DESPRE BOALĂ SI SUFERINTĂ

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

             CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI

                                            DESPRE

                 B O A L Ă  ŞI  SU F E R I N Ţ Ă

Motto: Cel ce rabdă bolile şi mulţumeşte lui Dumnezeu pentru ele,

primeşte cunună de mucenic (Sfântul Ioan Gură de Aur).

                                                                                     Preot Ioan

                                 Iubiţi credincioşi,

         Suferinţa, aşa cum este în lume, sub multiplele ei forme, este o

problemă mereu actuală, căci nu există om, care în cursul existenţei

sale, să nu fi avut de-a face cu boala, fiindcă nici un organism nu este

perfect sănătos. Toate bolile ne produc suferinţă şi constatăm mai

devreme sau mai târziu, că trupul nostru, în viaţa aceasta este destinat

să slăbească şi în final să moară. Dumnezeu, prin Moise, ne spune că

în starea de început a lumii „toate erau foarte bune“ (Facerea 1:31),

iar toţi Sfinţii Părinţi ne învaţă că omul cunoştea atunci „în trupul său

o sănătate desăvârşită“. Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „De vreţi

să ştiţi care era starea trupului nostru atunci când a ieşit din mâinile

lui Dumnezeu, să mergem în rai şi să-l vedem pe om. Trupul său era

ca o statuie ce se scoate din cuptor şi care luceşte cu cea mai vie

strălucire, el nu cunoştea nici una din aceste infirmităţi pe care le

vedem astăzi“. Dumnezeu, deşi este făcătorul tuturor celor văzute şi al

celor nevăzute, nu poate fi considerat ca autorul bolilor, al suferinţei

şi al morţii: „DUMNEZEU, CARE A FĂCUT TRUPUL, N-A

FĂCUT ŞI BOALA, TOT ASTFEL CUM EL, DEŞI A FĂCUT

SUFLETUL, N-A FĂCUT NICIDECUM ŞI PĂCATUL“ (Sfântul

Vasile cel Mare). Este evident că Dumnezeu n-a făcut nicidecum

moartea deci:

DUMNEZEU N-A CREAT NICI MOARTEA SUFLETULUI,

NICI MOARTEA TRUPULUI !

După Sfinţii Părinţi, originea primară a bolii este numai în voinţa

personală, în reaua folosire a liberului arbitru, în păcatul săvârşit în

rai, acolo trebuie căutată sursa bolilor, a infirmităţilor, a suferinţelor, a

stricăciunii şi a morţii: „DIN PRICINA PĂCATULUI

NEASCULTĂRII ÎL ASALTEAZĂ BOLILE PE OM“ (Sfântul

Irineu). „DUPĂ CĂLCAREA PORUNCII, ADAM A FOST

SUPUS BOLII“ (Sfântul Nil Sorski). Deci, originea primară a bolii;

este păcatul protopărinţilor noştri Adam şi Eva, care părăsind calea

vieţii, au primit moartea. Lipsirea de lumină a adus întunericul,

LIPSIND VIRTUTEA, A APĂRUT RĂUL. Dar acest rău, a afectat

în primul rând sufletul omului, care devenind pătimitor a cunoscut

întristarea şi suferinţa, s-a stricat şi a murit, fiind separat de Dumnezeu

şi de viaţa dumnezeiască. Moartea survenită prin păcat corupe sufletul,

dar cuprinde şi trupul cu necazuri şi patimi, îl face stricăcios şi în

final, îl supune morţii.

Se întreabă oamenii pe bună dreptate: Cum l-a creat Dumnezeu pe

om, muritor sau nemuritor? Şi iată ce spun Sfinţii Părinţi: Omul, de la

început şi până la păcat, nu era propriu-zis nici muritor şi nici

nemuritor. DACĂ ar fi fost creat de la început nemuritor, el ar fi

fost creat dumnezeu. DACĂ ar fi fost creat muritor, ar fi părut că

Dumnezeu este pricinuitorul morţii sale. Aşadar, omul n-a fost creat

nici muritor şi nici nemuritor, ci capabil de amândouă. DACĂ alegea

calea nemuririi, urmând porunca lui Dumnezeu, trebuia să primească

nemurirea ca răsplată, iar DACĂ se îndrepta spre faptele de moarte,

neascultând de Dumnezeu, devenea el însuşi pricinuitorul morţii sale.

PUTEM CATEGORISI BOLILE ca fiind boli ale trupului şi

boli ale sufletului. Paralel cu Sfinţii atinşi de boli grave, pot fi văzuţi

mari păcătoşi al căror trup este dăruit cu o sănătate înfloritoare şi în

multe locuri ale Bibliei citim despre surpriza pe care o creează acest

dublu paradox: Ieremia 5:8; 12:1; Iov 21; Psalmul 72:4-5; Maleahi

3:15.

Sfântul Antonie cel Mare, căutând la adâncul judecăţilor lui

Dumnezeu, l-a întrebat zicând: „Doamne, cum unii trăind

puţin, mor, iar alţii prea îmbătrânesc. Şi pentru ce unii sunt

săraci, iar alţii bogaţi? Şi cum cei nedrepţi se îmbogăţesc, iar

cei drepţi sunt săraci?“ Şi i-a răspuns Dumnezeu, zicându-i:

„Antonie, ia aminte la tine şi lasă pe cele ale lui Dumnezeu în

seama lui Dumnezeu!“ (Patericul Egiptean, pag. 6).

      Sfinţii Părinţi spun că bolile pot fi legate de starea păcătoasă a

celui atins de ele: „EXISTĂ OAMENI CĂRORA LE VIN BOLI

TRUPEŞTI, A CĂROR PRICINĂ ESTE DEPRAVAREA

MORALĂ“ (Nicolae Cabasila), iar Sfântul Grigore de Nazianz

spune: „PATIMILE ÎŞI IMPRIMĂ PECEŢILE LOR ASUPRA

TRUPULUI“, însă există şi „BOLI CARE VIN DIN

NEGLIJENŢĂ ŞI DEZORDINE“ (Sfântul Varsanufie).

În vremea bolii, fiecare trebuie să se gândească şi să spună aşa:

„Cine ştie, poate că prin suferinţa mea mi se deschid porţile

raiului!“ Iar cel ce se însănătoşeşte după boală, îndeosebi după una

grea şi primejdioasă, trebuie să simtă şi să

spună: „Mi s-a dat de la Dumnezeu un

termen de amânare şi atunci, trebuie să mă

înfierbânt în credinţă, să postesc, să mă

rog, să nu mai lipsesc Dumnica de la

Sfânta Biserică, să mă spovedesc şi să mă

împărtăşesc în cele patru posturi mari ale

anului“. Iisus Hristos zice: „Iată, te-ai făcut

sănătos, să nu mai păcătuieşti ca să nu ţi se

întâmple şi mai rău“(Ioan 5:14).

Omul însuşi, prin greşeala sa, dă naştere

propriei sale suferinţe: „FIECARE DINTRE

NOI ÎŞI ALEGE PEDEPSELE, ATUNCI CÂND PĂCĂTUIEŞTE

CU VOIE“ (Sfântul Clement Alexandrinul - «Pedagogul»). Acest

lucru este subliniat şi de Sfântul Irineu: „TUTUROR CELOR CE

SE DESPART DE DUMNEZEU (PRIN PĂCAT), EL LE DĂ

DESPĂRŢIREA PE CARE EI ÎNŞIŞI AU ALES-O“. Există o

responsabilitate a tuturor oamenilor, în măsura în care ei s-au făcut

imitatori ai lui Adam şi ai Evei. De exemplu:

         ► Atunci când omul are gândul numai la mâncăruri

multe şi alese şi deci are lăcomia pântecelui, boala trupească carel

paşte este PANCREATITA!

        ► Atunci când omul este stăpânit de alcool, boala

trupească cea mai gravă care şi-o pregăteşte astfel, este CIROZA

HEPATICĂ!

        ► Atunci când omul devine dependent de nicotină şi

fumează zilnic, boala care urmează şi care poate duce chiar la

amputarea picioarelor este ARTERITA!

Aşadar, în fiecare patimă (lăcomia pântecelui, desfrânarea,

iubirea de arginţi, tristeţea, mânia, lenea, mândria, beţia, fumatul...)

ronţăie ca un şoarece moartea şi într-o zi, ne vedem plini de

suferinţă.

                    ŞI SFINŢII AU SUFERIT BOLI ÎN TRUP

CHIAR ŞI SFINŢII, FIIND SFINŢI ÎNAINTEA LUI

DUMNEZEU, AU SUFERIT BOLI ÎN TRUP. În Patericul

Egiptean, se spune că un bătrân oarecare, deseori se îmbolnăvea. În

cursul unui an, s-a întâmplat să nu fie bolnav; bătrânul s-a mâhnit

foarte mult din această pricină şi plângea zicând: „M-a părăsit

Dumnezeul meu, şi nu m-a mai cercetat!“.

Sfinţii, sunt uneori chiar mai loviţi decât ceilalţi oameni.

Întrebându-se „de ce Dumnezeu îngăduie să fie loviţi în atâtea

feluri“ Sfântul Ioan Gură de Aur, dă opt răspunsuri:

    1. Să împiedice ca virtuţile sublime şi faptele lor minunate să

le inspire mândria.

     2. Să nu fie cinstiţi mai mult decât se cuvine oamenilor, să nu

fie priviţi ca dumnezei.

     3. Ca puterea lui Dumnezeu să strălucească şi mai mult, căci

ea se arată mai ales în slăbiciuni (conform cu 2 Corinteni 12:9).

