Plansul

ˇ Mai intai roaga-te pentru dobandirea lacrimilor, ca prin plans sa inmoi salbaticia ce se afla in sufletul tau; si, dupa ce vei fi marturisit astfel impotriva ta faradelegile tale inaintea Domnului, sa primesti iertare de la El. (Evagrie Ponticul)32

ˇ Foloseste-te de lacrimi pentru a dobandi implinirea oricarei cereri. Caci foarte mult se bucura Stapanul, cand te rogi cu lacrimi. (Evagrie Ponticul)32

ˇ Daca versi izvoare de lacrimi in rugaciunea ta, sa nu te inalti intru tine, ca si cum ai fi mai presus de multi. Caci rugaciunea ta a primit ajutor ca sa poti rascumpara cu draga inima pacatele tale si sa imblanzesti pe Stapanul prin lacrimi. Deci sa nu intorci spre patima inlaturarea patimilor, ca sa nu manii si mai mult pe Cel ce ti-a daruit harul. (Evagrie Ponticul)32

ˇ Multi plangand pentru pacate uita de scopul lacrimilor; si asa, pierzandu-si mintea, au ratacit. (Evagrie Ponticul)32

ˇ Cand socotesti ca nu ai trebuinta de lacrimi in rugaciunea ta pentru pacate, gandeste-te cat de mult te-ai departat de Dumnezeu, avand datoria sa fii pururea in El, si vei lacrima cu si mai multa caldura. Astfel, cunoscand masurile tale, vei plange cu usurinta, dosadindu-te dupa Isaia: ''Cum, necurat fiind si petrecand in mijlocul unui astfel de popor, adica intre potrivnici, indraznesti sa te infatisezi inaintea Domnului Savaot?''32

ˇ Sa nu te inalti cand versi lacrimi in vremea rugaciunii, caci Hristos este Cel ce s-a atins de ochii tai de ai putut vedea cu mintea. (Marcu Ascetul)32

Ne răspunde Dumnezeu la rugăciuni?

Ce putem face pentru ca Dumnezeu să ne asculte rugăciunile?

Cum să ne rugăm... în aşa fel încât să ne fie ascultate rugăciunile

Ai cunoscut vreodată pe cineva care să se încreadă în Dumnezeu din toată inima? Când nu credeam în Dumnezeu, aveam o prietenă bună care se ruga adesea lui Dumnezeu. Ei bine, în fiecare săptămână îmi spunea despre o dificultate sau un lucru din viaţa ei pe care îl încredinţa în grija lui Dumnezeu. Şi, invariabil, în fiecare săptămână eram martoră la un lucru neobişnuit făcut de Dumnezeu ca răspuns la rugăciunea ei din acea săptămână. Nici nu-ţi poţi închipui cât de greu îi este unui ateu să fie nevoit să constate acest lucru săptămână de săptămână! După o vreme, nu mai merge să argumentezi că totul este o „coincidenţă”...
Dar de ce îi asculta Dumnezeu rugăciunile prietenei mele? Motivul principal: fiindcă ea avea o relaţie cu El şi voia să facă voia Lui. Şi, într-adevăr, ea asculta ce îi spunea Dumnezeu. Considera că El are dreptul de a o îndruma în viaţă şi ea chiar se bucura că aşa stau lucrurile! De aceea atunci când se ruga în legătură cu diferite lucruri, făcea ceva firesc, dată fiind legătura ei cu Dumnezeu. Venea la Dumnezeu cu toată încrederea şi-I vorbea despre nevoile, despre îngrijorările ei şi despre orice altceva se întâmpla în viaţa ei. În plus, din ceea ce citise în Biblie, se convinsese că Dumnezeu dorea ca ea să se bizuie pe El în acest mod.
Mai exact, viaţa ei demonstra ceea ce spune versetul acesta din Sfânta Scriptură: „Îndrăzneala pe care o avem la El este că dacă cerem ceva după voia Lui, ne ascultă.”¹ „Căci ochii Domnului sunt peste cei neprihăniţi, şi urechile Lui iau aminte la rugăciunile lor...”²

Atunci cum se face că Dumnezeu nu ia aminte la rugăciunile tuturor oamenilor?

Poate deoarece nu toţi oamenii au o legătură personală cu El... Or fi ştiind ei că există Dumnezeu, poate chiar I se închină din când în când. Cât despre cei care nu par să primească niciodată răspuns la rugăciunile lor... probabil că lucrurile stau astfel din cauză că nu au o relaţie personală cu Dumnezeu şi, mai mult, niciodată nu au primit de la Dumnezeu iertarea completă pentru păcatele lor. Te întrebi ce legătură are una cu alta?! Îţi explic imediat. „Nu, mâna Domnului nu este prea scurtă ca să mântuiască, nici urechea Lui prea tare ca să audă, ci nelegiuirile voastre pun un zid de despărţire între voi şi Dumnezeul vostru; păcatele voastre vă ascund Faţa Lui şi-L împiedică să v-asculte!”³
Este destul de normal să simţim această despărţire de Dumnezeu. Ce se întâmplă de obicei când oamenii încep să-L roage ceva pe Dumnezeu? Îşi încep rugăciunea astfel: „Doamne, am mare nevoie să mă ajuţi cu problema asta...” Apoi fac o pauză şi reiau: „Sunt conştient de faptul că nu sunt o persoană perfectă... că, de fapt, nu am nici un drept să Te rog acest lucru...” Iată, oamenii îşi dau seama că sunt păcătoşi... şi îşi mai dau seama că nu doar ei îşi dau seama de acest lucru, ci şi Dumnezeu! Şi atunci se gândesc: „Hei, pe cine caut eu să păcălesc?” Însă ceea ce s-ar putea să nu ştie ei... este cum pot primi de la Dumnezeu iertarea pentru toate păcatele. E posibil să nu ştie că pot începe o relaţie cu Dumnezeu şi că atunci Dumnezeu îi va auzi... Va lua aminte la rugăciunile lor.

Pe ce se bizuie rugăciunile noastre?

Mai întâi trebuie să ai o relaţie cu Dumnezeu. Închipuie-ţi că un student se duce la rectorul universităţii sale (pe care nici nu-l cunoaşte, de altfel) şi îl roagă să îl gireze pentru un împrumut bancar. Ce şanse de reuşită ar avea? ZERO. (Bine, pornim de la premiza că rectorul nu este un iresponsabil!) Dar dacă fiica rectorului şi-ar ruga tatăl s-o gireze pentru un împrumut bancar, totul s-ar rezolva. De ce? Fiindcă se cunosc şi, mai mult chiar, au o relaţie. Relaţiile pe care le avem cu ceilalţi schimbă totul.
Cum stau lucrurile cu Dumnezeu? Ei bine, când persoana respectivă este un copil al lui Dumnezeu, atunci Dumnezeu o cunoaşte şi ia aminte la rugăciunile sale. Iisus a spus: „Eu sunt Păstorul cel bun. Eu Îmi cunosc oile Mele şi ele Mă cunosc pe Mine... Oile Mele ascultă glasul Meu; Eu le cunosc şi ele vin după Mine. Eu le dau viaţa veşnică, în veac nu vor pieri şi nimeni nu le va smulge din mâna Mea.”⁴
Aşadar, Îl cunoşti pe Dumnezeu cu adevărat? Dar El te cunoaşte? Ai o relaţie cu El, care să îţi garanteze că ia aminte la rugăciunile tale? Sau pentru tine Dumnezeu este departe; există mai degrabă la nivel teoretic decât practic? Dacă Dumnezeu este departe de tine sau dacă nu eşti sigur(ă) că Îl cunoşti, citeşte aici cum poţi începe o relaţie cu El chiar acum: Cunoaşterea personală a lui Dumnezeu.

Precis îmi va asculta Dumnezeu rugăciunea?

Iisus Hristos le face o ofertă extrem de generoasă acelora care Îl cunosc cu adevărat şi se bizuie pe El: „Dacă rămâneţi în Mine şi dacă rămân în voi cuvintele Mele, cereţi orice veţi vrea şi vi se va da.”⁵ Sintagmele „a rămâne” în El şi „dacă rămân în voi cuvintele Mele” înseamnă să ne ducem viaţa luându-L şi pe El în calcul, bizuindu-ne pe El, ascultând ce are să ne spună. Atunci putem să-L rugăm orice dorim. Iată o altă condiţie: „Îndrăzneala pe care o avem la El este că, dacă cerem ceva după voia Lui, ne ascultă. Şi dacă ştim că ne ascultă, orice I-am cere, ştim că suntem stăpâni pe lucrurile pe care I le-am cerut.”⁶ Dumnezeu ne ascultă rugăciunile potrivit voii Sale (şi pe măsura înţelepciunii, a sfinţeniei Sale, a dragostei pe care ne-o poartă etc.).
Ştii care este punctul în care ne împotmolim? Când ne închipuim că ştim ce vrea Dumnezeu... fiindcă nouă ni se pare că un anumit lucru este foarte firesc! Noi presupunem că la fiecare rugăciune este doar un singur „răspuns” potrivit, gândindu-ne desigur că ACELA este cel dorit de Dumnezeu. Şi atunci lucrurile se complică. Noi, oamenii, nu suntem stâpâni pe timp şi nu ştim toate lucrurile. Noi deţinem doar anumite informaţii despre o situaţie şi despre efectele din viitor pe care o anumită acţiune le va avea asupra situaţiei respective. Dar Dumnezeu ne înţelege pe deplin situaţia. Numai El ştie ce efect va avea o anumită acţiune asupra vieţii noastre sau în mersul istoriei. Iar scopurile Sale s-ar putea să depăşească cu mult ideile noastre cele mai îndrăzneţe. Prin urmare, Dumnezeu nu Se va apuca să facă ceva pur şi simplu fiindcă am ajuns noi la concluzia că asta trebuie să vrea.

Ce doreşte Dumnezeu să facă pentru noi?

Aş putea umple pagini întregi cu intenţiile lui Dumnezeu în ceea ce ne priveşte. Toată Biblia ne descrie ce fel de relaţie doreşte Dumnezeu să aibă cu noi şi ce fel de viaţă vrea să ne dăruiască. Iată mai jos doar câteva exemple:
„Totuşi Domnul aşteaptă să Se milostivească de voi şi Se va scula să vă dea îndurare, căci Domnul este un Dumnezeu drept: ferice de toţi cei ce nădăjduiesc în El!”⁷ Ai auzit? „Domnul aşteaptă să Se milostivească de tine.” „Căile lui Dumnezeu sunt desăvârşite... El este un scut pentru toţi cei ce aleargă la El.”⁸ Domnul iubeşte pe cei ce se tem de El, pe cei ce nădăjduiesc în bunătatea Lui.”⁹
Şi totuşi, cea mai mare dovadă de dragoste şi de devotament pe care ne-a arătat-o Dumnezeu este aceasta, descrisă de Iisus: „Nu este mai mare dragoste decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi”¹⁰ - adică exact ceea ce a făcut Isus pentru noi. Şi atunci: „Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră? El, care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile?”¹¹

De ce unele rugăciuni nu sunt „ascultate”?

Unii oameni se îmbolnăvesc şi chiar mor; alţii au probleme financiare; alţii se pot confrunta cu diferite alte dificultăţi. Ce se poate face atunci?
Dumnezeu ne spune să ne lăsăm grijile în seama Sa. Chiar şi când o situaţie rămâne apăsătoare: „Aruncaţi asupra Lui toate îngrijorările voastre, căci El Însuşi îngrijeşte de voi.”¹² Chiar dacă situaţia pare scăpată de sub control, totuşi nu este... Chiar atunci când lumea întreagă pare să se prăbuşească, Dumnezeu ne poate ajuta să rămânem în picioare. În acele clipe omul poate fi foarte recunoscător că Îl cunoaşte pe Dumnezeu.
„Domnul este aproape. Nu vă îngrijoraţi de nimic; ci în orice lucru, aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu, prin rugăciuni şi cereri, cu mulţumiri. Şi pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile şi gândurile în Hristos Iisus.”¹³ Soluţiile, rezolvările pe care le poate găsi Dumnezeu la problema respectivă depăşesc cu mult tot ce am crede noi că este cu putinţă. Probabil că orice persoană care-L urmează cu adevărat pe Hristos ar putea da exemple de acest gen din viaţa sa. Însă chiar dacă situaţia nu se îmbunătăţeşte, în ciuda problemelor cu care ne confruntăm, Dumnezeu ne poate da pace. Iisus Hristos a spus: „Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte.”¹⁴
În această clipă (când situaţia este încă încâlcită), Dumnezeu ne cere să ne încredem în El în continuare - să „umblăm prin credinţă, nu prin vedere”, după cum spune Biblia. Dar nu este vorba de credinţă oarbă. Ci este vorba că ne bizuim pe caracterul lui Dumnezeu. Maşina care merge pe un pod solid se sprijină în totalitate pe soliditatea podului; nu contează ce crede şoferul, ce gândeşte sau ce discută cu pasagerul de lângă el. Maşina ajunge în siguranţă la celălalt capăt al podului datorită solidităţii podului, în care şoferul a ales să creadă de la bun început.
În mod asemănător Dumnezeu ne cere să ne încredem în integritatea şi în caracterul Său... în îndurarea, în dragostea, în înţelepciunea Sa. El spune: „Te iubesc cu o iubire veşnică; de aceea îţi păstrez bunătatea Mea.”¹⁵ „Popoare, în orice vreme, încredeţi-vă în El, vărsaţi-vă inimile înaintea Lui! Dumnezeu este adăpostul nostru.”¹⁶

În concluzie... Cum să ne rugăm

Dumnezeu ascultă rugăciunile copiilor Săi (adică ale acelora care L-au primit în viaţa lor şi caută să-L urmeze). El ne roagă să aducem în rugăciune orice ne preocupă şi El se va ocupa de problema respectivă cât mai bine, potrivit voii Sale. Când ne confruntăm cu dificultăţi, trebuie să ne aruncăm îngrijorările asupra Sa şi vom primi pace de la El, în ciuda situaţiei neprielnice. Credinţa şi nădejdea noastră se bizuie pe caracterul lui Dumnezeu: cu cât Îl cunoaştem mai bine, cu atât ne putem încrede mai mult în El.
Dacă doreşti detalii despre caracterul lui Dumnezeu, te rog să citeşti articolul „Cine este Dumnezeu?” sau alte articole de pe acest site. Motivul pentru care ne rugăm este acela că ne încredem în caracterul lui Dumnezeu. Iar prima rugăciune la care ia aminte Dumnezeu este rugăciunea prin care începi o relaţie cu

