DESPRE RUGĂCIUNE

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

         CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI

                                                     DESPRE

                              R U G Ă C I U N E

Motto: „Creştine, rugăciunea este pâinea îngerilor şi a sufletelor.

Hrăneşte-te cu ea, ca să-ţi asiguri viaţa şi fericirea veşnică“

(Evagrie Ponticul).

                                                                                             Preot Ioan

                                 Iubiţi credincioşi

         Rugăciunea este pârghia principală a vieţii duhovniceşti şi este

recomandată adesea de Mântuitorul: „Privegheaţi şi vă rugaţi ca să

nu cădeţi în ispită“ (Luca 22:40). Cea mai cunoscută definiţie a

rugăciunii este cea formulată de Evagrie Ponticul: „Rugăciunea

este vorbirea minţii cu Dumnezeu“. Etimologic, cuvântul vine din

limba latină (rogatio, rogationis) şi este interesant de observat că

primul sens al acestui substantiv este „propunere“, al doilea

„cerere“, al treilea „întrebare“, iar ca verb (rogo, rogare) se

traduce cu a întreba, a cere. Dumnezeu este nu numai Realitatea

Supremă, ci şi Binele Absolut de la Care ne vine, aşadar, toată

bunătatea. Comuniunea cu El este vitală („Fără mine nu puteţi

face nimic“ - Ioan 15:5); „Rămâneţi în Mine şi Eu în voi. Precum

mlădiţa nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne în

viţă, tot aşa şi voi, dacă nu rămâneţi în Mine“ (Ioan 15:4). De aici

credem că s-a inspirat Sfântul Apostol Pavel când a mărturisit:

„Toate le pot întru Iisus Hristos, Cel ce mă întăreşte“ (Filipeni

4:13). Comuniunea cu Dumnezeu se realizează prin cult. Structurii

psihofizice a omului îi corespund cele două dimensiuni ale cultului:

intern şi extern. Cultul intern este concentrat în cele trei virtuţi

teologice: credinţa, nădejdea şi dragostea, iar cultul extern se

manifestă în două moduri: public (Sfintele slujbe) şi particular

(rugăciunea).

                    Temeiuri biblice în favoarea rugăciunii

     Modelul Suprem şi în privinţa rugăciunii ni-l dă Mântuitorul

Iisus Hristos, Care S-a rugat în locuri retrase (Şi în zilele acelea,

Iisus a ieşit la munte să Se roage şi a petrecut noaptea în

rugăciune către Dumnezeu - Luca 6:12)... S-a rugat în Grădina

Ghetsimani (Şi El S-a depărtat de ei ca la o aruncătură de piatră

şi, îngenunchind, Se ruga - Luca 22: 41)... S-a rugat la învierea lui

Lazăr: (Au ridicat deci piatra, iar Iisus Şi-a ridicat ochii în sus şi

a zis: Părinte, Îţi mulţumesc că M-ai ascultat - Ioan 11:41-42).

Mântuitorul a îndemnat la rugăciune: „Privegheaţi şi vă rugaţi ca

să nu intraţi în ispită. Căci duhul este osârduitor, dar trupul

neputincios“ (Matei 26-41)... i-a învăţat pe ucenici „Tatăl nostru“

(Deci voi aşa să vă rugaţi: Tatăl nostru, Care eşti în ceruri,

sfinţească-se numele Tău; Vie împărăţia ta; facă-se voia Ta,

precum în cer şi pe pământ. Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-neo

nouă astăzi; Şi ne iartă nouă greşealele noastre, precum şi noi

iertăm greşiţilor noştri; Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne

izbăveşte de cel rău. Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în

veci. Amin! - Matei 6:9-13). Sfinţii Apostoli au practicat

rugăciunea şi au îndemnat la rugăciune, ca de exemplu la alegerea

lui Matia (Şi, rugându-se au zis: Tu, Doamne, Care cunoşti

inimile tuturor, arată pe care din aceştia doi L-ai ales - Faptele

Apostolilor 1:24). Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă şi el

stăruitor: „Rugaţi-vă neîncetat!“ (1 Tesaloniceni 5:17).

              Temeiuri patristice în favoarea rugăciunii

         ► Avva Moise: „Numai un suflet curat varsă rugăciuni

curate către Dumnezeu“. „Ascultarea urmează după ascultare.

Dacă cineva îl ascultă pe Dumnezeu atunci şi Dumnezeu îl

ascultă pe el“.

         ► Sfântul Ciprian: „Aceia pot dobândi ce cer de la

Dumnezeu, pe care El îi vede că veghează la rugăciune“.

          ► Sfântul Macarie cel Mare: „Lucrul cel mai de căpetenie

este stăruinţa la vreme în rugăciune“.

         ► Sfântul Ioan Gură de Aur: „Oamenii se supără când sunt

îngrămădiţi de cereri. Dumnezeu însă iubeşte pe cel care stăruie.

Dacă voiţi să aflaţi cunoştinţa voii lui Dumnezeu, dacă voiţi să

aflaţi esenţa înţelepciunii duhovniceşti, aceasta se poate numai

prin rugăciunea necurmată“.

         ► Evagrie Ponticul: „Precum cel mai de preţ dintre toate

simţurile este vederea, aşa cea mai dumnezeiască dintre toate

virtuţile este rugăciunea“.

         ► Preot Ioan Mihu: „Numai ridicând fruntea în rugăciune

către Dumnezeu vei avea nădejdea că viaţa ta va înflori, mai

mândră decât miezul zilei se va face“.

           ► Preot Liviu Brânzaş: „Rugăciunea este fortăreaţa

credinţei, arma de atac şi apărare împotriva duşmanului care ne

pândeşte pretutindeni. De aceea să nu fim niciodată neînarmaţi.

Nu numai prin vorbe, ci şi prin fapte ne-a învăţat Dumnezeu să

ne rugăm. Dacă se ruga El care era fără prihană, cu atât mai

mult trebuie să ne rugăm noi cei păcătoşi...dacă El toată noaptea

veghea în rugăciuni neîntrerupte, cu atât mai mult să veghem

noi...“.

                                     Felurile rugăciunii

       După formă: lăuntrică şi verbală. După subiect: personală şi

publică. Din punct de vedere al conţinutului: de laudă, de

mulţumire şi de cerere.

De laudă - după exemplul Mântuitorului: „Eu Te-am

preaslăvit pe Tine pe pământ...“ (Ioan 17:4) şi al Maicii

Preacurate: „Măreşte suflete al meu pe Domnul...“ (Luca 1:17).

De mulţumire - după îndemnul Sfântului Apostol Pavel:

„Rugaţi-vă neîncetat. Daţi pururea mulţumire pentru toate, căci

aceasta este voia lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus, pentru voi“

(1 Tesaloniceni 5:17-18).

De cerere - „Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi

vi se va deschide“ (Matei 7:7); „Şi toate câte veţi cere, rugându-vă

cu credinţă, veţi primi“ (Matei 21:22).

        Rugăciunea „Tatăl Nostru“ exprimă cereri, mulţumiri şi

laude dar nu doar pentru un singur ins, ci pentru comunitate.

Am putea spune că orice clipă a vieţii noastre este un prilej de

rugăciune, indiferent de conţinutul ei.

Daţi slavă lui Dumnezeu!

         ● „Întotdeauna daţi slavă lui Dumnezeu şi mulţumiţi lui

Dumnezeu; nerecunoştinţa este un mare păcat“ (Părintele

Paisie - Patericul Athonit).

         ● „Să nu lăsăm din mâini hârleţul şi cazmaua, adică să nu

părăsim postul şi rugăciunea“ (Tite Coliander - Calea asceţilor).

         ● „Când inima este plină de judecată, de răutate atunci şi

rugăciunea este deşartă. Un astfel de om, deşi cu buzele îl roagă

pe Dumnezeu să-i ierte păcatele, cu inima nu doreşte aceste

lucru, fiindcă el însuşi nu iartă, iar Dumnezeu ascultă de inimă

şi nu de cuvinte . Cum este inima omului aşa este şi rugăciunea

lui“ (Sfântul Tihom de Zadonsk - Despre pocăinţă).

         ● „Să ne rugăm la Dumnezeu să ne dea putere să iertăm

din inimă, fiindcă dacă vom ierta pe cel ce ne-a greşit nu numai

că ni se vor ierta păcatele noastre, dar „fii“ Tatălui ceresc vom

fi. Creştinismul este nevoia teribilă de a ierta păcatele altora“

(Ieromonahul Savatie Baştovoi).

                Convertire la credinţa creştin ortodoxă

                        prin rugăciunea „Tatăl nostru“

       Tatiana Goriceva, „stea“ a Universităţii din Leningrad, era

un produs pur al ateismului marxist. Era o femeie „reuşită şi

ajunsă“. La 30 de ani, cade pradă unui dezgust faţă de viaţă şi

din cauza angoasei insuportabile în faţa non-sensului existenţei.

Profesoară la facultate, ea avea dreptul să comande cărţi din

occident. Citind Paul Sartre şi Albert Camus a suferit un dublu

şoc: regăseşte toate întrebările sale şi nici un răspuns. Începe să

caute în alte părţi şi să comande cărţi despre Yoga. Din nou

suferă un şoc. Dar într-o zi îi cade în mână o carte de rugăciuni

creştin ortodoxă în care se propunea cititorului următoarea

experienţă: Încercaţi să spuneţi şi în acelaşi timp să trăiţi din

toată fiinţa dumneavoastră o rugăciune celebră în toată lumea -

Tatăl nostru. Începe experienţa şi are un şoc neaşteptat, ciudat,

pe cât de minunat pe atât de misterios. Pe măsură ce încerca să

trăiască această rugăciune simţea o transformare în profunzimea

fiinţei sale. În câteva minute se descoperă creştin ortodoxă,

credincioasă. A spus rugăciunea de 5-6 ori. Când s-a oprit,

întreaga ei fiinţă era schimbată. A povestit această experienţă de

sute de ori toturor cunoscuţilor pe care-i întâlnea. Ameninţată de

comuniştii sovietici să fie internată la psihiatrie, Tatiana

Goriceva a ales exilul.