     4. Să se vadă că ei nu-i slujesc lui Dumnezeu din interes, ci

chiar şi-n mijlocul necazului, ei sunt mereu, la fel de credincioşi.

     5. Pentru a ne face să medităm la învierea morţilor, căci

atunci când vedem un drept, plin de numeroase virtuţi, neieşind

din viaţă fără să fi pătimit mult, fără să vrem ne gândim la

judecata viitoare.

      6. Pentru ca cei care suferă să fie uşuraţi şi mângâiaţi, văzând

că şi cei mai sfinţi au suferit, ba chiar mai mult decât ei.

      7. Faptele lor să nu ne facă să credem că au fost de natură

diferită de a noastră, şi că, ne-ar fi cu neputinţă să-i urmăm.

      8. Pentru a ne învăţa în ce constă cu adevărat fericirea şi

nenorocirea: „ADEVĂRATA FERICIRE“ fiind aceea de a fi unit

cu Dumnezeu printr-o viaţă virtuoasă şi singura, „ADEVĂRATA

NENOROCIRE“, fiind aceea de a fi despărţit de El.

CEI FOARTE CREDINCIOŞI SUNT ADESEA MAI

ÎNCERCAŢI DECÂT CEILALŢI. Cei duhovniceşti, adică foarte

credincioşi, postitori, rugători, care se spovedesc şi se împărtăşesc cel

puţin de patru ori pe an, merg în fiecare Duminică la Biserică, pot fi

afectaţi mai mult decât cei „reci“ sau „căldicei“, printr-o acţiune

directă a demonilor, care caută în acest mod să-i tulbure, să-i întoarcă

de la scopul esenţial al vieţii lor, „MÂNTUIREA SUFLETELOR“.

Iată un exemplu din care rezultă că Dumnezeu vrea să ne

mântuiască cu orice chip, până în ultima clipă a vieţii noastre, chiar

şi pe patul de moarte. Într-o comună din Oltenia, un preot a fost

chemat să spovedească şi să împărtăşească un fost preşedinte de

C.A.P. care, toată viaţa lui n-a fost niciodată la Sfânta Biserică, se

declara ateu, ba chiar, conform directivelor Partidului Comunist,

scotea cu forţa oamenii la muncă Duminica şi în sărbători, pentru a

nu se duce la Sfânta Liturghie. Şi totuşi, Dumnezeu a vrut să-l ierte,

chiar şi pe patul de moarte. În cele ce urmează putem face o

analogie între rugăminţile lui Avraam către Dumnezeu, spre a-i

ierta pe cei din Sodoma şi Gomora, şi rugăminţile preotului către

muribund. După ce şi-a spus păcatele şi a fost împărtăşit, preotul i-a

spus lui nea Vasile: „Te-am spovedit, te-am grijit, dacă mai

trăieşti, te rog să nu mai fumezi, măcar trei săptămâni“. Nea

Vasile i-a răspuns: „Nu pot, părinte, ţi-am spus că eu am fumat

toată viaţa, patru pachete încheiate (întregi) în fiecare zi!“.

Atunci preotul l-a rugat din nou: „Măi, nea Vasile, te rog, măcar

două săptămâni să nu mai fumezi, te-am împărtăşit cu Trupul

şi Sângele lui Hristos, îl mânii pe Dumnezeu dacă dai cu fum

peste Sfânta Împărtăşanie!“. Şi acesta i-a răspuns: „Nu pot, orice

ar fi, eu fumez 80 de ţigări pe zi!“ Şi preotul l-a rugat insistent:

„Nea Vasile, te rog, cel puţin o săptămână să nu mai pui ţigarea

în gură“. Nea Vasile i-a răspuns: „Nu pot, părinte!“ Atunci

preotul i-a spus: „Nea Vasile, îţi dau canon ca trei zile să nu mai

fumezi!“ Fostul preşedinte al C.A.P.- ului, i-a răspuns tot aşa: „NU

POT, PĂRINTE!!!“ Auzind refuzul lui, preotul i-a spus:

„Dumnezeu să te ierte, Dumnezeu să-ţi ajute, dar nu cred!“.

Imediat ce a ieşit pe uşă preotul, nea Vasile a luat chibritul, şi-a

aprins ţigara, şi cum a tras primul fum în piept, a şi murit. Iată că,

refuzând acest mic canon, adică să rabde trei zile fără ţigară, ca o

mică jertfă pentru toate păcatele făcute în viaţă, a refuzat iubirea lui

Dumnezeu, adică A REFUZAT MÂNTUIREA! Aşa ne urmăreşte

Dumnezeu pe fiecare dintre noi, până în ultima clipă a vieţii

noastre, pentru a ne ierta şi aşteaptă doar să vrem ŞI NOI şi să

spunem: „DA DOAMNE, VREAU SĂ MĂ MÂNTUIESC!“

EXISTĂ O SEMNIFICAŢIE POZITIVĂ A BOLII ŞI

SUFERINŢEI şi în acest sens Dostoievschi scria: „Un om

sănătos este totdeauna un om pământesc, material... Dar, cum

ajunge bolnav şi ordinea naturală, pământească, a

organismului său se strică, îndată i se revelează posibilitatea

unei alte lumi şi pe măsură ce se agravează boala, raporturile

cu această lume se îngustează“. Deci: „Prin boală omul îşi

revine în sine, orgoliul său fundamental este sfărâmat“ (Sfântul

Serafim de Sarov). Boala, are scopul de a ne smeri duhul, şi ca

atare, pentru binele nostru Dumnezeu îngăduie să fim expuşi

bolilor. Doctorul nu este doctor numai atunci când recomandă băi,

plimbări prin grădini însorite, ci şi atunci când „arde şi taie“.

Astfel, ştiind că Dumnezeu ne iubeşte mai mult decât toţi

doctorii, SĂ NU-I CEREM SOCOTEALĂ DE MIJLOACELE

PE CARE LE FOLOSEŞTE: fie mila, fie asprimea, fie boala,

fie moartea, să ne lăsăm în voia Lui, căci El lucrează totdeauna

pentru a ne mântui.

Iată un frumos exemplu. Într-o pădure, departe de lume, într-o

colibă micuţă, trăia o femeie cu cei doi copii gemeni ai săi. Toate

rudele îi muriseră şi femeia nu mai avea decât pe Dumnezeu şi pe

cei doi gemeni. Într-o zi, Dumnezeu a chemat la El un Sfânt

Arhanghel şi i-a spus: „Du-te în pădurea aceea şi adu-mi sufletul

femeii care locuieşte acolo!“. Arhanghelul s-a dus şi la întoarcere ia

spus: „Doamne, mi-a părut rău să-i iau sufletul, văzând că cei

doi copii vor muri de foame şi n-ar avea nici cine s-o îngroape pe

mama lor“. Atunci Dumnezeu i-a spus: „Vezi piatra aceea din

fundul mării?“ „Da, Doamne!“ „Du-te, adu-o aici şi sparge-o!“

Sfântul Arhanghel a adus-o şi a spart-o. Culmea, în interiorul pietrei

se mişcau doi viermişori, şi i-a zis Dumnezeu: „Dacă pe aceşti doi

viermişori, îi ştiam, apoi celor doi gemeni micuţi, care sunt

chipul şi asemănarea Mea cum să nu le port de grijă? Mergi, şi

fă ce ţi-am poruncit!“. Şi s-a dus arhanghelul şi i-a luat sufletul

femeii. A doua zi, prin purtarea de grjă a lui Dumnezeu, prin pădure

a trecut la vânătoare un împărat, care a poruncit ca mama lor să fie

înmormântată, iar pe copii să-i ia la palat. După 20 de ani, a întrebat

Arhanghelul pe Dumnezeu: „Doamne, Tu care ştii toate, oare ce

s-a întâmplat cu micuţii aceaia gemeni, la care le-am luat eu

sufletul mamei lor?“ Şi Dumnezeu i-a spus: „Iată, acolo jos pe

pământ, la curtea împăratului, doi sfetnici împărăteşti, în stânga

şi în dreapta împăratului“. Şi atunci i-a spus Dumnezeu Sfântului

Arhanghel: „VEDEŢI, VOI NU CUNOAŞTEŢI SOCOTELILE

MELE. DACĂ LĂSAM PE MAMA LOR ÎN VIAŢĂ, CÂND SE

FĂCEAU MAI MARI, COPIII SERBAU ZIUA LOR DE

NAŞTERE, SE ÎMBĂTAU ŞI ÎN BEŢIE, UN FRATE ÎŞI

OMORA MAMA, NEŞTIIND CE FACE, IAR FRATELE

CELĂLALT ÎL OMORA PE ACESTA“. Iată cum, Dumnezeu a

luat-o pe mama lor mai înainte de a veni ispita, a pus-o acolo în

dreapta lui, iar după moarte, cei doi gemeni se vor întâlni cu măicuţa

lor în Rai.

Sfântul Grigorie de Nazianz ne spune: „SĂ NU ADMIRĂM

ORICE FEL DE SĂNĂTATE ŞI SĂ NU DETESTĂM ORICE

BOALĂ“.