SĂ NE RUGĂM PENTRU ÎNTREAGA FĂPTURĂ! SAU PENTRU CINE ŞI CE UITĂM SĂ NE RUGĂM

1.Pentru iertarea avorturilor şi mântuirea copiilor avortaţi
2.Pentru iertarea păcatelor şi luminarea conducătorilor ţării noastre
3.Pentru mântuirea şi apărarea românilor din Timoc şi din toate celelalte comunităţi din străinătate şi păstrarea identităţii lor ortodoxe şi româneşti
4.Pentru împotrivirea autorităţilor române laice şi clericale faţă de tehnologiile antihristice, vaccinări, codex alimentarius, documente biometrice cu cipuri şi altele
5.Pentru reîntregirea României Mari, adică întoarcerea Basarabiei şi a tuturor teritoriilor româneşti înstrăinate în interiorul hotarelor ţării
6.Pentru pace şi bună înţelegere în Ţara Românească, Ardeal, Moldova, Basarabia, toată ţara noastră, precum şi împrejur cu vecinii noştri
7.Pentru liniştirea, împăcarea şi îmbunarea maghiarilor, sârbilor, italienilor şi a tuturor popoarelor care ne vor răul sau ne dispreţuiesc
8.Pentru luminarea tuturor românilor, în special a tinerilor, pentru a-şi cunoaşte şi iubi limba, istoria, credinţa şi neamul şi pentru a-şi asuma fiecare datoria de creştin-ortodox şi român cu bucurie, curaj şi jertfelnicie
9.Pentru întoarcerea în ţară a românilor de ispravă din diaspora şi luminarea celor care aduc ruşine neamului românesc, ca să-şi asume responsabilitatea de români, aducând cinste ţării
10.Pentru dispariţia lumii interlope şi a mafiei din România şi din jurul ei
11.Pentru încetarea traficului de droguri, de carne vie, de persoane
12.Pentru dispariţia tuturor reţelelor de cerşetori şi a tuturor cămătarilor
13.Pentru luminarea şi întoarcerea la dreapta credinţă a tuturor sectarilor şi pentru dispariţia tuturor sectelor şi ereziilor din România, inclusiv a masoneriei
14.Pentru reabilitarea sistemului românesc de învăţământ
15.Pentru iertarea şi mântuirea profesorilor şi a personalului din sistemul educaţional, ca să-şi facă datoria cu multă dragoste şi responsabilitate
16.Pentru învăţarea credinţei ortodoxe adevărate în şcoală şi pentru eliminarea învăţăturilor mincinoase despre evoluţionism şi sărbători sau scrieri păgâne
17.Pentru luminarea, încreştinarea şi împăcarea ţiganilor şi a tuturor românilor care se poartă ca ei sau care îi dispreţuiesc, pentru ca ţiganii să-şi dorească o viaţă mai bună, demnă, cinstită şi onorabilă
18.Pentru iertarea şi luminarea doctorilor, asistentelor, farmaciştilor şi a tot personalul practicant sau de conducere din sistemul medical românesc, să nu mai aştepte sau să accepte mită sau „atenţii”, să-şi iubească meseria şi să o facă cu multă dragoste şi dedicaţie, să-i trateze pe pacienţi la fel, indiferent de statutul social sau starea materială, să fie exemple de integritate morală pentru cei din jurul lor
19.Pentru luminarea tuturor poliţiştilor, a jandarmilor şi a militarilor, să aibă înţelepciune şi integritate morală, să nu fie corupţi, să-şi facă datoria cu onoare, iertare şi înţelepciune, pentru toţi cei care-i batjocoresc, îi numesc proşti sau în alte feluri dezonorante şi-i demoralizează, îi descurajează în orice fel şi-i tratează cu lipsă de respect
20.Pentru vindecarea celor dependenţi de droguri şi pentru ocrotirea tuturor tinerilor de pericolul drogurilor
21.Pentru iertarea, liniştirea şi înţelepţirea tinerilor care-şi bat sau îşi dispreţuiesc părinţii şi a părinţilor care-şi bat copiii cu violenţă sau nu au grijă de ei, a soţilor care-şi bat soţiile şi a tuturor bătăuşilor de orice fel
22.Pentru luminarea, pocăinţa şi vindecarea homosexualilor, cât şi pentru iertarea şi înţelepţirea celor care-i bat sau îi ocărăsc, fără să le ofere dragostea pe care ne-a arătat-o şi nouă Hristos
23.Pentru dispariţia tuturor cazinourilor, a sex-shopurilor, a tuturor publicaţiilor cu conţinut imoral, erotic, pornografic, de scandal sau de bârfă, a tuturor materialelor pornografice de pe internet şi pentru ferirea tinerilor de toate acestea
24.Pentru mântuirea săracilor, în special a copiilor abandonaţi sau ai străzii şi întărirea lor în special în perioada iernii pentru a supravieţui şi a-şi găsi echilibrul moral-religios şi strictul material necesar
25.Pentru bolnavi, suferizi şi bătrâni, să aibă răbdare în suferinţe şi să se mântuiască
26.Pentru alungarea şi dezrădăcinarea tuturor obiceiurilor şi sărbătorilor păgâne sau necreştine venite din apus sau de la alte neamuri
27. Pentru zădărnicirea prozelitismului sectar şi a vizitei papei în România
28. Pentru ca toţi – „de la vlădică la opincă” – să înţeleagă pericolul pan-ereziei ecumenismului şi să-l respingă
29. Pentru toate Sfintele Locuri din Ţara Sfântă, Egipt, Siria, Liban, Athos, Constantinopol, Cipru, Kiev, toată Africa şi altele şi pentru cei ce cu credinţă vieţuiesc acolo şi se jertfesc pentru păstrarea lor
30. Pentru ca toţi să vină la cunoştinţa Adevărului şi a Dreptei-Slăviri şi nimeni să nu piară, ci toată suflarea omenească să creadă, să se boteze şi să se mântuiască…

NOTĂ:
LISTA POATE CONTINUA.
CEI CE AU DRAGOSTE POT FACE CÂTE O METANIE MICĂ SAU MARE PENTRU FIECARE CERERE ROSTIND ÎNAINTE „DOAMNE IISUSE HRISTOASE, MILUIEŞTE-MĂ…” ŞI ADĂUGÂND CEREREA.

Categories:

Credinta trebuie sa lase zambete pe unde treci

 

A avea credinta nu inseamna doar sa mergi la Biserica sau sa te inchini cand treci pe langa Casa Domnului. De cele mai multe ori, uitam ca trebuie sa manifestam credinta prin actiunile noastre, prin dorinta sincera de a intinde o mana de ajutor celor nefericiti sau fara noroc. Urmele credintei noastre trebuie sa fie intotdeauna zambetele celor pe care ii intalnim si pe care ii ajutam.

Romania este tara cu cei mai multi credinciosi declarati: spunem ca noi credem in Dumnezeu, ca avem teama de Dumnezeu, ca ii urmam indemnul si ca regretam pacatele comise. Dar pacatele nu stam niciodata sa le numaram, caci ne incredem in canoanele preotului si in iertarea promisa celor care se caiesc. Uitam vorba buna care spune ca "regretul se uita inspre trecut, credinta se uita in sus". Mergem cu miile la pelerinaje, la manastiri, sa ne inchinam la moaste. Dar suntem de multe ori lenesi si fara initiativa, ne invidiem sau ne uram aproapele fara motiv si fara folos.

Si daca Iisus poate aduce la caile cele bune o oaie ratacita, cine poate aduce pe calea cea buna oile care fac turma doar de dragul de a face ceva? Nu odata ne-a fost dat sa asistam la scene rusinoase, in timpul sarbatorilor mari, in fata Bisericii sau in Biserica, batranii impingandu-se si calcandu-se in picioare pentru a prinde slujba sau apa sfintita. Ne-am intrebat ce rost au toate acestea in fata lui Dumnezeu, daca sufletul nu ne este curat si orientat catre realizarea unei lumi mai bune decat este aceasta?

Faptele bune trebuie sa dureze

Prea des, alegem sa fim crestini doar cu vorba, si nu cu fapta. Iar asta nu inseamna neaparat sa dam doi bani saracului care ne asteapta in pragul fiecarui magazin. Stim bine ca atunci cand dai cuiva un peste, nu il oferi mancare decat pentru o masa. Atunci cand il inveti sa pescuiasca, atunci ii oferi mancare pentru intreaga viata. Trebuie sa alegem intotdeauna sa facem fapte bune care au un efect durabil si care cladesc o lume mai buna, si nu ingroasa randurile celor nefericiti.

Credinta inseamna efort sustinut

Credinta inseamna, de multe ori, sa facem un efort sustinut de a ajuta lumea in care traim, sa provocam noi insine o schimbare in bine. Credinta inseamna sa faci in fiecare zi pe cel putin o persoana sa zambeasca de fericire, sa se simta bine. Poti face asta printr-o vorba buna sau prin oferirea ajutorului la nevoie. Sa nu uitam insa ca fericirea celui de langa noi se construieste in timp si cu pasi mici. Martin Luther King spunea: "Fa primul pas in credinta. Nu trebuie sa urci toate scarile, fa doar primul pas". Cu siguranta ca dupa ce am facut primul pas, restul va fi mult mai usor.

Educatia si sfatul crestin

Trebuie sa ii invatam si pe altii sa ajute, sa cladeasca, sa ii invatam pe altii valorile crestine. Vedem de multe ori paiul din ochiul celuilalt, insa nu ne uitam in familia noastra, in comunitatea in care traim, sa incercam sa starpim comportamentele nesanatoase care nu aduc nimic bun. Caci raul, precum spunea poetul Wystan Hugh Auden , ”e nespectaculos si intotdeauna uman, si doarme in pat cu noi, si mananca la masa noastra “.

Livia Popescu

NE RASPUNDE DUMNEZEU LA RUGACIUNI?

Ce putem face pentru ca Dumnezeu sa ne asculte rugaciunile?

Cum sa ne rugam... în asa fel încât sa ne fie ascultate rugaciunile

Ai cunoscut vreodata pe cineva care sa se încreada în Dumnezeu din toata inima? Când nu credeam în Dumnezeu, aveam o prietena buna care se ruga adesea lui Dumnezeu. Ei bine, în fiecare saptamâna îmi spunea despre o dificultate sau un lucru din viata ei pe care îl încredinta în grija lui Dumnezeu. Si, invariabil, în fiecare saptamâna eram martora la un lucru neobisnuit facut de Dumnezeu ca raspuns la rugaciunea ei din acea saptamâna. Nici nu-ti poti închipui cât de greu îi este unui ateu sa fie nevoit sa constate acest lucru saptamâna de saptamâna! Dupa o vreme, nu mai merge sa argumentezi ca totul este o „coincidenta”...

Dar de ce îi asculta Dumnezeu rugaciunile prietenei mele? Motivul principal: fiindca ea avea o relatie cu El si voia sa faca voia Lui. Si, într-adevar, ea asculta ce îi spunea Dumnezeu. Considera ca El are dreptul de a o îndruma în viata si ea chiar se bucura ca asa stau lucrurile! De aceea atunci când se ruga în legatura cu diferite lucruri, facea ceva firesc, data fiind legatura ei cu Dumnezeu. Venea la Dumnezeu cu toata încrederea si-I vorbea despre nevoile, despre îngrijorarile ei si despre orice altceva se întâmpla în viata ei. În plus, din ceea ce citise în Biblie, se convinsese ca Dumnezeu dorea ca ea sa se bizuie pe El în acest mod.

Mai exact, viata ei demonstra ceea ce spune versetul acesta din Sfânta Scriptura: „Îndrazneala pe care o avem la El este ca daca cerem ceva dupa voia Lui, ne asculta.”1 „Caci ochii Domnului sunt peste cei neprihaniti, si urechile Lui iau aminte la rugaciunile lor...”

                Atunci cum se face ca Dumnezeu nu ia aminte la rugaciunile tuturor oamenilor?

     Poate deoarece nu toti oamenii au o legatura personala cu El... Or fi stiind ei ca exista Dumnezeu, poate chiar I se închina din când în când. Cât despre cei care nu par sa primeasca niciodata raspuns la rugaciunile lor... probabil ca lucrurile stau astfel din cauza ca nu au o relatie personala cu Dumnezeu si, mai mult, niciodata nu au primit de la Dumnezeu iertarea completa pentru pacatele lor. Te întrebi ce legatura are una cu alta?! Îti explic imediat. „Nu, mâna Domnului nu este prea scurta ca sa mântuiasca, nici urechea Lui prea tare ca sa auda, ci nelegiuirile voastre pun un zid de despartire între voi si Dumnezeul vostru; pacatele voastre va ascund Fata Lui si-L împiedica sa v-asculte!”

Este destul de normal sa simtim aceasta despartire de Dumnezeu. Ce se întâmpla de obicei când oamenii încep sa-L roage ceva pe Dumnezeu? Îsi încep rugaciunea astfel: „Doamne, am mare nevoie sa ma ajuti cu problema asta...” Apoi fac o pauza si reiau: „Sunt constient de faptul ca nu sunt o persoana perfecta... ca, de fapt, nu am nici un drept sa Te rog acest lucru...” Iata, oamenii îsi dau seama ca sunt pacatosi... si îsi mai dau seama ca nu doar ei îsi dau seama de acest lucru, ci si Dumnezeu! Si atunci se gândesc: „Hei, pe cine caut eu sa pacalesc?” Însa ceea ce s-ar putea sa nu stie ei... este cum pot primi de la Dumnezeu iertarea pentru toate pacatele. E posibil sa nu stie ca pot începe o relatie cu Dumnezeu si ca atunci Dumnezeu îi va auzi... Va lua aminte la rugaciunile lor.

Pe ce se bizuie rugaciunile noastre?

          Mai întâi trebuie sa ai o relatie cu Dumnezeu. Închipuie-ti ca un student se duce la rectorul universitatii sale (pe care nici nu-l cunoaste, de altfel) si îl roaga sa îl gireze pentru un împrumut bancar. Ce sanse de reusita ar avea? ZERO. (Bine, pornim de la premiza ca rectorul nu este un iresponsabil!) Dar daca fiica rectorului si-ar ruga tatal s-o gireze pentru un împrumut bancar, totul s-ar rezolva. De ce? Fiindca se cunosc si, mai mult chiar, au o relatie. Relatiile pe care le avem cu ceilalti schimba totul.

Cum stau lucrurile cu Dumnezeu? Ei bine, când persoana respectiva este un copil al lui Dumnezeu, atunci Dumnezeu o cunoaste si ia aminte la rugaciunile sale. Iisus a spus: „Eu sunt Pastorul cel bun. Eu Îmi cunosc oile Mele si ele Ma cunosc pe Mine... Oile Mele asculta glasul Meu; Eu le cunosc si ele vin dupa Mine. Eu le dau viata vesnica, în veac nu vor pieri si nimeni nu le va smulge din mâna Mea.”

Asadar, Îl cunosti pe Dumnezeu cu adevarat? Dar El te cunoaste? Ai o relatie cu El, care sa îti garanteze ca ia aminte la rugaciunile tale? Sau pentru tine Dumnezeu este departe; exista mai degraba la nivel teoretic decât practic? Daca Dumnezeu este departe de tine sau daca nu esti sigur(a) ca Îl cunosti, citeste aici cum poti începe o relatie cu El chiar acum: Cunoasterea personala a lui Dumnezeu.

Precis îmi va asculta Dumnezeu rugaciunea?

Iisus Hristos le face o oferta extrem de generoasa acelora care Îl cunosc cu adevarat si se bizuie pe El: „Daca ramâneti în Mine si daca ramân în voi cuvintele Mele, cereti orice veti vrea si vi se va da.” Sintagmele „a ramâne” în El si „daca ramân în voi cuvintele Mele” înseamna sa ne ducem viata luându-L si pe El în calcul, bizuindu-ne pe El, ascultând ce are sa ne spuna. Atunci putem sa-L rugam orice dorim. Iata o alta conditie: „Îndrazneala pe care o avem la El este ca, daca cerem ceva dupa voia Lui, ne asculta. Si daca stim ca ne asculta, orice I-am cere, stim ca suntem stapâni pe lucrurile pe care I le-am cerut.” Dumnezeu ne asculta rugaciunile potrivit voii Sale (si pe masura întelepciunii, a sfinteniei Sale, a dragostei pe care ne-o poarta etc.).

