PĂRINTELE PROCLU NICĂU NE ÎNVAŢĂ MILA ŞI SMERENIA

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

               Smerenia   şi   semnele   smereniei

   Mi-a scris cineva într-o scrisoare că mai buni creştini sunt catolicii,

ortodocşii-s mai iuţi, mai nătângi. Şi i-am scris aşa: Toate sectele care

sunt pe faţa pământului nu sunt luptaţi aşa de duhuri ca creştinii.

Creştinii au o credinţă sănătoasă, dar unii poartă nume de creştin, da’

viaţa-i de păgân. Şi de asta-s ei prea buni, unii catolici, nu toţi, că nu

sunt aşa de luptaţi. Pentru că diavolul este invidios că el a căzut ca

fulgerul şi unde vede câţiva creştini caută să-i tulbure, să se

duşmănească să ajungă toţi în patima lui. Adevărul este numai în Sfânta

Biserică Ortodoxă, şi mulţi chiar din sectanţi care s-o rugat cu multă

smerenie, Duhul Sfânt aşa le-a descoperit: toate tainele lui Dumnezeu

sunt în Biserica Ortodoxă. Şi chiar de nu e în lucrare viaţa

duhovnicească, da’ adevărul rămâne în Biserica noastră, Ortodoxă. Iar

creştinii care caută a căpăta aceste două virtuţi: smerenia şi dragostea,

cine capătă aceste două virtuţi Duhul Sfânt îi învaţă mila, pentru că din

dragoste izvorăşte mila şi dacă are milă de toţi, adică de aproapele, nu

poate greşi, iar dacă a căpătat smerenia nu mai judecă pe altul, nu mai

cântăreşte pe altul, el se vede pe el mic şi păcătos.

Pentru că, uite cum îi: bunul Dumnezeu aşa rânduieşte, (astfel încât

omul) care a ajuns şi cunoaşte adevărul, ca să poată câştiga mântuire, ca

să poată câştiga aceste două virtuţi, Duhul Sfânt nu-i ajută în unele

timpuri, ca să nu-i înşele diavolul. Când ajunge călugărul, ori creştinul,

că se uită în jos la celălalt (adică cu trufie), Duhul Sfânt se retrage până

ce se încurcă în unele ispite şi pe urmă începe a se trezi şi se păzeşte ca

de foc să nu se uite în jos la celălalt. Şi, dacă caută să-l cântărească pe

cel de jos, cu timpul, dacă stă prea mult cu capul în jos îl doare capul,

trebuie compresă cu apă rece ca să treacă. Şi spune un Sfânt Părinte că e

mai bun un păcătos smerit decât un drept mândru. Iaca aşa-i treaba.

Şi vrea bunul Dumnezeu să ridice sufletele cu aceste două virtuţi -

smerenia şi dragostea. Ele nu se pot despărţi, dacă am smerenie am şi

dragoste, dacă n-am dragoste, n-am nici smerenie. E o virtute întreagă,

dar, ca să se poată înţelege, îs două virtuţi. Când se duce cineva în

mânăstire, vrea să se pocăiască, să se liniştească, să se roage. Dar, când

ajunge de dă cu ochii de duşmanul lui, n-are ochi să-l vadă - atunci cade

din lucrarea lui. Gata! Şi de asta Sfinţii Părinţi îi îndeamnă pe toţi care

doresc pocăinţa şi doresc să sporească, întâi aceste două virtuţi să le

câştige. Şi-am văzut în mânăstiri pe vremea mea când venea un frate

sau o soră, căutau părinţii să îi ajute cum să poată căpăta aceste două

virtuţi - smerenia şi dragostea. Mi-aduc aminte, când eram frate în

mânăstire, eu eram mic şi mi-au crescut nişte mustăţi de parcă eram, aşa

mi s-a părut mie, ca un pitic. Şi fraţii, când gătau treaba la vite acolo,

mă trăgeau unul de opinci, altul de mustăţi şi mă tot necăjeau şi râdeau

de mine. M-am dus la părintele şi m-am plâns lui.