Pe data de 15 august 1997, la Sfânta Mănăstire Tismana, în timpul

Sfintei Liturghii, privind din altar în interiorul Bisericii, am văzut

printre femei o copilă de circa 20 de ani, într-un cărucior de

handicapaţi, şi care, cu zâmbetul pe buze lăuda din tot sufletul pe

Dumnezeu, cântând odată cu cei de la strană. La sfârşitul slujbei

m-am apropiat de ea, şi am întrebat-o cum o cheamă şi de ce este în

acest cărucior. Şi ea mi-a răspuns: „Părinte, m-a lovit o maşină, mia

fost ruptă coloana vertebrală şi de atunci nu-mi mai simt

picioarele“. Atunci am întrebat-o din nou: „Şi chiar aşa, în suferinţă

fiind, vii la Sfânta Liturghie şi lauzi cu atâta bucurie pe

Dumnezeu?“ Iar ea mi-a răspuns: „Părinte, dacă Dumnezeu a

îngăduit acest accident, consider că este spre mântuirea sufletului

meu, căci dacă nu eram paralizată poate cine ştie în ce păcate

mari cădeam, dar aşa cum sunt rămân fecioară cum m-a făcut

mama, căci cine mai vrea să mă ia pe mine de soţie?“

                                   Iubiţi credincioşi,

           Măreţia zguduitoare a lui Hristos s-a văzut în chinurile de pe

vârful Golgotei. Dumnezeu S-a făcut „miel de jertfă“, suferind

durerile răstignirii cu blândeţe şi fără să se plângă. Să nu uităm, că mai

întâi a fost JERTFA şi apoi ÎNVIEREA şi tot la fel şi noi, mai întâi

trebuie să pătimim şi apoi vom învia. SĂ-I MULŢUMIM

TOTDEAUNA LUI DUMNEZEU PENTRU BUNE ŞI RELE,

ŞTIUTE ŞI NEŞTIUTE, SĂNĂTATE ŞI BOALĂ, ŞI SĂ AVEM

ÎN MINTE MEREU CUVINTELE SFÂNTULUI IOAN GURĂ

DE AUR: „ÎNAINTE DE A-ŢI TRIMETE

CRUCEA PE CARE O DUCI (NECAZURI, NEVOI,

BOLI, SUFERINŢĂ), DUMNEZEU A PRIVIT-O CU

OCHII SĂI PREAFRUMOŞI, A EXAMINAT-O CU

RAŢIUNEA SA DUMNEZEIASCĂ,

A VERIFICAT-O CU DREPTATEA SA

NEAJUNSĂ, A ÎNCĂLZIT-O CU INIMA SA CEA

PLINĂ DE IUBIRE, A CÂNTĂRIT-O ÎN MÂINILE SALE

PLINE DE AFECŢIUNE, CA SĂ NU FIE MAI GREA DECÂT O

POŢI DUCE. ŞI DUPĂ CE A MĂSURAT CURAJUL TĂU, ŢI-A

PUS-O PE UMERI. DECI O POŢI DUCE! ŢINE-O BINE ŞI

URCĂ PE GOLGOTA SPRE ÎNVIERE!“

BIBLIOGRAFIE: Biblia, E.I.B.M., Bucureşti,1994; Preot. Dr. Neculai Grosu, „Temeiuri

ale dreptei credinţe“; Arhimandrit Ilie Cleopa, „Călăuză în credinţa ortodoxă“; Arhimandrit

Ioanichie Bălan, „Sfântul Maslu“; Conf. Univ. Dr. Pavel Chirilă, Preot dr. Mahai Valică,

Spitalul Creştin, Editura Cristiana, Bucureşti, 2004.

   Completare la cateheza „Despre boală şi suferinţă“

        ● Ioan Ianolide - „Întoarcerea la Hristos“: Suferinţa este

cumplită, însă dincolo de aspectul ei văzut, are rol duhovnicesc:

redeschide sufletele oamenilor spre sfinţenie.

       ● Paul Claudel: Iată tâlcul ascuns al suferinţei: Dumnezeu nu a

venit în lume ca să pună capăt suferinţei. El nu a venit în lume nici

măcar să o explice. Dumnezeu a venit în lume ca să umple suferinţa

umană de prezenţa Lui.

      ● Apocalipsa 3:16: Boala este o şcoală a smereniei care te face

să vezi ce înseamnă să fii „sărac şi orb şi gol“.

      ● Mila Domnului nu are sfârşit, dar din păcate noi nu îi

răspundem cu o flacără sfântă, cu o cât de mică scânteie a inimii şi a

cugetului decât atunci când ne copleşesc nenorocirile, catastrofele,

războaiele, revoluţiile, bolile.

      ● Oricât de drept şi de curat ar fi un om, există în el o stihie a

păcatului care nu poate intra în Împărăţia Cerurilor şi care trebuie

să se mistuie în foc. Iar păcatele ard şi se mistuie numai prin suferinţe.

       ● Paharul suferinţei din boală pe care mi l-a dat mie Dumnezeul

meu, spre mântuirea sufletului meu, au nu-l voi bea eu?

      ● Cugetând la mulţimea infinită a suferinţelor din lume, putem

spune că tocmai prin asemenea suferinţe nemeritate şi nedrepte se

construieşte nevăzuta Împărăţie a lui Dumnezeu, se adună şi se înalţă

Trupul Său pătimitor - Biserica lui Hristos. Suferinţele sunt corabia cu

care navigăm spre Patria Cerească.

                               Despre suferinţă

● Suferinţa este izvorul sublimului, dăscăliţa cea mare, leagănul

vieţii şi hrana sufletului. Numai prin suferinţă câştigăm viaţa viitoare.

Precum pământul nu dă roadă decât fiind muncit, tot astfel sufletul

nostru are nevoie de durere, spre a fi îmboldit la lucru. Suferinţa este

bărbatul, fericirea este femeia. Din unirea lor se nasc gândurile cele

mai înalte către patria cerească, se nasc copiii virtuţilor. Copiii nu se

simt bine dacă rămân numai cu unul dintre părinţi, ci se simt bine

atunci când sunt lângă amândoi părinţii. De aceea suferinţa cu

fericirea trebuie să fie la un loc. Acestea ne duc la curăţia şi sfinţenia

sufletului, apoi ne vine îndemnul şi energia de a lucra cele drepte şi

sfinte şi de a ne bucura pentru întoarcerea fiilor rătăciţi la Tatăl.

● Suferinţa este o şcoală care ne arată rătăcirile drumului mers şi

ne descoperă căi noi. Suferinţa este o otravă care întăreşte şi scapă

organismul de moarte, căci „cui pe cui se scoate. Suferinţa este un

dascăl energic, în schimb plăcerea moleşeşte. Sfânta Biserică a slăbit

totdeauna în timp de linişte şi pace, iar în prigoană şi în suferinţă a dat

roade. Bucuria, dacă este mai lungă, ne istoveşte şi ne oboseşte.

Sfântul Apostol Pavel spune că Dumnezeu îi mustră şi îi ceartă pe fiii

pe care-i iubeşte: Dumnezeu se poartă cu voi ca tatăl cu fiii săi, căci

oare, care fiu este pe care nu-l ceartă tatăl său? Iar de rămâneţi fără

certare, de care toţi s-au făcut părtaşi, atunci sunteţi fii din

desfrânare, nu fii adevăraţi ai Tatălui ceresc.

● Suferinţa este o lege universală, un fel de praf de curaţat, care

ne curăţeşte sufletul, îl sfinţeşte şi ne deschide uşile Împărăţiei lui

Dumnezeu. Durerea sau suferinţa este crucea noastră şi Crucea lui

Hristos, şi crucea este puterea lui Dumnezeu, căci, pentru cei de pe

calea pierzaniei crucea este pierzanie, iar pentru noi cei care suntem

pe calea mântuirii, crucea este puterea lui Dumnezeu.

● „_____________Darul de a suferi este mai mare decât darul de a învia

morţii, pentru că, făcând cineva minuni, îi rămâne dator lui

Dumnezeu, pe când dacă suferă cineva, acestuia Dumnezeu îi

rămâne dator (Sfântul Ioan Gură de Aur).

Dacă n-ar fi noapte

Dacă n-ar fi noapte, lumea şi oamenii n-ar fi cunoscut cea mai

măreaţă oglindă văzută a Dumnezeirii: cerul înstelat. Dacă n-ar fi

noaptea suferinţelor şi a încercărilor, poate cele mai multe suflete n-ar

cunoaşte pe Dumnezeu, puterea Lui, dragostea Lui şi bunătatea Lui.

În noaptea suferinţelor vedem strălucind dragostea şi bunătatea

bunului Dumnezeu. O, Doamne, mulţumescu-Ţi că mai trimis şi pe

mine în noaptea aceasta, ca să văd strălucind, în toată măreţia ei,

dragostea Ta şi bunătatea Ta! O, Doamne, mai bine ţine-mă până la

sfârşitul vieţii mele în noaptea aceasta să Te văd pe Tine, decât să scap

de ea şi să văd iar lumea şi deşertăciunile ei!

                        Toate uneltele ies din lovituri

       Aţi observat, desigur, că oarecare obiect, orice unealtă iese din

lovituri, iese dintr-un fel de „suferinţă“. Spre exemplu, câte lovituri

nu primeşte fierul până ce iese din el o sapă, un fier de plug, un lanţ

sau o altă unealtă folositoare! Câte lovituri de ciocan nu primeşte până

şi cuiul cel mic până ce iese din el un lucru de folos! Câte lovituri nu

primeşte şi lemnul până se face din el o uşă, un scaun etc. Cu cât un

obiect este mai preţios, cu atât au fost mai multe „loviturile“ din care

a ieşit. Pe calea aceasta sunt şi creştinii cei adevăraţi. Creştinii cei vii

ies şi ei din „lovituri“, ies din focul şi cuptorul suferinţelor. Toţi

creştinii cei adevăraţi trec prin „lovituri“ şi „suferinţe“, ca să devină

uneltele Domnului. Vasele cele alese ale Domnului, de regulă, ies din

focul suferinţelor.