              Dumnezeu ne dă numai dacă ne rugăm

     Ştie Tatăl nostru cel din ceruri de ce avem trebuinţă mai înainte

de rugăciunea noastră, şi totuşi, ne dă numai dacă ne rugăm, pentru

că rugăciunea înmoaie şi înnobilează inima, ne face mai supuşi, mai

blânzi, mai ascultători, mai mulţumitori. Iată câte „scântei cereşti“

iscă rugăciunea în inima noastră.

     Germanii spun că: „Dumnezeu ajută pe marinar în vreme de

furtună, dar timonierul să fie la cârmă“.

     Englezii spun că: „Dumnezeu dă mâini, dar nu construieşte şi

poduri“.

     Danezii spun că: „Dumnezeu hrăneşte păsările cerului care

dau din aripi“.

     Cehoslovacii spun că: „Cel căruia Dumnezeu i-a arătat o

comoară trebuie s-o scoată singur din locul acela“.

     ROMÂNII spun că: „Dumnezeu dă, dar nu bagă şi în

traistă“.

            Ignorarea lui Iisus Hristos, lipsa rugăciunii din viaţa noastră

cotidiană îl rupe pe om de „izvorul vieţii“ şi îl face să nu mai poată

înţelege taina propriei existenţe, aşa cum spune poetul Nichifor

Crainic în poezia sa cu titlul „Neant înflorit în minune“, vorbind

despre om ca despre o minune: „Sunt duh învelit în nălucă de

humă, / Sunt om odrăslit dintr-un tată şi-o mumă, Dar sunt

nerăspunsă întrebare“.

    Adică trupul este ca o nălucă, azi este şi mâine nu mai este, dar

sufletul rămâne veşnic. Acest suflet nemuritor are în fiinţa lui un

dor nespus după Dumnezeu şi aici, pe pământ, el nu-şi află liniştea

deplină decât atunci când omul se aşează la rugăciune. Trupul îl

hrănim cu roadele pământului, iar sufletul cu rugăciune după cum

rosteşte atât de frumos şi Evagrie Ponticul: „Creştine, rugăciunea

este pâinea îngerilor şi a sufletelor. Hrăneşte-te cu ea, ca să-ţi

asiguri viaţa şi fericirea veşnică“. Să ne rugăm cât mai mult şi să

ne lăsăm în voia cea sfântă a Domnului. Iată un exemplu:

În 1812, împăratul Napoleon Bonaparte năvăli asupra

poporului rus cu peste 500.000 de soldaţi, toţi bine pregătiţi,

dornici să subjuge Rusia. Un mare necaz a fost peste aceste

popor, peste ţar şi peste căpeteniile oştirii ruse. Atunci s-a

ridicat la Moscova un preot credincios care a propus drept

armură împotriva cotropitorilor rugăciuni fierbinţi către

Dumnezeu împreunate cu post. Într-o zi un spion francez s-a

prezentat înaintea împăratului Napoleon şi i-a raportat că se

fac rugăciuni fierbinţi către Dumnezeu la Moscova.

Împăratul i-a spus plin de mândrie: „Oare cu rugăciunile

preoţilor mă bat eu? Vor hotărî tunurile, puştile şi

baionetele!“. Nu şi-a amintit sau nu ştia dumnezeiescul

cuvânt din Biblie: „Nu se mântuieşte împăratul cu oştire

multă şi uriaşul nu se va izbăvi cu mulţimea tăriei lui“

(Psalm 32:16). Pe Napoleon l-a prins o iarnă grea

(„Generalul iarnă“), care i-a împuţinat la a 10-a parte

oastea. Iată că în faţa lui Dumnezeu tunurile şi baionetele nu

i-au ajutat cu nimic.

                                 Rugăciunea din Biserică

    Spun unii creştini: „De ce trebuie să alergăm numaidecât la

Sfânta Biserică pentru a ne ruga, pentru a asculta apostolul,

Evanghelia şi predica? Biserica o avem în sufletul nostru iar

Dumnezeu este pretutindeni. Eu mă rog acasă“. Răspunsul

nostru este: Şi aerul este plin de vapori de apă peste tot, dar cind

vrea să-şi potolească setea trebuie să meargă la fântână. Sfânta

Biserică Ortodoxă este fântâna de „apă vie curgătoare“.

Rugăciunea din Biserică se face în mod organizat, într-un loc

consacrat, într-un loc sfinţit anume. Spunem pe drept cuvânt că la

Biserică rugăciunea este mai bună şi mai plăcută decât cea de acasă.

Ferice de cel ce aude glasul de chemare al Bisericii şi-şi întinde

braţele ca să primească har divin. Biserica mai este numită pe drept

cuvânt şi „Corabia mânturii“. Când auzim Duminica clopotul

bătând, să mergem la Sfânta Liturghie.

Sfinţii Părinţi când se rugau şi întindeau mâinile către cer,

degetele lor deveneau 10 lumânări aprinse. Asemenea Sfinţilor

Părinţi şi noi să ne aşezăm la rugăciune şi atunci ne vom

preschimba în „făclii ale lui Dumnezeu“ în lume. Când ne rugăm,

ne aflăm într-un fel în Grădina Ghetsimani. Deci trebuie să mergem

cât mai des în Grădina Ghetsimani, adică să ne rugăm cât mai des.

Dacă Mântuitorul nostru Iisus Hristos a petrecut nopţi întregi în

rugăciuni, noi ce trebuie să facem pentru a ne mântui? Nu aţi putut

să privegheaţi o oră cu mine; privegheaţi şi vă rugaţi ca să nu cădeţi

în ispită. De ce Hristos adresa acest avertisment lui Petru? Pentru că

dacă Petru ar fi fost în rugăciune în acel moment, el nu s-ar fi

lepădat de învăţătorul său câteva ore mai târziu. Aceste cuvinte ne

sunt adresate şi nouă astăzi de Mântuitorul Hristos şi de aceea

trebuie să suprimăm multe din lucrurile secundare şi să găsim timp

pentru rugăciune. În lupta care o ducem pentru mântuire trebuie să

chemăm neîncetat pe Domnul Iisus Hristos aşa cum ne învaţă

cuvântul biblic: „Să nu ieşi , Israele, fără mine la război că vei fi

înfrânt!“ Aşa şi noi în lupta cu păcatul să chemăm în ajutor numele

Domnului: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu,

mântuieşte-mă pe mine, păcătosul (a)“.

                            Lacrimi la rugăciune

    Unii creştini au lacrimi la rugăciune, alţii nu. Un doctor englez

spunea că dacă n-am avea lacrimile ar fi lumea plină de orbi.

Lacrimile au în compoziţia lor o substanţă care are puterea de a

omorî microbii şi necurăţiile ce intră în ochi. Lacrimile au o putere

şi mai mare în cele sufleteşti. Lacrimile căinţei curăţă nu numai

ochii cei sufleteşti, ci curăţă mereu sufletul de păcate. Se spune că

cel care nu are lacrimi de căinţă şi-a pierdut vederea cea

sufletească, este orb sufleteşte. Nu lua în seamă tulburarea, focul,

strâmtorarea cu care te încearcă vrăjmaşul în timp ce te rogi şi vei

avea pacea şi bucuria inimii.

                         Privegherea şi statul în picioare

    Privegherea constă în micşorarea duratei somnului şi folosirea

timpului astfel câştigat pentru rugăciune. Statul în picioare este o

nevoinţă strâns legată de priveghere, pentru că o mare parte din

timpul de la priveghere este petrecut stând în picioare la rugăciune.

Sfinţii Părinţi socotesc statul în picioare o nevoinţă, care ajută la

stingerea patimilor şi supunerea trupului. Privegherea de noapte şi

statul în picioare sunt de folos pentru înfrânare şi câştigarea

îndelungii răbdări. În timpul rugăciunii sufletul se eliberează din

cătuşele materiei şi se înalţă la Dumnezeu. Ne aprindem candela

sufletului prin aceste momente de întâlnire cu Dumnezeu. Prin

rugăciune noi ne schimbăm planul de existenţă. Trăim în afară de

timp şi spaţiu. Trăim! Căci rugăciunea înfăţişează viaţa normală a

fiinţei dăruite cu suflet (omul).

                     La ce te gândeşti, la aceea te şi închini

         Omul numai în genunchi este mare, însă, trebuie să nu lăsăm

mintea să hoinărească în timpul rugăciunii. Căci la ceea ce te

gândeşti, la aceea te şi închini şi rugăciunea se preface în păcat

când te închini idolilor din minte, iar nu lui Hristos. Când ne rugăm,

trebuie să avem gândurile adunate şi să ne adresăm lui Dumnezeu

cu smerenie. Cel ce se roagă numai cu gura, se roagă văzduhului,

iar nu lui Dumnezeu, căci Dumnezeu ia aminte la inimă, nu la

cuvinte. Rugăciunea săvârşită cu neglijenţă şi lenevie este o vorbire

deşartă. Dacă tu însuţi eşti neatent şi nu auzi rugăciunea ta, cum

vrei s-o audă Dumnezeu? Iată ce spunea un Sfânt Părinte despre

atenţia din timpul rugăciunii: Cel ce se roagă cu totul

neîmprăştiat, / Acela şi iubeşte pe Dumnezeu cu adevărat.

