BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...
- o
abordare a tainei morţii -
PROLOG
Moto:
„Adu-ţi aminte de cele mai de pe urmă ale
tale şi
în
veac nu vei păcătui“ (Înţelepciunea lui Sirah
7:38).
Ieromonah
Grigorie
Atunci când vrem să accentuăm importanţa unui subiect
spunem că acesta este „o chestiune de viaţă şi de
moarte”. Pentru
noi, cei care credem
în viaţa veşnică şi în existenţa morţii veşnice,
un astfel de subiect
esenţial, poate cel dintâi dintre toate, este
plecarea noastră din această lume şi viaţa noastră de după moarte.
Din clipa când se naşte un om, singurul lucru sigur este acela că va
muri cândva. În
Sfânta Scriptură moartea este numită Calea
întregului pământ (3 Regi 2:2). Adică este
calea pe care vor păşi
toţi oamenii. Aşadar, toţi trebuie să cugetăm la ea (calea morţii) şi
să ne pregătim pentru a da ochii cu ea.
Însuşi Hristos ne
atenţionează: „De
aceea şi voi fiţi gata, că în ceasul în care nu
gândiţi, Fiul Omului va veni“ (Matei
24:44).
Sfinţii Bisericii noastre spun că pomenirea
morţii este un
mare şi continuu ajutor pentru nevoinţa
noastră duhovnicească. Ea
este o frână în coborâşul spre păcat şi o putere dumnezeiască în
lucrarea virtuţilor. Noi însă,
petrecând în mijlocul grijilor şi
răspândirilor vieţii
de fiecare zi, uităm cu totul de moarte, uneori
poate fără să vrem. Dar Dumnezeu ne-o aduce iarăşi în
minte în
diferite moduri, mai
ales când rudele noastre sau persoane iubite
pleacă de lângă noi în cealaltă viaţă.
Vom încerca să vedem ce poate însemna pentru un om care
trăieşte în lume faptul de a-şi aduce aminte de clipa morţii şi cât de
folositor este acest
lucru în viaţa duhovnicească. Cele pe care le
vom arăta aici se sprijină pe
experienţele Sfinţilor Părinţi, care au
trăit în aşteptarea plecării lor din această lume
şi cu nădejdea
venirii Domnului.
Taina
morţii
Moartea este o punte
peste care va trece în mod obligatoriu
orice om care se naşte în această lume. Şi trecându-o, un zid de
tăcere îl desparte pe cel adormit de cei vii. În ciuda tuturor celor
ce
s-au scris despre
moarte, ea rămâne o mare necunoscută şi o taină
inaccesibilă.
O cântare din slujba
înmormântării spune: „Plâng şi mă
tânguiesc
când cuget la moarte şi văd în morminte frumuseţea
noastră cea zidită după chipul lui Dumnezeu zăcând
grozavă,
fără slavă şi fără chip... Ce taină este
aceasta ce s-a făcut cu
noi?
Cum am fost daţi stricăciunii? Cum am fost înjugaţi cu
moartea?“ (Slujba
înmormântării, Idiomelă, glas 8).
La această întrebare fundamentală pe
care o pune cântarea
vom încerca să dăm răspuns.
Sfânta Scriptură ne învaţă că „Dumnezeu nu a făcut
moartea
şi nu se bucură de
pieirea celor vii. El a zidit toate
lucrurile
spre viaţă“ (Înţelepciunea lui Solomon 1:13-14).
Atunci când Dumnezeu
a dat celor întâi zidiţi porunca de a
nu gusta din rodul
pomului cunoştinţei, tot atunci le-a spus: „În
ziua
în care vei mânca din el, vei muri negreşit!“ (Facere
2:17).
Adam, deşi a avut în vedere aceste cuvinte, a călcat porunca lui
Dumnezeu. Aceasta a
avut consecinţe tragice pentru el însuşi şi
pentru urmaşii lui. Şi astfel moartea a venit în
lume ca rod al
păcatului. „Printr-un om a intrat păcatul
în lume, scrie Sfântul
Apostol
Pavel, şi prin păcat moartea, aşa şi moartea a trecut la
toţi oamenii, pentru că toţi au păcătuit în el“ (Romani 5:12).
Din pricina neascultării, Adam a murit cu îndoită moarte.
A
murit sufleteşte în clipa săvârşirii păcatului, pierzând comuniunea
cu Dumnezeu, de care
se bucura până atunci. Trupeşte a murit
după mulţi ani, tot din pricina păcatului. Astfel, tot neamul
omenesc a intrat sub
stăpânirea acestei îndoite morţi.
Moartea trupească a fost, după Sfinţii Părinţi, un
medicament al
dumnezeieştii iubiri de oameni, „ca să nu devină
răul fără de moarte“ (Sfântul Grigorie
Teologul, Cuvântul 38).
„După păcatul celor întâi zidiţi, Dumnezeu a îngăduit
să vină
îndată moartea şi durerea, nu ca să-l pedepsească pe
cel care a
păcătuit, ci ca să dăruiască medicament bolnavului“ (Sfântul
Nicolae
Cabasila, Despre viaţa în Hristos).
Marea nenorocire a
omului a fost însă moartea sufletească,
adică despărţirea omului de Dumnezeu. A trebuit ca să se întrupeze
Însuşi Cuvântul lui Dumnezeu, să fie
răstignit, să fie îngropat, şi
apoi să învieze, ca să-i dăruiască omului viaţa, adică comuniunea
cu Dumnezeu. Sunt
semnificative cuvintele Sfântului Grigorie
Teologul
care spune: „Ca să trăim am avut nevoie ca
Dumnezeu
să se întrupeze şi să moară“ (Sfântul
Grigorie Teologul, Cuvântul
45).
Faţă în faţă cu moartea
Dar care este
atitudinea omului în faţa morţii? Oare este
justificată atitudinea acelora dintre noi care la simpla auzire a
acestui cuvânt simţim repulsie şi disconfort, schimbând
subiectul
discuţiei? Sfântul Ioan Scărarul
ne arată că „frica de moarte este
o
însuşire firească a omului care se
datorează neascultării lui Adam.
Iar groaza în faţa morţii dovedeşte faptul că există păcate pentru
care nu s-a arătat pocăinţă”. Într-adevăr, moartea este cumplită
pentru omul care trăieşte fără conştiinţa păcatelor sale şi fără
pocăinţă, potrivit cuvântului
psalmului: „Moartea păcătoşilor
este
cumplită“ (Psalm
33:22).