Stii care este punctul în care ne împotmolim? Când ne închipuim ca stim ce vrea Dumnezeu... fiindca noua ni se pare ca un anumit lucru este foarte firesc! Noi presupunem ca la fiecare rugaciune este doar un singur „raspuns” potrivit, gândindu-ne desigur ca ACELA este cel dorit de Dumnezeu. Si atunci lucrurile se complica. Noi, oamenii, nu suntem stâpâni pe timp si nu stim toate lucrurile. Noi detinem doar anumite informatii despre o situatie si despre efectele din viitor pe care o anumita actiune le va avea asupra situatiei respective. Dar Dumnezeu ne întelege pe deplin situatia. Numai El stie ce efect va avea o anumita actiune asupra vietii noastre sau în mersul istoriei. Iar scopurile Sale s-ar putea sa depaseasca cu mult ideile noastre cele mai îndraznete. Prin urmare, Dumnezeu nu Se va apuca sa faca ceva pur si simplu fiindca am ajuns noi la concluzia ca asta trebuie sa vrea.

Ce doreste Dumnezeu sa faca pentru noi?
As putea umple pagini întregi cu intentiile lui Dumnezeu în ceea ce ne priveste. Toata Biblia ne descrie ce fel de relatie doreste Dumnezeu sa aiba cu noi si ce fel de viata vrea sa ne daruiasca. Iata mai jos doar câteva exemple:

„Totusi Domnul asteapta sa Se milostiveasca de voi si Se va scula sa va dea îndurare, caci Domnul este un Dumnezeu drept: ferice de toti cei ce nadajduiesc în El!” Ai auzit? „Domnul asteapta sa Se milostiveasca de tine.” „Caile lui Dumnezeu sunt desavârsite... El este un scut pentru toti cei ce alearga la El.”8 Domnul iubeste pe cei ce se tem de El, pe cei ce nadajduiesc în bunatatea Lui.”

Si totusi, cea mai mare dovada de dragoste si de devotament pe care ne-a aratat-o Dumnezeu este aceasta, descrisa de Iisus: „Nu este mai mare dragoste decât sa-si dea cineva viata pentru prietenii sai” - adica exact ceea ce a facut Isus pentru noi. Si atunci: „Daca Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastra? El, care n-a crutat nici chiar pe Fiul Sau, ci L-a dat pentru noi toti, cum nu ne va da fara plata, împreuna cu El, toate lucrurile?”

De ce unele rugaciuni nu sunt „ascultate”?

        Unii oameni se îmbolnavesc si chiar mor; altii au probleme financiare; altii se pot confrunta cu diferite alte dificultati. Ce se poate face atunci?

Dumnezeu ne spune sa ne lasam grijile în seama Sa. Chiar si când o situatie ramâne apasatoare: „Aruncati asupra Lui toate îngrijorarile voastre, caci El Însusi îngrijeste de voi.” Chiar daca situatia pare scapata de sub control, totusi nu este... Chiar atunci când lumea întreaga pare sa se prabuseasca, Dumnezeu ne poate ajuta sa ramânem în picioare. În acele clipe omul poate fi foarte recunoscator ca Îl cunoaste pe Dumnezeu.

         „Domnul este aproape. Nu va îngrijorati de nimic; ci în orice lucru, aduceti cererile voastre la cunostinta lui Dumnezeu, prin rugaciuni si cereri, cu multumiri. Si pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, va va pazi inimile si gândurile în Hristos Iisus.” Solutiile, rezolvarile pe care le poate gasi Dumnezeu la problema respectiva depasesc cu mult tot ce am crede noi ca este cu putinta. Probabil ca orice persoana care-L urmeaza cu adevarat pe Hristos ar putea da exemple de acest gen din viata sa. Însa chiar daca situatia nu se îmbunatateste, în ciuda problemelor cu care ne confruntam, Dumnezeu ne poate da pace. Iisus Hristos a spus: „Va las pacea, va dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o da lumea. Sa nu vi se tulbure inima, nici sa nu se înspaimânte.”

              În aceasta clipa (când situatia este înca încâlcita), Dumnezeu ne cere sa ne încredem în El în continuare - sa „umblam prin credinta, nu prin vedere”, dupa cum spune Biblia. Dar nu este vorba de credinta oarba. Ci este vorba ca ne bizuim pe caracterul lui Dumnezeu. Masina care merge pe un pod solid se sprijina în totalitate pe soliditatea podului; nu conteaza ce crede soferul, ce gândeste sau ce discuta cu pasagerul de lânga el. Masina ajunge în siguranta la celalalt capat al podului datorita soliditatii podului, în care soferul a ales sa creada de la bun început.

      În mod asemanator Dumnezeu ne cere sa ne încredem în integritatea si în caracterul Sau... în îndurarea, în dragostea, în întelepciunea Sa. El spune: „Te iubesc cu o iubire vesnica; de aceea îti pastrez bunatatea Mea.” „Popoare, în orice vreme, încredeti-va în El, varsati-va inimile înaintea Lui! Dumnezeu este adapostul nostru.”

În concluzie... Cum sa ne rugam

Dumnezeu asculta rugaciunile copiilor Sai (adica ale acelora care L-au primit în viata lor si cauta sa-L urmeze). El ne roaga sa aducem în rugaciune orice ne preocupa si El se va ocupa de problema respectiva cât mai bine, potrivit voii Sale. Când ne confruntam cu dificultati, trebuie sa ne aruncam îngrijorarile asupra Sa si vom primi pace de la El, în ciuda situatiei neprielnice. Credinta si nadejdea noastra se bizuie pe caracterul lui Dumnezeu: cu cât Îl cunoastem mai bine, cu atât ne putem încrede mai mult în El.

Cititi Psaltirea ca sa alungati diavolii

 

Psaltirea face parte din cartile canonice ale Vechiului Testament. E o carte pentru omul incercat de necazuri si suparari, pentru cel ce-si plange pacatele, pentru cel ce aduce multumire, pentru cel care cere intarire in lupta cu ispitele. Orice om se regaseste in ea. E de ajuns sa incepi citirea, ca sa n-o mai lepezi din mana.

Insa, exista credinta ca atunci cand citim Psaltirea, vin asupra noastra numai necazuri. In ochii unor oameni cu o astfel de credinta, citirea Psaltirei este primejdioasa. Nu stiu de unde a aparut aceasta credinta, dar un lucru e sigur: citirea ei nu aduce nici un rau. Dimpotriva, tamaduieste ranile lasate de pacate, pastreaza sanatos pe cel care nu-i atins de boala si pune pe fuga demonii. Potrivit invataturii Sfintilor Parinti, a nu citi Psaltirea, inseamna a iesi la lupta cu diavolii fara a avea arme. Iar daca nu avem arme la noi, diavolul ne ia prizonieri, adica ne face robi ai pacatelor. Este posibil ca oamenii care nu mai au rezistenta in lupta cu pacatul, sa se raporteze gresit la anumite lucruri si astfel, sa considere Psaltirea aducatoare de rele.

Cand si unde se citesc psalmii?

Psalmii se pot citi in orice zi a anului. Locul poate fi atat biserica, cat si casa fiecarui om. Sunt manastiri in care Psaltirea se citeste neincetat, lectura ei fiind un act de trezvie si pocainta pentru monahi. Dar e minunat sa auzi ca sunt oameni care rostesc si psalmi, pe langa rugaciunile obisnuite din cursul zilei.

E nevoie de o anumita stare pentru a citi din Psaltire?

De dorit este sa ne identificam cu ceea ce citim. Dar nu e nevoie de o anumita vrednicie pentru a citi din Psaltire. Sa nu uitam: cum suntem, asa citim. Este firesc ca atunci cand avem o viata slabita din punct de vedere duhovnicesc, sa dea navala in mintea noastra diverse ganduri. Important nu e cat de mult citim, ci cat de mult traim cuvintele din Psaltire. Numai asa citirea lor poate deveni o rugaciune. Altfel, citirea psalmilor nu e decat o recitare de cuvinte duhovnicesti.

Din convorbirea parintelui Ioanichie Balan cu parintele Paisie Olaru

Parintele Paisie Olaru: Imi scrie un intelectual foarte tulburat: "Ma simt foarte rau. Cele dinafara toate imi merg bine. Familia mea este unita in dragoste. Femeia mea este buna. Raul este ca nu am pe nimeni caruia sa imi deschid inima. De aceea sunt mereu obosit sufleteste. Femeia mea nu ma intelege. Copiii sunt mici. Ce-mi ramane de facut? Cum sa ma eliberez de aceasta durere sufleteasca?”

I-am raspuns sfatuindu-l sa citeasca Psaltirea. Acolo, la Psalmul 93 va afla cuvintele: "Doamne, cand s-au inmultit durerile in inima mea, mangaierile Tale au veselit sufletul meu”. „Staruie asupra acestui stih si citeste mereu toata Psaltirea. Si cred ca Domnul te va usura”.

A trecut putin timp si am primit o scrisoare de la el: "Am facut ascultare. Am inceput sa citesc Psaltirea. Dar nu inteleg nimic.”

I-am raspuns: "Staretul Ambrozie a dat urmatorul raspuns intr-o imprejurare asemanatoare: "Tu nu intelegi, dar diavolii o inteleg foarte bine si fug departe de tine. Citeste-o". Si desi acum nu o intelegi; incet-incet vei incepe sa o intelegi. Eu nu stiu ce se va intampla, dar iti repet: citeste Psaltirea in fiecare zi cate putin. Si Domnul nu te va lasa, ci va veni cu mila Sa, te va ajuta si te va mangaia; pentru totdeauna. Amin”.

Adrian Cocosila

BISERICA ROMANESTI..DIN JUDETUL TIMIS

CUM SA NE RUGAM

În rugăciune ţine-te de regula următoare: mai bine să spui cinci cuvinte din inimă decât nenumărate cu limba. Când bagi de seamă că inima ta e rece şi n-ai chef să te rogi, opreste-te, încălzeşte-ţi inima cu oarecare imagine vie – de pildă, cea a ticăloşiei tale, a sărăciei si orbirii tale duhovniceşti – sau prin gândul la marile binefaceri din fiecare clipă ale lui Dumnezeu faţă de tine şi de tot neamulomenesc, mai ales faţă de creştini, iar apoi roagă-te fără grabă, cu simţire caldă. Chiar dacă nu vei reuşi să citeşti toate rugăciunile, n-o să fie nici un necaz, iar folosul din rugăciunea nepripită şi caldă va fi mult mai mare decât dacă ai citi toate rugăciunile, dar în grabă, fără simţire. Voiesc cinci cuvinte a grăi cu mintea mea decât zece mii de cuvinte cu limba. Se înţelege, ar fi foarte bine dacă am putea spune cu simţire la rugăciune şi zeci de mii de cuvinte. Domnul nu-i părăseşte pe cei care se ostenesc pentru El şi stau îndelung înaintea Lui, cu măsura cu care măsoară aceştia, cu aceea le măsoară şi El, şi potrivit cu belşugul cuvintelor
adevărate din rugăciunea lor le trimite în suflet belşug de lumină, de căldură duhovnicească, de pace şi de bucurie. Bine este a te ruga vreme îndelungată şi neîncetat, dar nu toţi încap cuvântul acesta, ci cei cărora le este dat: cel ce poate să încapă, să încapă. Pentru cei ce nu sunt în stare să facă rugăciune vreme îndelungată este mai bine să facă rugăciuni scurte, dar cu suflet înflăcarat.
Fără ajutor haric tu nu poţi birui nici măcar o patimă, nici măcar un păcat; deci, cere totdeauna ajutor de la Hristos, Mântuitorul tău. El pentru asta a şi venit în lume, pentru asta a pătimit, a murit şi a înviat: să ne ajute nouă în toate, să ne dea în Duhul Sfânt putere spre facerea faptelor bune, să ne lumineze, să ne întărească, să ne împace. Spui: „Cum să te mântuieşti când la fiecare pas pândeşte păcatul şi în fiecare clipă păcătuieşti?” Răspunsul este simplu: la orice pas, în orice clipă cheamă-L pe Mântuitorul, adu-ţi aminte de Mântuitorul şi te vei mântui, şi îi vei mântui şi pe alţii.
Am parte de lumină şi căldură şi linişte când întorc sufletul meu pe de a-ntregul spre Soarele gândit,
Soarele dreptăţii, spre Hristos, Dumnezeul meu. Şi se topeşte gheaţa inimii mele, sunt înlăturate necurăţia şi stricăciunea ei, piere întunericul, fuge moartea duhovnicească, împărăteşte viaţa cerească, nimic pământesc nu mai are stăpânire asupra mea.
Când te rogi lui Dumnezeu, nu-ţi înfăţişa apropierea Lui decât astfel: gândeşte-te că în fiecare clipă respiri prin El, te mişti, te luminezi, te linişteşti, te mângâi şi te întăreşti – într-un cuvânt, trăieşti – prin El, după spusa Scripturii: Că întru Dânsul viem şi ne mişcam şi suntem. Cel ce dai tuturor viaţă şi suflate… Aproape de tine este Dumnezeu (Cuvântul), in gura ta şi în inima ta… De vei mărturisi cu gura ta pe Domnul Iisus şi vei crede în El cu inima ta, te vei mântui.
Când eşti foarte tânăr sau când trăieşti viaţa lumii păcătoase, îi cunoşti pe Hristos Mântuitorul şi pe vrăjmaşul lui Dumnezeu şi al omenirii – satana – doar după nume si crezi că Hristos este departe de tine, în cer, iar diavolul este el undeva, numai că nu aproape şi nu în jurul tău; şi chiar dacă auzi că el e rău, crezi că răutatea lui nu te ajunge şi pe tine. Cand ajungi însă la vârsta coaptă şi intri în viata de nevoinţă, când slujeşti lui Dumnezeu cu conştiinţa curată, atunci încerci în inimă şi jugul cel bun al Mântuitorului, şi jugul cel greu şi nesuferit al satanei, care ne necinsteşte fără cruţare.
Când te rogi Domnului caută cu ochii cei lăuntrici înăuntrul tău, asupra sufletului tău; Domnul este acolo, în gândurile tale şi în mişcările inimii tale, la fel ca în afara ta şi peste tot locul. Aproape de tine este El, în gura Ta şi în inima Ta, nu doar în ceruri sau în adânc.
Inima noastră moare în fiecare zi de moartea duhovnicească. Rugăciunea fierbinte cu lacrimi este înviere a ei, începătură a răsuflării ei. Dacă omul nu se roagă în fiecare zi cu căldură duhovnicească, el moare duhovniceste grabnic.
Când te va acoperi pe tine, ticălosul, întunericul– îndoiala, trândăvia, deznădejdea, tulburarea– cheamă cu toata inima preadulcele nume al lui Iisus Hristos. În el vei afla toate: şi lumină, şi întărire, şi nădejde, şi mângâiere, şi linişte; vei afla însăşi bogăţia, milostivirea, îndurarea – toate acestea le vei afla într-un singur nume, cuprinse ca într-o bogată vistierie.