Un Părinte bătrân spunea: „Fiule, această puţină viaţă numai

pentru pocăinţă ne-a dat-o Domnul Dumnezeu şi dacă o vom

pierde, trăind în păcate şi în răutăţi, mult o vom căuta şi o vom

dori şi nu o vom găsi“.

                       Omul, fiinţă necunoscută

        În ceea ce priveşte foloasele rugăciunii, Sfinţii Părinţi se întrec

în a le descrie:

  ♦ Cheia vistieriei darurilor dumnezeieşti (Fericitul Augustin),

  ♦ Cununa virtuţilor (Sfântul Maxim Mărturisitorul),

  ♦ Doctorie mântuitoare, împiedicând păcatele şi vindecând

nelegiuirile (Sfântul Ioan Gură de Aur),

  ♦ Leacul mâhnirii şi urâtului (Sfântul Nil Sinaitul),

  ♦ Rodul bucuriei şi al mulţumirii (Evagrie Ponticul). Odată cu

        Sfinţii Părinţi care mărturisesc despre foloasele duhovniceşti ale

rugăciunii, medicii creştini susţin rolul terapeutic general al ei. Între

aceştia, s-a remarcat în chip aparte doctorul (ateu) Alexis Carrel,

care în cartea sa „Omul, fiinţă necunoscută“ ne descrie

vindecarea unui lupus prin rugăciune. Această minune i-a dat de

gândit, l-a determinat să se convertească şi iată ce explicaţie ne-a

lăsat: „Dumnezeul lui Platon este un absolut inaccesibil.

Dumnezeul lui Epictet se confundă cu esenţa sau sufletul

existenţelor. Iehova al evreilor este un stăpân temut care inspiră

frică şi nu iubire. Pentru a te apropia de Dumnezeul creştinilor nu ai

nevoie de ceremonii complexe ori de jertfe sângeroase. Ai nevoie

de rugăciune şi deci ne trebuie doar un efort de a tinde către

Dumnezeu, dar aceste efort să fie mai mult afectiv decât intelectual.

În general rugăciunea este un ţipăt de durere, un strigăt de ajutor.

Este un act de iubire şi de adorare faţă de Acela de la care provine

minunea vieţii. Rugăciunea este un efort al omului de a comunica

cu fiinţa invizibilă - Creatorul a tot ce există. Un om simplu,

indiferent de gradul lui de inteligenţă, îl poate simţi pe Dumnezeu

atât de bine cum simte căldura soarelui sau parfumul florilor. S-a

constatat că boala este o manifestare bioelectrică. Uneori agentul

microbian lipseşte dar corpul are aceleaşi carenţe de funcţionare ca

în prezenţa microbului. Greşelile de comportament moral (păcatele)

aduc modificări mecanice, chimice şi fiziologice şi au la origine

biocurenţii gândului. Se pare că biocurenţii se pot crea şi înmulţi

prin rugăciune, făcându-i să acţioneze în fiecare celulă, în fiecare

neuron. De aceea oamenii religioşi, care se roagă mult, au o mai

mare rezistenţă fizică, rezistenţă la boli, sunt mai blânzi, mai

generoşi. Iubirea, nu cea erotică, ci cea pe care a predicat-o Iisus

Hristos şi care implică spălarea picoarelor, adică slujirea

aproapelui, este un generator de biocurenţi. Prin rugăciune aceşti

biocurenţi, această bioelectricitate umană nu se concentrează numai

la nivelul scoarţei cerebrale, ci se difuzează pretutindeni în

organism. Rugăciunea în esenţa ei poate să fie o tendinţă a fiinţei

noastre către lumea nevăzută. Numai rugăciunea celui care se

căieşte şi îşi plânge păcatele este ducătoare la scop, la echilibru şi

nu a acelora care mai mult se văicăresc datorită ambiţiilor dărâmate

sau a vanităţii învinse. Cei vindecaţi prin rugăciune devin cu totul

alţi oameni.

Mânia, răzbunarea, invidia, răutatea, produc în organismul

uman o stare toxică. Trupul ca şi sufletul omului au fost făcute să

fie bune. Răutatea le îmbolnăveşte. Duşmănia şi ura sunt păcate

grele („Cel ce urăşte pe fratele său este ucigaş de oameni“ - Ioan

15:5) şi din acest motiv Hristos ne îndeamnă să ne rugăm şi să-i

iubim pe vrăjmaşii noştri: „Eu vă spun, iubiţi pe vrăjmaşii

voştri“ (Luca 6: 27-35). Rugăciunea este o forţă care restabileşte

echilibrul organic. Însă Dumnezeu nu ne vorbeşte dacă nu facem

linişte în suflet. Echilibrul fizic şi psihic este greu de obţinut în

învălmăşeala şi zgomotul oraşului modern. Cel mai potrivit loc

pentru rugăciune rămâne Biserica unde pot fi găsite condiţiile

indispensabile pentru liniştea interioară.

Tot Alexis Carrel, în legătură cu foloasele rugăciunii, spune:

„Oamenii care se roagă în mod serios se caracterizează prin

perseverenţă în împlinirea obligaţiilor, printr-un simţ al

datoriei şi al răspunderii avansat, prin mai puţine căderi şi

păcate şi printr-o anumită bunătate faţă de ceilalţi. Rugăciunea

produce în suflet calm, linişte interioară, armonie între

activitatea nervoasă şi cea morală, o putere mai mare de a

suporta încercările vieţii, sărăcia, boala, calomnia şi moartea.

Astfel rugăciunea marchează pe credincioşii săi cu o

caracteristică particulară: castitate în privire, calm în atitudine,

bucurie senină în expresie, curaj în conduită şi când nevoia o

cere, jertfa de sine a soldatului şi a martirului...“

                                  Răscoala animalelor

                Se spune că demult, animalele s-au gândit să facă o

răscoală împotriva omului, să facă neapărat o revoltă. Veneau

de la câmp şi bodogăneau. Şi a zis taurul: Eu m-am săturat de

omul ăsta! prea mult mă loveşte cu gârbaciul pe spate, mă

loveşte cu bâta!... Pisica din căruţă a zis: Şi pe mine câteodată

mă mai aruncă afară din casă, mă trimite în frig, în ploaie...

Când a auzit capra, care era împreună cu ei, a zis: E-he-he!... De

la mine întotdeauna scoate roade dar nu-mi dă nimic înapoi!

Calul a zis: Pe mine mă aleargă rău de tot şi mă bate cu

biciul!...Fiecare a avut ceva de comentat. Şi au ajuns în curte şi

acolo s-au gândit: Bine ar fi să-i facem ceva omului să se înveţe

minte! Dar le era teamă. Le era teamă pentru că omul îşi

prelungea atât de mult mâna cu o săgeată din arc, încât le putea

ucide de la distanţă. Iar altădată văzuseră cu ochii lor cum omul

reuşise numai cu o bâtă să liniştească ditamai taurul vecinului.

Şi cum stăteau ele la sfat ce să facă cu omul acela, spusa

Sfântului Apostol Pavel se potriveşte bine şi de această dată:

Casnicul tău te va vinde..., pisica, casnicul casei, a ieşit afară şi

le-a zis: Ei, voi vă temeţi de omul acela care e tare, fiindcă are

arme, fiindcă miroase a pielea leului pe care l-a omorât acum o

săptămână. Ia să veniţi să vedeţi când îşi dă jos haina şi copiii

sunt pe lângă el, cum nu mai are nici un fel de slavă de

războinic. E slab, e prăpădit, e vai de capul lui! Şi slab, slab din

cale afară! Uite taur, tu numai cu privirea l-ai dărâma! Iar tu,

dacă ţi-ai pune mintea cu el - îi spuse calului - îndată l-ai pierde.

Şi tu, porcule, dacă te-ai ridica o dată şi ai intra cu putere în

copiii lui, i-ai dărâma!... Auzind acestea, toate animalele s-au

hotărât: Ei, e vremea să-i coacem omului o revoltă pe măsură!...

Şi cum se pregăteau ele să intre aşa, buluc, în coliba omului

aceluia, câinele, straşnic apărător al omului din totdeauna, s-a

apropiat şi a zis: Slab ziceţi că este omul? Haideţi laolaltă cu

mine să-l vedeţi! Şi când s-au aplecat acolo printre scândurile

colibei, dintr-o dată toate animalele s-au înspăimântat şi au fugit

dinspre casă înapoi către grajd, cutremurate! Ce văzuseră?

Omul, slab, cu copiii flămânzi pe lângă el, îngenunchiat în

faţa icoanei, cu candela aprinsă, se ruga. Şi din înălţimea

casei, o lumină cum nu mai văzuseră niciodată îl cuprinsese

într-atât, încât orice încercare de a se apropia de om le

cutremura. Lumina aceea este poate lucrul cel mai

important pe care Dumnezeu ni-l dăruieşte fiecăruia dintre

noi când ne rugăm.

                             Cele mai mari minuni

           Dacă din om nemilos ai ajuns milostiv ţi-ai vindecat mâna

uscată! Dacă în loc să te duci la teatru, discotecă... te duci la

Biserică, ţi-ai vindecat piciorul ce şchiopăta! Dacă ochii tăi nu mai

privesc după femei desfrânate şi nici după frumuseţe străină, ţi-ai

deschis ochii tăi cei orbi! Dacă în loc de cântece drăceşti înveţi

cântece duhovniceşti şi rugăciuni, ai început să vorbeşti, mut fiind!

Acestea spune Sfântul Ioan Gură de Aur că sunt cele mai mari

minuni!

                              Facă-se voia ta, Doamne!

