CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI
DESPRE
SLAVA DEŞARTĂ
Preot Ioan
Iubiți credincioşi,
Slava deşartă este căutarea cinstirii de către
semeni, căutarea faimei,
a demnităţilor, a vazei şi a locurilor
de frunte. Slava deşartă are nevoie
de ceilalţi: să mă laude, să mă aprecieze, să mă stimeze, etc, însă
mândria nici nu mai
are nevoie de cei ce mă laudă; eu ştiu despre mine
că sunt extraordinar, poate să spună ceilalţi orice, eu sunt
oricum cineva
şi
aceasta duce la schizofrenie (schizofrenii îşi imaginează o
lume în care
celălalt să-l laude, să-l aplaude, să-l
preamărească...). Aşadar, se
numeşte deşartă pentru că se sprijină pe ceva cu totul nestatornic şi
urmăreşte nimicul, umbra,
după cum în nenumărate rânduri au arătat
Sfinţii Părinţi. Slava deşartă este o patimă deosebit de subtilă, greu de
sesizat, care poate să ia formele cele mai diverse, atacându-l pe om din
toate laturile. De
aceea, Sfântul Ioan Scărarul
o socoteşte „o
capcană
greu
de ocolit şi foarte primejdioasă“. Patima slavei deşarte
are multe
şi
felurite feţe, este plină de şiretlicuri şi presară cursele cele mai
viclene.
Cel ce nu ia aminte
la patima slavei deşarte pierde tot
binele şi-şi
primejduieşte însăşi fiinţa sa, după cuvântul Psalmistului
David, care
spune: „Dumnezeu
a risipit oasele celor ce plac oamenilor“ (Psalm
52:7), iar Sfântul
Evanghelist Luca zice: „Oricine se înalţă pe sine se
va
smeri“ (Luca 14:11). Cu toţii trebuie să nu uităm că mândria şi slava
fac deşarte toate strădaniile
duhovniceşti şi lipsite de orice
preţ virtuţile
noastre.
Păcatul slavei deşarte
se poate asemăna cu păunul, care este atât
de
plin de îngâmfare, încât toată plăcerea sa constă în a-şi admira
penele
şi a-şi
face coada roată, pentru ca alţii să-l laude.
Despre slava deşartă se spune în cartea Suma
viciilor că şi atunci
când oamenii au
învins toate patimile, le-a mai rămas
patima slavei
deşarte. Referitor la slava deşartă iată ce ne spune o
istorioară din Vieţile Sfinţilor:
„Odată, un înger în chip de om însoţea
un sihastru. Şi mergând
ei
pe drum, au găsit un cal mort, care
mirosea greu de tot. Călugărul
a
început să se ţină de nas din cauza
acelui miros atât de urât.
Îngerul
părea că nu
ia în seamă nimic. Mergând ei mai
departe, au
întâlnit
într-o grădină o femeie tânără şi foarte frumoasă,
îmbrăcată
minunat
şi plină de
îngâmfare. Atunci îngerul a început să-şi astupe
nasul.
Sihastrul s-a uitat la el şi
s-a mirat mult. Şi având bănuială
rea
împotriva lui, i-a zis: «De ce îţi astupi nasul pentru un lucru atât
de
frumos cum este această tânără şi nu l-ai astupat din
cauza
hoitului
aceluia, pe care l-am întâlnit mai în urmă?» Îngerul
i-a
răspuns: «Pentru că înaintea lui Dumnezeu îngâmfarea miroase mai
greu
decât toate hoiturile din lume». Şi
spunând aceasta a dispărut
îndată dinaintea lui. Atunci sihastrul a cunoscut că acesta a fost un
înger
trimis de Dumnezeu“.
Cugetări ale Sfinţilor
Părinţi
despre slava deşartă şi
lauda de sine
Sfântul Isaac Sirul: „În
sufletul cuprins de slava deşartă se
întorc
din nou patimile, care au fost odată biruite
de el şi care au
ieşit odată dintr-însul“.
Sfântul Ioan Gură de Aur: „Ce
poate fi mai sălbatic decât slava
deşartă care atunci mai ales
se sălbăticeşte când este servită mai
mult?
O asemenea însuşire n-o au nici
fiarele, care, dimpotrivă, se
îmblânzesc
când cauţi la ele. Pe câtă vreme slava deşartă procedează
cu
desăvârşire
altminteri, fiarele cele dispreţuite
se îmblânzesc, iar
fiinţele cele cinstite se sălbăticesc şi se înarmează împotriva
cinstitorilor“
Avva Isaia: „După cum iedera, încolăcită în jurul viţei de
vie
distruge
rodul ei, tot astfel slava deşartă nimiceşte ostenelile
nevoitorului“.
Avva Leontie: „Bobiţa ce cade pe pământ
putrezeşte repede. Tot
aşa şi fapta bună se prăpădeşte dacă este amestecată cu
slava
deşartă“.
Sfântul Ioan Scărarul: „Slava deşartă îi face pe cei preferaţi
mândri,
iar pe cei dispreţuiţi pomenitori de rău“.
Sfântul Grigorie Teologul: „Lauda
de sine, nu poate sta laolaltă
cu înţelepciunea. Cel mai uşor
lucru este să te înşeli pe tine însuţi şi,
îngâmfându-te
cu slava deşartă, să socoteşti că eşti ceva, nefiind
nimic“.
Sfântul Tihon de Zadonsk: „Din cauza laudei de sine fariseul a
devenit
mai rău decât vameşul“.
Sfântul Dimitrie al
Rostovului: „E mai bine să nu
faci nimic
slăvit în lume decât, făcând
fapte bune, să te lauzi fără măsură“.
„Slava
deşartă este
păgubitoare şi atunci când ea se ascunde numai
în
sufletul omului, asemenea putregaiului şi
viermelui din lăuntrul
rodului.
Ea este şi mai vătămătoare când se manifestă în
afară, în
lauda
de sine a omului, când acesta face anumite fapte bune şi
altora“.
Sfântul Nil Sinaitul: „Un
sac găurit nu păstrează ceea ce e pus
într-însul
şi slava deşartă pierde răsplata faptei bune“. „După cum
fumul
de gunoi nu este îngăduit în loc de tămâie, tot astfel
Dumnezeu
nu primeşte rugăciunea omului plin de slavă deşartă“.
„Vântul
mătură urmele
omului, iar slava deşartă transformă în
nimic
milostenia“.
Sfântul Marcu Ascetul: „Dacă vrei ca Domnul să-ţi acopere
păcatele, atunci nu arăta
faptele bune oamenilor, dacă ai
vreuna.
Căci aşa cum procedăm noi cu privire la faptele noastre bune tot
astfel
face Dumnezeu cu păcatele noastre“.