                                                         Rugăciune de pocăinţă

    Doamne Atotţiitorule, Dumnezeul părinţilor noştrii, al lui Avraam, al lui Isac şi al lui Iacov şi al seminţiei lor celor drepte, Celce ai făcut cerul şi pământul cu toată podoaba lor, Care ai legat marea cu cuvântul poruncii Tale, Care ai încuiat adâncul şi l-ai pecetluit cu numele Tău cel temut şi slăvit, înaintea Căruia toate se tem şi tremură din pricina atotputerniciei Tale; pentru că nimeni nu poate să stea înaintea strălucirii slavei Tale şi nesuferită este mânia urgiei Tale asupra celor păcătoşi.
Nemăsurată şi neajunsă este şi mila făgăduinţei Tale, căci Tu eşti Domnul cel Preaânalt, bun, îndelulg-răbdător şimult-milostiv, Căruia îi pare rău de răutăţile oamenilor.
Tu Doamne, după mulţimea bunătăţii Tale, ai făgăduit pocăinţă şi iertare celor ce Ţi-au greşit şi după mulţimea îndurărilor Tale ai hotărât pocăinţă păcătoşilor, spre mântuire. Aşadar Tu, Doamne, Dumnezeule celor drepţi, n -ai pus pocăinţă pentru cei drepţi: pentru Avraam şi Isaac şi Iacov, care nu Ţi-au greţit Ţie, ci ai pus pocăinţă mie, păcătosului, pentru că am păcătuit mai mult de căt nisipul mării. Multe sunt fărădelegile mele şi nu sunt vrednic a căuta şi a privi la înălţimea cerului, din pricina mulţimii nedreptăţilor mele. Străns sunt eu cu multe cătuşe, încât nu pot să-mi ridic capul şi nu am nici loc de odihnă, pentru că Te-am măniat şi rău am făcut am făcut înaintea Ta; n-am împlinit voia Ta, nici am păzit poruncile Tale, ci foarte urâte am făcut, înmulţindu-mi smintelile.
Dar acum îmi plec genunchii inimii, rugând bunătatea Ta şi zicând: Am păcătuit, Doamne, am păcătuit şi fărădelegile mele eu le cunosc; însă tot eu cer, şi nici mă osândi la întuneruc sub pământ, căci Tu eşti , Dumnezeule, Dumnezeul celor ce se pocăiesc. Arată-Ţi peste mine bunătatea Ta, mântuieşte-mă pe mine, nevrednicul, după mare mila Ta şi te voi preaslăvi în toate zilele vieţii mele; căci pe Tine Te slăvesc toate puterile cereşti şi a Ta este slava în vecii vecilor. Amin.

.Despre rugăciunea lui Iisus, rugăciunea inimii, de Arhimandrit Sofian Boghiu

Rugăciunea minţii sau rugăciunea inimii este o rugăciune scurtă, plină de putere, care vine de la Mântuitorul Hristos şi de la Sfinţii Apostoli, cuprinsă în aceste cuvinte: ” Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul / păcătoasa ! ”
Această rugăciune scurtă o putem spune oriunde şi oricând, stând sau mergând – şi în viaţa moderna - în această grabă a vieţii, când n-avem timp de rugăciune îndelungată – în camera noastră în faţa icoanelor şi a candelei aprinse. Putem spune această rugăciune în orice loc şi în orice timp din viaţa noastră, şi în scoală şi în magazin şi în fabrici şi în ateliere, o putem rosti în taina inimii noastre. Şi Iisus Hristos, Care este prezent în viaţa noastră întotdeauna, ne ascultă această rugăciune, care este închinată numelui Lui plin de putere.
Multora dintre dvs. această rugăciune vă este cunoscută. Cunosc persoane multe, tineret mai ales, dar şi mai în vârstă, care o spun şi sunt avansaţi în rugăciune. M-am bucurat foarte mult, ori de câte ori am auzit despre asemenea persoane.
Noi avem temeiul în cuvintele Mântuitorului, Care zice: Orice veţi cere de la Tatăl în Numele Meu, voi face, ca să se mărească Tatăl întru Fiul. Şi iarăşi: De veţi cere ceva în numele Meu, Eu voi face.
Această rugăciune se numeşte rugăciunea lui Iisus, pentru că în miezul ei este numele Domnului nostru Iisus Hristos, nume plin de putere, aşa cum am mai spus. Rugăciunea inimii se mai numeşte şi rugăciunea minţii. A minţii, pentru că în prima ei fază se rosteşte cu mintea, şi a inimii pentru că după multă vreme de rostire a rugăciunii acesteia, rugăciune cu mintea, coboară în inimă. Ea este de obicei rugăciunea care este la îndemână oricui, şi se poate rosti în două feluri: aşa cum vorbim, mai ales când lucrăm ceva sau când mergem, şi în ritmul respiraţiei, când stăm pe un scăunel având capul puţin aplecat spre stânga şi cu două degete de la mâna dreaptă ţinute uşor peste haină, deasupra locului inimii, pe partea stângă şi aşa rostim rugăciunea aceasta: tare, şoptit sau incet.
Rugaciunea lui Iisus, de chemare a numelui Domnului, se cere a fi rostită neîncetat, ziua şi noaptea şi în orice loc şi în orice lucrare ne-am afla. Practic însă, mai ales pentru începători, este greu a fi rostită neîncetat. Şi de aceea, ea poate fi rostită alternativ cu cele şapte Laude ale Bisericii, din care este bine să nu lipsească Rugăciunile dimineţii şi Rugăciunile de seară, Paraclisul şi Acatistul Maicii Domnului şi, de asemenea, Acatistul Mântuitorului, care este legat de numele Domnului, cu toate atributele aduse Mântuitorului Hristos în cadrul rugăciunii obsteşti.
Mai ales pentru personalul mânăstiresc, este bine ca rugăciunea minţii să fie rostită de patru-cinci ori pe zi, câte cincisprezece minute de fiecare dată. Dar fără îndoială, această rugăciune poate fi rostită şi de laici - de cei din afara mediului cleric - de oricare dintre dvs., după râvna fiecăruia, măcar de trei ori din cele 24 de ore, de câte cincisprezece minute măcar de fiecare dată. Această rugăciune cere să fie rostită des, ca să se poată înfige în inima noastră, în centrul fiinţei noastre.
Şi încă un lucru trebuie să mai avem în vedere, şi anume: când rostim rugăciunea, să fim atenţi ca fiecare cuvânt al rugăciunnii să cadă pe locul de deasupra inimii, cu două degete deasupra inimii de carne, deasupra inimii fiziologice. Acest loc al inimii, găsit de Sfinţii Părinţi, marii rugători ai rugăciunii acesteia, este centrul duhovnicesc al fiinţei noastre omeneşti, şi este deasupra inimii carnale.
Această sfântă rugăciune se cuvine să fie făcută cu binecuvântarea şi sub supravegherea duhovnicului, care, de obicei, o şi practică. Ea are menirea să ne ajute a ne curăţi mintea şi inima de gândurile şi de poftele netrebnice; lucru ce nu se poate înfăptui decât cu chemarea numelui Domnului, chemarea deasă a acestui nume, care, ca un foc ceresc, arde necurăţiile noastre interioare.
Scopul ultim al acestei sfinte rugăciumi este de a coborâ mintea în inimă, de a unifica aceste două centre ale fiinţei omeneşti, mintea şi inima. De a realiza un acord desăvârşit între inimă şi minte. Căci de obicei omul gândeşte ceva, dar simte altceva. Vorbeşte de bine pe cel ce stă în faţa lui, iar în mintea, în inima lui, în adâncurile lui, îl huleşte.
Când unim aceste centre, mintea şi inima, omul devine o unitate duhovnicească, şi atunci el este întreg, aşa cum l-a făcut Dumnezeu, om cu adevărat deplin. Prin rugăciunea lui Iisus se realizează idealul sfânt al vieţii noastre omeneşti. Până să atingem însă acest ultim scop, de înnobilare, de sfinţire lăuntrică, de unificare a fiinţei noastre omeneşti sfâşiate de patimi, avem nevoie de o severă lucrare de despătimire, de o luptă cu noi înşine - care nu este deloc uşoară - pentru izgonirea răului din minte şi din inimă, pentru adunarea minţii care se risipeşte în timpul rugăciunii, cum am mai spus.
Dacă nu am fi ajutaţi de sus în aceste eforturi, lupta noastră cu noi înşine ar fi aproape zadarnică. Dar, spre mângâierea şi întărirea noastră, avem în ajutor experienţa şi sfaturile Sfinţilor Părinţi – aflate în cărţile lor şi în Vieţile Sfinţilor, în literatura aceasta a sfinţilor părinţi, rugători mai ales – şi în tainele Sfintei Biserici, îndeosebi Taina Spovedaniei şi, cu dezlegarea duhovnicului, primirea Sfintei Împărtăşanii. Dar pe lângă toate acestea avem ajutorul nemijlocit al Mântuitorului nostru Iisus Hristos, prin chemarea sfântului Său nume, rostind cât mai des pe drumurile vieţii noastre rugăciunea pe care am spus-o: ” Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul / păcătoase !”
Şi chiar dacă marea bucurie a coborârii minţii în inimă întârzie, căci aceasta se produce numai cu ajutorul lui Dumnezeu şi când vrea Dumnezeu şi harul Său din noi înşine, strădania noastră sinceră şi statornică de chemare deasă a numelui Domnului este de mare folos.
Astfel, prin ea, prin această rugăciune dobândim simţul prezenţei lui Dumnezeu în viaţa noastră. Simţim că nu suntem singuri, numai cu oamenii, simţim că El este de faţă. Simţim ajutorul Lui real în viaţa noastră, în răbdarea ispitelor şi a necazurilor. Simţim că ne întăreşte în credinţă, că ne sporeşte dragostea faţă de Dumnezeu şi de aproapele, ne luminează mintea să înţelegem, să adâncim, să cugetăm la Sfintele Scripturi. Ne ajută să înţelegem că bucuriile cereşti sunt infinit mai mari şi mai frumoase decât bucuriile pământeşti. Ne ajută şi ne întăreşte să împlinim cu fapta voia lui Dumnezeu în viaţa noastră.
Toate aceste binefaceri cereşti sunt ca o arvună pentru intrarea noastră în legătură cu Hristos, cu harul lui Dumnezeu, gustând câte puţin, încă fiind în această viaţă, din bucuriile şi starea fericită de dincolo, pe cât ne este cu putinţă nouă oamenilor.
Să ne ajute Bunul Dumnezeu să atingem şi acest sfânt ideal, de unire a minţii cu inima, de fapt unirea noastră cu Dumnezeu. Atunci lupta cu noi înşine se uşurează, sfânta rugăciune se rosteşte neîncetat în inimă ziua şi noaptea, după cuvântul din Cântarea cântărilor, care spune: Eu dorm, dar inima mea veghează. Bucuriile duhovniceşti întrec orice bucurii pământeşti. Dragostea de Dumnezeu, a sfintei Sale porunci, este cu adevărat mare, cu greu de tălmăcit în cuvinte omeneşti !
Până atunci, însă, să rostim cu smerenie, cu stăruinţă şi cu dragoste, cu timp şi fără timp, cu încredere în Dumnezeu şi cu dor, această sfântă rugăciune: ” Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul / păcătoasa !”. Amin.
Add a caption
Despre rugăciunea lui Iisus, rugăciunea inimii, de Arhimandrit Sofian Boghiu. Rugăciunea minţii sau rugăciunea inimii este o rugăciune scurtă, plină de putere, care vine de la Mântuitorul Hristos şi de la Sfinţii Apostoli, cuprinsă în aceste cuvinte: ” Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul / păcătoasa ! ” Această rugăciune scurtă o putem spune oriunde şi oricând, stând sau mergând – şi în viaţa moderna - în această grabă a vieţii, când n-avem timp de rugăciune îndelungată – în camera noastră în faţa icoanelor şi a candelei aprinse. Putem spune această rugăciune în orice loc şi în orice timp din viaţa noastră, şi în scoală şi în magazin şi în fabrici şi în ateliere, o putem rosti în taina inimii noastre. Şi Iisus Hristos, Care este prezent în viaţa noastră întotdeauna, ne ascultă această rugăciune, care este închinată numelui Lui plin de putere. Multora dintre dvs. această rugăciune vă este cunoscută. Cunosc persoane multe, tineret mai ales, dar şi mai în vârstă, care o spun şi sunt avansaţi în rugăciune. M-am bucurat foarte mult, ori de câte ori am auzit despre asemenea persoane. Noi avem temeiul în cuvintele Mântuitorului, Care zice: Orice veţi cere de la Tatăl în Numele Meu, voi face, ca să se mărească Tatăl întru Fiul. Şi iarăşi: De veţi cere ceva în numele Meu, Eu voi face. Această rugăciune se numeşte rugăciunea lui Iisus, pentru că în miezul ei este numele Domnului nostru Iisus Hristos, nume plin de putere, aşa cum am mai spus. Rugăciunea inimii se mai numeşte şi rugăciunea minţii. A minţii, pentru că în prima ei fază se rosteşte cu mintea, şi a inimii pentru că după multă vreme de rostire a rugăciunii acesteia, rugăciune cu mintea, coboară în inimă. Ea este de obicei rugăciunea care este la îndemână oricui, şi se poate rosti în două feluri: aşa cum vorbim, mai ales când lucrăm ceva sau când mergem, şi în ritmul respiraţiei, când stăm pe un scăunel având capul puţin aplecat spre stânga şi cu două degete de la mâna dreaptă ţinute uşor peste haină, deasupra locului inimii, pe partea stângă şi aşa rostim rugăciunea aceasta: tare, şoptit sau incet. Rugaciunea lui Iisus, de chemare a numelui Domnului, se cere a fi rostită neîncetat, ziua şi noaptea şi în orice loc şi în orice lucrare ne-am afla. Practic însă, mai ales pentru începători, este greu a fi rostită neîncetat. Şi de aceea, ea poate fi rostită alternativ cu cele şapte Laude ale Bisericii, din care este bine să nu lipsească Rugăciunile dimineţii şi Rugăciunile de seară, Paraclisul şi Acatistul Maicii Domnului şi, de asemenea, Acatistul Mântuitorului, care este legat de numele Domnului, cu toate atributele aduse Mântuitorului Hristos în cadrul rugăciunii obsteşti. Mai ales pentru personalul mânăstiresc, este bine ca rugăciunea minţii să fie rostită de patru-cinci ori pe zi, câte cincisprezece minute de fiecare dată. Dar fără îndoială, această rugăciune poate fi rostită şi de laici - de cei din afara mediului cleric - de oricare dintre dvs., după râvna fiecăruia, măcar de trei ori din cele 24 de ore, de câte cincisprezece minute măcar de fiecare dată. Această rugăciune cere să fie rostită des, ca să se poată înfige în inima noastră, în centrul fiinţei noastre. Şi încă un lucru trebuie să mai avem în vedere, şi anume: când rostim rugăciunea, să fim atenţi ca fiecare cuvânt al rugăciunnii să cadă pe locul de deasupra inimii, cu două degete deasupra inimii de carne, deasupra inimii fiziologice. Acest loc al inimii, găsit de Sfinţii Părinţi, marii rugători ai rugăciunii acesteia, este centrul duhovnicesc al fiinţei noastre omeneşti, şi este deasupra inimii carnale. Această sfântă rugăciune se cuvine să fie făcută cu binecuvântarea şi sub supravegherea duhovnicului, care, de obicei, o şi practică. Ea are menirea să ne ajute a ne curăţi mintea şi inima de gândurile şi de poftele netrebnice; lucru ce nu se poate înfăptui decât cu chemarea numelui Domnului, chemarea deasă a acestui nume, care, ca un foc ceresc, arde necurăţiile noastre interioare. Scopul ultim al acestei sfinte rugăciumi este de a coborâ mintea în inimă, de a unifica aceste două centre ale fiinţei omeneşti, mintea şi inima. De a realiza un acord desăvârşit între inimă şi minte. Căci de obicei omul gândeşte ceva, dar simte altceva. Vorbeşte de bine pe cel ce stă în faţa lui, iar în mintea, în inima lui, în adâncurile lui, îl huleşte. Când unim aceste centre, mintea şi inima, omul devine o unitate duhovnicească, şi atunci el este întreg, aşa cum l-a făcut Dumnezeu, om cu adevărat deplin. Prin rugăciunea lui Iisus se realizează idealul sfânt al vieţii noastre omeneşti. Până să atingem însă acest ultim scop, de înnobilare, de sfinţire lăuntrică, de unificare a fiinţei noastre omeneşti sfâşiate de patimi, avem nevoie de o severă lucrare de despătimire, de o luptă cu noi înşine - care nu este deloc uşoară - pentru izgonirea răului din minte şi din inimă, pentru adunarea minţii care se risipeşte în timpul rugăciunii, cum am mai spus. Dacă nu am fi ajutaţi de sus în aceste eforturi, lupta noastră cu noi înşine ar fi aproape zadarnică. Dar, spre mângâierea şi întărirea noastră, avem în ajutor experienţa şi sfaturile Sfinţilor Părinţi – aflate în cărţile lor şi în Vieţile Sfinţilor, în literatura aceasta a sfinţilor părinţi, rugători mai ales – şi în tainele Sfintei Biserici, îndeosebi Taina Spovedaniei şi, cu dezlegarea duhovnicului, primirea Sfintei Împărtăşanii. Dar pe lângă toate acestea avem ajutorul nemijlocit al Mântuitorului nostru Iisus Hristos, prin chemarea sfântului Său nume, rostind cât mai des pe drumurile vieţii noastre rugăciunea pe care am spus-o: ” Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul / păcătoase !” Şi chiar dacă marea bucurie a coborârii minţii în inimă întârzie, căci aceasta se produce numai cu ajutorul lui Dumnezeu şi când vrea Dumnezeu şi harul Său din noi înşine, strădania noastră sinceră şi statornică de chemare deasă a numelui Domnului este de mare folos. Astfel, prin ea, prin această rugăciune dobândim simţul prezenţei lui Dumnezeu în viaţa noastră. Simţim că nu suntem singuri, numai cu oamenii, simţim că El este de faţă. Simţim ajutorul Lui real în viaţa noastră, în răbdarea ispitelor şi a necazurilor. Simţim că ne întăreşte în credinţă, că ne sporeşte dragostea faţă de Dumnezeu şi de aproapele, ne luminează mintea să înţelegem, să adâncim, să cugetăm la Sfintele Scripturi. Ne ajută să înţelegem că bucuriile cereşti sunt infinit mai mari şi mai frumoase decât bucuriile pământeşti. Ne ajută şi ne întăreşte să împlinim cu fapta voia lui Dumnezeu în viaţa noastră. Toate aceste binefaceri cereşti sunt ca o arvună pentru intrarea noastră în legătură cu Hristos, cu harul lui Dumnezeu, gustând câte puţin, încă fiind în această viaţă, din bucuriile şi starea fericită de dincolo, pe cât ne este cu putinţă nouă oamenilor. Să ne ajute Bunul Dumnezeu să atingem şi acest sfânt ideal, de unire a minţii cu inima, de fapt unirea noastră cu Dumnezeu. Atunci lupta cu noi înşine se uşurează, sfânta rugăciune se rosteşte neîncetat în inimă ziua şi noaptea, după cuvântul din Cântarea cântărilor, care spune: Eu dorm, dar inima mea veghează. Bucuriile duhovniceşti întrec orice bucurii pământeşti. Dragostea de Dumnezeu, a sfintei Sale porunci, este cu adevărat mare, cu greu de tălmăcit în cuvinte omeneşti ! Până atunci, însă, să rostim cu smerenie, cu stăruinţă şi cu dragoste, cu timp şi fără timp, cu încredere în Dumnezeu şi cu dor, această sfântă rugăciune: ” Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul / păcătoasa !”. Amin.

