamei că există riscul să mă piardă ar fi preferat să rămân orb, dar la insistenţele tatălui meu, am fost operat şi totul a decurs destul de bine.

După 3 luni, părinţii mă iau acasa, îmi cunosc fratele, sunt alintat şi răsfăţat deşi durerile sunt încă mari din cauza herniei inghinale pe care o am. Credeam că vor mai fi două operaţii şi nimic rău nu avea să se mai întâmple, că voi fi fericit în sânul familiei mele, însă n-au trecut nici 4 luni şi ajung din nou în spital cu pneumonie.

Cumplite au fost acele zile dar mai cumplit de-atât a fost când datorită unor crize pe care le faceam s-a descoperit că sufăr de o boala necruţătoare – encefalopatie hipoxic ischemica, paralizie cerebrală ( tetrapareză spastică). Acum înteleg de ce nu-mi pot folosi mâinile şi picioarele ca un bebeluş normal, de ce nu pot ţine o jucărie în mână, de ce nu pot să fac nimic din ce ar trebui să fac la vârsta mea. Deşi am 9 luni, am fost evaluat la o vârsta mai mica de 3 luni.

În sfârşit, epuizaţi de drumuri lungi, după 2 luni de spitalizare şi patru spitale, fără bani pentru şedinţe de kinetoterapie ci doar de-un bilet de tren, ne întoarcem acasă. Descumpanită şi cu ochii înlăcrimaţi, mama mă ţine în braţe dar nu mă priveşte. Îi caut privirea şi ea îmi zâmbeşte ca sa nu ma îngrijoreze dar eu ştiu că de fapt plânge. Ce vom face de-acum încolo?

O oază de speranţă se întrevede printr-un tratament de recuperare la o clinică din Ucraina care trebuie început de la o vârstă cât mai fragedă, însă costurile sunt cu mult peste posibilităţile financiare ale parinţilor mei. Dacă la început timpul se scurgea în favoarea mea şi cu fiecare zi ce trecea şansele să supravieţuiesc erau tot mai mari, acum timpul s-a întors împotriva mea şi cu fiecare zi care trece se scurg şi şansele mele de a putea merge vreodată.

Aşa m-am gandit să scriu povestea mea în speranţa că o va citi destui oameni cu inima bună ce mi-ar putea acorda o şansă să nu mă întreb niciodată de ce sunt diferit de ceilalţi copii, de ce nu mă pot juca, de ce nu pot să-mi îmbrăţisez mama …

Vă mulţumesc că mi-aţi citit povestea , vă mulţumesc din suflet pentru ajutorul vostru !

Cu drag,

David- Gabriel"

Aş spune mai multe, dar ce ar mai fi de spus? Povestea lor, imaginile, actele medicale, toate spun ceea ce e defapt de spus. David este bolnav. Foarte bolnav. David, are nevoie de noi. De toţi. De fiecare înger păzitor. De fiecare gând, rugăciune, ajutor.

David vrea doar să fie copil...

Cine vrea să-l ajute pe David, cu oricât de puţin, poate să o facă donând în conturile:

Cont lei : RO86BPOS07207878987RON01

Cont euro : RO21BPOS07207878987EUR01

Titular : Irimescu Gabriel Florin (tata)

COD BANCA :308075018

SWIFT: BPOSROBU

ADRESA BANCII : BANCPOST Agentia Primaverii

STR. PRIMAVERII NR. 25 BOTOSANI JUD. BOTOSANI

sau poate să îi contacteze pe părinţi astfel:

ADRESA TITULARULUI : PARCUL TINERETULUI NR 11 ET 3 AP 13 BOTOSANI

Tel: 0741 32 44 66/0749 51 35 78

VĂ ROG DIN SUFLET, DAŢI ACEST ARTICOL SAU MESAJ MAI DEPARTE!