Pentru omul lui
Dumnezeu însă, moartea este mutare într-o
altă viaţă. Este plecarea din
această lume şi stabilirea în lumea lui
Dumnezeu. „Căci nu este, Doamne, moarte pentru robii Tăi,
când
ieşim din trup şi
venim la Tine, Dumnezeule, ci mutare de
la
cele mai întristătoare la cele mai bune
şi mai vesele; este
odihnă şi bucurie“ (Rugăciunea a şasea de la Vecernia
Pogorârii
Sfântului
Duh).
Sfântul
Ioan Gură de Aur spune:
„Ce este moartea?
Călătorie vremelnică, un somn mai îndelungat decât de obicei.
Aşa încât, dacă te
temi de moarte, să te temi şi de somn! Ne
temem
de moarte, continuă Sfântul, deoarece trăim fără luare
aminte,
fapt care ne îngreuiază conştiinţa“. După Sfântul Isaac
Sirul,
„frica de moarte îl tiranizează pe
omul care este mustrat
de
propria conştiinţă. Însă cel care are conştiinţa liniştită
doreşte moartea aşa cum
doreşte viaţa“. După cuvântul
stareţului Paisie, creştinul
adevărat se bucură că trăieşte, dar se
bucură şi că moare.
Moartea Sfinţilor este mutarea lor în patria adevărată şi
veşnică, unde vor trăi de-a pururi cu Hristos, cu Maica Domnului,
cu îngerii şi cu toţi sfinţii.
Spuneau despre avva
Sisoe că atunci când era să moară şi
părinţii stăteau în jurul lui, chipul său a
strălucit ca soarele. El le-a
spus: - Iată, avva Antonie a venit! După puţin timp a spus din
nou: - Iată, ceata Proorocilor a venit! Apoi chipul său a strălucit
foarte tare şi a zis: - Iată, ceata Apostolilor a venit!
După puţin chipul său a strălucit şi mai mult şi s-a arătat
vorbind cu cineva.
Atunci părinţii l-au rugat să le spună cu cine
vorbeşte: - Iată, le-a răspuns Sfântul, au venit Îngerii să mă ia,
dar
eu îi rog ca să mă mai lase puţin ca
să mă pocăiesc. - Nu ai
nevoie
de pocăinţă, Părinte, i-au spus bătrânii. - Cu
adevărat, lea
răspuns el, nu mă ştiu
pe mine să fi pus măcar început. Din
aceasta au înţeles cu toţii că era desăvârşit. Deodată chipul său a
fulgerat ca soarele şi cu toţii s-au înfricoşat. -Vedeţi? i-a
întrebat
el. A
venit Domnul şi spune: Aduceţi-mi pe vasul pustiei. Şi
îndată şi-a dat sufletul său,
iar locul s-a umplut de o lumină ca
fulgerul şi de bună-mireasmă (Patericul egiptean).
Legată de atitudinea lăuntrică faţă de moarte este şi
săvârşirea publică a Slujbei înmormântării.
Cei mai în vârstă îşi
amintesc cum la sate,
de îndată ce moare cineva, se trage clopotul
de doliu, se înştiinţează toţi de moartea aceluia şi merg toţi la casa
lui, pentru a-şi exprima întristarea, laolaltă cu
rudele celui mort.
Apoi îl ţin pe mort în casă toată noaptea şi îi citesc Psaltirea.
A doua zi îl duc la
Biserică, unde îi fac slujba de înmormântare şi
îi dau ultima sărutare. În contrast cu această rânduială, la oraşele
mari de astăzi, de îndată ce moare cineva
trebuie să fie dus imediat
la camera frigorifică, chipurile, din motive de igienă.
Mulţi ţin
sicriul închis sau îl
acoperă în întregime cu flori. Chiar şi
firmele
care se ocupă de înmormântări au fost numite Birouri
de
ceremonii.
Atât de mult se teme omul contemporan de orice îi
aduce aminte de
moarte.
Sfântul
Cosma Etolianul, întrebându-i la o predică pe
creştini câte ore îl ţin
pe cel mort înainte de a-l îngropa şi
răspunzându-i-se că îl ţin „două, trei ore“, le-a
răspuns: „Să nu-l
îngropaţi îndată, ci să-l ţineţi douăzeci şi patru de ore şi să vă
adunaţi toţi, băieţi şi fete, şi să cugetaţi bine la el, căci nu există
un
dascăl mai bun decât moarte“.
Să vedem în continuare cum poate fi învăţat
cineva de către
moarte.
Ce
este pomenirea morţii
Credinciosul care are
certitudinea existenţei vieţii de după
moarte are
întotdeauna în faţa ochilor viitoarea sa
plecare din
această viaţă. Iar aceasta este
pomenirea morţii.
Sfântul
Efrem Sirul ne învaţă: „Frate,
să te îngrijeşti în
fiecare
zi de moartea ta şi să te pregăteşti de acea călătorie.
Deoarece
porunca înfricoşătoare va veni în
ceasul în care nu te
aştepţi şi vai de cel care va fi găsit
nepregătit. Dacă eşti tânăr
vrăjmaşul de multe ori îţi şopteşte: „Încă eşti tânăr.
Desfătează-te de plăcerile tale şi te
vei pocăi la bătrâneţe“...
Tu
însă să te împotriveşti vrăjmaşului şi să-i spui: „Prigonitorule
şi vrăjmaşule al sufletelor,
încetează să-mi mai şopteşti astfel
de
cuvinte! Dacă moartea mă va găsi la tinereţe şi nu voi apuca
să îmbătrânesc, ce voi răspunde la tronul de judecată al
lui
Hristos?...
Depărtează-te mine, lucrătorule al fărădelegii şi
sfătuitor viclean!“ Aşadar, iubite, să ai
întotdeauna în mintea
ta
ziua sfârşitului tău... Să te nevoieşti cât mai ai vreme. Să ţi
lumânarea
sufletului tău întotdeauna aprinsă prin lucrarea
virtuţilor, aşa încât să fi gata atunci când va veni Mirele“.
Sfântul
Ioan Scărarul spune:
„Nu e cu putinţă a străbate ziua
de faţă cu bună credincioşie, de nu va fi socotită ca
cea din
urmă a întregii vieţi...