---

FELUL DE A NE RUGA

Într-o mânăstire vieţuia un frate evlavios. El avea obiceiul să se trezească cu regularitate şi să se roage dis-de-dimineaţă, la un ceas anumit.

Într-o dimineaţă, după ce se trezi, îl fură somnul din nou şi adormi. Era în primejdie să-şi piardă rânduiala sa cea obişnuită – ora de rugăciune.

Un străin întră în chilia lui şi îl trezi, grăindu-i:

- Frate, scoală-te, că întârzii la rugăciune!

- Dar cine eşti tu, cela ce ai venit să mă trezeşti? întrebă fratele speriat.

- Sunt un om bun şi am venit să fac o faptă bună.

- Nu-mi vine a crede... Cred că tu eşti un om cu gânduri ascunse... Şi înfăţişarea ta te arată că eşti un om rău. Nu cumva tu eşti diavolul?

- Ba da, frate, eu sunt diavolul şi, iată, am venit să te trezesc la rugăciune. Prin asta vreau să arăt că şi diavolul poate face ceva bun. Nu suntem noi, diavolii, aşa de negri şi de răi cum ne cred oamenii. Noi am fost odinioară îngeri buni şi, iată, a mai rămas şi în noi ceva bun.

- Măi diavole! Mie nu-mi vine a crede spusele tale. Tu eşti un ispititor; ispitirea e meseria ta. Trebuie să fi venit aici cu ceva gând de înşelăciune. Pe numele Dumnezeu celui viu, te jur şi te leg să-mi spui cu ce gânduri şi planuri ai venit să mă trezeşti?

- Fiindcă m-ai jurat, iată sunt silit să-ţi spun. Da, eu am venit aici cu un gând de înşelăciune. De douăzeci de ani, tu te rogi regulat în fiecare dimineaţă, la un ceas anumit. Dar noi, diavolii, nu ne prea temem de această rugăciune. Rugăciunea ţi s-a făcut o datină goală, o obişnuinţă lipsită de esenţă. Te rogi regulat şi păcătuieşti regulat. Din rugăciunea ta lipsesc duhul, căinţa, căldura şi lacrimile. Din rugăciunea ta lipseşte puterea. Acum, căci te scăpaseşi să dormi, noi, diavolii, ne-am zis: "Omul acesta va întârzia la rugăciune. Când se va trezi, îi va părea foarte rău. De douăzeci de ani nu i s-a întâmplat aşa ceva. În inima lui se va aprinde o mare părere de rău... Va începe să se roage cu duh, cu căldură şi cu lacrimi fierbinţi de căinţă, iar noi, diavolii, de o astfel de rugăciune ne temem". Astfel judecând noi - încheie diavolul - iadul mă trimise pe mine, în fuga mare, să te trezesc la rugăciunea ta obişnuită, ca nu cumva să te apuci a te ruga cu putere.

Acestea zicând, diavolul se făcu nevăzut, iar fratele înţelese că prin această ispitire, Dumnezeu i-a descoperit că trebuie să-şi schimbe felul de a se ruga. 

CUM SPORIM IN RUGACIUNE

- Sporesti in rugaciune si smerenie atunci cand simti nevoia sa te rogi asa cum simti nevoia de aer si apa. Exista o chemare ascunsa in tine care te indeamna continuu sa ceri, sa multumesti si sa lauzi pe Creatorul tau, Eul din tine care se vrea la Tatal si la Mama lui. El doreste sa se biruiasca pe sine, dar se vede slab si neputincios. El nu vrea sa fie rob, adica impatimit, purtand un nume atat de mare -de crestin-, ci se vrea langa Stapanul si Rascumparatorul sau. Astfel, sufletul se trezeste in om si simte cum inima ranita de dor se apropie de Dumnezeu sa comunice. Asa incep marile treziri spre viata in Dumnezeu. Ecoul acesta armonios pe care-l auzi in tine este semnul ca esti viu si vrei sa ramai omul viu in bucuria harului Celui datator de viata. Sfantul Ciprian zice: "Cum vrei sa fii auzit de Dumnezeu cand nu te auzi nici pe tine insuti?" Sau "Spune-mi unde esti atunci cand nu te afli inlauntrul tau?" Si iarasi "Darul anume isi face loc (in noi), pe masura ce se trezeste eul nostru si sunt dezradacinate patimile". Cand inima se va curati de patimi, atunci se va inflacara simtirea catre bunul Dumnezeu.AMIN!

Rugaciunea neincetata

Au venit odata, la avva Lucius, la Ennaton, cativa calugari euhiti. Batranul i-a intrebat: „Ce lucrati voi cu mainile?“. Ei au raspuns: „Noi nu ne atingem de lucru, ci, cum zice Apostolul, ne rugam neintrerupt“. Batranul ii intreaba: „Dar nu mancati?“. Ei zic: „Da“. El: „Si cand mancati, cine se roaga pentru voi?“. Apoi: „Nici nu dormiti?“. Ei: „Da“. Batranul: „Si cand dormiti, cine se roaga pentru voi?“. N-au stiut ce sa-i raspunda. El a continuat: „Iertati-ma, dar voi nu faceti cum spuneti. Eu am sa va arat ca, desi lucrez cu mainile, ma rog neincetat. Iata cum: Ma asez, cu Dumnezeu, sa-mi umezesc smicelele. Apoi le impletesc in funie zicand: «Miluieste-ma, Dumnezeule, dupa mare mila Ta, si dupa multimea indurarilor Tale, sterge faradelegea mea». Si-i intreaba: „Oare aceasta nu-i rugaciune?“. Ei au raspuns: „Ba da“. Apoi continua: „Toata ziua lucrez si ma rog si castig mai mult sau mai putin de saisprezece parale. Dau doua de pomana, la poarta, iar de restul mananc. Cine primeste cele doua parale se roaga pentru mine in timp ce mananc si dorm. Astfel, cu harul lui Dumnezeu, indeplinesc porunca de a ma ruga neintrerupt“.
 

DESPRE RUGĂCIUNE

Rugăciunea este maică şi împărăteasă peste toate faptele bune. Dar cum este ea maica tuturor faptelor bune? Că doar marele Apostol Pavel spune: Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; iar mai mare decât toate este dragostea.. Nu spune aşa?

Deci iată că cea mai mare faptă bună nu-i rugăciunea, după Sfinţii Părinţi, ci este dragostea. Dar de ce totuşi Sfinţii Părinţi au spus că rugăciunea este maică a tuturor faptelor bune? Pentru că ea aduce în sufletul nostru şi pe dragoste. Dragostea de Dumnezeu şi dragostea de aproapele nu vin pe altă cale în sufletul nostru, decât pe calea rugăciunii!

Bunăoară să spun: dacă ai supărat pe cineva sau te-a supărat cineva şi începi să-l pomeneşti la rugăciune, numai vezi că, de la o vreme, se ridică ura din mijloc. Prin rugăciune se taie vrajba şi îndată îl câştigi pe acela şi îl aduci la înţelegere, la unire. De aceea spune Sfântul Maxim: Când vei vedea pe cineva că te urăşte, sau te nedreptăţeşte, fie cu dreptate, fie cu nedreptate, începe să-l pomeneşti la rugăciune. Dar să nu-l pomeneşti, să-i fie lui vreun rău, că atunci cade pe tine. Să zici aşa: "Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine păcătosul şi pe fratele meu (cutare), că pentru păcatele mele s-a supărat pe mine. Pentru că fratele meu este oglinda mea şi el vede răutaţile mele".

Aşa spune şi Sfântul Ioan Scărarul. "Să nu învinuieşti cumva pe fratele tău când te rogi pentru el, sau să-i ceri pedeapsă", cum îi pun unii în pomelnice la vrăjmaşi. Nu-i voie! Chiar dacă îi puneţi pe unii la vrăjmaşi, Biserica ştiţi cum se roagă? Biserica se roagă pentru vrăjmaşi să-i înţelepţească, să le ierte păcatele, să-i aducă la cunoştinţa adevărului, să-i facă blânzi şi să-i întoarcă cu bine.

Aşa se roagă Biserica. Niciodată Biserica nu vrea să facă rău la nimeni. Că Dumnezeu vrea ca toţi oamenii să se mântuiască... Iar noi, când avem o supărare, ni se pare că cutare ne urăşte. Dar Biserica nu! Ea nu face deosebire. Ea se roagă deopotrivă pentru toţi, ca să fie buni.

De aceea, vorbind despre sfânta rugăciune, v-am spus că ea se numeşte maica tuturor faptelor bune, pentru că ea aduce în sufletul nostru pe cea mai mare faptă bună: dragostea de Dumnezeu şi dragostea de aproapele.

Auzi ce spune dumnezeiescul Părinte Maxim Mărturisitorul - care a fost "vârful teologiei" şi "bilanţul teologiei ortodoxe" în secolul VI - în Filocalie şi în cartea numită "Ambigua", o carte a lui cu care îl întrece în gândire şi pe Sfântul Dionisie Areopagitul, numit şi "Pasărea cerului": Toate faptele bune ajută pe om să câştige dragostea de Dumnezeu, dar nici una ca rugăciunea. Că rugăciunea, de aceea se cheamă "maica faptelor bune", că ea, pe cea mai mare faptă bună o ajunge, pe dragoste.

Toate faptele bune apropie pe om de Dumnezeu, dar rugăciunea le uneşte. Este ca şi când ai face o uşă din tăblii, sau un dulap, şi vezi că se potrivesc lucrurile trase la gealău, dar nu se lipesc până nu pui clei. Iar când ai pus clei le-ai făcut dintr-o bucată toate. Aşa este şi rugăciunea.

Rugăciunea nu numai că îl apropie pe om de Dumnezeu, ci îl lipeşte de Dumnezeu şi îl face un duh cu El. Este ceea ce spune marele Apostol Pavel: Cela ce se lipeşte de desfrânată, un trup este cu ea... şi cel ce se lipeşte de Domnul, un duh este cu El. Sudura aceasta duhovnicească de a se uni omul cu Dumnezeu, se face pe calea rugăciunii.

Dar când auzim noi de rugăciune, să nu credem că toată rugăciunea noastră este rugăciune. Dacă eu zic cu limba rugăciunea, sau cu gura, iar mintea este pe dealuri, eu mă înşel pe mine când mă rog. Că Dumnezeu, în vremea rugăciunii, nu caută numai buzele şi limba, ci caută mintea şi inima.

Rugăciunea care o facem noi cu gura şi cu buzele şi ea este bună într-o măsură, căci şi ea are temei în Sfânta Scriptură. Când auzi pe Apostolul Pavel că spune aşa: Aduceţi Domnului roada buzelor voastre, arată rugăciunea gurii pe care o zicem; sau când auzi în Sfânta Scriptură că zice: Cu glasul meu către Domnul am strigat, cu glasul meu către Domnul m-am rugat, se referă la rugăciunea limbii şi a glasului. Când auzi pe proorocul că zice: Şi L-am înălţat pe El cu limba mea, iarăşi de rugăciunea gurii vorbeşte; sau: Doamne, auzi rugăciunea mea şi strigarea mea la tine să vină, tot de rugăciunea buzelor vorbeşte. Sau: Auzi, Dumnezeule, rugăciunea mea şi nu trece cu vederea ruga mea, iarăşi de rugăciunea gurii vorbeşte şi aici Sfânta Scriptură.

Dar să ştiţi că rugăciunea gurii, după învăţătura dumnezeiescului părinte Grigore de Nissa, marele filosof şi fratele marelui Vasile, este graniţa cea mai depărtată a rugăciunii, sau mai bine zis, ca să înţelegeţi mai bine, ea este cuiul (treapta) cel mai de jos din scara rugăciunii. Ştii că atunci când te urci pe scară, pui piciorul pe cel dintâi cui. Dar, cât ai de suit!

Or, scara rugăciunii în urcuşul ei nu are sfârşit. Rugăciunea, în creşterea ei, nu are margine, pentru că ea se uneşte cu Dumnezeu. Şi precum Dumnezeu, fiind nemărginit în sfinţenie prin înălţimea însuşirilor Sale, nu are sfârşit în bunătate şi în sfinţenie, aşa şi rugăciunea, în creşterea ei duhovnicească, se înalţă şi margine nu are!

Şi nu numai rugăciunea este nemărginită, ci şi toate virtuţile care se nasc din Dumnezeu sunt nemărginite; tocmai de aceea, că se nasc din Dumnezeul nemărginit. Ori credinţa, ori nădejdea, ori dragostea, ori mila, toate sunt nemărginite, pentru că ele se nasc dintr-un Dumnezeu care nu are margine în bunătate.