Lacasul ingerilor

Undeva, la marginea Bucurestiului, exista un loc de ingrijire si mangaiere pentru bolnavii de cancer, carora drumurile vietii li se inchid. Patronat de un om cu inima aprinsa de bunatate, dr. Pavel Chirila, si de un duhovnic care stie sa imblanzeasca moartea, parintele Zosima, la Centrul "Sf. Irina" iubirea ia chipul lui Dumnezeu

Privesti in jur stingher si iti vine sa mergi doar in varful picioarelor. E limpede ca esti un intrus, ca deranjezi. In asezamantul medical "Sf. Irina", pe holuri sau in saloane, nimeni nu scoate o vorba, cufundand micul spital de la marginea Bucurestiului intr-o liniste grea si prelunga, ca noptile geroase ale unei ierni ce pare sa nu se mai sfarseasca.
La "Sf. Irina", unde se ingrijesc bolnavii de cancer in stare terminala, durerea e la ea acasa - vie si palpabila. Cu putin curaj, poti pune mana pe ea. In intensitatea ei acuta, durerea are adancime, culoare si contur. E aspra si are muchii ascutite. Dincolo de ea, ca o binemeritata

rasplata, se intampla ca pe unii bolnavi sa-i astepte la capat lumina si impacarea sufleteasca, cu tot ce se cuvine a fi implinit pentru marea pregatire a intalnirii cu Dumnezeu.
La "Sf. Irina", afli multe despre durere, singuratate, mangaiere si speranta. Afli, mai ales, despre credinta in Dumnezeu. La "Sf. Irina", nimeni nu-si povesteste viata cu cele bune sau rele ale ei, ci asculta. In vecinatatea insistenta a mortii, aici se preda cea mai tacuta si cutremuratoare lectie de viata. Poate, ultima.

Pe patul mortii, incepi sa-ti inveti viata

De cum pasesti in asezamantul medical "Sf. Irina", simti o emotie aparte, ca atunci cand te-ai afla intr-un paraclis sau o pestera de pustnic. Ceva special, dincolo de vointa ta, te impiedica sa inaintezi dezinvolt, sa vorbesti altcumva decat in soapta sau sa pui intrebari nelalocul lor. In spitalul celor fara mari sanse de vindecare, durerea si suferinta atroce, pe care le banuiesti dincolo de usile mereu inchise ale saloanelor, par a se desfasura intr-o alta incapere a timpului, intr-o alta tacere - una religioasa, liturgica parca. Parintele Zosima, duhovnicul asezamantului, ii spune cumva la fel, dar cu alte cuvinte, numind-o "liniste lichefiata", palpabila, unduita si sonora parca; "tacere inrourata", ce umezeste buzele uscate de arsita suferintei, inainte ca somnul final si fara vise sa-i cuprinda pe cei bolnavi, osteniti si insetati de dreptate.
De cate ori vine vorba de "Sf. Irina" si de rabdarea uneori sfanta a celor pe care ii ingrijeste spiritual, zi de zi si la orice ora din noapte, parintele pare sa devina usor contemplativ si filosof. Moartea e un bun profesor. Mereu ai ce invata in preajma ei. E ca intunericul care sporeste orbitor tasnirea luminoasa a unei simple scanteieri. Inveti ca duhovnic, inveti ca simplu om. "Pe patul mortii, incepi sa ai timp", constata parintele. "In acele clipe, timpul incetineste si se dilata in bulboane adanci, pe care le umpli cu amintiri si regrete. Nu e o simpla vorba ca prin fata ochilor iti trece, fragmentar si pe sarite, filmul vietii... Pe patul mortii, incepi sa-ti inveti viata".