Aducerea aminte de moarte este o
moarte
de fiecare zi. Amintirea de ieşirea
noastră din această
viaţă este un suspin neîncetat... Precum pâinea este cea mai de
trebuinţă dintre toate mâncărurile,
tot astfel pomenirea morţii
este
cea mai de trebuinţă dintre toate lucrările duhovniceşti“.
Sfatul pe care ni-l dă un Cuvios este foarte potrivit:
„Trăieşte ca şi cum ai muri în fiecare zi. Viaţa ta
va trece
repede
ca umbra aruncată de nori atunci când
trec pe
dinaintea
soarelui, şi vei fi uitat“.
„Dacă astăzi ţi se va da
ocazia
să faci o faptă bună, nu amâna pentru
mâine sfânta
pocăinţă, deoarece nu şti ce-ţi va aduce restul
zilei sau ce rău ţi
se
poate întâmpla în noaptea ce urmează. Nu şti dacă mai ai
înaintea
ta destulă viaţă sau dacă te va ajunge deodată şi pe
neaşteptate o moarte rea şi
fulgerătoare“ (Sfântul Paisie
Velicicovski
- Crinii ţarinii).
Sfântul
Ioan Gură de Aur spune
că viaţa prezentă este
vreme de pocăinţă, în timp ce aceea
viitoare „este vreme de
judecată. Aceasta este vremea nevoinţelor,
aceea a cununilor...
Aducându-ne
în minte ultima zi a vieţii
noastre, să ne
întoarcem
din drumul nostru cel rătăcit“. Şi încheie: „Apucă
mai
înainte cu pocăinţa ieşirea sufletului tău, ca nu cumva să
vină moartea şi îţi va fi cu neputinţă să faci tratamentul pe
care
îl oferă pocăinţa. Deoarece pocăinţa este posibilă numai
câtă vreme trăim aici pe pământ, căci în iad nu există
pocăinţă“. De
aceea Îl rugăm pe Dumnezeu: „Înainte
de a ne
întoarce
în pământ, învredniceşte-ne
să ne întoarcem la Tine“.
Într-adevăr este cutremurător
a se gândi cineva la faptul că întreaga
veşnicie depinde de puţinii
ani pe care îi trăim aici, pe pământ.
Un oarecare Părinte al pustiului ne descrie în amănunt
cum
trebuie să-ţi aminteşti de moarte: „Atunci când stai în linişte,
adună-ţi mintea şi adu-ţi aminte de ziua morţii tale. Închipuieţi
trupul
tău mort. Gândeşte-te
la durerea din timpul
despărţirii sufletului; cugetă la deşertăciunea acestei lumi;
adu-ţi aminte de pedepsele din iad şi
închipuie-ţi cum vor fi
sufletele
acolo; în ce tăcere dureroasă sau în ce suspin
înfricoşător sau în ce frică şi
cutremur mare, aşteptând
continuu
nesfârşita durere şi
nesuferitele pedepse la care vor fi
osândite.
Pe lângă acestea, adu-ţi în minte şi
ziua în care vor
învia
morţii şi se vor înfăţişa la scaunul de
judecată al lui
Hristos.
De asemenea, cugetă la acel judeţ înfricoşător, la care
ruşinea veşnică îi va cuprinde pe cei păcătoşi înaintea lui
Dumnezeu,
a îngerilor lui şi a tuturor oamenilor
care au trăit
de la
începutul lumii şi până la sfârşitul ei. Iar după această
ruşine vor urma nesuferitele şi
nesfârşitele pedepse... Pe de altă
parte,
drepţii vor străluci
mai mult decât soarele şi vor
împărăţi veşnic împreună cu
Hristos, participând la negrita
Lui
slavă, cântând împreună cu
cetele îngereşti Cântarea de
biruinţă. Se vor desfăta
neîncetat de acea fericire şi de
cereştile
bunătăţi... Vor prăznui veşnic o nesfârşită sărbătoare“.
În Patericul Sinaitic
se spune despre un monah care avea
continuu gândul la
moarte: „Un frate râvnitor a venit dintr-un
loc
străin şi a rămas într-o mică chilie
în Muntele Sinai. Şi în
prima
zi cum a venit să se aşeze aici, a găsit
un lemn mic care
avea
scris pe el de fratele care locuise până atunci
acolo aşa:
Eu,
Moise al lui Teodor sunt de faţă şi dau
mărturie. Şi punea
fratele
lemnul în fiecare zi înaintea ochilor lui şi
întreba ca şi
cum
era de faţă cel ce a scris: „Unde
eşti, oare, omule că zici:
Sunt
de faţă şi dau mărturie?
Oare în ce lume eşti în clipa
aceasta?
Oare unde este mâna care a scris acestea?” Şi aşa
făcând în fiecare zi, aducându-şi
aminte de moarte, stăruia
plângând“. Plânsul
sfinţilor pustnici pentru clipa morţii
nu erau
lacrimi de deznădejde, ci o întristare împletită cu
veselie. Era un
plâns plin de
dumnezeiască mângâiere. De aceea
s-au şi
familiarizat atât de
mult cu evenimentul morţii, încât îl aşteptau cu
pace sufletească şi bucurie.
În Patericul
Sinaitic este relatată şi următoarea întâmplare:
Îmbolnăvindu-se avva Mihail a venit la el plângând avva Eustatie.
Cimitirul părinţilor, care era acolo, este
însă într-un loc foarte
anevoios şi prmejdios, fiindcă este
pe un povârniş cu pietre netede.
A zis, deci, avva
Mihail către avva Eustatie: „Fiule, adu ca să mă
spăl şi să mă împărtăşesc“. Şi după ce a făcut aceasta, iarăşi
i-a
zis lui: „Fiule,
să şti că este
primejdioasă şi lunecoasă
pogorârea
la cimitir şi când am să mor îţi vei primejdui viaţa
ducându-mă. Mă tem să nu cazi cumva şi să mori. De aceea,
hai să mergem încet-încet“. Şi coborând ei, s-a rugat bătrânul
şi
îmbrăţişându-l pe Eustatie, i-a zis:
„Pace ţie, fiule, şi roagă-te
pentru
mine“. Şi întinzându-se în mormânt,
a plecat la Domnul cu
toată bucuria şi veselia.
Pomenirea
morţii ca dar al lui Dumnezeu
Sfinţii Părinţi ne învaţă că pomenirea morţii
pe de o parte ne
opreşte de la păcat, iar pe de alta ne
îndeamnă să lucrăm virtuţile.