Toma de Kempis: „Un
om cu adevărat virtuos se teme
mai mult
de
laude decât de clevetiri“.
Sfântul Isaac Sirul: „Socoteşte-te că eşti nimic pentru Dumnezeu
şi nu
vei cunoaşte cum se va înmulţi slava ta în toată viaţa ta“.
Sfântul
Isaac Sirul: „Adevărata slavă constă în faptul să
dispreţuieşti slava omenească, s-o socoteşti că e un nimic şi să faci şi
să vorbeşti toate numai ca să placi lui Dumnezeu“.
Avva Teognost: „Dacă vrei să te ştie Dumnezeu, fii după putinţă
necunoscut
printre oameni“. „Important este ceea ce suntem noi în
faţa lui Dumnezeu, iar nu ceea ce gândesc oamenii despre noi“.
Cugetări ale filosofilor despre slava deşartă
► „Nimeni nu poate arăta prin sine mult timp ceea ce nu are“
(Seneca).
► „Să nu fii îngâmfat dacă vrei
să fii bun“ (Cato).
► „Fructul laudei de
sine este batjocura“ (Platon).
► „Numele cel fals
durează puţin timp“ (Tulio).
► „Înălţarea sau îngâmfarea
este patima opusă mărinimiei şi
gentileţei şi este de trei feluri:
când oamenii vor să-şi arate toate
măreţiile pentru a fi lăudaţi mai mult decât se
cuvine; lauda de sine
când
te lauzi mult pentru un lucru; când omul vrea să arate ceea ce
nu
prea este, sau, mai mult, că nu
are păcate“ (Persio).
Omul şi conştiinţa nimicniciei sale
„Cine
s-a învrednicit să se vadă pe sine, este mai bun decât unul
ce
s-a învrednicit să vadă pe îngeri“, spune Sfântul Isaac Sirul.
Viaţa
duhovnicească nu poate fi trăită, nici măcar înţeleasă până ce nu ajungem
la vederea realităţii că suntem nimic. Nu zic
de conştiinţa păcătoşeniei, ci
de vederea
nimicniciei tale. Din cărţile Sfinţilor Părinţi, înţelegem că
foarte puţini pătrund în viaţa duhovnicească şi de
cele mai multe ori
trăim cu o falsă impresie că suntem oameni duhovniceşti.
Nu există
înşelare mai mică sau
mai mare, există doar înşelare, care nu poate fi
alungată decât prin trăirea
acestei realităţi, că suntem nimic, că nu
putem
face nimic fără ajutorul lui
Dumnezeu. Cum arată această vedere care
deschide porţile vieţii duhovniceşti?Această vedere nu se arată la
începutul nevoinţelor noastre. Ea apare pe măsură ce ne recunoaştem
căderile şi neputinţele, iar această cunoaştere este cu neputinţă să o
dobândească omul cu mintea sa. Trebuie să treacă prin multe şi grele
încercări, fără a avea aceste ispite, nu este posibil să-şi cunoască
slăbiciunea firii. Şi,
după ce-şi cunoaşte neputinţa, pe toate le va
cunoaşte şi toate vor fi date
în mâinile lui. Atunci este aproape
adevărata smerenie. Împreună cu
aceasta vine şi răbdarea, te cuprinde
şi
cunoaşterea tainelor, te cuprinde şi
vederea clară a lucrurilor. Vederea
permanentă a stării propriei păcătoşenii nu-ţi permite nici cel
mai mic
gând de înălţare de sine, nici cea
mai mică neluare-aminte. Sfântul
Macarie
cel Mare ne învaţă că omul poate fi mântuit chiar dacă îi
lipsesc
multe virtuţi. Însă, dacă nu are smerenie,
mântuirea nu este
cu
putinţă. Vameşul şi tâlharul cel răstignit de-a dreaptea Mântuitorului
nu aveau nici o altă virtute şi au fost mântuiţi numai prin smerenie. Satan
avea însuşirile cele mai bune, însă neavând
smerenie a căzut. Dacă
dorim
să fim smeriţi, să îndurăm observaţia sau insulta rostită către
noi
de ceilalţi.
Sfântul
Pahomie
Întorcându-se odată dintr-o călătorie, pe când se găsea în
pustiul
Amnon, pe care
trebuia să-l străbată pentru a ajunge la mănăstire, Sfântul
Pahomie a fost
înconjurat de o mulţime de diavoli care-l
copleşeau cu
laude de genul: „Iată-l pe omul binecuvântat de Dumnezeu!“. Sfântul
Pahomie nu lua în
seamă laudele lor insistente şi
mincinoase. El se ruga
cu stăruinţă în inima sa şi mărturisea lui Dumnezeu
păcatele, dejucândule
planul ispititorilor.
După aceea a intrat în dialog cu ei, spunându-le cu
toată simplitatea: „Voi nu puteţi să mă târâţi spre slava deşartă,
răutăcioşilor, căci îmi cunosc păcatele pentru care trebuie să plâng
de
teama pedepsei veşnice. Nu am nevoie
de cuvintele voastre
înşelătoare şi de vicleniile voastre, prin urmare nu mă interesează
laudele
voastre“. Şi l-a tulburat acea
mulţime de diavoli până la
intrarea
în mănăstire.
Umilinţa împăratului Xerxes
În anul 480 înainte de Hristos, Xerxes,
împăratul Persiei, a
pornit
asupra Greciei cu
armatele sale având 1.600.000 de soldaţi. Vrând
sa îmbrăţişeze dintr-o singură privire această mulţime,a dat porunca şi s-
a
construit un turn
foarte înalt. Dar, suindu-se în turn şi
privind acea
mulţime, s-a pornit pe plâns. I-a trecut prin cap gândul că peste 100 de
ani nici unul dintre
aceştia nu va mai fi în viaţă.
Deci, gândul morţii l-a
smerit pe acest împărat puternic.
Aşadar, să nu te măsori cu nimeni... Smereşte-te!
Înțeleptul Solon şi regele Crosus
Înţeleptul
Solon a fost invitat odată la regele Crosus,
care i-a arătat
toate comorile şi avuţiile sale, în speranţa că filosoful îl va lăuda şi îl va
socoti drept cel mai
fericit om. Dar Solon îi răspunse:
„O, Crosus,
nimeni
nu poate fi socotit fericit înainte de moarte, căci în orice zi
încă i s-ar putea întâmpla o nenorocire“. Pe
Crosus l-au supărat aceste
cuvinte şi nu-şi putea închipui cum
este socotit înţelept un asemenea om.
Dar nu peste mult
timp se convinse de înţelepciunea lui Solon,
căci
multe nenorociri i-au
fost rezervate. Fiul său cel mare a fost
ucis la o
vânătoare de animale sălbatice.