Parintele Zosima, duhovnicul asezamantului

Ca un crestin adevarat, in timp ce viziteaza cele noua saloane ale asezamantului, parintele se intareste pe sine si ii incurajeaza pe bolnavi cu vorbele Apostolului Pavel, care spune raspicat ca moartea nu e pedeapsa, ci "castig"; nu e sfarsit, ci inceput. E plansul si durerea femeii inainte de a naste. E graul pus de cu toamna sub brazda. Trebuie sa moara clipa prezenta, pentru a da roada vie si bogata celei viitoare.
E adevarat ca uneori parintele isi umezeste ochii a regret, atunci cand vine vorba despre unii bolnavi care ii intorc invartosati spatele si vor sa moara nespovediti, fara lumanare la capatai, fara ultima Impartasanie. Nu intelege acest refuz al celor sfinte, dar tot el se intareste, alunga gandul judecarii aproapelui si se imbarbateaza, rostind frumos, aproape filocalic: "Noi, ortodocsii, nu avem certitudini. Noi avem doar nadejde".
Aceeasi nadejde, desigur, a iscat la "Sf. Irina" o regula nescrisa, dar respectata cu sfintenie de toata lumea - nimanui nu-i este ingaduit sa pronunte cuvintele "moarte", "cancer" sau "faza terminala". In micul spital, numele bolii e prezent doar in perifraza si alint. E asa cum sta scris la intrarea strajuita de doi mesteceni alburii si nostalgici: Centru de ingrijiri paliative, Fundatie ortodox caritabila sau, mai simplu, Hospice "Sf. Irina".

Tacerea care naste urlete

Elegant, cu ferestre largi si pline de lumina, ascuns discret privirilor de orice fel si mirosind inca de la intrare a curat si a tamaie, micul spital fondat de doctorul Pavel Chirila e o picatura de mangaiere intr-un ocean de suferinta. La "hospis" vin toti dezmostenitii soartei - oameni batrani, saraci si, mai ales, singuri. Oameni alungati din alte spitale. Oameni ai strazii, deci ai nimanui. Oameni care nu au nici o ruda, decat pe "aproapele" pomenit generic de Hristos - un parinte duhovnic si o echipa de asistente voluntare, miloase si pline de afectiune. Elena Tacu e una din ele. Daca o intrebi de ce si-a ales povara acestei meserii, isi coboara inocent privirea in pamant, de parca s-ar rusina de slabiciunea ei pentru suferinta altora. Daca o iscodesti si insisti sa afli de la ea tulburatoare povesti de viata, se incrunta putin suparata si vocea ei devine neasteptat de taioasa: "Aici nu se implinesc povesti, ci destine... Aici si numai aici gasesti cuvintele din Pateric: "Sa stai mereu cu gandul la moarte si sa cugeti". Vezi cu ochii tai si traiesti aievea aceste cuvinte. Nu mai e ca atunci cand le auzi rostite de altii".

Dr. Pavel Chirila

Imbracata in haine simple si cernite, aproape monahale, Elena Tacu are o privire de om iluminat. Se vede ca sederea indelunga la capataiul bolnavilor i-a limpezit multe din gandurile si ezitarile ei de adolescent intarziat. Se vede ca acum socoteste altfel pretul vietii. Nu vorbeste prea mult si nici nu face caz de toate descoperirile ei, dar refugiul ei de odihna o arata asa cum este ea in realitate - sensibila, iubitoare de pictura si frumos, dar, mai ales, credincioasa, cu multa ravna la Sfantul Serafim de Sarov si Sfantul Nectarie, cel ajutator in multe boli fara de leac.
Sfioasa, ne indeparteaza laudele si abia intr-un tarziu, dupa lungi insistente, accepta sa recunoasca ceea ce putea sa vada oricine cu ochiul liber - ca pentru ea, frumosul, poezia sau pictura nu sunt o simpla joaca artistica, ci chiar felul ei de a se salva de durerea din jur, felul ei de a se ruga Domnului sa o intareasca, pentru ca la randul ei sa intareasca si ea pe altii. Trebuie sa fii puternic ca sa poti sprijini pe umarul tau fruntea transpirata a unui muribund. Trebuie sa ai multa stapanire de sine sa constati ca tacerea unui copil de noua ani poate umple un intreg salon de urlete, asa cum trebuie sa stai neclintit in credinta ca sa auzi strigatul de ajutor al acelui copil si sa vezi ca nu poti face nimic pentru el.
Intr-un caiet obisnuit, de etern elev in ale vietii, Elena Tacu si-a notat unele ganduri si cate ceva din intamplarile traite la "Sf. Irina". Caietul acesta e o confesiune si un jurnal de front, un omagiu adus clipei, dar si o tulburatoare marturie a felului in care luptam, ne pregatim si murim, uneori invingand chiar moartea.