       Trebuie să ne rugăm în nevoi, în ispite iar când avem lucruri

însemnate de făcut să le începem cu rugăciune. Chiar şi Iisus

Hristos s-a rugat înainte şi după ce şi-a ales apostolii (Luca 6:12),

înainte de învierea lui Lazăr, în Grădina Ghetsimani înaintea

Sfintelor sale patimi. Sfinţii Apostoli s-au rugat înainte de alegerea

lui Matia, Sfântul Apostol Pavel s-a rugat înainte de învierea

Tavitei. Fericitul Ieronim cere chiar „Când ieşim din casă să ne

înarmăm cu rugăciunea şi când ne-am înapoiat să ne rugăm

înainte de a sta jos“. Rugăciunea trebuie să izvorască din inimă

curată şi să fie făcută cu atenţie; să fie făcută cu dragoste de

Dumnezeu şi de aproapele; să nu conţină cereri care să contravină

moralei creştine şi bunului simţ; să fie numai pe linia voii lui

Dumnezeu (de aceea se spune, cu toată dreptatea că cea mai scurtă

şi mai înţeleaptă rugăciune este „Doamne, precum vrei şi precum

stii, miluieşte!“).

Un profesor pensionar căruia îi plăcea să pescuiască, pentru

că urma să-i vină fiul în vizită, stând pe marginea unei bălţi, cu

undiţa în mână s-a rugat la Dumnezeu să-i ajute să prindă şi el un

peşte. Dumnezeu i-a ascultat rugăciunea şi a prins un peşte, unul

singur, dar foarte mare. Numai că imediat după aceasta a auzit în

minte trei voci. Una îi spunea: „Dă slavă lui Dumnezeu!“ Altă

voce îi spunea: „Cere mai mulţi peşti, poate îţi mai dă!“ Iar o

a treia voce îi spunea: „Cârteşte împotriva lui Dumnezeu, de

ce ţi-a dat un singur peşte, oare El nu ştie că o să fie multe

persoane la masă?“

Prima voce venea de la un înger, iar celelalte de la diavol.

Un creştin lucra la răzoarele de castraveţi din grădina casei.

I-ar fi prins bine o ploaie. De aceea ar fi voit să se roage lui

Dumnezeu pentru ploaie, dar pe de altă parte el lucra

concomitent şi la cărămidă pentru o construcţie. Dar pentru

cărămidă s-ar fi rugat să nu plouă ca să nu i-o strice. Aşa că până

la urmă a zis: Facă-se voia Ta!. A fost soare cât a lucrat la

cărămidă şi apoi a pornit ploaia pentru castraveţi. Deci am putea

spune că prima rugăciune a creştinului trebuie să fie „Facă-se

voia ta, Doamne!“.

                            Doamne, scapă-mă!

                Omul este ca un cerb iute în cele trecătoare, dar în lucrul

Domnului (rugăciune) este ca un melc ce abia se târăşte. Sunt unii

oameni care Îl cheamă pe Domnul Iisus Hristos la cârma vieţii lor,

dar numai în vreme de boală şi necaz mare. Atunci strigă ca şi

Sfântul Petru când se afunda în mare: „Doamne, scapă-mă!“, însă

îndată ce trece furtuna îl alungă pe Domnul de la cârma vieţii lor

(uită de El până la viitorul necaz) şi se cârmuiesc ei spre păcate şi

pieire. Să nu fim creştini doar când tragem de sfoară: „Domne,

vreau cutare, Doamne, dă-mi cutare lucru!“. Cheia raiului este

formată din rugăciune, milostenie şi dreptate.

                     Rugăciunea este mama lacrimilor

             Rugăciunea este: paznicul conştiinţei, unirea omului cu

Dumnezeu, întărirea păcii, mama lacrimilor, punte care trece

peste ispite, scăpare de întristări, fărâmarea războaielor,

lucrarea îngerilor, veselia viitoare, izvorul virtuţii, cauza

darurilor, propăşire tainică, dovada nădejdii, comoara celor ce

iubesc tăcerea, slăbirea furiei, oglinda propăşirii, hrana

sufletului, pecetea slavei (Sfântul Ioan Scărarul).

                                 Iubiţi credincioşi,

Rugăciunea este de aur noaptea, când omul

este liniştit, este de argint dimineaţa, când

încep grijile zilei respective, şi este de bronz

în timpul zilei, când grijile sunt foarte multe.

Fără rugăciune nu avem viaţă spirituală. „Omul nu-şi poate

găsi definiţia decât în mod spiritual, fiindcă este o fiinţă

religioasă“ (Petre ţuţea). Chiar dacă am trăi o sută de ani trebuie să

ne rugăm lui Dumnezeu ca şi cum am muri mâine. Să ne rugăm lui

Dumnezeu şi să-L avem mai presus de orice. Două arme are Satana

împotriva noastră, două arme avem şi noi împotriva lui. El ne

ispiteşte cu pofta trupului şi prin deşertăciunea lumii, iar noi prin

post şi rugăciune îl scoatem afară. Nici el nu are alte arme, nici noi

nu avem altele. Neamul diavolesc nu iese decât cu post şi

rugăciune. Cine nu se roagă, nu poate posti, iar cine nu posteşte, nu

se roagă bine. Fără post şi rugăciune păcatele pun stăpânire pe

sufletele noastre, păcate care se prefac în venin din pricina timpului

îndelungat de când ne stăpânesc.

Atunci când este vorba de mântuirea sufletului, de sfinţirea

noastră, de rugăciune să nu invocăm odioasa scuză „n-am ştiut“ şi

nici culpabilul argument „n-am timp“, căci îndemnul Sfântului

Apostol Pavel este cât se poate de clar: „Cu frică şi cu cutremur

lucraţi la mântuirea voastră“ (Filipeni 2:12). Oamenii însă sunt

prea ocupaţi. Nu au timp de rugăciuni. Dar se va apropia timpul să

moară. Vor mai putea zice atunci: Nu avem timp să murim?

Timpul de rugăciune este un timp închinat lui Dumnezeu şi acest

timp nu este pierdut, fiindcă Dumnezeu ni-l va restitui cu un

important câştig.

Un frate i-a zis lui Avva Antonie: „Părinte, roagă-te pentru

mine! Zis-a lui Părintele Antonie: nici eu nu te miluiesc, nici

Dumnezeu dacă tu însuţi nu te vei sili şi nu te vei ruga lui

Dumnezeu“ (Kallistos Ware, Împărăţia lăuntrică ). Poate ni se

pare a fi fost aspru Avva Antonie, dar nu a fost, pentru că, deşi

avem poruncă: „Rugaţi-vă unul pentru altul“ (Iacov 5:16),

rugăciunea celui ce se roagă pentru noi, trebuie să se unească

neapărat cu a noastră. Fericitul Augustin a spus: „Cel ce Te-a creat

fără tine, nu te mântuieşte fără tine“. Prin rugăciune trebuie să

ajungi la o convorbire (colloquium) intimă şi familiară cu

Dumnezeu. Cum o vei putea avea dacă personal nici n-ai intenţia să

te duci la întâlnire, ci pui pe altul să meargă în locul tău? Acela va

ajunge, dar tu vei rămâne jos. Fără tine nu va îndrăzni să vorbească.

Numai dacă mergi împreună cu cel ce se roagă pentru tine, ajungi şi

tu la Dumnezeu şi capeţi iertare şi tot Harul Său izbăvitor.

Poţi vedea păsări măreţe în aer şi stele strălucitoare pe cer, dar

dacă vrem mărgăritare trebuie să ne scufundăm în adâncimea

oceanului, adică trebuie să ne rugăm şi atunci vom vedea astfel de

pietre preţioase. Să strigăm ca şi împăratul David: „Milostiveşte-te

spre mine şi ascultă rugăciunea mea“ (Psalm 4:1). Eu sunt lutul

cel de jos, Tu eşti Tăria cea de sus: „Ia aminte la glasul

rugăciunii mele , Împăratul meu şi Dumnezeul meu, căci către

Tine mă voi ruga, Doamne“ (Psalm 5:2). Sfântul Ioan Cassian ne

îndeamnă să facem metanii în timpul rugăciunii căci ele ajută la

dobândirea sfinţeniei. Sfântul Isaac îndeamnă şi el la metanii în

timpul rugăciunii, ca să se smerească inima şi să se stingă ispitele

aduse de draci. Ori de câte ori vrăjmaşul ne întinde undiţa păcatului

să alergăm la rugăciune, să ne rugăm cu zdrobire de inimă. Să ne

rugăm cât mai des pentru că Dumnezeu aude şi gândul şi cuvântul

omului, dar de multe ori aude şi dorinţele pe care omul nici nu ştie

să le formuleze în cuvinte „Căci nu ştim să ne rugăm cum trebuie,

dar Duhul se roagă pentru noi cu suspine negrăite“ (Romani

8:26). Să nu uităm cuvintele Sfântului Părinte Macarie:

Rugăciunea devine dragoste, dragostea devine bucurie, bucuria

devine blândeţe, blândeţea devine smerenie, smerenia devine

slujire, slujirea devine nădejde, nădejdea devine credinţă,

credinţa devine ascultare, ascultarea devine simplitate.

Bibliografie: Biblia, E.I.B.M., Bucureşti, 1994; Preot Prof. dr. Vasile Gordon, Introducere

în Catehetica Ortodoxă, Editura Sofia, Bucureşti, 2004; Preot Constantin Necula , Calea

virtuţilor, Editura Agnos, Sibiu, 2005; Din învăţăturile Părintelui Arsenie Boca,

Mărgăritare duhovniceşti, Editura Pelerinul, Iaşi, 2002; Antonie Plămădeală, Cuvinte

duhovniceşti, TipografiaEparhială, Sibiu, 2000. Catehetica Ortodoxă, Editura Sofia,

Bucureşti, 2004; Preot Constantin Necula, Calea Virtuţilor, Editura Agnos, Sibiu, 2005; Din

învăţăturile Părintelui Arsenie Boca, Mărgăritare duhovniceşti, Editura Credinţa

strămoşească, 2004; Minunatele fapte şi învăţuri, Stareţul Zaharia de la Lavra Sfintei Treimi,

Editura Platitera, Bucureşti, 2009; Sfântul Teofan Zăvoratul, Călăuzire către viaţa

duhovnicească, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2005; Cristian Şerban, Între rock şi iubirea fără de

sfârşit, confesiuni, Editura Apologet, Craiova, 2006; Caută şi vei afla, Avva Eutratie

Golovanski, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2009; Paulin Lecca, De la moarte la viaţă; Antonie

Plămădeală, Cuvinte duhovniceşti, Tipografia Eparhială Sibiu, 2000.