Aşadar, când ne rugăm cu gura, să ştiţi că facem bine, căci cu aceasta începe a se învăţa omul a se ruga. Cu gura începem să învăţăm întâi rugăciunile începătoare: "Împărate ceresc", "Sfinte Dumnezeule", "Preasfânta Treime", "Tatăl nostru", "Crezul", "Psalmul 50"...;şi-i bine să le învăţăm pe de rost din cărţi de rugăciune, din Ceaslov şi Psaltire.

Noi citim rugăciuni cu gura - şi aşa se învaţă rugăciunile - ca şi cum ai fi în clasa întâi. O ia de la această rugăciune cu gura şi se ridică omul în rugăciune, până când nu mai este rugăciune, până intră în vedere dumnezeiască. Acum, vorbind de rugăciune, vom vorbi despre treptele rugăciunii, aşa cum ne învaţă Sfinţii Părinţi.

Când ne rugăm cu limba, cu gura şi cu buzele, suntem în treapta cea mai de jos a rugăciunii. Trebuie să trecem cu rugăciunea noastră de la limbă şi de la gură, la minte, pentru că sufletul nostru are două părţi domnitoare, cum arată Sfântul Ioan Damaschin în "Dogmatica": mintea şi inima.

Mintea izvorăşte permanent gânduri. Creierul este unealta raţiunii, iar inima este unealta sentimentelor, a simţirilor celor duhovniceşti. Că unde simţi întâi bucuria, scârba, frica? Nu în inimă? Vezi că simţirea sufletului se află în inimă?

Deci, vreau să vă spun un lucru. Când ne rugăm cu gura, ne aflăm la începutul rugăciunii. Iar, dacă eu zic o rugăciune cu gura: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul", sau "Tatăl nostru", sau "Născătoare de Dumnezeu, Fecioară...!" sau oricare şi, dacă o înţeleg şi cu mintea, ea atunci nu se mai cheamă rugăciunea gurii, ci trece în altă treaptă, şi anume la rugăciunea minţii.

Iar, dacă această rugăciune, care o zic cu gura şi o înţeleg cu mintea, o duc până la simţirea inimii - ea a devenit atunci rugăciunea inimii, altă treaptă mai înaltă. Deci, auzi ce spune Sfântul Apostol Pavel: Vreau mai bine să zici cinci cuvinte cu mintea în biserică, decât zece mii de cuvinte cu limba. Aţi auzit cu cât este mai înaltă rugăciunea minţii decât a limbii? Că preferă apostolul mai degrabă să zică cinci cuvinte cu mintea în biserică, decât zece mii de cuvinte cu limba; fiindcă, a te ruga cu mintea, este rugăciune mult mai înaltă decât a limbii.

Dar rugăciunea minţii este desăvârşită? Nu! Nici a minţii nu-i desăvârşită. Rugăciunea minţii de-abia o numesc dumnezeieştii Părinţi, jumătate de rugăciune, sau pasăre cu o aripă, sau rugăciune cu-n picior, că nici rugăciunea minţii nu-i desăvârşită. Îi mai trebuie ceva. Trebuie să ducem această rugăciune de la înţelegerea minţii la simţirea inimii.

Când noi zicem o rugăciune cu limba şi o înţelegem cu mintea şi o simţim cu inima, ea devine sferică, rotundă, în mişcarea sufletului nostru. Această rugăciune este mult mai desăvârşită şi se numeşte rugăciunea inimii.

Dar o să mă întrebaţi: Rugăciunea inimii este cea mai înaltă? Nu! Sunt rugăciuni şi mai înalte decât a inimii. Dar la rugăciunea inimii, zice Sfântul Isaac Sirianul, de abia ajunge unul din zece mii. Iar la rugăciunea care-i mai sus decât a inimii, de abia ajunge unul din neam în neam; aşa de înaltă este rugăciunea care trece peste cea a inimii. Şi care sunt treptele mai sus de rugăciunea inimii?

Prima este rugăciunea numită De sine mişcătoare. De ce se cheamă aşa? Când s-a întărit rugăciunea în inimă, adică "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!", de la o vreme inima se roagă fără să zică limba cuvinte. Este ceea ce spune la "Cântarea Cântărilor", în Biblie: Eu dorm şi inima mea veghează. Ştii cum este atunci rugăciunea noastră? Aşa cum ai întoarce un ceas şi apoi el merge singur.

În această treaptă ajungi la ceea ce spune marele Apostol Pavel: Neîncetat vă rugaţi (I Tes. 5,17). Ni s-ar părea că Apostolul Pavel zice aici ceva mai presus de puterea noastră. "Cum să mă rog neîncetat? Dar eu mănânc. Mă pot ruga când mănânc? Dar eu vorbesc cu oamenii. Mă pot ruga?" Te poţi, dacă vrei!

Omul care a ajuns la rugăciunea de sine mişcătoare, oriunde ar fi, inima lui se roagă permanent. Dacă-i în avion, dacă-i în tren, dacă-i în fabrică, dacă-i la gară, dacă-i pe drum, dacă doarme, inima lui se roagă neîncetat. Această rugăciune, când ajunge să fie "de sine mişcătoare", toată viaţa omului este o rugăciune. Orice lucrează pe pământ, el tot timpul se roagă.

Apostolii nimic n-au învăţat mai presus de puterea noastră. Când a zis Apostolul Pavel: Neîncetat vă rugaţi, cel ce ajunge la "rugăciunea de sine mişcătoare", împlineşte cuvântul lui. El dacă mănâncă, inima lui se roagă, când vorbeşte cu oamenii, are în taină altă gură: gura cea de foc a Duhului Sfânt din inima lui. Cu aceea vorbeşte cu Dumnezeu. Este "gura Duhului", cum o numeşte Vasile cel Mare. Un asemenea om, care a câştigat "rugăciunea de sine mişcătoare", orice-ar face el, inima lui se roagă. Aceasta este a patra treaptă a rugăciunii.

Este şi o altă treaptă mai înaltă decât aceasta: rugăciunea cea văzătoare. Care este aceasta? Ai văzut pe Sfântul Antonie cel Mare? De-acolo, din muntele lui, din Tebaida, unde era el în Egipt, se ducea cu mintea la Sfântul Amonie, alt sihastru mare. Acela ieşise din viaţă şi sufletul lui era dus de îngeri la cer. Şi el a început a se închina. Şi l-au întrebat călugării: "Părinte, de ce te închini?" Şi el a răspuns: "Fratele nostru Amonie, marele stâlp al cerului şi al pământului, se duce la cer şi m-am închinat sufletului lui".

Şi era mare distanţa de la Sfântul Antonie până la muntele lui Amonie, însă Antonie vedea sufletul lui Amonie cum este ridicat de îngeri la ceruri când a ieşit din trup. Asta înseamnă oameni înainte-văzători sau cu minte înainte-văzătoare de Dumnezeu!

Când ajunge omul să fie înainte-văzător de Dumnezeu, el are această rugăciune numită "văzătoare". Deci, se suie cu mintea aşa de tare, că el vede aici unde suntem noi, câţi demoni sunt - că sunt mulţi - şi câţi îngeri sunt. Pe toţi îi vede. Şi vede pe cel ce şi-a curăţit inima, vede şi gândurile; gândurile ce le gândeşte fiecare. Atât de curată devine mintea lui, că îţi spune ce gândeşti tu, ce gândeşte celălalt. La fiecare le ştie gândurile. Ai văzut la Mântuitorul: Ştiind gândurile cărturarilor şi ale fariseilor, a zis: Ce gândiţi rele în inimile voastre? Ce este mai uşor a zice? Ridică-te şi ia-ţi patul tău şi umblă? Sau a zice: iartă-ţi-se păcatele? Se uita şi vedea gândurile lor.

Deci, la măsura aceasta ajunge omul care are rugăciunea de sine văzătoare. Ştie gândurile la toţi care sunt de faţă. Vede duhurile rele, vede îngerii şi pe toţi care se îngrijesc de mântuirea noastră aici.

Dar este şi altă treaptă de rugăciune mai înaltă, a şasea: Rugăciunea în extaz sau în uimire. Prin aceasta, în vremea rugăciunii, omul se răpeşte cu mintea la cer, faţa lui se face ca focul şi mâinile şi degetele lui ca făcliile de foc şi nu mai este pe pământ cu mintea, ci numai în cer.

Ultima rugăciune, mai înaltă decât cea în extaz, este: Rugăciunea cea duhovnicească. Aceasta este a şaptea. Rugăciunea duhovnicească nici nu se mai cheamă rugăciune. Ea, după toţi dumnezeieştii Părinţi, se cheamă vedere duhovnicească şi Împărăţie a cerului. La fel zice şi dumnezeiescul Părinte Isaac Sirul.

Deci, rugăciunea duhovnicească este mai presus de hotarele rugăciunii. Ea este o fire cu Dumnezeu. Asta este ceea ce a văzut marele Apostol Pavel: Ştiu pe un om oarecare, care acum paisprezece ani, s-a răpit până la al treilea cer şi a auzit acolo cuvinte, care nu este cu putinţă omului a le grăi. În trup sau afară din trup, nu ştiu. Dumnezeu ştie!

El nu ştia cum a fost. Că în rugăciunea aceasta duhovnicească mintea omului nu mai lucrează după a sa putere. Ci este luată de puterea Duhului Sfânt şi-i dusă în slăvile cereşti şi nu mai poate cugeta ce vrea ea. Mintea omului este dusă la descoperiri mari în iad, în cer, unde vrea să-l ducă Duhul sfânt. Şi omul acesta este în mari descoperiri şi când vine iar în aşezarea lui, nu ştie dacă a fost în trup sau în afară de trup, ca Apostolul Pavel.

Aceasta este cea mai înaltă rugăciune, de care spune dumnezeiescul Părinte Isaac Sirul că "de abia se învredniceşte unul din neam în neam, de o descoperire ca aceasta". Într-o generaţie abia dacă se găseşte unul.

Pentru ce v-am spus despre aceste trepte ale rugăciunii? Ea are de toate trei trepte generale: Rugăciunea gurii, a mintii şi a inimii. Iar celelalte trepte intermediare sunt legate între ele, ca nişte cuie la scară când te sui. Un rugător desăvârşit trece prin toate aceste trepte de rugăciune cu darul lui Dumnezeu. Dar a se sui omul pe aceste trepte, nu este în puterea lui. A omului este numai voinţa. Să voiască, să se roage lui Dumnezeu cum poate, iar a se învrednici de rugăciuni ca acestea înalte, este numai o lucrare dumnezeiască, care depinde de darul lui Dumnezeu.

Deci, în aceste rugăciuni trebuie să se unească mintea cu inima. Este o rugăciune a minţii în inimă şi este o rugăciune a inimii curată. Dar să ştiţi că mintea, pogorându-se în inimă, trece două vămi sau obstacole, ca să se unească cu inima. Care sunt aceste vămi? Întâi este vama închipuirii, a imaginaţiei şi a doua este vama raţiunii de la poarta inimii.

Pogorându-se mintea spre inimă, ea întâlneşte prima vamă, imaginaţia. Ai văzut că stai uneori la rugăciune ăi apare în mintea ta te miri ce. O închipuire, ori cel ce te-a supărat, ori cel ce te-a smintit cu o patimă. Şi atunci, la vama imaginaţiei sau a închipuirii, se opreşte mintea noastră în vremea rugăciunii, mergând spre inimă.

Asta este prima staţie. Sfântul Nil Ascetul zice în Filocalie: Fericită este mintea aceea care a ajuns să se roage lui Hristos, fără imaginaţie, fără formă! Mintea Mântuitorului n-a avut imaginaţie, spun toţi sfinţii teologi. Pentru că El era Noul Adam şi a venit să restaureze pe vechiul Adam, exact cum a fost în rai.

Că şi Adam, când a fost creat de Dumnezeu în rai, nu avea imaginaţie, n-avea închipuire. Satana a căzut din închipuire, că voia să se facă asemenea cu Dumnezeu, cum zice la Isaia: "Tu ai spus în gândul tău: Mă voi sui deasupra norilor, peste munţii cei de miazănoapte care sunt în ceruri, deasupra stelelor cerului voi pune scaunul meu şi voi fi asemenea cu Cel Preaînalt." Şi numai cât şi-a închipuit, l-a dat Dumnezeu pe Lucifer jos din cer, pentru că şi-a închipuit să fie asemenea cu El, necunoscând că este zidire. Că Dumnezeu l-a făcut numai cu gândirea şi poate să-l surpe într-o clipeală.

Aşa şi Adam, când a căzut, prin gândire a căzut. Ce i-a zis satana? Nu vei muri, ci vei fi ca un Dumnezeu, cunoscând binele şi răul. Şi cum şi-a închipuit că va fi ca un Dumnezeu, a căzut prin imaginaţie din darurile date şi apoi a fost izgonit din rai. De aceea dumnezeieştii părinţi numesc imaginaţia pod al demonilor. Nici un păcat nu trece de la minte la simţire (la inimă) dacă nu şi-l închipuie întâi omul cu mintea.

Deci, în vremea rugăciunii n-ai voie să-ţi închipui nimic. Nici imaginaţii sfinte, nici pe Hristos pe Sfânta Cruce, nici pe scaunul Judecăţii. Nimic. Că toate imaginaţiile sunt afară de inimă şi dacă rămâi să te închini la acestea, nu te închini lui Hristos.

Mintea trebuie să se pogoare în inima, că inima este cămara minţii. Aceasta-i cămara de care spune Hristos: Tu, când te rogi, intră în cămara ta şi încuie uşa ta şi roagă-te Tatălui tău întru ascuns şi Tatăl tău, Care vede cele întru ascuns, îţi va răsplăti ţie la arătare. Voi credeţi căci cămara este cea din lemn, casa? Dacă o luaţi aşa, o luaţi după literă.

Ori aici dumnezeieştii Părinţi înteleg cu totul altfel: Trei uşi ai de încuiat când te rogi: uşa cea de lemn, pentru oameni; uşa buzelor, pentru cuvinte ca să nu grăieşti cu nimeni decât cu Dumnezeu; şi uşa inimii, pentru duhuri, ca să te pogori cu mintea în cămara inimii. Că inima este cămara minţii.

Auzi ce zice dumnezeiescul Părinte Isaac Sirianul: Omule, pogoară-te cu mintea în cămara inimii tale şi atunci ai ajuns în cer. Că şi aceea este cămara cerului, a Împărăţiei cerului. Dar cine ne-a spus nouă că Împărăţia cerului este în inima noastră? Hristos. N-a spus El: Împărăţia cerului înlăuntrul vostru este? Deci, iată că noi avem Împărăţia cerului în inima noastră. Şi când ajungem cu mintea în inimă, am ajuns la Împărăţia cerurilor.

Deci, pogorându-se mintea spre inimă în vremea rugăciunii, întâlneşte aceste două vămi: întâi vama imaginaţiei şi pe urmă vama raţiunii, la poarta inimii. Un om înţelept într-o clipeală de vreme le trece.

Legea cea mai scurtă a rugăciunii este să nu-ţi închipui nimic când te rogi. Că imaginaţiile sunt de trei feluri: rele, bune şi sfinte. Să nu primeşti nici un fel de imaginaţie. Că dacă te opreşti la imaginaţie, nu poţi intra cu mintea în inimă în vremea rugăciunii. Iar aici la vama raţiunii, care-i la poarta inimii, întâmpină alte duhuri rele. Să vă dau aici o pildă ca să înţelegeţi.