                                             Oile şi mielul

     Când păstorul vrea să bage oile în staul, şi ele nu vor, ce face? Se

apucă şi prinde un miel şi îl bagă pe el înainte. Pe urma mielului vin

apoi şi oile. Aşa face şi Domnul cu cei care nu vor să intre în

„staulul“ lui. Sunt părinţi învârtoşaţi în păcate, dar când Domnul le ia

câte un miel, când le moare un copil, atunci se lasă de răutăţi şi intră

în „staulul“ Domnului. Însă cei mai mulţi nici prin astfel de încercări

nu se întorc la Domnul. Prin războiul cel mare, Domnul a luat atâţia

„miei“ şi totuşi lumea nu s-a lăsat de răutăţi. De când, şi în câte feluri

tot umblă Domnul să ne bage în „staul“, şi noi tot nu vrem!

                                     Bolile trupeşti

Bolile sunt de două feluri sufleteşti şi trupeşti. Bolile trupeşti sunt

totdeauna în legătură cu viaţa noastră cea sufletească... sunt totdeauna

în legătură cu cerul, cu Dumnezeu. Orice boală, orice încercare îşi are

rostul ei, iar acest rost este în mâinile Domnului. Văzute prin lumina

aceasta, bolile cele trupeşti s-ar putea împărţi în trei clase: ele ne vin

ca o pedeapsă pentru păcate, să ne trezească din păcate sau vin să ne

apere de păcate.

     1. Bolile ca o pedeapsă pentru păcatele noastre.

Dându-ne seama de aceasta, să le purtăm cu răbdare, zicând şi noi

cu tâlharul cel de-a dreapta de pe cruce: „După dreptate suferim,

luând cele vrednice după faptele noastre“ (Luca 23:41). Dar aşa cum

am spus bolile şi încercările nu ne vin numai ca o pedeapsă pentru

păcate. Mântuitorul nu este temnicer, ci El este un Doctor; Evanghelia

Lui nu este o temniţă de pedepsit, ci este, mai ales, o şcoală mare de

îndreptare şi de mântuire a omului.

      2. Bolile în scopul de a ne trezi din somnul păcatelor.

Sunt oameni pe care cu nimic nu-i putem trezi pentru Evanghelie.

Se încred în sănătatea lor, în banii lor, în trufia lor şi îşi bat joc de

chemările mântuirii. Dar când vine o boală şi îi doboară la pat, îndată

se domolesc şi încep să-L strige pe Dumnezeu. În faţa unei uşi

încuiate, încerci toate cheile care s-ar potrivi; în faţa unei inimi

învârtoşate, încerci multe chei sufleteşti. Încerci chemări dulci şi

plăcute, dar, de regulă numai cheia suferinţelor poate descuia o astfel

de inimă. Dintr-un fier rece nu poţi face nimic. Oricât l-ai lovi cu

ciocanul, este o trudă zadarnică. Dar îndată ce-l bagi în foc cedează.

Aşa sunt şi oamenii cei păcătoşi, după ce intră în focul suferinţelor.

Ferici de cei pe care Duhul Sfânt îi trezeşte din somnul pierzării cu

acul bolilor şi încercărilor. Vai de cei care, în păcatele lor, nu-i tulbură

nici o încercare. Dar tot atâta vai va fi şi celor pe care Duhul Sfânt i-a

trezit şi pe urmă iar au adormit. În vreme de boli şi de încercări,

oamenii strigă: Doamne, Doamne! Dar pe urmă uită de Dumnezeu.

Cea mai mare parte din cei pe care Duhul Sfânt i-a trezit prin boli şi

încercări adorm iar în păcate, după ce a trecut „ziua necazului“.

Aceştia vor avea o răspundere mai mare decât cei care trăiesc

netulburaţi de încercări.

        3. Bolile în scopul de a ne apăra de păcat.

Aceasta este şcoala cea mare a suferinţelor şi încercărilor în care

Domnul îi cheamă, de regulă, pe toţi cei credincioşi. Aproape toţi

aleşii Domnului din Sfânta Scriptură au trecut prin şcoala aceasta. Cei

credincioşi de regulă au mai multe încercări decât cei necredincioşi.

De ce? Pentru că Domnul „îi ceartă pe cei pe care îi iubeşte“. Bolile

trupeşti ne vin din îngăduinţa lui Dumnezeu, ca o solie sfântă, să ne

apere de bolile cele sufleteşti; ne vin ca un medicament amar ce scoate

din noi otrava şi beteşugul cel sufletesc. Omul cel credincios, omul cel

duhovnicesc vede şi trebuie să vadă, bolile şi încercările printr-o altă

lumină de cum le vede omul cel lumesc. Pentru cei credincioşi, bolile

şi încercările sunt o binecuvântare. Când Lazăr din Evanghelie s-a

îmbolnăvit, surorile lui au alergat la Domnul, vestindu-L: „Iată, acela

pe care îl iubeşti este bolnav“ (Ioan 11:3). La vestea surorilor lui

Lazăr, Iisus i-a răspuns: Această boală nu este spre moarte, ci spre

mărirea lui Dumnezeu.

                    Încercarea, întristarea, suferinţa

Orice pahar pe care Domnul ni-l întinde să-l bem are pe fundul lui

şi o miere dulce. Trebuie mai întâi să bem paharul, ca, pe urmă, să

simţim această dulceaţă. Întrebaţi pe cei care au păsări cântătoare în

colivii şi veţi afla că unele dintre ele nu cântă decât închise. Cum le dă

drumul, nu mai cântă. Boala şi încercarea sunt o binecuvântare ce ne

dă glas să-L strigăm pe Domnul şi să ne rugăm cu lacrimi fierbinţi. Pe

timp aspru de iarnă, înaintezi pe drum mai repede. Întocmai aşa, şi pe

drumul veşniciei. Păşeşti mai cu spor pe „timp aspru“. O „vreme

liniştită“, e mai bună, negreşit, dar nu pentru înaintare.

Încercarea, întristarea, suferinţa este „câinele cel negru“ al lui

Dumnezeu, care stă de pază lângă turma oilor Sale. Când o oaie

oarecare iese din turmă, Dumnezeu trimite câinele să o întoarcă

înapoi.

Cu cât oaia este mai îndărătnică şi neascultătoare, cu atât câinele

este mai rău. Dacă cumva acest câine este lângă voi, să nu vă luaţi la

harţă cu el, ci să vă alergaţi înapoi, în turmă. Orice împotrivire contra

lui este zadarnică şi nu foloseşte la nimic. În zadar umblaţi să-l loviţi

şi să scăpaţi de el. Veţi scăpa de el numai întorcându-vă înapoi la

turmă. Va veni o vreme când veţi mulţumi lui Dumnezeu că v-a

supărat acest „câine rău“.

                                    Şcoala suferinţelor

             O, ce minunată este şcoala suferinţelor! Din când în când,

Domnul ne cheamă în ea. Din când în când Domnul ne opreşte din

lucru şi ne cheamă în şcoala suferinţelor. Când Lazăr s-a îmbolnăvit,

surorile lui au alergat după Mântuitorul. Marta cea grijulie şi-a lăsat

lucrul şi a alergat şi ea după Mântuitorul. Aşa trebuie să facă şi

„marta“ noastră când se îmbolnăveşte „lazărul“ nostru (sufletul). Să

alerge după Mântuitorul.

                                Dumnezeu ne atrage atenţia

                     Un prizonier închis într-un turn încerca să atragă atenţia

trecătorilor, pentru a trimite prin ei un mesaj către familia sa.

Prizonierul a luat o monedă de argint şi una de aur şi a hotărât să le

arunce în stradă pentru ca trecătorii să-şi ridice privirile spre el. A

lăsat să cadă moneda de argint. Un om a ridicat-o grăbit şi a plecat

mai departe, bucurându-se. A încercat din nou aruncând moneda de

aur, cu acelaşi rezultat. Disperat, prizonierul a aruncat de data aceasta

o piatră, care a lovit pe un al treilea trecător şi l-a rănit. Imediat,

aceasta şi-a ridicat ochii să vadă cine o aruncase. Abia atunci a reuşit

prizonierul să-şi transmită mesajul către familia sa.

Nu este această povestire o parabolă a felului în care Se poartă

Dumnezeu cu noi? Binecuvântările lui cad zilnic asupra noastră, dar

noi le privim ca pe ceva de la sine înţeles şi ne grăbim mai departe.

Apoi ne loveşte necazul. Atunci ridicăm îndată privirea spre

Dumnezeu, întrebând: De ce? Şi în asemenea împrejurări, El

comunică mai bine cu noi. Ne-a atras El atenţia până acum?

                                      Piatra de căpătâi

       ► Iacov L-a găsit pe Dumnezeu pe piatra ce şi-o pusese

căpătâi (Facerea 28:18).

       ► Iosif a ajuns să conducă Egiptul după ce a fost aruncat în

puţ (Facerea 37).

       ► Sfântul Ioan Evanghelistul a avut viziunea Raiului

aflându-se în exil (Apocalipsa 1:9).

       ► Sfântul Arhidiacon Ştefan a văzut cerurile deschise şi pe

Iisus Hristos în timp ce era omorât cu pietre (Faptele Apostolilor

cap. 7).

Nu am crezut niciodată că un creştin trebuie să fie scutit de

suferinţă. Căci Domnul nostru Iisus Hristos a sfuerit. Şi am ajuns

să cred că El a pătimit nu pentru a ne feri pe noi de suferinţă, ci

pentru a ne învăţa cum să o suportăm. Căci El ştia că nu există

viaţă fără suferinţă.

                         Boala este o comoară nepreţuită

        Să dăm slavă lui Dumnezeu pentru toate. Boala este o comoară

nepreţuită. Îndur-o cu răbdare. Nu cârti şi nu te văita în boala ta.