Avva
Isaia spune referitor la aceasta: „Trei
lucruri dobândeşte
omul
cu greutate şi care păzesc toate virtuţile:
întristarea,
lacrimile
pentru păcatele sale şi aducerea aminte de moartea
sa. Căci cel care în fiecare zi se gândeşte la moarte şi
spune în
sinea
sa: „Numai astăzi mai am de trăit în această lume“, unul
ca acesta niciodată nu va păcătui înaintea lui Dumnezeu. Iar cel
care nădăjduieşte să trăiască mulţi ani, se va încurca în multe
păcate.
Sfântul
Antonie cel Mare spunea ucenicilor săi:
„Ca să nu
cădem în trândăvie
este bine să cugetăm neîncetat la cuvântul
Sfântului
Apostol Pavel: „Mor în fiecare zi“ (1 Corinteni
15:31).
Dacă vom trăi aşa, adică ca şi cum am muri în fiecare zi,
nu vom păcătui”. Apoi Sfântul explică: „În fiecare zi când ne
trezim
din somn, să ne gândim că nu vom ajunge până seara.
Iar
când mergem să ne culcăm, să ne gândim că nu ne vom mai
trezi.
Şi asta pentru că durata
vieţii noastre este necunoscută.
Dacă vom cugeta astfel, nici nu vom păcătui, nici nu vom pofti
nimic,
nici nu ne vom mânia pe cineva, nici nu vom aduna
comori
pe pământ. Ci aşteptând
în fiecare zi moartea, vom
dobândi
neagoniseala şi vom ierta toate la
toţi“.
Pomenirea morţii duce la pocăinţa fierbinte şi adevărată.
Sfântul
Ioan Scărarul spune
următoarele despre monahul Isihie,
contemporan lui: „Acesta
avea petrecerea totdeauna într-o totală
lenevie, neavând nici
o grijă de sufletul său.
Odată s-a îmbolnăvit
atât de grav, încât
timp de o oră a rămas de parcă ar fi fost mort.
Dar când şi-a venit în fire ne-a rugat pe toţi să plecăm îndată. Şi
după ce a zidit uşa chiliei sale, a rămas zăvorât înăuntru
doisprezece ani, fără să vorbească vreodată cu cineva. În toată
această vreme nu a mâncat nimic altceva, fără numai pâine şi apă.
Se afla cu mintea
numai în răpire, stând înaintea celor pe care le
văzuse în extazul său.
Era atât de cufundat în sine, încât niciodată
nu şi-a mai schimbat acest fel de vieţuire.
Era întotdeauna parcă
răpit, vărsând în tăcere lacrimi fierbinţi.
Numai atunci când s-a
apropiat ceasul morţii sale, am destupat uşa şi-am intrat înăuntru.
Şi
după ce l-am rugat mult, numai aceasta ne-a spus: „Iertaţi-mă,
fraţilor! Cel care a cunoscut ce înseamnă pomenirea morţii,
nu
va
mai putea nicicând să păcătuiască”. Iar noi ne minunam
văzând pe cel ce odinioară era
atât de nepăsător, preschimbat atât
de repede cu această fericită prefacere. După ce l-am îngropat cu
evlavie în cimitirul
care se află lângă cetate, după câteva zile am
căutat sfintele sale moaşte,
dar nu le-am mai găsit. Prin acest semn
minunat, Domnul ne-a
încredinţat despre cât de mult a bineplăcut
înaintea Lui această pocăinţă plină de grijă şi vrednică de laudă”.
Pomenirea morţii este un dar al lui Dumnezeu oferit omului.
Sfântul
Isaac Sirul spune: „Prima cugetare pe care iubirea de
oameni
a lui Dumnezeu o aşează în inima omului şi
care
călăuzeşte sufletul la viaţă este
amintirea morţii. Acestei
cugetări îi urmează în
mod firesc dispreţuirea lumii. De aici îşi
ia
început toată mişcarea cea bună (a
sufletului), care îl
povăţuieşte la viaţă... Această cugetare,
satana o urăşte foarte
mult şi de aceea se străduieşte din toate puterile sale să o
dezrădăcineze din om. Şi dacă ar putea, i-ar da
toate
împărăţiile lumii, numai şi numai pentru a şterge
din mintea
lui,
prin împrăştiere, această cugetare... Că ştie
vicleanul că
dacă va rămâne această cugetare în om, mintea lui nu va mai
zăbovi în această lume,
nici nu vor mai putea să se
apropie de
el
vicleşugurile diavoleşti“.
Cugetarea la moarte
curăţă mintea de patimi. Potrivit
spuselor Sfinţilor Părinţi, „cel care negustoreşte
corect vremea
vieţii sale şi şi-o dedică grijii şi pomenirii morţii, răpind cu
înţelepciune, prin această îndeletnicire,
mintea sa de la patimi,
unul
ca acesta şi neîncetatele atacuri
diavoleşti este firesc să le
vadă cu mai multă agerime
decât cel care vrea să trăiască fără
pomenirea
morţii“. Această îndeletnicire ajută şi la
dezrădăcinarea patimilor. Sfântul
Ioan Scărarul scrie
că
„pomenirea
stăruitoare a morţii
împuţinează mâncărurile. Iar
atunci
când mâncărurile sunt împuţinate cu smerenie, sunt
tăiate totodată şi
patimile“.
Sfântul
Filotei scrie că: „Pomenirea
morţii naşte în
sufletul
nostru întristarea după Dumnezeu,
îndeamnă la
înfrânarea
de la toate, este maica rugăciunii
şi a lacrimilor,
păzeşte inima, încetează alipirea pătimaşă de trup, izvorăşte
agerimea
minţii şi discernământul“. De aceea Sfinţii Părinţi ne
recomandă: „Să ne aducem aminte, dacă este cu putinţă,
neîncetat,
de moarte. În felul acesta se naşte
înlăuntrul nostru
lepădarea grijilor şi a
orice deşertăciune, lepădarea
grijilor şi a
orice
deşertăciune, păzirea minţii, neîncetata rugăciune,
nepătimirea trupului şi depărtarea de la păcat.
Am putea
spune
că, aproape fiecare virtute izvorăşte
din această
pomenire“. După spusele unui duhovnic contemporan
„pomenirea
morţii este cheia duhovnicească care ne deschide
uşa Raiului“.
Gândind superficial,
am putea spune că acestea se potrivesc
pentru monahi, iar nu
pentru mireni. Desigur, cugetarea la moarte
este o lucrare
absolut obligatorie pentru monah, care a murit pentru
lume, însă folosul din lucrarea aceasta este foarte mare şi pentru
creştinii din lume.