Fiul al doilea s-a născut surdo-mut. Mai
târziu, Crosus şi-a pierdut averile şi
împărăţia şi a ajuns prizonier al
regelui Cyrus. Fiind
condamnat la moarte, regele Crosus a exclamat: „O,
Solon!
O, Solon!“. Regele Cyrus l-a întrebat ce înseamnă aceste
cuvinte,
iar Crosus i-a
istorisit tot. Şi astfel Solon i-a
salvat viaţa.
Cuvânt al Sfântului Ioan Casian despre slava deşartă
„Patima aceasta - slava deşartă - este foarte felurită şi foarte subţire
şi nu
o bagă de seamă uşor nici însuşi cel ce pătimeşte de ea. Atacurile
celorlalte patimi
sunt mai vădite şi de aceea e mai uşoară oarecum lupta
cu ele, căci sufletul cunoaşte
pe potrivnicul său şi îndată îl răstoarnă prin
împotrivirea cu
cuvântul şi prin rugăciune. Dar păcatul slavei deşarte,
având multe înfăţişări, este greu de
biruit. El încearcă să săgeteze pe
ostaşul lui Hristos prin orice îndeletnicire: prin glas, prin cuvânt,
prin
tăcere, prin lucru, prin priveghere, postiri, rugăciune, citire, linişte,
până
şi
prin îndelunga răbdare. Pe cel pe care
nu reuşeşte să-l amăgească prin
scumpetea hainelor,
încearcă să-l ispitească prin îmbrăcăminte proastă şi
pe cel pe care nu l-a
putut face să se îngâmfe prin
cinste, pe acela îl duce
la nebunie prin aşa-zisa răbdare a necinstei;
iar pe cel ce nu l-a putut
împinge la slava deşartă pentru destoinicia în
cuvânt, îl amăgeşte prin
tăcere, făcându-l să-şi închipuie că a dobândit liniştea.
Dacă n-a putut
moleşi pe cineva prin belşugul
bucatelor, îl slăbănogeşte prin postul pe
care îl ţine de dragul laudelor. Scurt vorbind, tot lucrul, toată
îndeletnicirea dă prilej de război acestui drac
viclean.
Slava deşartă şi trufia se petrec de
obicei fără participarea
trupului.
Cum ar avea nevoie de
lucrarea cărnii cele care aduc
prăbuşirea
sufletului numai prin
voinţa şi râvna de a dobândi
slava omenească? Sau
ce înrâurire de la
trup a avut vechea trufie a lui Lucifer, de vreme ce ea
s-a zămislit numai în cugetul lui, aşa
cum aminteşte proorocul: „Tu,
care
ziceai în inima ta: mă voi
sui la cer, deasupra stelelor lui
Dumnezeu
şi voi aşeza tronul meu. Mă voi
sui mai sus de înălţimea
norilor,
voi fi asemenea Celui Preaînalt“ (Isaia 14:13-14). După cum
nu a avut pe nimeni aţâţător al acestei
trufii, tot aşa numai în gândirea
lui
s-a săvârşit lucrarea păcatului şi a prăbuşirii celei veşnice, şi planurile lui
ambiţioase s-au văzut cu totul deşarte“.
Cuvânt al Părintelui Cleopa despre slava deşartă
« În Sfânta
Evanghelie se găsesc o mulţime de învăţături, despre
slava deşartă. Mântuitorul nostru
Iisus Hristos după ce
făcea minuni preaslăvite,
voia să se ascundă şi să se
facă neştiut. Odată, Mântuitorul, după ce a
vindecat doi
orbi, le-a poruncit:
„Vedeţi, nimeni să nu ştie“ (Matei
9:30). Altădată, vindecând un lepros
i-a spus: „Vezi,
nu
spune nimănui“ (Matei
8:4). Iar altă dată, după ce
a făcut minunea cu înmulţirea
pâinilor, hrănind cu cinci
pâini şi doi peşti aproape cinci mii
de bărbaţi, afară de
femei şi copii, a plecat de la locul acela, ducându-se cu corabia pe
celălalt mal al Galileii (Matei 14:22). A vindecat apoi un
surdo-mut,
poruncindu-i: „Să nu spui nimănui“,
şi un slăbănog la Scăldătoarea
oilor, Vitezda,
ascunzându-se după aceasta printre
oameni (Ioan 5:13). A
vindecat pe fiica
cananeencii şi toată lucrarea minunii a pus-o pe seama
credinţei ei (Marcu 7:29). Ba, mai mult ceartă chiar şi pe diavoli când
aceia Îl arătau că El este Fiul lui
Dumnezeu (Luca 4:41).
Mântuitorul nostru a
făcut toate acestea, în toată viaţa pământească,
ca să ne înveţe să fugim de prăpastia slavei deşarte, rămânând pildă de
urmat pentru oameni
în toate veacurile. El i-a înarmat pe Sfinţii Săi
ucenici şi Apostoli, precum şi pe
toţi cei ce credeau în El, împotriva
acestei blestemate
patimi, zicând: „Tu însă,
când posteşti, unge capul
tău şi faţa ta o spală, ca
să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci
Tatălui tău Cel ce este în
ascuns, şi Tatăl tău care vede în ascuns
îţi
va răsplăti ţie la arătare“ (Matei
6: 17-18).
Asemenea le spune şi despre milostenie: „Tu, însă, când faci
milostenie
să nu ştie
stânga ce face dreapta. Nu trâmbiţa
înaintea ta
precum
fac făţarnicii în sinagogi şi pe uliţe, ca să fie slăviţi de
oameni.
Adevăr grăiesc
vouă că îşi iau plata lor“ (Matei 6:2)».
Slava care vine de la oameni şi slava de la Dumnezeu
Slava care vine de la oameni şi slava de la Dumnezeu sunt cu totul
opuse una alteia, şi una o scoate pe cealaltă din
sufletul omului. Omul
trebuie să se lepede de orice slavă lumească ca să ajungă la slava
dumnezeiască, pentru care este menit prin natura sa. Atâta vreme cât
rămâne lipit de slava lumească, el
nu poate gusta slava cerească.
„Precum
focul nu naşte zăpada, aşa nici cel ce caută cinstea aici nu
se va
bucura de cea de acolo“, spune Sfântul
Ioan Scărarul. De
aceea,
numai prin smerenie
ajunge omul să se împărtăşească de slava
dumnezeiască, aşa cum spune Sfântul
Vasile cel Mare: „Dacă voieşti să
fii
cunoscut de Dumnezeu, trebuie să rămâi neştiut de oameni“.
Omul tinde spre slavă prin însăşi firea sa, însă numai slava de la
Dumnezeu este cea
care i se cuvine cu adevărat, şi numai în Domnul să
se laude, aşa cum spune Sfântul Apostol Pavel: „ne lăudăm întru
Hristos
Iisus şi nu ne bizuim pe
trup“ (Filipeni 3:3).