(Caută şi vei afla, Avva Eustratie Golovanski, Editura Egumeniţa,

Galaţi, 2009).

DE LA APUS LA RĂSĂRIT

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR  SA NE AJUTE...

În căutarea-mi, Doamne, primit-am al Tău dar
Când lumea îmi dă durere, tristeţe şi amar,
Căci fiară sunt eu, Doamne, ca ei am devenit,
Prins, parcă, în capcana răului fară chip,
Şi rob e prins în mine, al Tău Copil Stăpâne,
Ca într-o încleştare de gheare întunecate,
Iar eu mă adăp cu sânge, cu patimi şi desfrâie,
Lumina ce e în Dânsul, să iasă ea nu poate.

E pur, e bun, e dulce, El este Tot şi Toate,
El este Începutul, e Adevăr, Dreptate,
Toate aceste lacrimi de pe obrajii fiarei
Trezită din minciună îi spală şi pe ei.
Din răcnetul durerii nu ies prea multe vorbe,
Căci ea în chinuri zbiară dorind să-L scoată afară,
În liniştea-i strigată se aud trecute fapte,
Şi de toate acestea frica o înfioară.

Om cu chip de monstru ce mult tu ai greşit,
Acum că eşti chemat tu să te faci ieşit
Din vraja ce cu trupu-ţi pe Domnul înrobeşte,
De ani şi luni de zile tu nu auzi ce îţi grăieşte.
Acesta e momentul de revenire în lume,
Hai leapădă degrabă tot ce este lumesc!
Păcatele îţi spală, şi griji, şi al tău nume!
Pe Fiul Îl aşteaptă tot neamul omenesc.
Deschide ale Tale braţe şi dă-le viată pururi.
Tu judecă-i pe toţi şi fă-le a lor răsplată,
Nu în Iadul cu tristeţe, durere, suferinţă,
Cei ce se întorc spre Tine, Tu iartă-i, Te rog Tată,
Să vină în Rai cu Tine în viaţa fără sfârşit,
Dragoste, fericire, pace la Răsărit...

“Hristos a inviat

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

“Hristos a inviat, ce vorba sfanta!
Iti simti de lacrimi calde ochii uzi
Si-n suflet parca serafimi-ti canta
De cate ori crestine tu auzi.
Hristos a inviat in firul ierbii,
A inviat Hristos in adevar,
In poienita-n care zburda cerbii,
In florile de piersic si de mar.
In stupii de albine fara gres,
In vantul care sufla mangaios,
In ramura-nflorita de cires.
Dar, vai, in suflet ti-a-nviat Hristos?
Ai cantarit cu mintea ta, crestine

Macar acum te simti mai bun, mai bland?
Simti tu topita-n suflet vechea-ti ura?
Mai vrei pieirea celui plin de har?
Ti-ai pus zavor pe barfitoarea-ti gura?
Iubirea pentru semeni o simti jar?
O, daca aceste legi de-a pururi sfinte
In aur macar azi te-au imbracat,
Cu serafimii-n suflet imn fierbinte
Ai drept sa canti: Hristos a inviat!”

Flacăra credinței

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

Peste şerpi şi peste scorpii
Ai călcat cu pasul drept,
De-aş vedea eu toate astea,
Cât aş fi de înţelept?

Ai bătut zădărnicia
Cu toiagul biruinţei
Şi-ai urcat pe drumul crucii
Doar cu flacăra credinţei!

Ai rupt lanţul de păcat
Şi în iad l-ai îngropat
Ai pus pod de flori spre lume,
Flăcări vii, în rugăciune!

Doar c-o lacrimă de sânge
Vindeci lumea de nevoi,
Suliţa înfiptă-n coastă,
Tot calvarul pentru noi!

Ridic ochii mei spre cer
Şi te chem în rugăciune,
Am nădejde ca tâlharul
Să sporesc în cele bune!

23 februarie 2015

foto sursa internet

Camelia Cristea

Ecoul vieţii

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

 

Aflându-se în excursie pe munte, o tânără familie a poposit într-o cabană de la marginea unei văi. Băiatul cel mic, supărat pe fratele său, s-a dus în spatele cabanei şi a strigat de ciudă: “Te urăsc !” Dar, imediat, un glas puternic i-a răspuns: “Te urăsc, te urăsc, te urăsc ...!”. Era ecoul.
Speriat, copilul a alergat în casă şi i-a povestit tatălui toată păţania, spunându-i că, afară, cineva strigă la el că-l urăşte. Au mers împreună la locul cu pricina, unde tatăl i-a spus fiului său:
- Aici erai când ai auzit că cineva te urăşte ?
- Da!
- Ia spune-i că-l iubeşti!
- Te iubesc ! - a strigat copilul şi, de îndată, văile i-au răspuns: “Te iubesc, te iubesc, te iubesc ! ...”
- Ţine minte, i-a mai zis tatăl, aşa este şi în viaţă: dacă eşti om rău, numai răutate vei întâlni, dar dacă eşti om bun şi te porţi frumos cu ceilalţi, atunci doar dragoste vei găsi, la tot pasul. Şi, chiar dacă nu vei fi iubit totdeauna de către oameni, în schimb dragostea Domnului va fi mereu cu tine. Să nu uiţi asta!
(Pilde Ortodoxe şi Povestiri cu Tâlc)

 

ACATIST DE POCĂINŢĂ folositor pentru pruncii avortaţi)

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

      Iubite frate întru Hristos

Cel mai puternic mijloc prin care se poate apropia omul de Dumnezeu şi a vorbi cu El este RUGĂCIUNEA, fiindcă rugăciunea ne uneşte cu Dumnezeu. Rugăciunea este viaţa sufletului. Rugăciunea este lucrarea de căpetenie a fiecărui creştin ortodox care vrea să se mântuiască. După cum spun Sfinţii Părinţi, rugăciunea este şi metoda practică de înfruntare şi rezolvare a tuturor problemelor şi încercărilor vieţii. Rugăciunea este izvorul tuturor faptelor bune.

- Rugăciunea spusă în credinţă face minuni.
- Trezindu-te din somn aminteşte-ţi în primul rând de Dumnezeu şi însemnează-te cu semnul Sfintei Cruci.

 - Nu-ţi amâna rugăciunea pe care o ai de făcut şi începe ziua cu ea.

- Ca Dumnezeu să audă şi să primească cererile tale, toate le iartă tuturor, compătimeşte pe toţi în suferinţele lor şi mai ales roagă-te pentru vrăşmaşii tăi. - La încheierea unei zile roagă-te cu stăruinţă şi să dormi însemnându-te cu Sfinta Cruce şi cu rugăciunea: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul, după ce a iertat din toată inima pe toţi care te-au supărat.

Aşadar iubite frate, foloseşte zilnic această armă puternică pe care Sfânta noastră Biserică Ortodoxă ţi-o pune la dispoziţie să te lupţi în războiul cel duhovnicesc care-l duci pentru mântuirea sufletului tău.

= Vrei să biruieşti ispitele ? Roagă-te!
= Vrei să izbuteşti în toate ? Roagă-te!
= Vrei să te mântuieşti ? Roagă-te!
Roagă-te neîncetat şi Dumnezeu va fi pururea cu tine!

ACATIST DE POCĂINŢĂ

(folositor pentru pruncii avortaţi)

Condacul 1

Mielule al lui Dumnezeu, Cela ce ridici păcatele lumii, auzi tânguirea mea şi ia aminte la durerea inimii mele, ridică de la mine povara cea apăsătoare a păcatelor mele; Cela ce ai purtat neputinţele noastre, primeşte întru pocăinţă pe cea care se cucereşte Ţie, rugându-se şi strigând din adâncul sufletului: Doamne al meu, Doamne, Bucuria mea, miluieşte-mă pe mine, cea căzută.

 
Icosul 1

Dumnezeule şi Doamne! A Ta este zidirea: însă vai mie, că păcatul săvârşit de Adam în rai trăieşte în trupul meu, şi ca o roabă îi slujesc pururea cu osârdie - ci acum mă rog Ţie:

Miluieşte-mă pe mine, Făcătorule al lumii de sus;
Miluieşte-mă pe mine, Ziditorule al firii de jos;
Miluieşte-mă pe mine, Stăpâne al puterilor cereşti;
Miluieşte-mă pe mine, Îndreptătorule al făpturilor trupeşti;
Miluieşte-mă pe mine, Cela Ce porţi de grijă tuturor;
Miluieşte-mă pe mine, care aduc Ţie lacrimi pentru păcatele mele;’
Doamne al meu, Doamne, Bucuria mea, miluieşte-mă pe mine, cea căzută.

Condacul 2

Stăpâne Atotmilostive, oare cum voi îndrăzni a mă apropia de Tine cu rugăciune, eu, o păcătoasă atât de spurcată, care am călcat porunca Ta, dată mie prin proorocul Tău Moisi: Să nu ucizi; ci eu sunt o ucigaşă, vai, mai înverşunată de o sută de ori decât şarpele, care îşi lasă puii să vadă lumina soarelui pentru puţină vreme, şi abia după aceea îi mănâncă - iar eu, nenorocita, mi-am lipsit pruncii nu numai de lumina cea văzută, ci mai vârtos de Lumina Cea Adevărată, de domnul nostru Iisus Hristos, care luminează prin Taina Botezului - şi din iubirea de vremelnica odihnă trupească

fugind de binecuvântarea mulţimii de prunci, i-am ucis încă din pântece; drept aceea, întunecată fiind cu aceste păcate şi cu nenumărate altele, nădăjduiesc doar în milostivirea îndurării Tale, şi cu îndrăznire strig către Tine: Aliluia.