Cuviosul Marcu scrie că cine se opune întâmplărilor triste luptă fără să

ştie împotriva lui poruncii lui Dumnezeu. Iar cine le rabdă ştie bine de

ce vin şi de unde: din voia Domnului. În spatele tristeţilor nevoite stă

ascunsă mila lui Dumnezeu, care duce la pocăinţă pe oricine se arată

că are răbdare şi îl mântuieşte pe acela de iadul cel veşnic.

A existat vreodată vreun om mare care, în momentele de mare

durere, nu a avut nevoie şi nu a cerut ajutorul lui Dumnezeu şi a

prietenilor lui. În asemenea clipe - vai - chiar şi mintea celor mai

înţelepţi oameni se întunecă, iar inima se tulbură. Într-o asemenea

împrejurare, Proorocul David a strigat cu durere: Miluieşte-mă,

Doamne, că neputincios sunt; vindecă-mă, Doamne, că s-au

tulburat oasele mele; şi sufletul meu s-a tulburat foarte; şi Tu,

Doamne până când (Psalm 6:2-3). Când ne aflăm în furtuna

suferinţelor trebuie să cerem de la Dumnezeu puterea de a primi

şi a suferi cu răbdare toate relele. Nu te mai nelinişti pentru ce va fi

în viitor. Are Domnul grjă! Încearcă numai să respecţi întocmai

poruncile Sale în prezent. Şi nu purta nimănui nici cea mai mică

duşmănie.

GREŞIM ÎNTR-UN LOC, DAR SUNTEM PEDEPSIŢI ÎN

ALT LOC.

                                      Când suferim

      Când suferim mult nu trebuie să uităm marea cinste pe care ne-o

face Domnul Iisus Hristos de a împărţi cu El cununa de spini.

       ■ Suferinţele sunt corabia cu care navigăm spre Patria Cerească.

Drept mângâiere cei bătrâni şi bolnavi, cuprinşi de suferinţe, care nu

se pot duce la Sfânta Liturghie duminica ar trebui să se roage în

tăcere: Doamne, miluieşte!, Dumnezeule, milostiv fii mie,

păcătosului! Domnul îl va auzi. Să rabde bolile fără să cârtească.

Bolile spală sufletul de păcate.

        ■ Este necesar să fim bolnavi, altfel nu ne vom mântui. Bolile

sunt cadouri din cer.

        ■ Orice durere te-ar cuprinde, nu învinui pe nimeni din cauza ei,

în afară de tine însuţi şi spune: aceasta mi se întâmplă pentru

păcatele mele.

                                         Rostul bolii

Iubitorul de oameni, Dumnezeu amestecă

pedeapsa cu bunătatea Sa.

Mântuitorul nostru împreună cu Sfinţii Părinţi ne învaţă că

singura noastră grijă din această viaţă trebuie să fie mântuirea

sufletelor. Episcopul Ignatie scrie: Viaţa pământească - această scurtă

vreme - îi este dată omului, din mila lui Dumnezeu, pentru ca acesta

să o folosească pentru mântuirea lui, adică să depăşească moartea şi să

treacă la viaţă. Pentur aceasta, trebuie ca pe toate din această lume să

le privim că pe nişte umbre trecătoare şi să nu ne lipim de nimic din ea

pentru că nu privim la cele văzute, ci la cele nevăzute, deoarece cele

văzute sunt trecătoare, iar cele nevăzute sunt veşnice (Sfântul Ioan de

Kronştadt, Sfaturi duhovniceşti). Pentru noi, creştinii ortodocşi, centru

vieţii nu este aici, ci dincolo, în lumea veşnică.

Atâta timp cât trăiesc, creştinii ortodocşi nu se îngrijesc gândinduse

la boală sau suferinţă care îi poate însoţi. Chiar atunci când ne

cântăm unul altuia „La mulţi ani!“ de ziua onomastică şi la alte

sărbători, o facem din pricină că Sfânta Biserică, în înţelepciunea ei

ştie că noi într-adevăr avem nevoie de „mulţi ani“ pentru a ne

schimba şi a ne pocăi pentru păcatele noastre, deci nu pentru că viaţa

are vreo valoare în sine. Dumnezeu nu Se interesează de cât de

bătrâni suntem atunci când ajungem înaintea judecăţii Lui, ci dacă

ne-am pocăit. Pentru El nu contează dacă am murit de vreun atac de

inimă sau de cancer, ci dacă sufletul nostru este în stare de sănătate.

De aceea, nu trebuie să ne înfricoşăm de nicio nenorocire

omenească, ci doar de păcat; nici de sărăcie, nici de niscaiva ispite,

nici de ocări, nici de răutăţile altora faţă de noi, nici de umilinţe, nici

de moarte (Sfântul Ioan Gură de Aur, „La statui“), fiindcă aceste

nenorociri sunt numai cuvinte şi acestea nu au nicio realitate pentru

cei ce trăiesc pentru Împărăţia Cerurilor.

Dumnezeu a îngăduit ca suferinţa să intre în lume pentru a ne

arăta că nu suntem decât făpturi. Este o lecţie încă neînvăţată de

neamul lui Adam care, în mândria lui, caută dintotdeauna să fie ca

zeii; din pricină că fiecare păcat este o reînoire a păcatului primilor

oameni, o îndepărtare cu voie de Dumnezeu, îndreptată spre sine.

Suferinţa bolii nu este altceva decât un semn al milei şi dragoste

lui Dumnezeu. Celor ce sunt bolnavi Sfinţii Părinţi le spun:

Dumnezeu nu te-a uitat, El are grijă de tine. Este greu de înţeles

cum boala poate fi un semn al grijii lui Dumnezeu pentru noi. În

epoca sofisticată în care trăim chiar şi copilaşii sunt vătămaţi

duhovniceşte de ceea ce văd sau aud. Prin urmare, este nevoie de

curăţire, iar aceasta se realizează numai prin suferinţă trupească...

Trebuie să înţelegem că DEFĂTAREA RAIULUI SE DĂ NUMAI

CELUI CE ACCEPTĂ SUFERINŢA.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune că atunci când sufletul este

bolnav, de obicei nu simţim nici o durere, dar, dacă se întâmplă ca

trupul să sufere doar puţinel, facem toate eforturile să ne

eliberăm de boală şi de durerea ei. De aceea Dumnezeu pedepseşte

trupul pentru păcatele sufletului, astfel ca prin pedepsirea trupului,

sufletul să poată primi vreo vindecare. Hristos a făcut acelaşi lucru cu

slăbănogul atunci când a spus: Iată, te-ai făcut sănătos, de acum să

nu mai păcătuieşti, ca nu cumva să-ţi fie ţie mai rău! Ce învăţăm de

aici? Învăţăm că boala slăbănogului fusese pricinuită de păcatele lui.

La Sfântul Serafim de Sarov a fost adusă odată o femeie. Era

grav schilodită, neputând merge din cauză că genunchii ei stăteau

ridicaţi până la piept. Ea i-a spus Sfântului Serafim că s-a născut în

Sfânta Biserică Ortodoxă, dar, după ce s-a măritat cu un protestant,

abandonase Ortodoxia şi, pentru necredincioşia ei, Dumnezeu o

pedepsise dintr-o dată. Ea nu-şi putea mişca nici mâinile, nici

picioarele. Sfântul Serafim a întrebat-o pe femeia bolnavă dacă acum

crede în Maica ei, Sfânta Biserică Ortodoxă. Primind un răspuns

afirmativ, i-a spus să-şi facă cum se cuvine semnul Sfintei Cruci. Ea

i-a spus că nu poate ridica nici măcar o mână, dar, în momentul în care

Sfântul Serafim de Sarov s-a rugat şi i-a uns mâinile şi pieptul cu

untdelemn din candela de la icoană, boala a lăsat-o imediat. Iată te-ai

făcut sănătoasă, de acum să nu mai păcătuieşti, ca nu cumva să-ţi

fie ţie mai rău.

Această legătură dintre suflet şi trup, păcat şi boală se arată foarte

limpede: durerea ne spune că s-a întâmplat ceva rău cu sufletul, că nu

numai trupul este bolnav, ci şi sufletul. Vedem astfel cum sufletul

poate transmite trupului bolile sale, stârnind mai apoi în om dorinţa de

cunoaştere de sine şi dorinţa întoarcerii la Dumnezeu.

În Vieţile Sfinţilor se pot vedea nenumărate astfel de cazuri.

Bolile ne învaţă şi aceea că adevăratul nostru sine, personalitatea

noastră nu este trupul văzut, ci sufletul nevăzut, OMUL LĂUNTRIC

(Sfântul Nicodim Aghioritul, Hristoitia).

Oare aceasta înseamnă că omul care se bucură de o sănătate

continuă este duhovniceşte în formă? Nicidecum, deoarece suferinţa

ia multe forme, fie în trup, fie în suflet sau în minte. Cât de mulţi sunt

aceia care, deşi au o sănătate de fier, se tânguie că viaţa nu merită

trăită?

Iată cum descrie Sfântul Ioan Gură de Aur această suferinţă:

Unii cred că a te bucura de sănătate este un motiv de plăcere. Dar,

nu este aşa; fiindcă mulţi dintre cei care au o sănătate bună şi-ar

dori să moară de mii de ori, nefiind în stare să suporte jignirile ce li

se aduc. Căci, deşi trebuie să ajungem împăraţi şi să trăim

împărăteşte, ne aflăm copleşiţi de multe necazuri şi tulburări. În

mod inevitabil, clipele de retrişte ale împăraţilor sunt la fel de

numeroase ca valurile unui ocean. Deci, dacă monarhia nu este în

stare să-şi scape viaţa de durere, atunci ce altceva ar putea împlini

acest lucru? Cu adevărat, nimic din această viaţă (Omilia 18 La

statui).