La vama raţiunii o întâmpină pe mintea noastră teologii întunericului şi filosofii iadului şi-i dau minţii raţiuni duhovniceşti. Mintea noastră, după mărturia Sfântului Vasile, are însuşirea să izvorască veşnic gânduri, bune sau rele. Şi nu-i de vină ce izvorăşte. Că ce turnăm într-însa, moara macină. Noi suntem cei ce hotărâm dacă dăm drumul la gânduri.

Stai uneori la rugăciune, în genunchi sau în picioare sau stai pe-un scaun sau pe-o laiţă, că te poţi ruga şi culcat când eşti bolnav sau bătrân, cum zice Sfântul Grigore Sinaitul "Cel bătrân şi bolnav, poate sta culcat cu capul pe-o pernă, dacă nu poate sta în picioare, numai să se roage". Dumnezeu nu cere omului poziţia trupului, ci a minţii şi a inimii. În clipa rugăciunii, numai ce vezi că apar nu cuvinte rele, ci din Scriptură, cum a ispitit pe Mântuitorul în muntele Carantaniei. Nu l-a ispitit din Scriptură? Aruncă-Te jos, că scris este: Îngerilor Săi va porunci pentru Tine şi Te vor ridica pe mâini, ca nu cumva să loveşti de piatra piciorul Tău.

Ai văzut că rolul lor este să te ispitească din Scriptură? Aşa face şi cu mintea noastră, când vrea să se coboare în inimă la rugăciune. Şi la vama raţiunii, care-i la poarta inimii, de exemplu îţi vin în minte aceste cuvinte: Ridicat-ai de la mare caii Tăi, tulburând ape multe. Sau: Lipsit-au de la mâncare oile, când nu vor fi boii lângă iesle.

Ce este asta, că-i din Scriptură, nu? Cine sunt boii? Care sunt oile? Ce înţeles au astea? Şi îndată te duce cu mintea la tâlcuirea Sfântului Maxim: Boii raţionali - că-s mai mari boii decât oile - sunt Apostolii, episcopii şi preoţii, Biserica povăţuitoare, ierarhia. Ce sunt oile? Biserica ascultătoare, poporul de jos. De câte ori nu a numit Hristos poporul de jos oi? Oi cuvântătoare!

Ce este ieslea din care se hrănesc şi boii şi oile? Biserica lui Hristos. Că şi Biserica povăţuitoare şi cea ascultătoare se hrănesc cu Preacuratele Taine, cu învăţăturile Sfinţilor Părinţi, a Sfintelor Scripturi celor vechi şi noi şi cu toate dogmele, cu toate tâlcuirile Evangheliei. De unde toate astea? Din această iesle care este Biserica.

Dar ce zice Duhul Sfânt aici? Lipsit-au de la mâncare oile, când nu vor fi boii lângă iesle. Adică o să lipsească poporul lui Hristos din Biserică, când n-or să fie păstorii lângă Biserică. Că boii, în chip raţional, sunt păstorii Bisericii. Şi iată ce raţiuni adevărate şi înalte, ne vin în vremea rugăciunii! Dar vrăjmaşul nu se supără de asta, când vede că tu raţionezi. El se bucură. Bine că teologhiseşti, când te rogi!

Fraţilor, n-au ce căuta astea în vremea rugăciunii! Sfântul Ioan Gura de Aur spune: "Tu, când te rogi, nu teologhisi, că eşti batjocorit de demoni!" Când te rogi trebuie să ai mintea înfrântă şi smerită, durerea inimii pentru păcate şi smerenie. Taina asta este a lui Dumnezeu, Izvorul minţilor raţionale din cer şi de pe pământ.

Deci, nu este voie, în vremea rugăciunii, nici să teologhiseşti. Pentru că a sta de vorbă cu nişte raţiuni duhovniceşti în vremea rugăciunii, chiar de-ar fi din Sfânta Scriptură, nu ne rugăm, ci teologhisim. Adică înseamnă să cugetăm ceva la cuvintele Scripturii. Fiindcă această vamă a raţiunii este la poarta inimii, n-ai voie să vorbeşti în vremea rugăciunii nici un cuvânt din Scriptură. Ci, te coboară în inimă cu rugăciunea de-un singur gând. Adică gândind numai la numele Domnului nostru Iisus Hristos.

Deci cu această raţiune ne coborâm în inimă, zicând aşa: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul (sau păcătoasa)". Cu altă raţiune n-ai ce căuta. După cum v-am spus mai sus, la vama imaginaţiei, că nici o imaginaţie cât de sfântă ar fi, nu este în inimă ci afară de inimă şi trage mintea noastră din inimă afară. Aşa şi raţiunile acestea.

Că diavolul, numit teologul întunericului şi filosoful iadului, are scop să-i dea minţii noastre de teologhisit. Şi el îţi aduce la rugăciune toată Scriptura, dacă vrei - că el este teolog vechi - şi o ştie pe de rost. Numai să nu te rogi! El ştie că rugăciunea îl arde.

De aceea îţi aduce texte şi de la Apostol şi din Evanghelie, din predicile pe care le-ai auzit în biserică, din cazanie. Tu stai la rugăciune iar diavolul îţi aduce lucruri mari şi raţiuni duhovniceşti foarte înalte. Atunci, tu capeţi o trufie duhovnicească: "De aceea îmi vin mie acum cuvintele astea aşa de înalte, că eu mă rog lui Dumnezeu!" Şi el râde cu gura până la urechi! Tu nu te rogi atunci, teologhiseşti. Mântuitorul îţi spune să te rogi: Voi nu vorbiţi multe ca făţarnicii, cărora li se pare că întru multe vorbe îi aude Dumnezeu!

Hristos cere de la noi rugăciunea "monologhie", adică de-un singur cuvânt, de-un singur gând. Ai văzut canaaneanca? Mergea după Hristos şi striga cu câteva cuvinte: Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă! şi Fiul lui David, miluieşte-mă! Dar striga din inimă. Ea nu s-a rugat mult, s-a rugat cu un singur cuvânt, dar îl zicea din inimă, până a biruit bunătatea lui Dumnezeu să zică: O! femeie, mare este credinţa ta!

Aşa şi noi, în vremea rugăciunii, mai ales a rugăciunii inimii, când vrem să pogorâm mintea în inimă, aşa să ne rugăm, cu un singur gând. Că dacă părăseşti teologia asta în vremea rugăciunii, cu ajutorul lui Dumnezeu, îndată mintea intră în inimă.

Cămara minţii este inima. Când auzi în Evanghelie Tu, când te rogi, intră în cămara ta, să ştii că-i vorba de intrarea minţii în inimă. Pentru că acolo este Hristos de la Botez; acolo stă mireasa cu mirele şi se uneşte, adică sufletul nostru se uneşte cu Hristos în inimă.

Deci, îndată ce mintea a intrat în inimă, ai un semn firesc. Începe ca un cui de foc şi se încălzeşte inima de la centru. Apoi se încălzeşte toată, pe urmă pieptul, coloana vertebrală, tot corpul şi încep a curge sudori cu mare putere, iar ochii încep a vărsa lacrimi calde de pocăinţă cu mare foc. Asta-i rugăciune de foc.

Ce s-a întâmplat acolo? S-a întâlnit Mirele cu mireasa. Hristos cu sufletul nostru. Această unire duhovnicească îl face pe om un duh cu Dumnezeu. Este ceea ce spune Apostolul: Cela ce se lipeşte de desfrânată, un trup este cu ea... şi cel ce se lipeşte de Domnul, un duh este cu El. Această unire şi lipire de Dumnezeu în inimă, prin Iisus Hristos, aduce mare dulceată duhovnicească şi mare căldură.

Dar nu-i temelia lucrării, nici dulceaţa, nici căldura cea din inimă. Temelia lucrării este zdrobirea inimii, căinţa, durerea inimii pentru păcate şi lacrimile de pocăinţă care se varsă atunci. În starea aceasta sufletul nostru are atâta fericire, atâta uşurare, atâta căldură şi dulceaţă duhovnicească, încât, după ce se trezeşte din starea aceasta de unire cu Iisus Hristos în inimă, el nu poate spune trei cuvinte.

Ce minute fericite, ce dulceaţă, ce bucurie a avut în inima sa! Şi dacă în starea aceasta ar sta un lucrător al rugăciunii un ceas sau două - cu mintea pogorâtă în inimă, adică să se unească mintea cu inima - când s-ar trezi, o săptămână sau doua în inima lui nu mai poate intra nici un gând din lumea aceasta! Cerul inimii lui atât se curăţă, încât rămâne văzduhul inimii plin de lucrarea Duhului Sfânt. O inimă fericită care s-a adăpat cu lacrimi de pocăinţă şi cu mare dragoste din unirea cu Iisus Hristos. Dragoste duhovnicească care nu se poate descrie cu limba!

Deci, aceasta-i rugăciunea inimii, de care v-am spus mai sus, la care de abia se învredniceşte unul la zece mii! Aşa-i de înaltă. Iar de rugăciunea cea duhovnicească, de care v-am amintit în primul cuvânt, de abia unul din neam în neam.

Dar o să mă întrebaţi: "Dar noi, părinte, ce facem, majoritatea lumii, care nu ştim această tehnică şi această filosofie de rugăciune înaltă? Noi ne pierdem?" Nu! Dar fiindcă a venit cuvântul despre rugăciune, v-am arătat care este rugăciunea cea adevărată. Nu înseamnă că, dacă eu nu mă rog, nici să nu spun la altul. Nici eu nu m-am rugat aşa, de când sunt! Dar nu înseamnă să nu ştim. Că neştiinţa este orbirea sufletului.

Dar ştii ce face dracul mândriei şi al nesimţirii? Dacă noi avem o lacrimă la rugăciune, ştii ce zice? "Amu te-ai rugat straşnic!" Ehei! Şi cât îi de acolo până la rugăciunea cea curată! Cât îi de departe cerul de pământ! V-am spus, că rugăciunea în creşterea ei n-are limită. Pentru că se uneşte cu Dumnezeu. N-are margine.

Aceea înseamnă rugăciune, cum zicea unul din Pateric: "Am poruncit minţii mele să se ridice trei zile în ceruri! Să nu se pogoare de acolo trei zile". Aceia-i rugăciune! Sau cum s-a rugat un bătrân din pustia scetică. Acesta, venind un frate la dânsul, l-a întrebat:
- Fiule, ce este pe la Alexandria? Ce face lumea?
- Părinte, îi mare secetă; a răspuns fratele.
- Da' de ce nu vă rugaţi? a zis bătrânul.
- Ba ne rugăm, părinte! Au scos şi sfintele moaşte şi icoanele, au venit preoţi, au făcut Sfântul Maslu cu arhiereii pe câmp, cu procesiune mare. Se roagă şi tot nu plouă! Dar bătrânul a zis:
- Arătat este că nu vă rugaţi! Bătrânul ştia adevărata rugăciune.
- Ba ne rugăm, părinte! stăruia fratele.
- Fiule, dacă-i aşa, hai să ne rugăm oleacă! - ca să-i arate care-i adevărata rugăciune. A ridicat bătrânul mâinile în sus şi s-au făcut degetele lui ca zece făclii de foc şi faţa lui ca soarele. Şi nu le-a lăsat în jos timp de un ceas. Şi în timpul ăsta, cum era senin şi secetă, au venit nori, s-au îngroşat norii, au început tunete şi fulgere şi a plouat aşa de tare, în jurul lor şi-n tot Egiptul, încât a strigat fratele: - Părinte, părinte, coboară mâinile în jos că mă îneacă apa! Şi atunci părintele, când a coborât mâinile, i s-a făcut faţa lui iarăşi ca mai înainte.

Ai auzit care-i adevărata rugăciune? Aşa, să ne rugăm şi noi! S-au rugat mii şi mii; şi preoţi şi arhierei şi popor şi n-o plouat. Şi s-a rugat unul, dar s-a rugat cum trebuie. Într-un ceas a coborât şi ploaia şi norii şi toate. Cu această rugăciune, Ilie a descuiat cerul, care era încuiat de trei ani şi şase luni. Asta-i rugăciune în extaz sau în uimire.

Şi aşa, când ne rugăm, să ştim că suntem departe de rugăciune, atâta vreme cât mintea noastră este la cele de jos şi-i necurată. Dar nu trebuie să deznădăjduim, pentru că Dumnezeu ştie neputinţa noastră. Şi de multe ori unul se roagă, săracul, amărât de vreun necaz şi nu are nici când zice în ceasul acela rugăciune din Ceaslov sau din Psaltire. Zice şi el ceva: "Doamne, miluieşte-mă! Doamne, iartă-mă!" Dar zice din toată inima.

Când mintea lui pătrunde în inimă, nici nu se mai poate ruga cu rugăciune lungă. Numai atâta zice: "Miluieşte-mă, Doamne!", sau "Mila mea!", sau "Îndurarea mea!", sau "Dumnezeul meu!" Deci, când s-a coborât mintea în inimă sau a intrat în cămara inimii, atâta zice: "Iisuse al meu! Iisuse al meu!". Pentru că inima atunci se închide şi se deschide repede. Inima înghite pe Iisus şi Iisus, inima!

Atunci nu mai este timp de vorbă, că el stă în faţa Mântuitorului şi se teme să zică cuvinte lungi, pentru că pierde atenţia. Că atenţia este puterea rugăciunii din faţa Mântuitorului. Şi atunci zice numai câte un cuvânt: "Iisuse al meu!". Dar în acel "Iisuse al meu!", atâtea lacrimi se varsă şi atâta dragoste dumnezeiască, încât omul se face tot ca focul în vremea rugăciunii.

De aceea, când ne rugăm să zicem cum putem. Sfântul Macarie ştia că nu ştim să ne rugăm, dar ne dă un sfat: "Omule, eu ştiu că tu nu ştii să te rogi! - el ştia ce înseamnă rugăciunea, că era mare stâlp al Ortodoxiei - dar îţi dau un sfat: Roagă-te cum poţi tu! Dar roagă-te adeseori!" Că din deasa rugăciune, omul începe a se învăţa rugăciunea adevărata.

Iar Sfântul Ioan Scărarul zice: "Dar ce? Vom părăsi rugaciunea cea de cantitate?" că rugăciunea de cantitate este cea pe care o facem multă, dar fără să fim cu mintea în inimă şi fără să fim cu privirea minţii la Dumnezeu. "N-o părăsim!" Că rugăciunea dintâi este pricina celei de a doua. Cantitatea naşte calitatea.

Este o vorbă ţărănească: "Exerciţiul face premianţi!" Roagă-te mereu! Apostolul spune: Rugaţi-vă neîncetat! Noi, rugându-ne aşa, neputincioşi şi răspândiţi, cum putem noi, Dumnezeu, văzând sufletul nostru că vrea să se roage cât de cât, îi dă câteva minute de rugăciune curată.

Şi atunci el începe să se roage cu lacrimi, cu foc mare. Însă rugăciunea aceea, chiar dacă durează câteva minute, acele câteva minute de rugăciune cu mintea în inimă sunt mai puternice decât dacă ai sta o lună de zile în rugăciune, citind la Psaltire sau din Ceaslov. Aşa de mare putere are. Şi atunci, creştinul, gustând din dulceaţa rugăciunii celei curate, zice: "Ehei! asta-i rugăciune!" Dar această gustare din rugăciunea curată, din rugăciunea harică, nu vine la cheremul nostru, când vrem noi. Vine când vrea Dumnezeu să miluiască sufletul nostru.