► Moartea este cel mai bun dascăl al
neagoniselii. Creştinul
care are drept învăţător moartea va înţelege
sensul vieţii, şi nu se
va mâhni din pricina
banilor, nici se va certa pentru moştenire,
nici
se va întrista dacă va fi nedreptăţit
în vreun fel. Unul ca acesta va
şti că bunurile sale nu sunt ale lui, căci
repede se va despărţi de ele.
Ci i s-au dat pentru
a le chivernisi în modul cel mai bun, încât cu
banii stricăcioşi să cumpere bunătăţile nestricăcioase. Potrivit
Sfântului
Simeon Noul Teolog, „toate lucrurile şi
obiectele
nefolositoare care
există în lume sunt de obşte
pentru toţi, aşa cum
este lumina şi aerul pe care-l respirăm...
În privinţa folosirii, toate
sunt de obşte pentru toţi, însă cât priveşte proprietatea, ele nu
aparţin nimănui. Însă lăcomia, intrând ca un tiran
în viaţă, a
împărţit în diferite moduri
slujitorilor ei cele date de Stăpânul
să
fie de obşte pentru toţi... şi i-a lipsit pe ceilalţi
oameni de
împărtăşirea bunătăţilor lui Dumnezeu.
Desigur, slujitorii şi robii
acestui tiran (lăcomiei), fiecare la rândul său,
nu devin stăpânii
bunurilor şi banilorci robi şi păzitori vicleni”, deoarece odată cu
moartea lor lasă de nevoie vistieriile lor altora. Aşadar
cel care
leapădă gândul la moarte şi se lipeşte cu tot sufletul său de cele
stricăcioase, este cu putinţă să audă într-o zi înfricoşătorul cuvânt:
„Nebune,
în această noapte vor cere
sufletul tău, iar cele pe
care
le-ai gătit ale cui vor fi?“ (Luca
12:20).
► Cugetarea la moarte îi agoniseşte
creştinului credincios
răbdarea în orice mâhnire ar întâmpina. Unul ca acesta ştie că nu
are aici cetate stătătoare, ci pe cea viitoare o
caută (Evrei 13:14) şi
de aceea nu numai că nu cârteşte în încercările şi nedreptăţile
acestei lumi
vremelnice, ci încă şi mulţumeşte lui Dumnezeu, Care
prin aceste mijloace
îi dă certitudinea că va
moşteni viaţa veşnică.
Acela care reflectează corect asupra tainei morţii,
abordează corect
şi
toate cele ce i se întâmplă în
viaţă. Se spune despre Lazăr
cel
îngropat de patru
zile că după învierea sa nu a râs
niciodată,
deoarece îşi aducea mereu aminte de cele pe care le-a văzut în iad.
Numai o singură dată a râs, atunci când a
văzut pe cineva furând
un ulcior, şi a spus: „Un lut fură un alt lut“.
În sfârşit, cugetarea la moarte este cea ,ai bună pregătire
pentru plecarea din
această viaţă. Duhul Sfânt ne învaţă: „Iar
sfârşitul tuturor s-a apropiat; fiţi dar
înţelepţi şi privegheaţi în
rugăciuni“ (1 Petru 4:7).
Cunoscuta expresie:
„Trebuie să mori
înainte de a muri ca
să nu mori când vei muri“ nu este un simplu joc de
cuvinte, ci ea
exprimă un adevăr profund. Morţii noastre trupeşti
trebuie să-i
preceadă moartea patimilor şi
dezlipirea de deşertăciunea acestei
lumi, dacă vrem să scăpăm de moartea cea veşnică.
Sfânta
Împărtăşanie
– pregătirea pentru veşnicie
Sufletul care pleacă din această lume are nevoie de
provizii
care să-l însoţească în lunga lui călătorie şi totodată să constituie
biletul de intrare în
Rai. Aceste provizii sunt reprezentate de Sfânta
Împărtăşanie. Ea ne introduce
în Împărăţia lui Dumnezeu,
deoarece
este „darul
nemuririi şi arvuna vieţii veşnice“. Preacuratul
Sânge al Domnului „este
mântuirea sufletelor noastre... Acest
Sânge
s-a vărsat şi ne-a deschis cerul“ (Sfântul
Chiril al
Alexandriei). De
fiecare dată când credinciosul se
apropie de Cina
cea de Taină a Domnului se împărtăşeşte „spre
iertarea păcatelor
şi
spre viaţa de veci“. Şi astfel poate rosti şi el
cuvântul Sfântului
Ioan
Gură de Aur: „Datorită acestui Trup nădăjduiesc că mă
voi
desfăta în ceruri de bunătăţile veşnice, de viaţa cea fără de
moarte,
de moştenirea îngerilor, de unirea cu Hristos“. Sfântul
Ioan, tâlcuind
cuvântul Domnului: „cel ce Mă mănâncă pe Mine,
va trăi prin Mine“ (Ioan 6:57), spune:
„Ceea ce a spus Hristos
înseamnă că acela care mănâncă Trupul Său, când va muri nu
se va
pierde, nici va fi osândit“. Acelaşi lucru îl scrie Sfântul
Simeon
Noul Teolog: „Trupul Stăpânului
meu fiind
îndumnezeit
şi plin de viaţă pe toţi cei care-L mănâncă părtaşi
îi
face ai vieţii şi nemuritori... de pe pământ
la Ceruri îi ridică
de-a
dreptul“.
Sfântul
Ioan Gură de Aur ne
încredinţează că „pe cei care
pleacă din această lume
împărtăşiţi cu conştiinţa curată cu
Preacuratele
Taine, îi însoţesc sfinţii îngeri şi îi
duc de pe
pământ la cer, datorită Sfintei
Împărtăşanii cu care s-au
împărtăşit“. Cu o
altă ocazie, tot Sfântul Ioan Gură de
Aur ne
descoperă că „dacă vom pleca din această viaţă împărtăşiţi cu
Sfântul
Trup şi Sânge ale lui Hristos, ne vom înfăţişa cu multă
îndrăzneală înaintea porţilor cereşti, înconjuraţi din toate
părţile de arme de aur“.