Intalnire cu ingerul

Fiecare paraseste viata in felul sau - unii incruntati si incercati de ispite; altii senin, cu iertarea si rugaciunea lui Iisus pe buze. Nu suntem tipare intru nimic, dar un lucru e sigur si comun tuturor - la Centrul de ingrijiri paliative "Sf. Irina" se sufera greu, muceniceste, intr-o lupta din care razbate miraculos o invatatura, o lumina salvatoare, un acord final plin de optimism
si incredere. Unora, Dumnezeu le da rabdare, pocainta si lacrimi. Altora, li se arata ingerul Domnului atat de aievea incat pot discuta cu el fata catre fata, asa cum a patit nu de mult o femeie care l-a intrebat cand o sa mai vina, pentru ca doua zile mai tarziu sa moara, asa cum ii promisese ingerul: "Am sa te ajut. Ce-a fost mult acum s-a facut putin".

Asezamantul "Sfanta Irina"

La "Sf. Irina" ceea ce nu mai poate face morfina sau calmantele cele mai puternice reuseste rugaciunea. Reuseste o vorba buna sau chiar o singura mangaiere. Parintele Zosima isi aminteste si acum, cu inima stransa de emotie, cum o batrana, o nemtoaica de 102 ani, refugiata la Bucuresti in timpul primului razboi, avea niste dureri atat de mari, incat asistenta, nemaistiind ce sa faca, a luat-o in brate si, leganand-o, a sarutat-o pe fruntea imbrobonita de sudoarea suferintei. Brusc, ca un miracol, durerile au incetat, facand-o pe batrana sa multumeasca intr-o germana confuza si sa-i intoarca suav sarutul asistentei. Asa a murit, cu buzele lipite de fruntea unei straine, ce-i oferise ultimul dar de care avea nevoie ca sa plece linistit si frumos din aceasta lume - un gest tandru, de iubire.
Multe intamplari te pot impresiona la "Sf. Irina", in linistea durerii intretaiate arar de un geamat, un fosnet sau un oftat prelung. O batrana profesoara de 70 de ani s-a chinuit mai multe luni, pana cand a cerut intr-o zi sa vina sotul ei, si preotul Zosima sa le faca nunta de aur. Trei zile mai tarziu, femeia a murit. A plecat impacata si cu un mic buchetel de mireasa in brate. Un alt batran, evreu fiind, a cerut sa se boteze si, dupa Sfanta Impartasanie, si-a dat ultima suflare cu rugaciunea inimii pe buze. Cu adevarat cutremurator la "Sf. Irina" este insa altceva - lectia data de cei tacuti si intariti in rabdare; felul demn, neclintit si impacat cu sine in care unii bolnavi suporta zvarcolirile finale ale bolii. E o lectie din care multi ar avea de invatat - chiar si monahii cei mai intariti. Sau cum frumos spune parintele Zosima: "E o lectie vie a Sfintilor Parinti. Ei vorbesc despre bolile cele grele ce duc in rai... Sa nu-i judecam pe cei bolnavi si chinuiti. S-ar putea ca unii din acesti dezmosteniti ai soartei sa fure inaintea noastra raiul, asa cum a furat raiul talharul pe cruce".

P.S. Nu am scris aproape nici un cuvant despre doctorul Pavel Chirila si minunata sa lucrare de la "Sf. Irina". Tacerea noastra e omagiu si evlavie pentru discretia cu care se strecoara pe holurile hospisului, nu pentru a verifica sau a da ordine, ci doar pentru a vedea ce lipsuri si nevoi mai sunt de acoperit. Din zi in zi, sunt tot mai multe.