Adeseori protestanţii revendică sănătatea în numele lui Hristos. Ei

privesc sănătatea ca pe ceva pe care creştinul este îndreptăţit să-l aibă.

Din punctul lor de vedere, boala trădează LIPSA DE

CREDINŢĂ. Aceasta este exact opusul învăţăturii ortodoxe, aşa cum

o vedem şi în istoria dreptului Iov din Vechiul Testament. Sfântul Ioan

Gură de Aur spune că Sfinţii Îi slujesc lui Dumnezeu nu pentru că

aşteaptă vreo răsplată duhovnicească sau materială, ci pur şi simplu

pentru că Îl iubesc: căci Sfinţii ştiu că cea mai mare răsplată dintre

toate este să Îl poţi iubi şi sluji pe Dumnezeu.

Când murmurăm împotriva lui Dumnezeu, aruncăm cu pietre

în Cer, dar ele vor cădea tot pe capul nostru.

Dacă nu ne unim cu Hristos de aici din viaţa aceasta, dacă nu ne

răstignim împreună cu El aici, nici acolo nu vom fi împreună cu El.

 

Pomenirea celor 40 000 de mucenici

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

Astazi mancam "mucenici",ce simbolizeaza acest f



“Toti acestia au fost soldati in armata romana, si puternic credinciosi Mintuitorului Hristos. Cind au inceput prigoanele impotriva crestinilor de sub imparatul Liciniu, ei au fost adusi inaintea comandantului. La amenintarea ca vor fi devestiti de onorurile lor militare, unul dintre ei, Sfintul Candid, a raspuns: „Nu doar onorurile militare, ci chiar si trupurile noastre poti sa ni le iei, caci nici o onoare nu este mai inalta decit aceea de a fi ai lui Hristos Iisus, Dumnezeul nostru”.



Dupa aceasta comandantul a poruncit slugilor lui sa-i bata cu pietre pe ostasi. Dar pietrele pe care slugile le aruncau asupra ostasilor crestini se intorceau si izbeau pe cei care le aruncau, lovindu-i si de moarte. Una dintre ele a izbit capul comandantului, zdrobindu-i toti dintii. Tortionarii, infuriati ca niste fiare salbatice, i-au legat pe cei patruzeci si i-au bagat pina la git intr-un lac inghetat, punind garzi pe mal care sa-i impiedice sa fuga. Timpul era cumplit de geros, iar apa lacului a inghetat in jurul trupurilor mucenicilor. Ca sa le faca si mai mare chinul, si pentru a-l convinge macar pe unul sa se lepede de Hristos si sa se inchine idolilor Romei, tortionarii au amenajat o baie la marginea lacului, in vederea ochilor mucenicilor.



Cu adevarat, unul dintre ei a cazut si s-a lepadat. El a iesit din iezer si a intrat in baie. Si iata, o lumina minunata a venit din cer si a incalzit apa, impreuna cu trupurile mucenicilor. Odata cu lumina, s-au pogorat din cer si treizeci si noua de cununi peste capetele lor. Vazind aceasta, una din garzile de pe mal si-a scos toate hainele de pe el, a marturisit cu glas mare Numele lui Hristos Dumnezeu si a intrat in lac, ca sa se invredniceasca el celei de a patruzecea cununi, in locul celui care tradase. Cu adevarat, a patruzecea cununa s-a pogorit pe crestetul lui.



A doua zi toti locuitorii orasului au aflat cu uluire si au vazut ca mucenicii nu murisera. Dar necuratul judecator a poruncit sa li se zdrobeasca fluierele picioarelor, iar trupurile lor sa se arunce in apa, asa incit crestinii sa nu-i mai poata gasi. Dar in a treia zi mucenicii s-au infatisat in vedenie lui Petru, arhiereul cetatii, poruncindu-i sa adune moastele lor si sa le scoata din apa. Episcopul impreuna cu clerul sau au iesit chiar atunci, in noaptea intunecoasa, si au vazut trupurile mucenicilor stralucind puternic in apa. Fiecare os care fusese smuls din trup plutea la fata apei, stralucind ca o candela.



Episcopul a adunat cu cinste aceste ramasite mai scumpe decit orice piatra scumpa si le-a ingropat cu cinste. Sufletele acestor mucenici care s-au jertfit pentru noi toti s-au inaltat la Stapinul Hristos, inviate in slava. Ei au luat mucenicia cu cinste, acoperindu-se de slava cea nepieritoare, la anul 320 dupa Hristos”.

Despre iubirea acestei lumi

“Sfintii 40 de mucenici au primit cununa muceniciei fiind bagati pe timp de iarna intr-un lac. Unul dintre ei nemaiputand indura frigul, a primit sa aduca jertfa zeilor, si iesind din apa a intrat intr-o baie calda si a murit pe loc. Aici se implineste cuvantul Mantuitorului:

„Cine va voi sa-si scape sufletul il va pierde” (cf. Marcu 8, 35),



pentru ca daca ar fi ramas sa mai indure putin ar fi primit cununa muceniciei si viata vesnica, insa iesind sa aduca jertfa zeilor si-a pierdut si viata aceasta si sufletul. Care este motivul pentru care el nu a mai suportat frigul? Gandul la lumea aceasta.



Daca ar fi avut gandul la Hristos si la Imparatia de sus, atunci ar fi ramas impreuna cu ceilalti. „Rece este apa”, spunea cel care se gandea la cele de jos, si care si-a pierdut sufletul. „Dulce este Raiul”, spunea cel care se gandea la cele de sus, si si-a mantuit sufletul.

Avand o descoperire a bunatatilor viitoare, cel care ii pazea a sarit in apa in locul celui care a iesit afara, si a marturisit ca si el este crestin, si a luat cununa muceniciei impreuna cu ceilalti.



Noi nici nu bagam de seama de cate ori, in fiecare zi, ne lepadam de Hristos, si vrem sa placem lumii, in loc sa ne ingrijim sa placem lui Dumnezeu.

Lauda lumii si dorinta de a fi cat mai sus, lumeste vorbind, ne face sa intram intr-un joc murdar, din care, daca nu ne convertim la Hristos, nu mai iesim niciodata. Necazurile si permanenta amenintare a lor, ne fac sa renuntam la marturisire si sa gasim scaparea imediata. Astfel nu ne folosim sufleteste si nici nu scapam de necazuri, ci zi de zi, ne adancim mai mult in baia calda a cartelii care nu face altceva decat sa ne ingreuneze necazul.



Lumea aceasta il neaga pe Hristos, prin faptele ei, iar noi trebuie sa mergem impotriva curentului, avand indrazneala de a infrunta nebunia acestei lumi, prin curajul unei vieti impreuna cu Hristos“.
In continuare va ofer o poezie scrisa de un prieten drag.

SFINŢII PATRUZECI DE MUCENICI
DIN SEVASTIA.. [Mosii de iarnă]

Spre dorita primavară care- aduce revenirea
Către viaţă toate iară si-n natură înverzirea,
Vorba-mi caldă iarasi vine, precum gândul cel senin
Sărbatorii să-i închine bun cuvânt către Creştin

Ca prin grai de Pomenire sa le-aduc scriind aici
Cum supuşi la chinuire, patruzeci de Mucenici
Si-au primit din cer Lumină prin cununi venind de Sus
Ca martiri fară de vină pentru crez intru' Isus

În Sevastia-n cetate din tot locul adunaţi
Fără fapte judecate, laolaltă condamnati
Doar prin gând de lepadare, de Hristos si Dumnezeu
Puteau a-şi găsi scăpare facând rugi vreunui zeu...

Însă nevoind s-o facă, cu pietre ce să-i lovească
Spre a-i obliga sa tacă voind faţa s-o lovească
Si spre cap spre trup si-n gură s-au pornit în razbunare
Însă pietre -n întorsură,. i-au lovit în înturnare

Văzând clar că nu se poate, i-au scos dezbrăcati afară
Într-un lac lângă cetate, aruncându-i ca sa piară
Înghetând în apa rece fără milă aruncati
Noaptea toată a petrece, goi în lac fiind lăsaţi

Dar unul voind scăpare s-a topit găsind căldura
Si-un soldat în completare s-a jertfit spre-a fi masura
Patruzeci cu toţi să fie, în plecarea spre Cel Sfânt
Ca să-şi poarte marturie catre Cer, dinspre Pamânt

Fluiere de la picioare le-au zdrobit şi-n foc i-au dat
Într-o apă curgatoare, ce-a rămas au aruncat
Însă Moaştele lor Sfinte au fost scoase mai apoi
Nu sunt vorbe sau cuvinte, ce pot şti să spun spre voi

Doar Minunea Lui Cerească si voia Lui Dumnezeu
Au putut sa împlinească, ce-am voit a spune eu
Cum primite -n dăruire tot în dar înspre lăsare
De la cei în vieţuire, sa le-avem spre închinare..

Moşi de iarnă-n Pomenire, avem azi de sărbătoare
Măcinici si-n'tru' cinstire, spre-a aduce inchinare
Să vă fie tihnă-n casă, fraţi intru' Ortodoxie
Viaţa bună şi frumoasă, prin cuvănt ce-mi las să vie...!