Icosul 2

Cuvintele vieţii cele rostite de către Tine le-am trecut cu vederea, Doamne, şi am umblat după voia inimii mele din tinereţile mele şi până în ziua de acum; ci acum cu pocăinţă strig către Tine, Atotînduratul meu Mântuitor:

Miluieşte-mă pe mine, cea zămislită întru fărădelegi;
Miluieşte-mă pe mine, cea născută întru păcate;
Miluieşte-mă pe mine, care n-am păzit poruncile Tale;
Miluieşte-mă pe mine, care m-am lipsit de harul Tău;
Miluieşte-mă pe mine, care nu mă îngrijesc de mântuirea mea;
Miluieşte-mă pe mine, care m-am încurcat în laţul patimilor;
Doamne al meu, Doamne, Bucuria mea, miluieşte-mă pe mine, cea căzută.

Condacul 3

Bine şi frumos este a locui fraţii împreună şi a se iubi unii pe alţii, precum ne-ai poruncit, Mântuitorule: fiindcă cel ce se mânie pe fratele său, ucigaş este: ci eu am întrecut cu turbarea mea pe toţi câţi s-au născut din veac, încă şi pe ucigaşii ale căror jertfe au fost ucise din felurite pricini, având vieţi şi vârste felurite, însă în timp - iar eu, ticăloasa, I-am lipsit de viaţă pe cei care abia primiseră vreme de vieţuire de la Tine, Cela Ce le-ai dat viaţă ca ei să fiinţeze.

Eu, însă, întru nebunia mea, fără de milă le-am răpit această viaţă pe când ei se aflau încă în pântecele meu, lepădând fără frică de Dumnezeu şi darul naşterii de prunci cel binecuvântat de tine.

Cu samavolnicie am smuls din mâinile Tale ziditoare pe pruncii mei cei nevinovaţi, şi nu m-am ruşinat să-i ucid înaintea ochilor Tăi; ci sorţile lor în dreapta Ta sunt, Doamne, iar păcatul meu înaintea mea este pururea. Ţie Unuia mă cuceresc, pocăindu-mă, şi mă rog Ţie, Bunule: în calea pocăinţei paşii mei îndreptează-I, ca dimpreună cu toţi păcătoşii care s-au pocăit să strig Ţie: Aliluia.

Icosul 3

Cela Ce singur ştii neputinţa omenească, ştii şi toate căderile mele; greşelile tinereţilor mele nu le pomeni, şi de cele ascunse ale mele curăţeşte-mă pe mine, care strig Ţie:

Miluieşte-mă pe mine, marea păcătoasă;
Miluieşte-mă pe mine, călcătoarea legii lui Dumnezeu;
Miluieşte-mă pe mine, care am stricat legământul Tău;
Miluieşte-mă pe mine, că Ţie, Stăpânului meu Ţi-am răsplătit cu rău;
Miluieşte-mă pe mine, care am venit la Tine să mă pocăiesc în ceasul al unsprezecelea;
Miluieşte-mă pe mine, ticăloasa ucigaşă de copii;
Doamne al meu, Doamne, Bucuria mea, miluieşte-mă pe mine, cea căzută.


Condacul 4

Dătătorule de Viaţă, Împărate Ceresc, vino şi Te sălăşluieşte întru mine, cea spurcată cu păcatele, şi mă curăţeşte de toată întinăciunea, şi mântuieşte, Bunule, sufletul meu, ca mântuită fiind să strig: Aliluia.

Icosul 4

Rătăcit-am ca o oaie pierdută; caută-mă, Dumnezeul meu, pe mine, roaba Ta, care m-am depărtat de la poruncile Tale în hăţişul cel de nestrăbătut al patimilor şi al neascultării. Mântuieşte-mă pe mine, nevrednica, ce suspin către Tine cu căldură, mă rog şi strig:

Miluieşte-mă pe mine, cea împovărată cu păcatele ce le-am săvârşit urmând voii mele;
Miluieşte-mă pe mine, cea întunecata de patimi;
Miluieşte-mă pe mine, cea răpită de trufie;
Miluieşte-mă pe mine, cea roasă de pizmă;
Miluieşte-mă pe mine, cea plină de nedreptate;
Miluieşte-mă pe mine, Cela Ce nu voieşti moartea păcătosului;
Miluieşte-mă pe mine, ucigaşa cea cu bună-ştiinţă a pruncilor mei
Doamne al meu, Doamne, Bucuria mea, miluieşte-mă pe mine, cea căzută.

Condacul 5

Unde voieşti Tu, Atotputernice Doamne al meu, acolo se şi biruieşţe rânduiala firii. Biruieşte-Tu şi firea mea păcătoasă şi puterile ei, ce mă împing spre păcat, că Tu eşti Făcătorul tuturor şi Ziditorul firii; prin harul Tău cel dumnezeiesc duh drept înnoieşte întru cele dinăuntru ale mele; nu mă lepăda de la faţa Ta şi Duhul Tău Cel Sfânt nu-L lua de la mine, şi sfărâmă pecetea care mă înfierează ca ucigaşă de copii, după dreptate aşezată pe sufletul meu cel muritor de către dreapta Ta judecată, potrivit celei de-a şasea porunci a legii Tale: să nu ucizi, şi înnoieşte legământul cel veşnic pe care l-ai făcut cu noi, Doamne, pe care eu l-am călcat în păcatele mele, şi întoarce-mi virtuţile dintâi, pe care le-am pierdut prin păcat, ca fără de împiedicare să-Ţi cânt: Aliluia.

Icosul 5

Cine a mai păcătuit vreodată aşa cum am păcătuit eu, ticăloasa? Ce păcat nu am săvârşit, ce rău n-am închipuit în sufletul meu? Ci cu inimă înfrântă şi cu lacrimi vin la Tine, Atotîndurate Doamne, strigând:

Miluieşte-mă pe mine, roaba Ta cea necredincioasă;
Miluieşte-mă pe mine, cea împietrită în păcat;
Miluieşte-mă pe mine, cea urătoare de aproapele;
Miluieşte-mă pe mine, care am jignit cu cuvântul şi cu lucrul;
Miluieşte-mă pe mine, cea întinată cu sufletul şi cu trupul;
Miluieşte-mă pe mine, cea arsă de mustrările conştiinţei;
Miluieşte-mă pe mine, ucigaşă de prunci, care lui Irod m-am asemănat; Doamne al meu, Bucuria mea, miluieşte-mă pe mine cea căzută.

 
Condacul 6

Cu razele harului Tău, Doamne, luminează haina sufletului meu, Dătătorule de lumină, şi mă mântuieşte, ca bucurându-mă să cânt Ţie: Aliluia.

Icosul 6

Multă este, Hristoase, mulţimea greşelilor mele, şi ca o noapte întunecată e toată viaţa mea; ci fără a deznădăjdui de mila Ta, Mântuitorul meu, ca David strig Ţie: Miluieşte-mă pe mine, care în lenevie toată viaţa mea o am cheltuit;

Miluieşte-mă pe mine, care nu mă îngrijesc de rugăciunea pentru păcate;
Miluieşte-mă pe mine, cea nerecunoscătoare pentru bunele Tale îndemnuri la pocăinţă;
Miluieşte-mă pe mine, care legea Ta n-am cinstit-o şi poruncile Tale nu le-am
păzit;
Miluieşte-mă pe mine, că lumea şi cele ce sunt în lume am iubit;
Miluieşte-mă pe mine, care în lumeasca deşertăciune zilele veacului meu le-am
cheltuit;
Miluieşte-mă pe mine, că urmând legilor acestui veac şi îngreţoşându-mă de naşterea de prunci cea binecuvântată de Tine, am săvârşit ucidere de prunci;
Doamne al meu, Doamne, Bucuria mea, miluieşte-mă pe mine, cea căzută.

Condacul 7

La cer ridic ochii mei, către tine, Cuvinte al lui Dumnezeu, dar firea mea de tină mă trage în jos, Mântuitorul meu. O, ziditorule al cerului şi al pământului şi a toate câte sunt în ele! Ridică-mă ca să gândesc şi să făptuiesc după cereasca cuviinţă, ca pururea să strig Ţie, cu inima şi gura, cântarea de biruinţă: Aliluia.


Icosul 7

Ochi viclean am şi plin de toată necurăţia , şi pururea mă amăgesc cu înşelăciunile acestei lumi. Drept aceea mă rog Ţie, Atotbunule, să întorci ochii mei ca să nu vadă deşertăciunea, ca să strig Ţie cu glas de rugăciune:

Miluieşte-mă pe mine, care însetez a sluji ţie cu credinţă;
Miluieşte-mă pe mine, care voiesc a mă închina Ţie în duh şi adevăr;
Miluieşte-mă pe mine, care-Ţi aduc ca jertfă pentru păcate lacrimile pocăinţei mele;
Miluieşte-mă pe mine, care cer de la Tine iertare pentru uciderea pruncilor mei;
Miluieşte-mă pe mine, care aştept de la Tine izbăvire de patimile mele;
Miluieşte-mă pe mine, care plâng foarte pentru păcatele mele cele grele, pentru păcatele mele de moarte;
Miluieşte-mă pe mine, ucigaşă cea vinovată înaintea judecăţii lui Dumnezeu şi a oamenilor;
Doamne al meu, Doamne, Bucuria mea, miluieşte-mă pe mine, cea căzută.