Sfinţii au adeverit cuvintele lor cu exemplul vieţii lor. Sfântul
Ioan Gură de Aur şi-a sfârşit muceniceasca sa călătorie
împărtăşindu-se cu
Preacuratele Taine şi rostind iubitele sale
cuvinte: Slavă lui Dumnezeu pentru toate! De asemenea, la
adormirea Sfântului
Nicodim Aghioritul ne minunăm de
marele
ajutor al tainei
Sfintei Împărtăşanii, aşa cum o trăieşte un Sfânt în
ultimele sale clipe.
Să vedem descrierea pe care o face un martor
ocular:
În aceste zile am făcut (Sfântul) toate cele necesare pentru
plecarea sa, adică mărturisirea generală, Sfântul Maslu şi
împărtăşirea zilnică cu Preacuratele Taine. În treisprezece zile (ale
lunii
iulie) starea sănătăţii i s-a agravat şi se mâhnea. Neputând
spune Rugăciunea cu mintea aşa
cum obişnuia, o spunea cu voce
tare. Şi spunea fraţilor: „Iertaţi-mă, părinţilor! Mi s-a obosit
mintea
peste măsură şi nu poate ţine
Rugăciunea şi de aceea o
spun
cu glas tare. Viaţa mea se sfârşeşte, iar Dumnezeu cel
sfânt
să vă răsplătească osteneala dragostei voastre pe care o
faceţi pentru mine păcătosul. Şi, vă rog, aduceţi-mi
Sfintele
Moaşte ale Sfinţilor
mei, Macarie al Corintului şi
Partenie,
părintele nostru duhovnicesc“. Şi îmbrăţişându-le le săruta cu
lacrimi şi spunea: „Sfinţilor Părinţi, de ce m-aţi lăsat orfan? Voi
aţi ajuns acolo şi vă odihniţi datorită virtuţilor pe care le-aţi
dobândit
pe pământ şi vă desfătaţi de slava Dumnezeului
nostru,
iar eu sufăr din pricina păcatelor mele. De aceea, vă
rog,
Părinţilor, rugaţi pe Domnul nostru să mă miluiască şi pe
mine şi să mă învrednicească să ajung şi eu acolo unde sunteţi
voi“. Cu
aceste cuvinte rugătoare a petrecut toată ziua. Noaptea
însă starea lui s-a agravat şi
mai mult. Părinţii au rămas în
continuare lângă el priveghind şi
rugându-se pentru ieşirea sa.
Apropiindu-se
adeseori de el îl întrebau: „Învăţătorule, cum te
simţi?“ Şi vorbeau puţin cu el. În ceasul al şaselea
al nopţii
(miezul
nopţii), după ce părinţii l-au întrebat cum se simte, acela a
răspuns: „Mor, mor, mor. Dar, vă rog, împărtăşiţi-mă!“ Şi aşa
fiind împodobit, s-a
împărtăşit cu Preacuratele Taine.
Trecând
puţină vreme, când s-au
apropiat, l-au găsit cu mâinile încrucişate
pe piept şi picioarele întinse. Şi
l-au întrebat: „Învăţătorule,
ce
faci?
Te-ai liniştit?“ Iar
acela le-a răspuns: „L-am
luat pe
Hristos
înlăuntrul meu. Cum să nu mă liniştesc?“
Şi răsărind soarele cel simţit pe pământ, a apus soarele cel
înţelegător al Bisericii lui
Hristos.
Sfinţii sunt modelele noastre nu numai prin viaţa lor, dar şi
prin moartea lor.
Fiecare cuvânt al lor are mult să ne
înveţe.
Sfântul Nicodim, împărtăşindu-se, a simţit încă din această viaţă
unirea sa cu Hristos.
Iar această unire este o pregustare a Împărăţiei
cereşti. Hristos cu Care ne împărtăşim este însăşi Împărăţia
Cerurilor: „Tu,
Hristoase, eşti Împărăţia Cerurilor, Tu eşti
pământul celor blânzi, Tu eşti
verdeaţa Raiului, Tu eşti
Cămara de nuntă cea
dumnezeiască“ (Sfântul
Simeon Noul
Teolog
- Imnul 1).
Sufletul care pleacă pregătit, îl roagă pe Hristos pentru o
unire mai simţită şi mai limpede cu El
în cealaltă viaţă: „O,
Paştile
cele
mari şi preasfinţite,
Hristoase, O, înţelepciunea şi
Cuvântul
lui Dumnezeu şi puterea; Dă-ne nouă să ne
împărtăşim cu Tine mai adevărat În ziua cea neînserată a
împărăţiei Tale“ (Utrenia
Duminicii Paştilor).
Parabola
bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr
După moartea omului şi
până la Ziua Judecăţii
de Apoi există
o perioadă de timp în care sufletele pregustă bunătăţile Împărăţiei
Cerurilor sau
chinurile despărţirii definive de dragostea lui
Dumnezeu. Una din
parabolele Domnului se referă la
această stare
a sufletelor. Este
parabola bogatului nemilostiv şi a
săracului
Lazăr. Să o cercetăm:
„Era un om bogat care
se îmbrăca în porfiră şi în vison,
veselindu-se în toate
zilele în chip strălucit. Iar un sărac, anume
Lazăr, zăcea înaintea porţii lui, plin de bube, poftind să se
sature
din cele ce cădeau de la masa bogatului; dar şi
câinii venind,
lingeau bubele lui. Şi a murit săracul şi a fost dus de către
îngeri în
sânul lui Avraam. A
murit şi bogatul şi a fost înmormântat. Şi în
iad, ridicându-şi ochii, fiind în chinuri, el a văzut
de departe pe
Avraam şi pe Lazăr în sânul lui. Şi el, strigând, a zis: Părinte
Avraame, fie-ţi milă de mine şi trimite pe Lazăr să-şi ude vârful
degetului în apă şi să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în
această văpaie. Dar Avraam a zis:
Fiule, adu-ţi aminte că ai primit
cele bune ale tale în
viaţa ta, şi Lazăr, asemenea, pe cele rele; iar
acum aici el se
mângâie, iar tu te chinuieşti. Şi peste toate acestea,
între noi şi voi s-a întărit
prăpastie mare, ca cei care voiesc să
treacă de aici la voi să nu
poată, nici cei de acolo să treacă la noi.