Cu pace şi iubire, către voi;
ANDREI BOTOŞANU SLEVOACĂ

Duhovnicul mare si duhovnicul mic

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

Duhovnicul este cel care ne spovedeste si ne indruma intru Hristos, pe calea mantuirii. Avem nevoie de preotul duhovnic, caci el a fost ales de Dumnezeu spre a "invata toate neamurile, botezandu-le in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh" (Matei 28, 19). La randul lor, fiii duhovnicesti sunt datori sa aiba grija de parintele lor duhovnic, ascultandu-l intru toate si pomenindu-l cat mai des in rugaciunile lor; cand era in inchisoare, Sfantul Apostol Pavel nadajduia in rugaciunile fiilor lui duhovnicesti, zicand: "Nadajduiesc ca, prin rugaciunile voastre, voi fi daruit voua" (Filimon 1, 22).

Desi fiecare parohie are preotul ei slujitor, usor de gasit, multi crestini se afla in cautarea unui duhovnic. Nu este rau ca fiecare crestin sa-si caute duhovnicul care ii place, atat timp cat cautarea lui nu este una vicleana, urmarind un preot cat mai ingaduitor cu pacatele, grabit ori neatent.

Duhovnicul "mare" si duhovnicul "mic"

Tot mai des aud vorbindu-se despre un parinte sau un altul ca este "preot cu har" sau "mare duhovnic". In primul rand, nu trebuie trecut cu vederea faptul ca toti preotii au har sfintitor; pacatele personale ale preotului nu fac nelucrator harul primit de acesta, in Taina Hirotoniei; numai caderea din dreapta credinta poate face nelucrator harul preotului. In al doilea rand, a spune ca un duhovnic este "mare" implica existenta altor duhovnici "mici", lucru care este riscant, foarte usor putand cadea in judecata si osandirea aproapelui.

Unul dintre marile pacate ale celor "cu carte" este acela ca, fiind atenti la cei din jurul lor si cunoscand relativ bine comportamentul uman, judeca prea usor pe oricine, pierzand din vedere faptul ca, oricat s-ar asemana intre ei, oamenii sunt foarte diferiti. Astfel, ceea ce noua ne place, nu trebuie sa placa tuturor, iar ceea ce noua ni se pare de calitate, nu trebuie sa para la fel tuturor; fiecare dintre noi are alte nevoi, alta sensibilitate, altfel ajungandu-se la inima fiecaruia.

Daca un preot este numit "mare duhovnic" de cativa oameni, aceasta nu inseamna ca acela iti va fi si tie "mare duhovnic". Este posibil ca, duhovnicul care ma zideste pe mine, sa nu te poate zidi pe tine, iar cel care sa iti fie de folos, sa nu ma multumeasca pe mine. Deoarece natura omeneasca nu poate fi uniformizata, cunoasterea unui om nu trebuie sa aiba loc prin intermediul altuia, ci "fata catre fata", prin intalnire si comunicare directa.

Asa-zisa "dimensiune" a duhovnicului (mare, mic) se masoara prin calitatea celor care se spovedesc la el, iar nu prin cantitatea nevointelor lui. Un duhovnic "mare" este acel preot dreptcredincios langa care ajungi sa iti vezi pacatele si care cauta sa te aduca tot mai aproape de Dumnezeu, iar un duhovnic "mic" este acel preot care nu arata dragoste si durere pentru caderile fiilor lui duhovnicesti.

Masura parintelui duhovnic este vazuta cumva prin virtutile sau pacatele fiilor lui duhovnicesti. Acest lucru este amintit de parintele Teofil Paraian, cand spune: "Un duhovnic, de exemplu, poate sa fie mare, pentru cei care il asculta, poate sa fie mic, pentru cei care nu-l asculta, si de nimic, pentru cei care nu-l iau in considerare. Sa stiti ca duhovnicii sunt ca doctorii: fiecare are opinia sa, pana la urma."

Nici un duhovnic nu poate intoarce la Hristos pe toata lumea; nici macar sfintii nu au fost intelesi, ascultati si iubiti de toti cei din jurul lor. Daca cei care se spovedesc arata lenevire si indiferenta, de s-ar spovedi chiar la duhovnici sfinti, tot nu vor invia in inima lor. In aceasta privinta, Cuviosul Nicon de la Optina, spune: "Parintele duhovnic este ca un stalp care arata calea, dar pe cale trebuie sa mergi de unul singur. Daca duhovnicul va arata, iar ucenicul sau nu se va misca, atunci el nu va ajunge nicaieri, ci asa va putrezi langa acel stalp (de lumina)."

Preotul duhovnic nu are numai datoria de a asculta si de a dezlega pacatele fiilor lui duhovnicesti (iertarea este acordata de Dumnezeu, pentru pocainta celor care se spovedesc), ci si pe aceea de a-i invata pe cei veniti la el voia lui Dumnezeu, spre tamaduire sufleteasca. Vindecarea fiilor duhovnicesti este cel mai greu aspect al relatiei "parinte duhovnic - fiu duhovnicesc", ea fiind conditionata mai ales de dispozitia sufleteasca a celui care se spovedeste, el trebuind a o face cu pocainta si cu smerenie.

O cale de a primi cuvinte mantuitoare de la cei de langa noi este aceea de a ne crede pe noi insine mai nestiutori si mai pacatosi decat ei, precum ne indeamna parintele Dionisie Ignat, zicand: "De ce ne indeamna Sfintii Parinti ca sa-i socotim sfinti pe cei din jurul nostru? Ca sa devenim si noi sfinti; ca, daca pe dansii ii socotesti sfinti, tu te-ai smerit cu asta; si, daca te-ai smerit, te-ai facut sfant."

Daca il vom considera pe preot "sfintit de Dumnezeu", vom primi prin el cuvinte de la Cel care l-a sfintit pe el. Astfel, multi duhovnici marturisesc faptul ca au dat sfaturi pe care nu le-au inteles ori la care nu s-au gandit pana atunci. Pentru credinta, smerenia, pocainta si ascultarea fiilor duhovnicesti, Dumnezeu da preotului cuvinte mantuitoare.

Acela care nu are inca un parinte duhovnic, sa il caute, rugandu-se astfel: "Doamne, Tu, care nu voiesti moartea pacatosului, ci ca sa se intoarca si sa fie viu, Tu, care Te-ai pogorat pe pamant tocmai spre a invia pe cei ce suspina si care sunt morti prin pacat si spre a-i face vrednici sa Te vada pe Tine, Lumina cea adevarata, pe cat este cu putinta omului, trimite-mi un om care sa Te cunoasca, pentru ca, slujindu-l si supunandu-ma lui din toate puterile mele, ca si Tie, si facand voia Ta in a lui, sa-Ti plac Tie, singurului Dumnezeu, si sa ma invrednicesc si eu, pacatosul, de Imparatia Ta" (Sfantul Simeon Noul Teolog).

Teodor Danalache

 http://www.crestinortodox.ro/sfaturi-duhovnicesti/duhovnicul-mare-duhovnicul-135165.html

Pentru scaparea de demoni,

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

                                        sfat din cartea Puterea rugaciunii, Iertarea mortilor

"Cand un crestin se cearta cu un frate al sau, ori in ce loc s-ar afla si-l da raului, cum se desparte si nu mai vede pe acela, sa-si aleaga loc ascuns si plecand genunchii sa zica cu lacrimi: Iarta-mi Doamne, greseala ce facui de dadui raului pe fratele meu cutare...numindu-l cu numele si iarta-l si pe le, caci eu il iert din tot sufletul, in numele Tatalui, al Fiului si al Sfantului Duh,amin! Iar pe diavol il cert in numele Tatalui, al Fiului si al Sfantului Duh,amin!

Iar cand isi face rugaciunea ziua si noaptea, sa zica dupa rugaciune, asa: Sa te certe puterea Sfintei Treimi, sa te certe Domnul Iisus Hristos, sa te certe toate puterile ceresti, pe tine demon al intunericului. Sa piei cu toata puterea mestesugului si stapanirea ta, din tot cuprinsul meu si sa piei tu demon si de la toti pe care ti i-am dat eu tie in zilele vietii mele, cand ei m-au suparat si eu nu i-am iertat. Caci eu ii iert in clipa aceasta pe toti cati am dat raului in toata viata mea, iert pe toti cati i-am blestemat si iert pe toti cu cati m-am certat si sunt certat

CONVERSATIE

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

O conversaţie foarte interesantă între Dumnezeu şi om. Citiţi şi împărtășiți cu prietenii dumneavoastră.

Omul: Dumnezeu, pot să Îți pun o întrebare?
Dumnezeu: Desigur!

Om: Promite-mi că nu vei fi supărat pe mine?
Dumnezeu: Promit!

Omul: De ce ai făcut să mi se întâmple atâtea lucruri azi?
Dumnezeu: Ce vrei să spui?

Omul: Ei bine, azi m-am trezit târziu.
Dumnezeu: Da...

Omul: Mașinii mele i-a luat mult timp să pornească..
Dumnezeu: Ok...

Omul: La prânz, am comandat o gustare, a venit altceva și a trebuit să aştept mult timp ce am cerut.
Dumnezeu: Îhm...

Omul: La întoarcerea spre casă, trebuia să răspund la un apel şi telefonul meu a MURIT!
Dumnezeu: Bine...

Omul: Nu era suficient tot ceea ce se întâmpla cu mine. Când am ajuns acasă, am vrut doar să-mi scufund picioarele într-un bazin de masaj si relaxare! Dar acest lucru nu s-a întâmplat! De fapt, nimic nu a mers bine pentru mine astăzi!
De ce ai făcut asta ???

Dumnezeu: Ok, lasă-mă să îți spun... Știi, fiule, în această dimineaţă îngerul morţii înconjura patul tău, dar am trimis unul dintre îngerii Mei ca să lupte cu el în favoarea vieţii sale! Eu te-am lăsat să dormi în timp ce se întâmpla acest lucru...
Omul: Oh!