Condacul 8

Miluieşte-mă, Doamne, Mântuitorul meu, Care ai venit în lume să mântuieşti pe cei păcătoşi, dintre care mai mârşavă decât toţi eu sunt: ci Te rog, Atotmilostive, Dumnezeule, pleacă-te spre milostivirea îndurărilor Tale, auzi suspinele inimii mele, primeşte izvoarele lacrimilor mele, fierbinţile rugăciuni ale sufletului meu, al cărui Mântuitor Tu eşti - ca să strig Ţie: Aliluia.

Icosul 8

Gânduri rele şi tâlhăreşti au căzut asupra mea fiind eu cu totul cufundată în somnul păcatului. Vai mie! Că haina cea dumnezeiască dată mie la Sfântul botez pe spurcăciunea păcatelor am schimbat-o, drept care ucidere de prunci am săvârşit şi până acum petrec goală de virtuţi. Drept aceea, foarte năzuiesc să ridic ochii mei, ce s-au plecat în jos pentru mulţimea faptelor mele cele cumplite, săvârşite înaintea Ta, Doamne - şi astfel, strig către Tine:

Miluieşte-mă pe mine, care am săvârşit păcat de moarte;
Miluieşte-mă pe mine, care până acum mă împotmolesc în păcate;
Miluieşte-mă pe mine, cea plină de toată urâciunea;
Miluieşte-mă pe mine, cea mânjită cu păcate împotriva firii; Miluieşte-mă pe mine, care nu am păzit curăţia fecioriei mele;
Miluieşte-mă pe mine, că de cucernica vrednicie de mamă m-am lipsit;
Miluieşte-mă pe mine, că din pântece pruncii fără de vreme mi i-am lepădat;
Doamne al meu, Doamne, Bucuria mea, miluieşte-mă pe mine, cea căzută.

Condacul 9

Dă ochilor mei râuri de lacrimi, Dumnezeul meu, ca să plâng pentru păcatele mele - şi astfel, bucurându-mă să strig: Aliluia.


Icosul 9

Trupul mi l-am spurcat cu urâciuni în taină, sufletul mi l-am întunecat cu faptele mele cele nefireşti: se bolnăveşte trupul, se bolnăveşte şi sufletul meu. La Tine, Cela Ce singur nu ţii minte răul, la Milostivul Judecător şi Dumnezeul meu căzând, mă rog:

Miluieşte-mă pe mine, ucigaşa, că pomenirea soartei pruncilor mei lepădaţi mă umple de cutremur şi groază şi de mirare negrăită: cum mă rabzi, Milostive Doamne şi Judecătorule Preadrept, şi îmi faci bine mie, venetică a iadului, până în această zi şi în acest ceas, în tot chipul aşteptând pocăinţa mea?

Miluieşte-mă pe mine, ce nu o dată am făgăduit să mă îndrept şi iarăşi m-am întors la păcate precum câinele la vărsătura sa;

Miluieşte-mă pe mine, că fără frică de Dumnezeu şi fără dragoste de mamă, ci cu sălbăticie de fiară pruncii mei i-am sfâşiat;
Miluieşte-mă pe mine, că de bună voie am săvârşit păcatele mele;
Miluieşte-mă pe mine, că duhul cu gânduri spurcate mi l-am întinat;
Miluieşte-mă pe mine, că până în această zi duc o viaţă păcătoasă;
Doamne al meu, Doamne, Bucuria mea, miluieşte-mă pe mine, cea căzută.

Condacul 10

Rănitu-m-am de amăgirea acestei lumi şi mi-am plecat genunchii înaintea ei, alegând calea cea pierzătoare a legii ei spurcate, uitând făgăduinţele ce le-am dat la Sfântul Botez; şi săvârşind una după alta toate fărădelegile pe care lumea mi le insufla, am atins, în cele din urmă, culmea păcatelor de moarte - uciderea de prunci: ci sârguieşte a-mi deschide mie braţele părinteşti, Dumnezeul meu, ca până la sfârşitul vieţii să aduc Ţie jertfă de laudă, strigând: Aliluia. Icosul 10


Răpitorii, ucigaşii, hoţii şi toţi păcătoşii nepocăiţi Împărăţia Cerurilor nu o vor moşteni: iar eu cu toată nedreptatea şi cu toată spurcăciunea păcatelor am întinat trupul şi sufletul meu. Aşadar, sărăcirea mea sufletească mă face să cad la Tine, strigând:

Miluieşte-mă pe mine, cea născută în Legământul cel Nou al Împărăţiei harului

Tău;

Miluieşte-mă pe mine, cea îmbisericită în Biserica pe care Tu ai zidit-o;
Miluieşte-mă pe mine, cea pecetluită cu darurile Sfântului Duh;
Miluieşte-mă pe mine, cea hrănită cu Preacurat Trupul Tău şi Sângele Tău Cel de viaţă Făcător;
Miluieşte-mă pe mine, cea în Hristos botezată, în Hristos îmbrăcată;
Miluieşte-mă pe mine, care toate aceste bunătăţi le-am lepădat şi viaţă păcătoasă am ales;
Doamne al meu, Doamne, Bucuria mea, miluieşte-mă pe mine, cea căzută.

Condacul 11

Duh de întreagă înţelepciune dăruieşte-mi, Doamne şi Stăpânul vieţii mele, că din tinereţile mele m-am lipsit de virtuţi, întreagă m-am robit patimilor, duhul şi sufletul mi-am pângărit şi trupul mi-am stricat. Dumnezeule al îndurărilor şi al milostivirii! Nu Te îngreţoşa a mă curăţa pe mine, păcătoasa cea prea spurcată; zidirea Ta sunt, miluieşte-mă şi mă curăţeşte de toată întinăciunea trupului şi a duhului, şi mă învredniceşte cu îndrăznire să strig Ţie:Aliluia.


Icosul 11

Aşteptarea inimii mele, care nădăjduieşte către Tine, nu o lepăda, Doamne, şi nu mă ruşina înaintea îngerilor şi a oamenilor la Dreptul şi Înfricoşatul Tău judeţ; nu mă osândi atunci după faptele mele, ci după mila Ta iartă toate greşelile mele, care strig Ţie:

Miluieşte-mă pe mine, cea cu inima necurată;
Miluieşte-mă pe mine, cea cu diavolească robie înrobită;
Miluieşte-mă pe mine, cea în păcate născută, prin Botez spălată şi iarăşi căzută, ca un porc, în nelegiuire;
Miluieşte-mă pe mine, căreia s-au împuţit ranele păcatelor sufletului meu;
Miluieşte-mă pe mine, care din pricina păcatelor mele cele grele, şi de moarte, în trândăvie şi deznădejde am căzut;
Miluieşte-mă pe mine, care tot păcatul am săvârşit şi de toată pedeapsa m-am învrednicit;
Miluieşte-mă pe mine, Ziditorul meu, şi întru pocăinţă primeşte-mă pe mine, cea căzută;
Doamne al meu, Doamne, Bucuria mea, miluieşte-mă pe mine, cea căzută.

Condacul 12

Cu mărinimia iubirii Tale de oameni, Dumnezeul meu, acoperă toate nelegiuirile mele, primind pocăinţa mea, ca întru dragoste către Tine să strig pururea:Aliluia.

Icosul 12

Tinereţile mele au trecut întru nebunia mea, toată viaţa mea întru păcate o am cheltuit, întru lenevie şi negrijă de pocăinţă; însă bătrâneţile, prin frica de moarte şi de Judecata Ta cea de neocolit m-au adus la pocăinţă. Nu mă lepăda, Mântuitorul meu, pe mine care în ceasul al unsprezecelea am venit în braţele Tale părinteşti şi întru pocăinţă strig:

Miluieşte-mă pe mine, că sângele pruncilor mei nevinovaţi strigă către Tine, dând mărturie că sunt ucigaşa lor;
Miluieşte-mă pe mine, Dumnezeul meu, Care după fire eşti Unul în Trei

Ipostasuri;

Miluieşte-mă pe mine, Doamne, Cela Ce minunat eşti întru mila Ta;
Miluieşte-mă pe mine, Stăpâne, Care îndelung rabzi păcatele noastre;
Miluieşte-mă pe mine, Împărate Sfinte, care tămăduieşti neputinţele;
Miluieşte-mă pe mine, Cela Ce eşti îmbelşugat în dragoste şi cu iubirea Ta încălzeşti păcătoşii deznădăjduiţi;
Miluieşte-mă pe mine, Atotputernice, Care neputinţele noastre ai purtat;
Doamne al meu, Doamne, Bucuria mea, miluieşte-mă pe mine, cea căzută.

Condacul 13

Arăta-se-va pe cer semnul Fiului Omului în ziua aceea înfricoşată a celei de-a doua veniri a Judecătorului viilor şi morţilor - Preacinstita şi de viaţă Făcătoarea Cruce a Fiului lui Dumnezeu. Atunci vor plânge toate neamurile pământului. O, Iisuse Hristoase, Mântuitorul şi Judecătorul nostru şi Împărate al tuturor! Dă-mi mai înainte de acea zi lacrimi de pocăinţă, ca să plâng mai fierbinte răutăţile şi faptele mele cele pierzătoare, cu care sufletul mi l-am întinat şi Preacinstitul Sânge al Legământului Tău amar l-am batjocorit - ca atunci, dimpreună cu îngerii şi cu toţi sfinţii şi drepţii să strig Ţie: Aliluia.

(Acest condac se zice de trei ori).

Apoi se zice iarăşi Icosul întâi: „Dumnezeule şi Doamne! A Ta este...” şi Condacul întâi: „Mielule al lui Dumnezeu...”.