Auzi ce spune Sfântul Isaac Sirianul? Semn al milei lui Dumnezeu sunt lacrimile la rugăciune. Când vedem că ne cercetează Dumnezeu cu lacrimi multe la rugăciune este semn că mila lui Dumnezeu s-a atins de ochii tăi şi vrea, prin aceste lacrimi de pocăinţă şi de dragoste mare, să te cureţe pe tine, să te lumineze, să te spele de păcate şi să-ţi arate ţie care-i adevărata rugăciune.

Deci, noi suntem datori să ne rugăm cum ştim noi, cum putem, începând cu rugăciunile începătoare: "Împărate ceresc", "Sfinte Dumnezeule", "Preasfântă Treime", "Tatăl nostru", "Crezul" şi celelalte. Ne rugăm cum putem, dar să ne rugăm adeseori.

Că auzi ce spun Sfinţii Părinţi? Sfântul Teofan Zăvorâtul, este o mărturie preaîndreptăţită să vă spună: Cela ce se roagă des, însăşi rugăciunea i se face lui cel mai mare dascăl al rugăciunii. Însăşi rugăciunea îl poate învăţa să se suie de la treptele cele mai de jos ale rugăciunii, până la treptele cele mai înalte şi până la extaz şi până la rugăciunea duhovnicească". Deci rugăciunea îi învăţa pe sfinţi să se roage, pentru că ei totdeauna se rugau.

De aceea Apostolul spune: Neîncetat vă rugaţi! Adică, oricând. Eşti acasă, eşti pe drum, eşti în chilia ta, eşti la lucru, oriunde, tu înalţă mintea către Dumnezeu. Şi zi cum poţi, dar zi mereu! Orice rugăciune-i bună, dacă o zici cu frica lui Dumnezeu şi cu atenţie.

Să nu căutăm noi trepte de rugăciune înaltă, că aceasta-i mândrie! Noi ne rugăm cum putem, iar Dumnezeu, văzând că sufletul se chinuieşte să se înveţe a se ruga, când ştie darul Lui, îl învredniceşte de momente de rugăciune curată.

Şi atunci, acela caută însingurare, să fie numai cu Dumnezeu. Cum spune dumnezeiescul Ioan Scărarul: Cela ce pe dulceaţa rugăciunii o a aflat, pururea voieşte să fie singur. Şi Sfântul Isaac Sirianul zice: Cela ce pe dulceaţa rugăciunii o a aflat, va fugi de gloate ca un asin sălbatic! El vrea să rămână în dulceaţa aceea şi în vorbirea cu Dumnezeu oricând. Şi vorbăria şi treburile şi altele îl sustrag de la rugaciune, dar lui îi pare rău.

Este foarte greu să ajungă omul să se roage în aşa fel, ca să nu-l tragă înapoi zgomotul şi vederea multora şi auzirea despre atâtea lucruri. Rugăciunea desăvârşită puţini oameni o dobândesc.

Este o însingurare în sine, în inimă, şi o însingurare dinafară. Însingurarea dinafară: Eu mă duc în pădure şi stau într-un bordei, într-o colibă, undeva; într-o peştera, şi mă rog. Şi aceasta ajută mult rugăciunii. Dar dacă nu vei avea însingurarea în sine, nu-ţi ajută. Poţi să fii acolo şi să năluceşti cu mintea toate oraşele şi tot Bucureştiul şi toate târgurile. Degeaba ai fugit cu trupul în pustie, căci cu mintea n-ai fugit în pustie. Ori, călugăr ce înseamnă? Spune Sfântul Ioan Scărarul: Cel ce stă cu mintea sa afară de lume şi deapururea se roagă lui Dumnezeu. Acela este călugăr!

Dumnezeu nu cere să ieşim noi numai cu trupul din lume şi să fugim în pădure; ci cu mintea să ieşim din lume. Aş putea să stau în zgomotul lumii, cum făcea Sfântul Teodosie, începătorul vieţii de obşte, dar îl vedeau rugându-se ca un stâlp de foc în mijlocul lumii. El avea la trapeză câte trei mii de săraci pe zi şi el le slujea la masă. Şi-l vedeai în mijlocul lumii, că în cea mai mare pustie, că era desăvârşit. El nu mai auzea şi nu mai privea la cele din lumea asta, ci numai la cele de sus. Dar a celor desăvârşiţi este aceasta.

Iar noi, care avem nevoie să ne învăţăm rugăciunea, avem nevoie de o însingurare în noi mai întâi. Te închizi între patru pereţi ai casei tale şi te poţi însingura. Ai închis uşa şi intri în cămara inimii. De abia acolo te poţi ascunde să te rogi lui Dumnezeu în ascuns.

Sfântul Simeon Noul Teolog spune: Mintea nu se poate ascunde nicăieri între zidiri! Poţi să te duci tu şi-n pustie, poţi să te duci şi între stânci, poţi să te duci oriunde, nu o poţi ascunde între zidiri. Cel mai adânc loc unde poţi ascunde mintea de lume este cămara ei - inima! Numai în inimă o poţi ascunde, că acolo stă de vorbă cu Iisus, cu Mirele Cuvântul, pe care Îl ai de la Botez.

Acolo dacă o ascunzi, mintea trebuie să intre în inimă, mută, surdă şi oarbă. Să nu mai vorbească, să nu mai audă nimic şi să nu mai vadă nimic din lumea asta. Ci numai pe Iisus să-L vadă şi să se lipească şi cu El să se unească în Duhul Sfânt. Acolo în inimă, Mirele cu mireasa! Sufletele noastre sunt miresele lui Hristos cum spune Sfântul Apostol Pavel: V-am logodit pe voi mireasa unui Mire fără de moarte şi tare mi-e fricaăde voi să nu se poticnească inimile voastre, precum a Evei de satana. N-a spus mintea, ci inimile, că a ştiut că adevărata unire a sufletului nostru cu Hristos se face în inimă, nu în altă parte.

Iar dacă noi ne rugăm cum putem, să ne rugăm adesea, că harul este maică de obşte la fiecare. Ai văzut o mamă bună cu copilul cel mic al ei? Dacă vede că nu ştie să meargă pe picioruşe, îl lasă oleacă să meargă şi el îndată cade jos şi începe a plânge că el îi cu picioarele plăpânde şi nu poate merge. Şi îndată mama îl ridică: "Stai, hai să te învăţ". Şi-l ia de mână, îl mai duce oleacă, iar îl lasă. Ca să se înveţe a merge. Aşa face harul cu noi în vremea rugăciunii, când nu ştim să ne rugăm.

Când vine harul la tine, simţi o rugăciune curată; simţi o rugăciune a minţii, a inimii. Şi pe urmă, când te lasă Duhul Sfânt, din cauza mândriei şi a leneviei, iar cazi jos, iar mintea se duce la lume, la tulburare. Apoi iar te ridică, până ce te înveţi să mergi pe acest drum şi să te ţii pe picioarele tale. Şi aşa, văzând Dumnezeu că sufletul tău vrea să se roage, îl introduce încet-încet pe treptele rugăciunii. Şi când a învăţat el să se roage, nu-i mai trebuie să-l ducă nimeni de mână. El ştie că adevărata rugăciune o găseşte în inima sa, unindu-se cu Iisus Hristos.

Deci se cade să ne rugăm cum putem. Uneori cu gura, alteori cu mintea, alteori cu inima, alteori mai presus de rugăciunea inimii. Cine se va învrednici de celelalte trepte ale rugăciunii, cum v-am spus - de sine mişcătoare, văzătoare, rugăciunea în extaz, în uimire, până la rugăciunea cea duhovnicească - are mare dar de la Dumnezeu; dar nu ştiu dacă din neamul nostru de azi ajunge cineva. Numai Dumnezeu ştie pe unul ca acela. Poate se găseşte undeva în vreo peşteră ascunsă, prin munţi pe undeva sau cine ştie, că numai Domnul ştie. Acela-i stâlp de foc! Acela, când se roagă, se face ca bătrânul din Pateric, stâlp de foc!

Dar noi să ne rugăm cum putem, că am văzut că Mântuitorul n-a trecut cu vederea rugăciunea canaanencei. Ea, săraca, nici nu era evreică. Era feniciancă, din părţile Tirului şi ale Sidonului. Ori fenicienii erau păgâni. Dar a auzit şi ea de Mântuitorul că face minuni şi a venit. Văzând atâta lume în jurul Lui, a început să strige: Miluieşte-mă pe mine, Fiul lui David; fiica mea rău se îndrăceşte!

Ca femeie păgână, a învăţat şi ea de la evrei cum să strige. Ea nici nu ştia cum Îl cheamă. "Strigă aşa, femeie!" Dar ea, săraca, striga ca mamă năcăjită. Pe fata ei o chinuiau diavolii de atâţia ani, că era îndrăcită. Şi a luat asupra sa faţa fiicei sale, că auzi ce striga: Miluieşte-mă, Doamne, pe mine, că fiica mea rău se îndrăceşte! Nu striga: "Miluieşte, Doamne, pe fiica mea!" Adică, dacă ai să faci milă cu fiica mea, pe mine mă miluieşti.

Deci s-a băgat în fiinţa fiicei sale şi cu toata inima se ruga pentru fiica sa. Iar Mântuitorul, ca să arate la toţi statornicia credinţei ei, se făcea că nu o aude. Ai văzut ce-a spus întâi: Nu sunt trimis, fără numai la oile cele pierdute ale casei lui Israel. Adică "Tu eşti feniciancă, eşti păgână; nu pentru tine am venit în lume!" Ea atunci mai tare striga. Şi la Apostoli le era mila: Doamne, slobozeşte-o pe ea, că strigă în urma noastră! O vedeau că strigă cu lacrimi din adâncul inimii. Iar Mântuitorul o mai înfruntă o dată: Nu este bine să iei pâinea fiilor şi s-o dai câinilor.

Câine a făcut-o! Înţelegi? Dar ea nu s-a supărat că o face câine. Ea, în fierbinţeala rugăciunii ei, a trecut peste toate. De aceea a zis: "Doamne, câine sunt eu - adică nu sunt din neamul lui Israil, eu sunt păgână - dar şi câinii, Doamne, mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa domnilor lor".

Adică, "chiar dacă sunt câine, dar măcar dă-mi şi mie o fărâmitură, că eu nu întind mâna la masă cu stăpânii". Şi atunci a spus Mântuitorul către dânsa: O! femeie, mare este credinţa ta! Fie ţie precum voieşti! Şi s-a tămăduit fiica ei din acel ceas. Aţi văzut rugăciune? Ai văzut credinţă? Nu cu multe cuvinte, dar din inimă!

Dar tâlharul pe Cruce? Ai văzut ce spune Sfântul Efrem în Cuvânt la tâlhar din Vinerea Mare? Mai întâi el şi celălalt tâlhar huleau pe Iisus pe Cruce, şi-I ziceau: Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, coboară-te de pe Cruce şi ne izbăveşte şi pe noi. Pe urmă au văzut că, Mântuitorul, când Îi băteau cuie în mâini şi-n picioare şi-L batjocoreau, se ruga pentru dânşii fără răutate: Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac!

Atunci tâlharul din dreapta s-a străpuns de blândeţea Lui şi zicea: "Ia uită-te! Noi cât îi blestemăm şi-i înjurăm pe aceştia care ne-au răstignit aici, iar El zice: Părinte, iartă-i pe ei, că nu ştiu ce fac!"

Atunci a crezut în inima lui că Acel Care este răstignit lângă dânşii, nu este un prooroc, ci este Dumnezeu.

Tâlharul care a început să creadă că Mântuitorul este Dumnezeu, văzând că rabdă cu atâta blândeţe, a început să se uite la El în sus, căci Crucea Mântuitorului era mai înaltă decât a lor, şi se gândea: "Ce rău a făcut Omul acesta? Morţi a înviat, bolnavi a vindecat, oameni a săturat, a învăţat cu cuvântul blândeţii, n-a fost păcătos, nu s-a atins de El nimic... Cu adevărat acesta-i Dumnezeu!"

Aceasta zice şi Apostolul: Cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire. Că nu-i de ajuns să crezi în inima ta în Dumnezeu, ci să-L mărturiseşti şi cu gura, că avem două părţi. Cu sufletul cred că este Dumnezeu, dar trebuie să-L mărturisesc şi cu buzele. De aceea a zis Mântuitorul: Cine se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu. Cu toată fiinţa ta trebuie să-L mărturiseşti; şi prin cuvânt şi cu inima, prin credinţă.

Atunci tâlharul, care credea în inima lui că Mântuitorul este Dumnezeu, ce-a gândit el? "Oare o să mă ierte Dumnezeu şi pe mine, că eu mai înainte am hulit, ca şi cel din stânga?" Se gândea el: "Acest Iisus, Care se roagă pentru cei ce-L răstignesc, dacă pe cei care L-au răstignit nu ţine mânie, cu cât mai mult o să mă ierte şi pe mine, măcar că eu am făcut atâtea desfrâuri şi ucideri şi jafuri şi înjurături şi beţii!"

Şi-aducea aminte de viaţa lui de tâlhar, şi-şi zicea: "Oare ce pocăinţă să mai fac eu acum? Dacă aş avea picioarele libere, aş face metanii, dar ele sunt legate. Dacă aş avea mâinile libere, aş da două palme la cel din stânga care huleşte şi aş zice: De ce huleşti pe acest blând Iisus! Dar şi mâinile sunt răstignite". Se gândea el, "ce pocăinţă să mai fac eu acum pe cruce?" Duhul Sfânt i-a dat în gând: "Ştii ce mai am eu slobod? Am limba! Limba nu-i răstignită. Şi eu am să strig din toată inima cu limba mea: Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru împărăţia Ta!

Vezi? Întâi cu limba L-a apărat de tâlharul din stânga, care-L ocăra pe Mântuitorul, zicându-i: Nu te temi tu de Dumnezeu, că noi suntem în aceeaşi osândă, că am făcut atâtea păcate? Dar Acest Iisus ce-a făcut? Întâi cu limba îl ocăra pe celălalt. "Eu cred că acesta-I Iisus! Nu mă mai iau după tine!". După ce l-a ocărât pe tâlharul din stânga cu limba, a făcut pocăinţă; roade de pocăinţă că numai limba şi căinţa inimii îi mai rămăsese. "Am să strig cu această limbă, pe acest Iisus care nu ţine minte răul, să mă ierte". Şi a strigat din adâncul inimii: Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru împărăţia Ta! Şi aude pe Mântuitorul de sus de pe Cruce: Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai!

Sfântul Efrem face artă mare în cuvânt: "Văzut-ai rugăciune tâlhărească? Văzut-ai tâlhar înţelept? A ştiut să fure mult în viaţa lui! Dar, având credinţa în inimă, a ştiut să fure cu limba raiul". Adică: "Tâlharule! Ai furat, ai spart, ai făcut ucideri, răutăţi; dar acum cu credinţa ta din inimă ai ştiut să furi cu limba raiul". Şi zice la urmă acest cuvânt, aşa:"O! tâlharule, şi al raiului tâlharule! Ai furat toate, dar ai furat şi raiul cu limba. O! tâlharule şi al raiului tâlharule! O! floare timpurie a lui Hristos, Căruia I se cuvine slavă!"

Adică cea mai întâi floare răsărită din Crucea lui Hristos a fost sufletul tâlharului.

De aceea el a mers întâi în rai cu Mântuitorul, că L-a mărturisit pe Cruce înainte de a-L mărturisi pe Dumnezeu Longhin Sutaşul, când L-a străpuns în coastă şi alţi mulţi pe urmă. Cel dintâi, tâlharul L-a mărturisit pe Dumnezeu şi L-a rugat să-l ducă în rai.

Iată ce înseamnă rugăciune în vreme de nevoie! Când suntem năcăjiţi, să strigăm din toată inima, că Dumnezeu caută la inima noastră.

Părintele Cleopa

---