Iar el a zis:
Rogu-te, dar, părinte, să-l trimiţi în casa tatălui meu,
Căci am cinci fraţi, să le spună lor acestea, ca să nu vină şi ei în
acest loc de chin. Şi i-a zis Avraam: Au pe Moise şi pe
prooroci; să
asculte de ei. Iar el
a zis: Nu, părinte Avraam, ci, dacă cineva
dintre morţi se va duce la ei, se vor pocăi. Şi i-a zis Avraam: Dacă
nu ascultă de Moise şi de prooroci, nu vor crede
nici dacă ar învia
cineva dintre morţi” (Luca 16:19-31).
Multe sunt adevărurile pe care le învăţăm
din această
parabolă referitor la evenimentul morţii şi a stării sufletelor după
moarte.
► Pricina pentru care bogatul a mers în iad nu a fost bogăţia
în sine. Dacă ar fi cheltuit-o cu milostenii ar fi dobândit mare folos
duhovnicesc. Însă din nemilostivirea pe care a arătat-o
faţă de
Lazăr, pe care îl vedea în fiecare zi plin de bube la poarta casei
lui,
ne dăm seama că niciodată nu a miluit vreun sărac.
Şi-a petrecut
toată viaţa sa în bunăstare, „desfătându-se luminat în
fiecare zi“.
Nu şi-a adus aminte niciodată de
moarte. Acesta ne aduce aminte
de celălalt bogat nebun din Evanghelie, care trăia cu nelinişte,
încercând să afle modul de a-şi mări hambarele pentru bogăţiile
care sporeau.
► Pe de altă parte, exemplul lui
Lazăr ne arată cât de mult îl
purifică pe om sărăcia şi boala atunci când sunt
înfruntate cu
răbdare.Acestea îi adună comoară cerească omului care a fost
lipsit
de bunurile acestei
vieţi fără să cârtească vreodată.
► Odată cu moartea lui Lazăr, îngerii îi iau sufletul şi îl
duc
în sânurile lui
Avraam. În persoana patriarhului Avraam Îl
înţelegem pe Dumnezeu, iar expresia „în sânurile lui“ înseamnă
comuniunea cu El.
Aceasta se întâmplă cu sufletele drepţilor. Însă
sufletele păcătoşilor sunt luate de diavoli, care le depărtează pentru
totdeauna de
dragostea lui Dumnezeu, şi le duc în iad. În parabolă
se spune că între Avraam şi
bogat exista o mare prăpastie. După
moarte nu poate
exista nici un fel de comuniune între drepţi şi
păcătoşi.
► La rugămintea bogatului ca Avraam să-l trimită pe Lazăr
la fraţii lui, acela nu a consimţit,
spunând că de vreme ce cei vii nu
ascultă de prooroci, nu vor asculta nici dacă va
învia cineva din
morţi. Într-adevăr, aşa cum mărturisesc şi cazuri întâlnite în zilele
noastre, omul
necredincios, chiar de va vedea înaintea sa un om
înviat din morţi, tot nu va crede. Ci va atribui aceasta morţii clinice
sau vreunui fenomen
necunoscut. Însă şi noi, credincioşii, care în
fiecare zi îi auzim
nu numai pe prooroci şi pe Părinţi, ci pe Hristos
Însuşi Care vorbeşte în Sfintele Scripturi,
oare vom putea invoca
faptul că n-am ştiut, atunci când vom fi
aflaţi nepregătiţi în clipa
morţii?
Pentru a nu ne afla
în starea bogatului, Sfântul Ioan Gură de
Aur
ne îndeamnă „să nu căutăm o bunăstare care nu ne
foloseşte, adunând în felul acesta multe păcate, ci să preferăm
adevărata bogăţie şi filozofie, ca să dobândim
bunătăţile cereşti
pe
care ni le-a făgăduit Hristos“. Fericit
este omul care are în
mintea sa moartea şi viaţa viitoare şi în această perspectivă
duhovnicească îşi rânduieşte corect timpul vieţii
slae pământeşti.
Privegheaţi că nu ştiţi ziua
Deşi moartea este un fapt atât de sigur pentru fiecare om,
ceasul morţii îi rămâne însă necunoscut. Dorinţa
omului de a-şi
cunoaşte ceasul morţii
în nădejdea desăvârşirii sale duhovniceşti
este o dorinţă veche: „Fă-mi
cunoscut numărul zilelor mele, ca
să ştiu de ce mă lipsesc“ (Psalm
38:4-5). Sfântul Ioan Scărarul
însă ne explică de ce această necunoaştere a clipei morţii noastre
este o rânduială a lui Dumnezeu pentru noi: „Unii
credincioşi
doresc
să afle de ce oare Dumnezeu ne-a ascuns
clipa morţii, de
vreme
ce pomenirea ei ne pricinuieşte
atâta folos. Însă ei nu
înţeleg că în acest chip Dumnezeu
lucrează mântuirea noastră
în
chip minunat! Căci nimeni nu s-ar
apropia de Taina
Botezului
sau de petrecerea monahicească , dacă ar cunoaşte
clipa
morţii sale. Şi-ar petrece toate
zilele vieţii sale în păcat, şi
numai
atunci când s-ar apropia clipa morţii,
ar alerga la Botez
şi la
pocăinţă. Însă, de vreme ce s-ar plămădi împreună cu răul
prin
îndelunga obişnuinţă, ar rămâne cu totul
neîndreptat“.
Acelaşi lucru îl spune şi Sfântul
Ioan Gură de Aur, în
vremea
căruia oamenii se botezau la vârstă înaintată. Dacă omul ar
cunoaşte cu exactitate ziua morţii
sale „nimeni, niciodată, nu
s-ar
îngriji
de virtute în toată viaţa sa“, spune Sfântul. Deoarece,
cunoscându-şi ziua morţii, „după ce ar fi săvârşit nenumărate
păcate, s-ar boteza în ultima clipă de
dinaintea morţii“.
Dar de vreme ce ziua
sfârşitului nostru este necunoscută,
„suntem datori ca,
neîncetat şi în orice vreme să ne
îngrijim de
sfârşitul nostru inevitabil... Căci
spune înţeleptul Solomon: „Aduţi
aminte
de sfârşitul tău şi nu vei păcătui niciodată“
(Înţelepciunea lui Sirah 7:38) şi „Pregăteşte-ţi lucrurile tale
pentru
ieşire“ (Pilde 24:27).