Rugăciunea întâia

O, Stăpâne, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu! Cela Ce din preamultă bunătatea Ta pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire Te-ai îmbrăcat cu trup, şi Te-ai răstignit, şi Te-ai îngropat, şi prin Crucea Ta ai înnoit firea noastră cea stricată, primeşte pocăinţa mea pentru păcatele ce le-am făcut şi auzi cuvintele mele: păcătuit-am, Doamne, la cer şi înaintea Ta, cu cuvântul, cu fapta, cu sufletul şi cu trupul şi cu cugetul minţii mele; am călcat rânduielile Tale, nu am ascultat poruncile Tale, am mâniat Bunătatea Ta, Dumnezeul meu - dar fiindcă a Ta este zidirea, nu mă deznădăjduiesc pentru mântuirea mea, ci către nemărginita Ta Milostivire îndrăznind alerg şi mă rog Ţie: Doamne! Întru pocăinţă dă-mi inimă înfrântă, şi primeşte-mă când mă rog, şi dă-mi gând bun, dă-mi lacrimi de umilinţă, Doamne, dă-mi după harul Tău să pun început bun.

Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă pe mine, cea căzută, şi pomeneşte-mă pe mine, păcătoasa roaba Ta, întru Împărăţia Ta. Amin.

Rugăciunea a doua

O, Dumnezeule, Preamilostive Hristoase Iisuse, Răscumpărătorule al celor păcătoşi! Pentru mântuirea neamului omenesc ai lăsat, Atotmilostive, Cerurile preaslăvite şi Te-ai sălăşluit în valea aceasta mult-păcătoasă a plângerii, ai primit pe Dumnezeieştii Tăi umeri neputinţele noastre şi ai purtat durerile noastre; Tu, o, Sfinte Pătimitorule, ai fost rănit pentru păcatele noastre şi chinuit pentru fărădelegile noastre - şi de aceea şi noi înălţăm către Tine, Iubitorule de oameni, rugăciuni smerite.

Primeşte-le, Preabunule Doamne, şi Te pogoară către neputinţele noastre, şi păcatele noastre nu le pomeni, şi întoarce de la noi hotărârea cea cu dreaptă mânie de a ne răsplăti pentru fărădelegile noastre.

Cela Ce prin Atotcinstitul Tău Sânge ai înnoit firea noastră cea căzută, înnoieşte-ne, Doamne Iisuse Hristoase, Mântuitorul nostru, şi pe noi, cei care ne aflăm întru stricăciunea păcatelor, şi mângâie inimile noastre cu bucuria desăvârşitei Tale iertări.

Cu tânguire şi lacrimi de pocăinţă fără de măsură cădem la picioarele Dumnezeieştii Tale milostiviri: curăţeşte-ne, Dumnezeul nostru, cu harul Tău cel dumnezeiesc, pe noi pe toţi, de toate nedreptăţile şi fărădelegile vieţii noastre - ca intru sfinţenia iubirii Tale de oameni să lăudăm atotsfânt numele Tău, dimpreună cu al Tatălui, şi al Preabunului, şi de viaţă Făcătorului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

TREZIŢI-VĂ!

Scrisoare către pruncul nenăscut


Din faguri de lumină n-ai gustat,
Îmbrăţişare sau sărut în dar n-ai luat
Şi nici cuvânt nu ţi-a-nflorit pe buze,
Doar strigătul cel mut în faţa morţii crude.


Înfăşurat în giulgiurile tainei
Te-ai dus, fugar, pe valul veşniciei
Purtând în trup tăişul neiubirii
Şi dorul după haina-mpărtăşirii.


Nimeni nu-ţi ştie-a chipului icoană,
Nici numele, în rugă să-ţi picure pe rană.
Doar într-al inimii nemângâiat mormânt
Picură mir din crucea iubirii Celui Sfânt.

Părinţi, de ce ucideţi copiii? Ei sunt nevinovaţi şi neputincioşi.

Părinţi, de ce ucideţi copiii? Nu vă e dor de glasul ce vă strigă „Mămica mea scumpă, tăticul meu drag”?. De ce nu vreţi măcar să-i cunoaşteţi? Căci ei vă cunosc glasul încă din pântece.

Părinţi, de ce ucideţi copiii? Căci copiii nebotezaţi nu vor vedea faţa lui Dumnezeu. Şi cum vreţi să vă mântuiţi voi, când pe copiii voştri îi aruncaţi în iad?

Cu mâinile pline de sânge veţi fi judecaţi chiar de pruncii voştri: - Mamă şi tată, de ce aţi fost aşa de cruzi şi nu ne-aţi lăsat să ne împărtăşim cu Mântuitorul? De aceea însuşi Hristos vă va osândi: „Plecaţi de la Mine, ucigaşilor de prunci, nu vă cunosc pe voi! Iadul cel groaznic să vă înghită pe veci!” Atunci la Judecată veţi fi arătaţi cu degetul ca nişte trădători ai vieţii.

Aduceţi-vă aminte! Duhul Sfânt plânge cu suspine negrăite pentru orice suflet pierdut. Nu-i de-ajuns că-n lume, la fiecare două secunde moare câte un copil de foame sau de boli? Să ne spovedim la duhovnici pentru faptele noastre şi să luăm canon spre îndreptarea noastră.

Din momentul zămislirii, copilul este o bucăţică din Dumnezeu, fiindcă El i-a dat viaţă din fiinţa Lui. Din neiubirea noastră au murit mai mulţi copii decât au fost exterminaţi oameni în lagărele naziste şi comuniste. După revoluţia din 1989 în România au fost ucişi milioane de copii - un popor condamnat pe nedrept la întuneric veşnic.

,,Din minunule copilariei lui Iisus,, : De ce Dumnezeu nu ne vindecă întotdeauna trupul?

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

M-a întrebat un prieten zilele trecute de ce să se facă și de ce să nu se facă tuturor oamenilor minuni de către Hristos – Care este Adevărul personal -, de către Maica Domnului, de către Sfinți și alți mijlocitori și rugători. De ce un om să fie vindecat de cancer, iar altul să se opărească, să-l doară și să sufere trupește mereu…? Dorește așa ceva Ιubitorul de oameni Dumnezeu? Mai întâi de toate, Dumnezeu nu se face sâcâietor/stânjenitor și nu este „complexat” ca noi. Dimpotrivă, dacă nu-L vrem în viața noastră, nu vine, deși ne face bine, însă tot cât Îi îngăduim noi. El este cel mai înflăcărat dintre îndrăgostiți și totodată plin de noblețe, încât respectă în chip desăvârșit libertatea noastră. De asemenea, El este Cel care se poartă ca Părintele din parabola Fiului risipitor – nu cere să dai socoteală, nici nu se supără, ci se bucură de întoarcerea noastră spre bine. Cu alte cuvinte, ne lasă să mergem unde vrem, fie că o facem pe evlavioșii prin cuvintele și faptele noastre exterioare, fie nu. Aici are omul întreaga răspundere. Când cu adevărat avem dragoste sau fie și numai „frica” lui Dumnezeu, atunci Dumnezeu intervine în viața noastră. Iar prioritatea Lui este să ne vindece mai întâi sufletul, apoi și trupul. De aceea bolile sunt „iubitele lui Dumnezeu”, așa cum spunea un mare stareț contemporan. Și aceasta după cuvântul „pe cine îl iubește Domnul, îl ceartă”, adică pe cel pe care îl „iubește” (pe toți deopotrivă îi iubește, dar aici se pare că Apostolul vorbește despre dragoste cu reciprocitate), îl educă, îl instruiește, astfel încât să se îndrepte și să-I semene mai mult, pe măsura voinței și a răbdării fiecărui om. Starețul a spus ceva nemaiauzit: Dumnezeu nu a deschis mintea medicilor ca să afle tratamentul cancerului, care este înaintea ochilor lor, deoarece „a văzut că astfel s-a umplut Raiul”. (Totodată a spus că: „Sănătatea duhovnicească neutralizează cancerul”).

Este însă adevărat aceasta? 

Sau oare Dumnezeu este „drept și neînduplecat”, în loc să fie plin de milostivire. Vă voi spune ceva din propria mea experiență: am văzut oameni care în toată viața lor s-au purtat cu multă asprime față de oamenii lor apropiați (de obicei față de ceilalți o facem pe politicoșii, nu-i așa?), care și-au schimbat cu desăvârșire purtarea lor datorită acestei boli, s-au pocăit cu adevărat. Gândiți-vă, cât de lipsiți de milă suntem noi oamenii…
Când suntem sănătoși și ne îndeletnicim cu deșartele noastre griji lumești
– și alte neghiobii și lucruri fără rost – cultivăm în noi un uriaș egoism și îndreptățire de sine.

Adeseori facem iad viața oamenilor noștri apropiați, de vreme ce ne-am omorât sufletele…

 Aceasta facem noi oamenii, slujim patimilor noastre, îi tiranizăm pe cei care au avut nefericita soartă să fie sub stăpânirea noastră și ne plângem atunci când nu ne fac hatârurile. Așadar, ce ar fi trebuit să facă Dumnezeu, Care atât de mult ne iubește, în acest caz, după ce S-a milostivit de mii de ori? Ar fi trebuit oare să ne lase în această stare sau să ne fi adus în starea în care numai El știe că ne va ajuta și ne va scoate din deșertăciunea în care trăim, de vreme ce-L căutăm – cu toate acestea – în viața noastră?
 Concluzie:
Toate bolile sunt dintru început nedorite, însă dragostea de multe ori află căi extreme care să ne scoată din orbirea noastră.
Și, „ridică ispitele și nimeni nu se va mântui”.

sursa

,,Din minunule copilariei lui Iisus,, : De ce Dumnezeu nu ne vindecă întotdeauna trupul?: De ce