Cine vrea sa ajute Asezamantul "Sf. Irina" poate dona bani in contul RO11PIRB4201700750001000, deschis la Piraeus Bank Bucuresti, sucursala Carol.

Foto: Horia Turcanu (2)

articol preluat din formula AS

http://www.formula-as.ro/2010/907/spiritualitate-39/lacasul-ingerilor-12170

Sfanta Irina

 

Sfanta Irina a fost singura fiica a lui Liciniu, rege in cetatea Maghedon. Sfanta Mucenita Irina s-a nascut pagana, iar numele ei a fost la inceput Penelope. Cand a implinit sase ani, tatal ei a zidit pentru ea, dincolo de cetate, un turn cu multe camere. A fost inchisa in acest turn, impreuna cu 13 fecioare, o invatatoare cu numele Caria si cu Apelian, un batran intelept.

Intr-o noapte, i-a aparut in vis ingerul lui Dumnezeu care i-a spus: Penelope, de-acum nu te vei mai numi asa, ci Irina ("pace"), si vei fi multora scapare si adapostire si prin tine se vor mantui multe suflete, iar numele tau va fi mare in toata lumea”.

Sfanta Irina a aflat despre Hristos de la Apelian si a primit botezul de la Sfantul Timotei, ucenicul Sfantului Apostol Pavel.

Trecerea sa la crestinism l-a infuriat pe tatal ei, motiv pentru care a dorit sa o supuna la diferite torturi. Prin darul primit de la Dumnezeu, Sfanta Irina il va converti in chip minunat pe tatal ei la crestinism.

A fost supusa la multe chinuri in vremea a patru imparati. Regele Sedechia a ingropat-o pana la gat intr-o groapa umpluta cu serpi si cu scorpioni, dar ingerul Domnului a pazit-o pe sfanta fecioara mucenita intreaga. Apoi regele a incercat sa o taie in doua cu fierastraul, dar fierastraul s-a frant de trupul ei ca si cand trupul ar fi fost de marmura. Acelasi rege a legat-o de o roata de moara sub o moara de apa si a dat drumul suvoiului, nadajduind ca asa fecioara mucenita se va ineca. Dar apa nu a curs, ci a stat pe loc, iar fecioara a ramas vie si nevatamata.

Regele Sapor, fiul regelui Sedechia i-a pus in picioare incaltaminte de fier, i-a incarcat in spate un sac de nisip, a inhamat-o la o caruta si a pus sa fie manata ca un animal cale lunga dincolo de cetate. "Cu adevarat sunt ca o vita inaintea Ta, O Doamne!" a rostit mucenita, alergand legata in urma tortionarilor ei. Dar ingerul Domnului a cutremurat pamantul, iar pamantul s-a deschis si i-a inghitit pe chinuitori. Supravietuind tuturor torturilor, multi pagani au lepadat paganismul si au alergat la Hristos crezand si botezandu-se.

Irina a intrat in cetatea lui Callinicus pentru predicarea Evangheliei. Regele de atunci al cetatii, Numerian, a aruncat-o consecutiv in trei tauri din metal incins. Dar ea nu a murit.

Cand Irina a sosit in cetatea Mesembria, a fost omorata de regele Sapur, dar Dumnezeu a inviat-o. Regele si multi din popor, vazand aceasta, au crezut in Hristos si s-au botezat.

In cele din urma, Sfanta Mucenita Irina s-a intins intr-un sicriu si i-a poruncit lui Apelian sa-l inchida. Dupa patru zile, cand au deschis sicriul, au vazut ca trupul Irinei nu mai era in el. Asa a proslavit-o Dumnezeu in veci pe Sfanta Mare Mucenita Irina.

Tot astazi, Biserica face pomenirea Sfintilor Mucenici Neofit, Gaie si Gaian.

Maine, facem pomenirea Sfantului si Dreptului Iov.

Sursa: CrestinOrtodox.ro