Origen
ne îndeamnă astfel: „Trebuie
să fugim de orice mărire
care
vine de la oameni, chiar dacă se
pare că ea este adusă pentru
ceva
frumos şi să căutăm singura mărire
adevărată, dată de
Dumnezeu
Cel care preamăreşte cu adevărat
pe cel vrednic de
mărire şi într-un fel cu mult
mai mult decât vrednicia lui“.
Leacuri împotriva slavei deşarte
Un părinte
spunea pe bună dreptate că slava deşartă ne face
găunoşi. De aceea când
vedem vreun gând că ne făgăduieşte slava
omenească, să ştim sigur că ni pregăteşte ruşine
La întrebarea cum se
vindecă cel mândru, Sfântul
Vasile cel Mare a răspuns că se vindecă dacă
crede în judecata
celui care a spus: „Dumnezeu
celor
mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi
le dă har“ (Iacov 4:6), altfel spus, dacă se teme
de judecata la care
va fi supusă mândria. Există
multe leacuri de
folos împotriva slavei deşarte.
► Un prim leac de mare
folos în lupta
împotriva acestei
patimi este aducerea aminte de
moarte,
ceasul înfricoşător şi de neocolit când
omul vine la judecată înaintea lui Dumnezeu.
► Leacul de căpetenie împotriva slavei
deşarte este primirea necinstirii, iar
despre aceasta spune Sfântul Ioan
Scărarul spune: „de nimic nu se scârbeşte, nu se necăjeşte şi nu se
topeşte Satana mai mult ca atunci când omul însuşi doreşte şi iubeşte
necinstirea
şi umilinţa; Dumnezeu se bucură văzând că alergăm spre
necinstiri,
ca să strâmtorăm, să lovim şi să pierdem închipuirea
deşartă de sine“. Aşadar, omul trebuie să vadă în umilinţele pe care le
are de îndurat,
dispreţ, ocară, batjocură şi altele de acest fel, ca leacuri
ale proniei dumnezeieşti: „De-ţi vei
aduce aminte de cel ce te-a necăjit
sau
te-a necinstit sau te-a păgubit,
dator eşti să-ţi aduci aminte de el
ca de
un doctor trimis de Hristos, pentru că însuşi necazul tău
arată
că-ţi este bolnav
sufletul. Că dacă nu boleai nu pătimeai“.
► Un alt leac împotriva slavei
deşarte este acela de a avea mereu
în
faţa ochilor păcatele noastre şi
atunci nu se va semeţi inima noastră.
Despre acest leac, Sfântul
Ioan Scărarul spune:
„Când lăudătorii, mai
bine
zis amăgitorii, încep să ne laude, să ne
aducem aminte de
mulţimea fărădelegilor noastre, şi ne
vom afla nevrednici de cele
spuse
sau făcute spre cinstirea noastră“.
► Un alt leac împotriva slavei
deşarte este rugăciunea.
Prin
rugăciune, omul primeşte
ajutorul lui Dumnezeu, fără de care este cu
totul neputincios în
a birui vreo patimă: „Fără Mine nimic nu puteţi
face“
(Ioan 15:5). Rugăciunea îl ajută pe
om să se dezlipească de
această
lume, care-i hrăneşte prin lucrurile din
ea, slava deşartă.
De la bătrâni anonimi din Pustia Egiptului,
despre slava deşartă
► De te înşală cugetul cumva cu înălţarea, fă şi tu un lucru oarecare
prin care să te necinstească oamenii.
Căci să ştii aceasta, că de nimic nu
se scârbeşte, nu se necăjeşte şi nu se topeşte Satana mai mult ca de
aceasta, când îşi doreşte însuşi omul şi îşi iubeşte necinstea şi smerenia.
► De te judecă pe tine şi te învinuieşte cu ceva cugetul, sau pentru
vreun lucru te înalţă gândul tău, atunci îndată să te laşi de acel lucru şi să
te apuci de altul,
prin care să nădăjduieşti că Dumnezeu îţi va ajuta ţie
printr-însul.
► Mai mult decât toate, nevoieşte-te să propăşeşti în smerenie, căci
aceasta este sporirea
cea adevărată a sufletului, ca în
tot ceasul să fii mai
smerit şi tuturor plecat, zicând în sine că tot
omul este mai vrednic şi mai
bun decât tine. Fără această smerenie, departe eşti
de Dumnezeu şi fără
smerenie nu este
nicio nădejde de mântuire.
► De n-ai, frate, umilinţă în inima ta, atunci să ştii şi să pricepi că ai
oarecare înălţare în inimă şi ea nu lasă umilinţa, ci îţi împietreşte inima
către umilinţă.
► Zis-a iarăşi un bătrân: fiilor, să ştiţi că smerenia pe mulţi fără
nicio osteneală i-a mântuit şi mărturisesc aceasta vameşul şi fiul cel
rătăcit, care puţine cuvinte au grăit către Dumnezeu şi
s-au mântuit. Iar
ostenelile şi faptele cele bune ale omului îl pierd, dacă nu va avea
smerenie, căci osteneala şi
faptele cele bune pe mulţi i-au tras la
mândrie
şi au
pierit.
► Cel ce este mult cinstit şi slăvit de oameni în
lumea aceasta, acela
în lumea viitoare va
fi lipsit de slavă şi de cinste. Pentru că cinstea şi
slava sa şi-a luat-o de la oameni în lumea aceasta. Iar cel ce nu este
slăvit nici cinstit de oameni în lumea aceasta, acela va fi cinstit
în lumea
viitoare.
► Nu te sili să ai îndrăzneală multă către cel mai mare şi nu
merge
adeseori la dânsul, că dintru aceasta încep a se naşte
înălţarea şi mândria
în inima ta şi începi a dori să fii
mai mare şi poruncitor altora.
Remediul slavei deşarte după Evagrie Ponticul
Evagrie Ponticul, în cartea intitulată Despre cele opt gânduri ale
răutăţii şi replici împotriva lor, tratează modul în care am putea scăpa
de
patima slavei deşarte. El spune: „Greu lucru este să scapi de gândul
slavei
deşarte, căci
tocmai ceea ce faci spre surparea lui ţi se
face
început
al altei slave deşarte“. Evagrie
Ponticul vorbeşte aici despre
subtilitatea
demonului slavei deşarte:
„Sunt uimit de iscusinţa
demonilor
când îi văd că se folosesc de orice. Pânza aspră (în care neam
îmbrăcat) le serveşte
drept slavă deşartă, la
fel şi
haina de mătase;
şi
cuvântul şi tăcerea; şi săturarea şi
foamea; şi
retragerea şi
întâlnirea
cu
oamenii. Pe drept cuvânt a numit unul din fraţi slava deşartă un
spin
care înţeapă oriunde. Diavolii folosesc o stratagemă perfidă:
adeseori
diavolii nu ne insuflă gânduri
rele pe faţă,
pentru ca mintea
să nu-şi
dea seama pe loc de lipsa lor de bun-simţ şi să nu le respingă.