Dumnezeu: Nu am lăsat mașina ta să pornească rapid în această dimineaţă pentru că era un un șofer beat pe ruta pe care mergi zilnic la locul de muncă, şi el ar fi lovit mașina ta.
Omul: (Fără reacție)
Dumnezeu: La prânz, prima persoană care ți-a pregătit sandwich-ul era bolnavă şi nu vroiam să te contaminezi cu vreun virus. Și în plus, știam că nu-ți poți permite luxul să lipsești de la locul de muncă.
Omul: (Înrușinat)
Dumnezeu: Telefonul tău era mort, pentru că persoana care te-a sunat, vroia să-ți spună lucruri false despre tine, legate de ce tu i-ai spune în acel apel. Deci, Eu nici nu te-am lăsat să răspunzi.
Omul: Oh... Pot să înţeleg, Dumnezeu...

Dumnezeu: Oh, şi bazinul tău de masaj are o problemă, că dacă îl puneai în priză ar fi provocat un scurt-circuit la curentul din casa ta în seara asta. Am crezut că nu doreai să rămâi în întuneric.
Om: Oh, scuză-mă, Dumnezeu...

Dumnezeu: Nu trebuie sa-Mi ceri scuze, fiule. Învață doar să ai încredere în Mine în TOATE situaţiile, BUNE sau RELE. Şi nu te îndoi că planurile Mele sunt întotdeauna mai bune decât ale tale.
Omul: Promit că nu voi uita acest lucru. Îți mulţumesc pentru tot ce ai făcut pentru mine azi.

Dumnezeu: Pentru nimic, fiule. Aceasta a fost încă o zi în care ți-am dovedit că Eu sunt Dumnezeul tău şi că îmi place să am grijă de tine.
 

RUGACIUNE

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

Stăpâne Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, Creatorule şi Chivernisitorule a toate, Sfânt şi slăvit eşti; Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor, slavă Ţie. Tu, Cel ce locuieşti în lumina cea nepătrunsă şi neapropiată, pentru rugăciunea mea, a smeritului şi nevrednicului robului Tău, depărtează demonii şi stinge viclenia lor de la robii Tăi; revarsă ploaie la bună vreme peste tot pământul şi fă-l să-şi dea roadele lui; copacii şi viile să-şi dea deplin rodul lor; femeile să fie dezlegate şi eliberate de nerodirea pântecelui; acestea toată lumea mai întâi fiind dezlegate, dezleagă şi toată zidirea de toate legăturile diavoleşti. Şi dezleagă pe robul Tău (numele) împreună cu toate ale casei lui de toate legăturile satanei, ale magiei, ale farmecelor şi ale puterilor potrivnice. Împiedică Tu, Doamne Dumnezeul părinţilor noştri toată lucrarea satanei, Tu Cel ce dai dezlegare de magie, de farmece, de vrăji şi de toate lucrările sataniceşti şi de toate legăturile lui, şi distruge toată lucrarea vicleană prin pomenirea Prea Sfântului Tău nume. Aşa, Doamne, Stăpâne a toate, auzi-mă pe mine nevrednicul slujitorul Tău şi dezleagă pe robul Tău (numele) de toate legăturile satanei şi dacă este legat în cer, sau pe pământ, sau cu piele de animale necuvântătoare, sau cu fier, sau cu piatră, sau cu lemn, sau cu scriere, sau cu sânge de om, sau cu al păsărilor, sau cu al peştilor, sau prin necurăţie, sau în alt chip s-au abătut asupra lui, sau dacă din altă parte au venit, din mare, din fântâni, din morminte, sau din orice alt loc, sau dacă a venit prin unghii de om, de animal, sau gheare de pasăre, sau prin şerpi (vii sau morţi), sau prin pământul morţilor, sau dacă a venit prin străpungere de ace, dezleagă-le pentru totdeauna, în ceasul acesta, Doamne, cu puterea Ta cea mare. Tu Doamne, Dumnezeul nostru, Care cunoşti şi ştii toate, dezleagă, sfărâmă şi distruge, acum, lucrările magiei, iar pe robul Tău (numele) păzeşte-l cu toţi ai casei lui, de toate uneltirile diavoleşti. Zdrobeşte, cu însemnarea cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci, toate puterile potrivnicilor. Pustieşte, distruge şi depărtează, pentru totdeauna, toate lucrările magiei, vrăjitoriei şi fermecătoriei de la robul Tău (numele). Aşa, Doamne, auzi-mă pe mine păcătosul slujitorul Tău şi pe robul Tău cu toţi ai casei lui, şi dezleagă-i de demonul de amiază, de toată boala şi de tot blestemul, de toată mânia, nenorocirea, clevetirea, invidia, farmecele, nemilostivirea, lenea, lăcomia, neputinţa, prostia, neînţelepciunea, mândria, cruzimea, nedreptatea, trufia, şi de toate rătăcirile şi greşalele, ştiute şi neştiute, pentru Sfânt numele Tău, că binecuvântat eşti în veci. Amin! Amin!Amin!

Învăţături ortodoxe şi greșeli sau superstiții băbești despre naştere şi Taina Sfântului Botez

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...
de admin

Sfântul Botez

—Copilul, pana la botez, poate fi uns sau atins cu sfintenie ?

Copilul, pana la botez poate fi uns pe frunte cu apa sfintita pe care o face preotul la ziua intai dupa nastere, cu altceva nimic; la fel si mama lauza.

—De la cate zile se poate boteza copilul ?

Botezul copilului ar fi bine sa se faca la 40 de zile. Daca pruncul este in primejdie de moarte se poate chiar din prima zi./c

—E bine sa se boteze copilul cu doua nume ?

Nu e bine sa se puna doua nume la botez copiilor, sau sa se puna nume necrestinesti, lumesti. Ci sa se puna nume de sfinti sau sfinte ca sa poata praznui si sa aiba copilul un patron, un ocrotitor.

— Ce este cristelniţa?

Cristelniţa este vasul din metal in care se face Sfantul Botez.

—La botez se pun bani in cristelnita ?

10 sfaturi pentru barbati

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

 

1 Într-o căsnicie, dragostea trebuie să vină, îndeosebi dinspre bărbat spre femeie. Acest lucru l-a făcut şi Hristos faţă de Biserica Sa. S-a dat pe Sine Însuşi ca să o facă slăvită.
2. Bărbatul să nu înceteze să-i arate soţiei dragostea sa, precum şi faptul că toata truda şi toată strădania lui au un singur scop: ca ea să fie fericită.
3. Soţul ar trebui să fie pentru soţie – în funcţie de împrejurări – uneori tată, alteori frate, altădată prieten şi întotdeauna bărbat al ei. Dacă va face asta, va avea parte de o atitudine netulburată şi armonioasă din partea soţiei, care, de multe ori este mai binevoitoare şi mai jertfelnică, dar alteori, în faţa unor evenimente neînsemnate, se descurajează şi se teme.
4. Bărbatul, care este cap familiei, să nu trădeze dragostea şi legătura cu soţia, deoarece diavolul şi slujitorii lui nu vor înceta niciodată să-i războiască, pentru a lovi însăşi rădăcina vieţii.
5. Bărbatul „Să trăiască în înţelepciune cu femeia sa, ca fiind făptură mai slabă”, (1Pt. 3,7). Asta înseamnă că înstrăinarea femeii se vindecă prin iubire şi prin delicateţe, nu prin dojană şi mânie.
6. Firea femeii este atât de slabă, încât îndată ce vede că soţul arată o oarecare amabilitate unei alte femei, fie colegă de serviciu, fie prietenă, în sufletul femeiii se aprinde invidia. Nu pentru că ar fi o pornire pătimaşă ci, din pricina dragostei ce i-o poartă soţului. De aceea soţul trebuie, prin tandreţe, să găsească „butonul” de îmblânzire a soţiei.
7.Femeia, după naşterea primului copil, nu mai doreşte atât rolul sexual al soţului, cât tandreţea şi afectivitatea acestuia. De aceea soţul trebuie să cunoască acest lucru şi să fie tandru cu soţia sa.
8. Niciodată nu trebuie ca soţul să-i facă observaţie soţiei în prezenţa altora, pentru că de multe ori, din egoism, soţii îşi mustră soţiile mai ales în prezenţa propriilor rude.
9. Sau, dacă soţia dă telefon soţului la serviciu, acesta să nu-i răspundă răstit: „Lasă-mă, n-am timp acum!”, vorbindu-i cu asprime. Ci să-i spună: „Iubito, am treabă acum, însă te voi suna eu puţin mai târziu”. Când soţia va înţelege şi se va convinge că soţul o iubeşte, atunci devine de bunăvoie aşternut picioarelor lui, gata de orice jertfă.
10. Soţiei nu trebuie să-i ascundeţi nimic, pentru că va veni vremea când veţi fi descoperiţi. Să-i spuneţi totul şi să vă consultaţi cu ea în toate. Nu e bine ca soţia să afle cele ascunse ale voastre de la rude, de la colegi, ori de la prieteni. Dacă femeia nu simte tandreţea soţului, golul din inima ei nu va fi umplut nici de dragostea părinţilor, nici a propriilor copii. Atât de mare e taina căsătoriei, încât golul creat în inima femeii de lipsa afectivităţii soţului nu poate fi umplut nici măcar de dragostea propriilor copii! Așadar, cea mai mare responsabilitate pentru orice rău care intervine în căsătorie o au bărbaţii, deoarece nu îşi manifestă dragostea faţă de soţiile lor. Iubesc femeile, dar, din nefericire, nu pe ale lor. Aceasta este rădăcina răutăţii. Atunci apar gelozia şi bănuiala. ”

Extras din „Mărturie athonită în România”, lucrare editată de Sfânta Mănăstire Vatopedi, 2004