Acelaşi lucru ne învaţă şi Hristos,
spunând: „Fiţi gata, căci
nu ştiţi în care ceas va veni
Domnul vostru“ (Matei 25:13) şi
„Dacă ar cunoaşte stăpânul casei în ce ceas va veni furul, ar
priveghea
şi nu ar lăsa să-i spargă casa” (Luca 12:39) şi „Fiţi
gata,
căci Fiul Omului vine în ceasul în care nu
vă aşteptaţi“
(Matei
24:44). De aceea, toţi trebuie să fim gata pentru ieşire şi să
nu ne îngrijorăm doar pentru cele pe care le lăsăm aici altora, ci
pentru cele care sunt
cu adevărat ale noastre şi pe
care le luăm cu
noi, ca nu cumva
chiar şi astăzi să se ceară de la noi sufletele
noastre. Atunci, care
va fi folosul nostru din toate cele pentru care
ne îngrijim? De aceea
nu trebuie să ne îngrijim de cele
prezente, ci
să ne smerim, să ne pocăim, să ne mărturisim şi să-L rugăm pe
Dumnezeu să ne miluiască. Să ne grăbim să ne împărtăşim cu
Preacuratele Taine,
iar aceasta să o facem mereu cu atenţie şi cu
suflet smerit” (Sfântul
Simeon al Tesalonicului - Despre sfârşitul
nostru)
Un oarecare stareţ a spus: „În orice lucru pe care vrei să-l
faci, să spui: „Dacă acum va veni Dumnezeu
să mă ia, ce se va
întâmpla?” Şi ia aminte ce-ţi va
răspunde gândul. Dacă te
va
osândi, încetează îndată lucrul pe care îl
faci şi începe altul, în care
să nu te temi chiar dacă va
trebui să mori. Deoarece nevoitorul
trebuie să fie gata în orice ceas de plecare“. Sfântul Ioan Gură de
Aur spune: „Eşti tânăr? Nu te încrede în
tinereţe, nici să crezi
că mai ai mult de trăit, căci ziua Domnului (adică ziua
sfârşitului) vine ca un fur în timpul nopţii. Domnul nu ne-a
descoperit
clipa morţii, ca să arătăm râvnă şi grijă” pentru
pocăinţă.
Cugetarea la moarte
îl îndeamnă pe om la adevărata
pocăinţă.
Un oarecare sfânt
scrie: „Ceasul morţii
este înfricoşător. Toţi
Sfinţii se gândeau la el şi
plângeau rugându-l pe iubitorul de
oameni
Dumnezeu să-i miluiască în ceasul acela. Surprinzător!
Să plângă Sfinţii la gândul morţii,
iar păcătoşii nici măcar să
nu
fie mişcaţi sufleteşte... Robul înţelept
întotdeauna
priveghează şi aşteaptă când îl va chema Domnul său...
Să
trăieşti aşa cum ai fi vrut să te
afle moartea. În felul acesta nu
te
vei lipsi de mântuirea veşnică“ (Sfântul Tihon de Zadonsk –
Călătorie spre cer).
În slujbele Bisericii
sunt multe referiri care ne aduc aminte de
scurtimea vieţii şi de pregătirea pentru plecarea noastră.
Prin
cererile liturgice Îl
rugăm neîncetat pe Domnul să ne dăruiască:
„Cealaltă vreme a vieţii
noastre în pace şi în pocăinţă. Sfârşit
creştinesc vieţii
noastre fără durere, neînfruntat, în pace şi
răspuns bun la înfricoşătoarea
judecată a lui Hristos“.
Însuşi Domnul Hristos, prin diferite parabole, ne-a chemat să
fim în trezie
duhovnicească, aşteptând venirea Sa întru slavă.
Dar
Domnul vine pentru
fiecare dintre noi în ceasul morţii,
deoarece
după moarte nu vom mai putea face pocăinţă. Parabola talanţilor,
a
iconomului înţelept, a neghinelor, a datornicului viclean, a
lucrătorilor viei, a nunţii
împărăteşti şi mai cu seamă a celor zece
fecioare ne amintesc
că într-o zi vom da răspuns
pentru tot ce-am
făcut. Tocmai de aceea trebuie să fim
în continuă trezvie şi
pocăinţă.
Precum fecioarele înţelepte, tot astfel şi
noi trebuie să avem
pline candelele
noastre cu untdelemnul virtuţilor.
Hristos este
Mirele sufletelor
noastre. Se poate să întârzie venirea Sa,
însă
neapărat ea va fi în miezul nopţii acestei
vieţi (Troparul Sfintei şi
Marii
Luni). Dacă nu vom fi în trezvie,
ne primejduim să rămânem
afară de cămara de nuntă a lui Hristos. Cuvântul deşteptător al
Domnului se aude în
fiecare clipă: „Privegheaţi că nu ştiţi ziua,
nici
ceasul în care Fiul Omului va veni“ (Matei
25:13).
Credinciosul se străduieşte să fie totdeauna pregătit,
iar în
lupta pe care o duce,
aleargă la Maica Domnului şi o
roagă: „Fă-te
ajutor,
Preasfântă Fecioară, celor care aleargă la
tine şi strigă
cu
credinţă: Miluieşte-mă, Preabună, şi mai înainte de sfârşit
dăruieşte-mi iertare de greşale, în ceasul sfârşitului
hărăzeştemi
mântuire,
iar după sfârşit odihna cea veşnică”.
EPILOG
Amin!
Vino, Doamne Iisuse!
Hristos ne-a învăţat să-L aşteptăm priveghind duhovniceşte şi
cu candela inimii
noastre aprinsă: „Să fie mijloacele voastre
încinse
şi făcliile
voastre aprinse. Şi voi fiţi asemenea oamenilor
care
aşteaptă pe
stăpânul lor când se va întoarce de la nuntă,
ca,
venind şi bătând, îndată să-i deschidă.
Fericite sunt slugile
acelea
pe care, venind, stăpânul le va afla
veghind. Amin zic
vouă că se va încinge şi le va pune la masă şi,
apropiindu-se, le
va
sluji” (Luca 12:35-37).
Întreaga noastră viaţă trebuie să fie o aşteptare cu bucurie a
lui Hristos, care făgăduieşte să slujească pe slugile sale
credincioase la Cina
Împărăţiei Sale.
Într-un dialog pe
care Sfântul Evanghelist Ioan îl
consemnează în Apocalipsa sa se exprimă dorinţa fiecărui suflet de
a-L întâlni pe Mirele
Hristos. Atunci când Hristos făgăduieşte
fiecărui suflet: „Iată, Eu vin curând!“, sufletul-mireasa Îi
răspunde: „Amin! Vino, Doamne Iisuse!“ (Apocalipsa
22:12;20).