Ci
seamănă gândurile rele împreună cu
altele care par bune. Dar nu
fac
aşa decât cu cei desăvârşiţi, care sunt nepătimaşi. Celorlalţi le
sugerează pe faţă gândurile
rele, pe care aceştia
nu sunt în stare să le
respingă atât din pricina patimilor lor, cât şi din pricina cunoaşterii
lor
lipsite
de minte. Aşa
i-au spus şi
Evei: Veţi fi
ca Dumnezeu, cunoscând
binele
şi răul“ (Facerea 3:5).
Cum să prevenim această tactică subtilă a demonilor? Cum să ne
eliberăm de dilema ispitelor diabolice şi a
propriilor noastre vise
găunoase? Printr-o discreţie absolută, cum ne-a învăţat
Hristos Însuşi
(Matei
6:1) şi cum o recomandă frecvent
şi insistent şi Evagrie
Ponticul: „Mireasma
ostenelilor tale pecetluieşte-o
cu pecetea tăcerii,
nu-ţi face publică înfrânarea
ascunsă, nici să nu o arăţi în lumină
multor
martori“, pentru că „Tatăl Care vede în ascuns îţi va
răsplăti
ţie“ (Matei
6:18).
Tămăduirea slavei deşarte
Lucrarea de tămăduire a acestei boli
sufleteşti este deosebit de
delicată şi despre acest lucru zice Sfântul Ioan Casian: „Toate
păcatele,
odată biruite, încep să se
ofilească şi,
după înfrângere,
devin din zi în
zi
mai slabe, iar cu vremea le scade puterea şi încetează fierberea.
Însă
această patimă,
odată ce a
fost doborâtă, mai
cu înverşunare
se
ridică la
luptă şi,
tocmai când crezi că a
fost stinsă,
atunci se scoală
din
moarte şi
mai puternică.
Celelalte păcate
îi atacă de
obicei doar pe
cei
biruiţi în
luptă,
aceasta însă îi
urmăreşte mai înverşunat
pe
biruitorii
păcatului, şi cu cât a fost mai puternic strivit, cu atât mai
aprig
îi atacă chiar
atunci când se mândresc cu izbânda lor“. Astfel,
slava deşartă „îi înşală mai cumplit pe cei
neprevăzători fără ca
aceştia să se aştepte“.
Vindecarea lui Evagrie Ponticul de patima slavei deşarte
După cum
se poate constata din scrisorile sale, viaţa sa
ascetică
foarte strictă, renumele de părinte
duhovnicesc şi de scriitor,
laudele ce i
se aduceau din plin
ofereau materie primă visurilor de slavă deşartă. Nu
ducea lipsă însă nici de detractori,
pe care-i considera drept binefăcătorii
lui: „Prin
răutăţile
lor pedepsesc sufletul meu însetat de slavă.
Nu-i
blamez
pe cei ce mă apasă cu insulte, nici nu resping pe Medicul
sufletelor
(Hristos), care prin plasturele dispreţului îmi aduce
sănătatea. Ştiu bine ce se întâmplă cu
cei ce se împotrivesc
medicilor:
sunt legaţi şi operaţi împotriva voii lor“.
V-au înjurat sau v-au lăudat?
Sfântul Teofan Zăvorâtul a spus: „V-au
înjurat şi v-au jignit?
Acesta
este semn bun, nu vă pierdeţi! Înjurăturile şi jignirile sunt
îngăduite spre vindecarea sufletelor voastre! Fără aceasta, poate că
aţi fi zburat pe nori cu aripile mândriei. Deci, Domnul, Care vă
iubeşte, a îngăduit să cadă asupra voastră acest noroi, ca să vă
smeriţi“.
„A
lăuda este totuna cu a-i pune piedică celui ce se grăbeşte“.
Firea omenească nu poate primi laude fără să se vatăme. Mândria este
premergătoare oricărei căderi, de aceea să nu ne vindem slava viitoare
pentru
o laudă care
nu costă nimic“. Vrăjmaşul mântuirii îi
prinde pe
oamenii care trăiesc cucernici, mai mult cu faptul că le
insuflă gânduri
bune despre ei. Dar
noi să fim cu băgare de seamă; orice bine am face, să
i-L atribuim lui
Dumnezeu.
Trufia şi slava deşartă
Iată acum
şi cuvântul Sfântului Ioan Gură de
Aur. Dacă vrei să
cuminţeşti un om mândru, nu
folosi cuvinte multe. Aminteşte-i
doar de
firea omenească şi de cuvintele înţeleptului
Sirah: „Pentru ce se
trufeşte cel ce este pământ şi cenuşă?“ (Ecclesiast
10:9). Iar dacă el va
spune că pământ şi cenuşă va deveni după moartea sa, fă-l să înţeleagă
faptul că şi acum, când trăieşte, nu este nimic mai mult. Să nu
se lase
înşelat văzând frumuseţea chipului său,
simţind că este sănătos şi
puternic şi că se poate bucura de
bunătăţile de pe acest pământ. Pământ
şi
cenuşă este, iar stricăciunea frumuseţii
sale începe încă de când el este
în viaţă. Cu toţii putem vedea cât de
neînsemnată este existenţa noastră.
Nu trebuie să ajungem în clipa morţii
ca să ne dăm seama că nu suntem
nimic pe faţa pământului. Dumnezeu ne
dă mereu prilejul să devenim
oameni smeriţi.
Sfântul Teofan Zăvorâtul spune: «Cele
trei cuvinte ale smereniei
sunt:
„Iertaţi“, „Binecuvântaţi“ şi „Rugaţi-vă pentru mine“.
Smerenia
este înţelegerea
propriei nimicnicii, care nu are nici o limită,
şi
tocmai în aceasta constă izbânda
sufletului. Pentru smerenie,
Dumnezeu
iartă totul
şi nu caută lipsurile nevoinţelor».
Despre trufie
„Înaintea
prăbuşirii
merge trufia şi semeţia merge înaintea
căderii“ (Pildele lui Solomon 16:18). Dintre
toate cele care se află
răspândite în cele patru zări
ale lumii, care să fie lucrul, omule
muritor,
care să te facă să te trufeşti, dacă nu cumva prostiile şi
închipuirile
diavoleşti? Oare nu goi şi sărmani am intrat în această lume
şi nu la fel
vom ieşi din ea? Oare nu cu împrumut avem toate câte le avem? Iar la
moartea noastră, oare nu va trebui să dăm totul înapoi? Oare de câte ori
nu am auzit aceste
cuvinte? Să-l ascultăm pe Sfântul Apostol Pavel,
care zice: „Că noi n-am adus nimic în lume, tot aşa cum nici nu
putem
să scoatem ceva din ea afară“ (1 Timotei 6:7). Încă şi când
aducem jertfă lui Dumnezeu din pâinea şi
vinul obişnuit, spunem: „Ale
Tale,
dintru ale Tale, Ţie-ţi aducem de toate şi
pentru toate“ (Liturghia
Sfântului
Ioan Gură de
Aur). Căci nimic din cele ce
avem în lumea
aceasta nu este al
nostru: nici măcar o fărâmă de pâine sau un strop
de
vin, adică nimic care să nu ne fi venit de la
Dumnezeu. Cu adevărat
trufia este fiica
prostiei, fiica minţii întunecate, zămislită din legătura
necurată cu dracii. Trufia este fereastra cea largă prin care zboară afară
toate meritele şi faptele noastre cele bune. Nimic nu ne face mai goi în
faţa oamenilor şi mai nevrednici în
faţa lui Dumnezeu decât trufia. Dacă
Însuşi Domnul nostru nu S-a trufit, cum îndrăznim să ne mândrim noi?
Şi
încă El S-a smerit luând trup de rob, rob al întregii lumi, rob până la
moarte şi încă moarte pe Cruce!
Lecţii de viaţă
În munţii Anzi, pe potecile foarte înguste din munţi, se întâlnesc
uneori doi ţapi ce vin din direcţii
opuse. Nu pot trece amândoi
deodată. Unul ar trebui să cedeze.
Se spune că unul dintre ei se
aşază în genunchi spre
salvarea amândurora. Aşa ar trebui să facă
şi
oamenii atunci când se ivesc conflicte între ei. Pentru salvarea păcii,
măcar unul dintre ei să pună piatra jos, lăsând
mândria la o parte.
Un frate s-a dus la Avva
Macarie Egipteanul şi i-a zis: „Avva,
spune-mi
un cuvânt de mântuire“. Şi bătrânul i-a zis: „Du-te în
cimitir
şi ocărăşte
morţii“.
Şi acela s-a dus, i-a ocărât,
a aruncat cu
pietre în morminte,
după care s-a întors la bătrân.
Acesta l-a întrebat:
„Nu
ţi-au zis nimic?“ El a
răspuns: „Nu“. Bătrânul i-a zis: „Du-te şi
mâine
şi laudă-i“. Fratele s-a dus şi, lăudându-i, le zicea:
„Apostoli,
sfinţi şi
drepţi...“
S-a întors iarăşi la
bătrân şi i-a spus: „I-am
lăudat!“
Şi bătrânul l-a întrebat: „Ţi-au răspuns
ceva?“ Fratele a zis: „Nu“.
Bătrânul i-a zis atunci: „Acum ştii ce insulte le-ai adresat, fără ca
ei
să-ţi răspundă ceva,
şi ce laude le-ai adus, fără ca
ei să-ţi vorbească!
Aşa fă şi
tu: dacă vrei
să te mântuieşti, să fii
ca un mort! Precum
morţii nu mai iau în seamă nici
dispreţul oamenilor, nici
laudele
lor,
aşa să faci,
şi vei putea să te mântuieşti
!“.
Un frate a mers la un
preot bătrân şi l-a întrebat: „Părinte, ce să
fac
pentru că mă supără mândria şi înălţarea?“
Bătrânul i-a
răspuns: „Bine faci, fiule, că doar tu ai făcut
cerul şi pământul“.
Auzind aceasta,
fratele s-a smerit cu inima şi
i-a făcut bătrânului
părinte metanie până la pământ şi a zis: „Iartă-mă părinte, că nici
una
dintre acestea nu le-am făcut
eu“. I-a zis lui bătrânul:
„Dacă Cel
Ce
a făcut
cerul şi pământul S-a smerit pentru noi, apoi noi,
care
suntem
tină şi ţărână, pentru ce să ne înălţăm?“ Şi aşa s-a smerit
fratele de cuvintele
acelui bătrân şi cu multă învăţătură a mers la casa
sa, smerindu-se şi umilindu-se în inima lui.
Spune
părintele
Arsenie Boca: „Nimeni din lume nu este
absolut
necesar pentru nimic. Vei fi sau nu, vei interveni sau ba,
progresul,
lumina tot se vor face, cu tine sau fără tine. Există o
energie
ascunsă care
mână lucrurile
înainte. Să nu-ţi închipui,
sărmană făptură pieritoare
- oricât de bine ai fi înzestrată - că dacă
nu eşti tu, lucrurile n-au să meargă înainte. Lumina tot se face şi
fără tine,
pe deasupra capului tău. Poţi fi folositor, dar absolut
trebuitor
nu eşti
pentru nimic. Prin urmare, trebuie să ne
străduim
după putere. Oricum vor sta lucrurile, tu îndeplineşte-ţi
menirea pe
care
o simţi,
dacă o simţi“.
MANDRIE DUHOVNICEASCĂ
Cei ce se trudesc în lucrarea
mântuirii trebuie să aibă în vedere
primejdia de a cădea în îngâmfare; de a avea o părere
bună despre sine şi
de a spune: noi
nu suntem ca ceilalţi
oameni. S-a întâmplat ca
vrăjmaşul să semene acest păcat
al mândriei şi în sufletele
smerite ale
asprilor nevoitori.
Cu atât mai mult trebuie să se păzească de această
ispită cei cărora le place să caute pretutindeni pentru sine numai slavă
deşartă.
Primul
pas pe această cale rătăcită este autoaprecierea, sentimentul
mai mult sau mai puţin ascuns că suntem cineva, nu un
nimeni.
Al
doilea pas este îngâmfarea, sentimentul
că suntem nu numai
cineva, ci cineva
important şi înaintea oamenilor,
şi înaintea lui
Dumnezeu. Din acestea
două se naşte apoi toată mulţimea gândurilor şi
sentimentelor pline
de mândrie, care sunt potrivnice lui Dumnezeu. De
aceea să ne străduim prin toate
mijloacele să avem sentimentul
sincer al
deplinei umiliri de
sine. Când vine lauda de sine, să adunăm atunci din
viaţa dinainte tot ceea ce, conform conştiinţei, nu putem lăuda şi să
umplem aceste gânduri
care vin, aşa cum scânteia de foc
este acoperită
de pământ ca să nu ia naştere din ceva mic un incendiu mare. Pentru
înăbuşirea îngâmfării să ne deprindem în
primul rând, să-I atribuim lui
Dumnezeu tot binele,
ca adevăratei cauze să-I
mulţumim... Acesta este
începutul smereniei.
Sfântul Teofan Zăvorâtul spune că patima slavei
deşarte este nesăţioasă, căci la fel ca şi iubitorul de argint, care mai rău
însetează pe măsură ce-i creşte avuţia, şi iubitorul de slavă, pe măsură ce
creşte în rang, se face şi
mai nesăţios de mărire. Acest adevăr este
cunoscut şi învederat. Avem pilde înaintea ochilor noştri, dar şi din
istorie ştim că, mulţi păgâni, nefiind mulţumiţi cu numirea de împărat, au
dorit şi au poruncit să fie
numiţi auguşti. Sfinţii Părinţi spun „nu te
măsura“. Cea mai bună măsură este „nu am nimic“. Vrăjmaşul ne duce
până acolo încât să ne măsurăm, pentru a stârni în
noi îngâmfarea şi să
strice toată lucrarea. Întotdeauna să ne
spunem: „nu am nimic, nu are
rost
să mă măsor“.
Deci, să nu îngăduim să se strecoare în noi autoaprecierea. Diavolul
acesta al îngâmfării este mai viclean decât toţi
diavolii şi se strecoară în
suflet prin cea mai
mică deschizătură. Se aşază acolo şi vatămă totul. Să
ne rugăm lui Dumnezeu să ne
ajute să vedem relele care există în
inimile
noastre: „Căci de se socoteşte
cineva că este
ceva, deşi nu
este nimic,
se înşală pe
sine însuşi“ (Galateni
6:3).
Începutul omului este
ţărâna. Gândul despre acest început ar trebui
să ne slujească ca un izvor nesecat
de smerenie, spune Sfântul Ignatie
Briancianinov. Dar,
din nenorocire, mândria şi singurătatea sunt
nedespărţite. Nu există om mândru care să aibă comuniune cu
ceilalaţi.Orice cădere este spre izbăvirea de mândrie şi
trebuie folosit
acest prilej spre a
afla smerenia. Laudele nasc laudele de sine şi
mulţumirea de sine - simţăminte
dăunătoare care duc la
slava deşartă şi
la mândrie. Să ne ferească Dumnezeu!
Cele două jertfe primite de Dumnezeu
Sfântul Simeon Noul Teolog arată în chip grăitor însemnătatea
pentru mântuire a
smereniei pe care trebuie să o
avem: „Două sunt
jertfele
primite de Dumnezeu Tatăl,
care aduc mila Sa asupra
oricărui om şi asupra lumii
întregi. Prima este Jertfa Domnului
nostru
Iisus Hristos şi cea de-a doua jertfă este inima zdrobită şi
smerită a celui ce crede în Dumnezeu. Omul nu trebuie să dea nimic
altceva
în schimbul sufletului său, fără numai înţelegerea că este
nimic“.
Iubirea de slavă pricinuieşte multe rele
Iubirea de slavă îi învăţă pe oameni să linguşească, să imite pe cei
mai mari şi să le împrumute
obiceiurile, chiar dacă sunt stricate; să
numească în chip neruşinat
virtuţile
păcate şi păcatele
virtuţi,
să
înşele, să mintă, să viclenească pentru a se face astfel iubiţi de
cei maimari,
primind în acest chip
cinstirea dorită.
Iubirea de slavă îi învaţă pe oameni să clevetească pe
aproapele, să
numească răi,
pe cei buni, şi
buni, pe cei răi, pentru
a plăcea astfel celor
a căror părută milă o caută.
Iubirea de slavă îndeamnă la
lăcomie, căci pentru a primi cinstea
dorită trebuie umplute mâinile unora şi
altora, aşadar cel iubitor de slavă
deşartă se
foloseşte
de nedreptate.
Iubirea de slavă împinge la vărsare
de sânge omenesc nevinovat.
Astfel, Abesalom a
cugetat să tragă sabia împotriva
blândului şi
nevinovatului David, împăratul lui Israel; fiul nelegiuit a voit să-şi
omoare părintele cel drept pentru a pune stăpânire
pe împărăţia lui Israel
(2
Regi 15). Aşa a făcut şi cel însetat de slavă deşartă, nelegiuitul rege
Irod: a pus să fie ucişi toţi pruncii de la doi ani în jos din Betleem şi din
toate hotarele lui (Matei
2:16). A socotit vicleanul rege Irod să îi
omoare
pe prunci pentru a
omorî împreună cu ei şi pe Pruncul Iisus Hristos,
Împăratul iudeilor, ca să nu
piardă cinstea împărătească.
Iubirea de slavă nu are tihnă nici
după ce a dobândit cinstea dorită,
iar de aici iau naştere multe necazuri, căci
omul de vază trebuie să aibă
podoabe pe măsură; trebuie să-şi modernizeze şi să-şi mărească locuinţa;
trebuie să întindă mese bogate...
De aici a ajuns la
defăimarea altora şi
Cel ce o păzea de desfrânare S-a
îndepărtat, iar ea, a căzut
în adâncul necurăţiei. Pentru aceasta,
fraţilor,
ca binele pe care-l
puteţi face să fie spre slava lui
Dumnezeu, pe cât vă
este cu putinţă, să-l ascundeţi de oameni. Pentru că lucrul
care se face
spre plăcerea oamenilor este urât de Dumnezeu.
Nu căutăţi slava omenească
Slava omenească este ca iarba: „Pentru
că tot trupul este ca
iarba,
şi toată slava lui ca floarea ierbii: uscatu-s-a iarba şi floarea a
căzut“ (1 Petru 1:24).
Nu
căutaţi
slava omenească: „Deci,
când faci milostenie, nu
trâmbiţa înaintea ta, cum fac făţarnicii
în sinagogi şi pe
uliţe, ca
să fie
slăviţi de
oameni; adevărat
grăiesc vouă: şi-au
luat partea lor“ (Matei
6:2).
„Slava de la oameni este tot aşa de şubredă ca şi înşişi oamenii
proslăviţi“ (Sfântul
Ioan Gură de Aur).
Să fugiţi de slavă deşartă: „Să nu
fim iubitori de mărire
deşartă,
supărându-ne unii pe alţii şi pizmuindu-ne unii pe alţii“ (Galateni
5:26).
„Vrei slavă?
Fugi de slavă şi vei
avea slavă chiar
dacă n-o
doreşti“ (Sfântul Tihon de Zadonsk).
Să nu faceţi nimic pentru slava deşartă: „Nu faceţi
nimic din duh
de
ceartă,
nici din slavă deşartă, ci
cu smerenie unul pe altul
socotească-l mai de cinste decât el însuşi“ (Filipeni 2:3). „Cine
neglijează slava omenească acela
se învredniceşte de
slava lui
Dumnezeu“
(Sfântul Isaac Sirul).
Nu
slăviţi pe oameni: „Aşa că nimeni
să nu se laude cu oameni“
(1
Corinteni 3:21). „Omul care se laudă cu
neamul său
este asemenea
unei
sticle care străluceşte la soare; dar dacă primeşte cea mai mică
lovitură se sparge. A te lăuda
cu slava şi
nobleţea
strămoşilor tăi
este
ca şi cum ai căuta
la rădăcină roadele
care ar trebui să se găsească pe
ramuri“
(Sfântul Tihon de Zadonsk).
Însuşi Mântuitorul a spus: „Slavă de la oameni nu primesc“
(Ioan
5:41). Câtă vreme a fost pe pământ, Mântuitorul nu voia să fie
slăvit de oameni, după cum
o şi spune: „Vezi, nu spune nimănui, ci
mergi,
arată-te preotului...“ (Matei
8:4).
Să nu descoperiţi nimănui şi să nu trâmbiţaţi faptele voastre nimănui
căci: „Cel ce îşi
descoperă şi-şi trâmbiţează faptele bune este asemenea
semănătorului
care seamănă sămânţa la suprafaţă;
vin păsările
cerului
şi mănâncă seminţele. Iar cel ce-şi
acoperă viaţa este asemenea
celui
ce o seamănă pe brazdele arăturii,
el va aduna rod îmbelşugat“
(Vechiul
Pateric).
O faptă bună
este desăvârşită când izvorăşte din iubire de
oameni şi se săvârşeşte spre slava lui Dumnezeu. Cine vrea să
facă bine,
să nu-l facă din mândrie ori ca să capete laudă de la
oameni. Oricine face fapta cea bună, anume ca să fie văzut de
oameni, este ca unul care-şi aruncă oaia în mijlocul lupilor.
Trebuie aşadar, când facem o faptă bună, să ne păzim a stârni fie
laudele, fie invidia celorlalţi.
Toate să le faceţi spre slava lui Dumnezeu
Cea dintâi armă duhovnicească cu care putem surpa
slava deşartă
este să urmărim ca în toate să avem un scop bun, adică să facem orice
faptă bună spre slava lui
Dumnezeu, precum ne învaţă Sfântul
Apostol
Pavel: „Ori
de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi,
toate să le
faceţi spre slava lui Dumnezeu“ (1 Corinteni 10:31). Iată ce spune
Sfântul
Maxim Mărturisitorul în
această privinţă: „Meşteşugul prin
care
gonim slava deşartă este acesta: Să sporim
cantitatea de
rugăciune şi să facem fapte bune în ascuns“ (Filocalia 2). Iar
meşteşugul prin care gonim
mândria este: „să punem pe seama lui
Dumnezeu
toate faptele noastre cele bune“ (Filocalia 2).
Din Lavsaiconul lui Paladie
Aflându-mă în
Ierusalim, am văzut o fecioară care purta pe deasupra
un lanţ şi nu l-a scos vreme de şase
ani. Trăia închisă, cu râvnă
desăvârşită şi cu înfrânarea poftelor. Însă a căzut şi ea în mândrie,
socotindu-se sfântă şi că a ajuns la treapta
cea mai de sus a desăvârşirii.
Din cauza acestui
gând, a părăsit-o harul Celui ce
nu-i iubeşte pe cei
mândri şi a căzut ea în prăpastia fărădelegii, fiindcă a căzut în desfrânare
cu slujitorul care îi
aducea cele de trebuinţă şi a păcătuit cu stricăciunea
fecioriei. Acest
lucru s-a întâmplat fiindcă săvârşea fapta bună pentru a fi
lăudată de oameni, iar nu
pentru a plăcea lui Dumnezeu.
Bătrânul sihastru şi
osânda copilului
Un sihastru oarecare trăia în pustie şi
avea un frate mirean la ţară,
într-un sat. Iar după câtăva vreme a murit
fratele lui şi i-a rămas un
copilaş de trei ani. Iar sihastrul, auzind de moartea fratelui său, a mers
acolo, a luat pruncul
şi l-a dus cu sine în pustie, la chilia lui, hrănindu-l
cu finice şi cu alte verdeţuri
din pustie. Şi n-a văzut copilul nici un om,
decât pe bătrânul sihastru care îl hrănea.
N-a văzut nici femeie, nici sat,
nici măcar pâine n-a mâncat, nici n-a ştiut
ce este şi cum este viaţa
lumii
acesteia. Totdeauna
era în pustie cu Bătrânul, postind,
rugându-se şi
lăudând pe Dumnezeu. Şi aşa a petrecut optsprezece ani şi a
murit apoi
copilul. Iar după îngroparea lui, a început sihastrul a se ruga lui
Dumnezeu ca să-i descopere despre aceste copil, în care ceată de sfinţi
este pus. Şi i-a arătat Dumnezeu, într-un
vis, un loc întunecat şi plin de
toată scârba în mijlocul cărui
loc era copilul aruncat, zăcând
în chinuri şi
supărare nespusă. Aceasta văzând Bătrânul, s-a mirat şi a început a grăi
către Dumnezeu: „Doamne, ce este nedreptatea
aceasta? Au doară nu
era
curat acest copil de toate spurcăciunile
trupeşti şi necurăţiile
lumeşti? El, care în toate zilele şi în toate nopţile
Te proslăvea şi Te
lăuda pe Tine, postea, priveghea şi se ostenea şi de
nici un păcat
lumesc
nu era atins! Dar acum ce este aceasta de-l văd în acel loc de
chinuri
pedepsit? Iar noi, care suntem născuţi, crescuţi şi
îmbătrâniţi în
păcate,
ce nădejde
de mântuire să mai
avem? O, amar
şi vai mie!“
Acestea şi mai multe cu plângere şi cu
tânguire grăindu-le Bătrânul,
a stat înaintea lui
îngerul Domnului şi i-a zis: „Ce
plângi aşa, Bătrâne,
şi
te tânguieşti pentru acel
copil, care cu adevărat de păcatele cele
trupeşti şi lumeşti neatins a fost şi
l-ai învăţat
a posti, a priveghea şi
a
se ruga, dar smerenia, adică a
se smeri pentru ce nu l-ai învăţat?
Că avea mândrie mare şi
înălţare
în inima sa, socotindu-se pe sine,
pentru
curăţia şi
viaţa lui cea neatinsă de lume, că este
om mare şi
sfânt,
mai mult decât toţi cei din lume şi cu acea gândire înaltă în
inimă a şi murit. Deci să cunoşti că nu este nedreptate la Dumnezeu,
căci tot cel ce se înalţă pe
sine cu gândul său, necurat este
înaintea
lui
Dumnezeu, precum zice Proorocul“.
Acestea zicând
Îngerul, s-a făcut nevăzut. Iar Bătrânul s-a trezit din
somn şi venindu-şi în fire a tot plâns
pieirea copilului, până la sfârşitul
vieţii sale.