- Părintelui Cleopa?

-Nu. Părintelui Macarie, un pustic care a stat şi cu părintele Cleopa

la pustie. Da’ înainte de a veni comuniştii. Era foarte sporit! M-a învăţat

aşa: Dacă fraţii râd de tine, râzi şi tu cu ei tot de tine, da’ nu cumva

să râzi de ei că pierzi. Şi am făcut aşa cum m-a învăţat, iar acei fraţi,

când au văzut aşa , s-au întristat şi nu mi-au mai zis nici „du-te-ncolo“,

adică şi-o căutat fiecare de nevoinţa lui. Şi am bănuit că eu mă tulburam

şi ei mai tare se agitau ca să vadă cam ce pot, se jucau. Că în mânăstire

veneau mulţi şi rămâneau puţini. Care erau hotărâţi pentru pocăinţă,

aceia se puteau deosebi de ceilalţi. Aceştia ajungeau oameni de mare

valoare. Şi atunci am văzut cu adevărat că mulţi sunt chemaţi, dar puţini

aleşi. Dar pe vremea aceea îi ajutau să capete aceste două virtuţi şi care

ascultau, aceia ajungeau de mare valoare Bisericii. Căci părintele

Cleopa aşa ne-a zis o dată: „Părinţilor, aici în mânăstire au stat

mulţi părinţi, dar au rămas numai cei bolnavi şi care au dus viaţă de

pocăinţă, restul au plecat.

                       -Părinte, cum să deosebim dragostea şi mila

                           duhovnicească de cele din lume?

             - Mila şi dragostea sunt de mai multe feluri. Prima este mila

duhovnicească şi dragostea duhovnicească. Nu vezi că şi păgânii se

iubesc? Dar nu-i adevărata credinţă. Dar, ca să spun aşa , când Duhul

Sfânt se va atinge de inima cuiva, atunci simte dragostea şi smerenia

duhovnicească. Şi aceste lucruri numai dacă le-a simţit cineva te

înţelege. Că ele n-au culoare ori chip. Şi cine le pătimeşte le poate

înţelege. Dar dragostea duhovnicească şi mila care izvorăşte din ea şi

smerenia, acestea sunt daruri de la bunul Dumnezeu. Şi aşa le simte

cineva: dacă duce viaţă ca să se poată păzi, pe cât se poate, şi de cele

mici; şi care nu se poate păzi şi de cele mici, nu poate spori nici la cele

mari.

Şi am văzut că mulţi caută pe Dumnezeu prin altul, printr-un părinte

sau prin altcineva, care duce o viaţă cât se poate după Dumnezeu. Şi el

sporeşte într-o măsură. Şi cu timpul începe a se sminti, că-i şi acela tot

om şi încet începi să te rogi direct la bunul Dumnezeu, dar nici de el [de

părintele respectiv] n-ai voie să te sminteşti. Şi atunci să te gândeşti cum

te-o miluit Dumnezeu cândva într-un necaz mare. Şi, gândindu-te la

aceste bucurii, cum te-a ajutat bunul Dumnezeu, şi te rogi cu toată inima,

atunci simţi direct de la Duhul Sfânt. Cât timp cauţi numai prin el, atâta

sporeşti, ce poţi căpăta de la el. Şi, ca să nu pierzi, trebuie a te bucura şi

a-i mulţumi că te-o dus o bucată de drum şi ţi-o arătat calea.

                           - Dar un om nu poate să te ducă deplin…

- Se poate să te ducă şi deplin, se poate să te ducă până la un capăt.

„Mergi pe cărarea asta“. Şi-ţi mai dă un curaj ca nu cumva să te uiţi

înapoi, că, dacă te-ai uitat înapoi, te doare capul, ameţeşti.

Smerenia noi o căutăm aşa : de câte ori mă laudă cineva, a nu primi

acele laude. Şi, dacă un caz că vine timpul şi te-o lăudat cineva, n-ai voie

să-l ocărăşti, că, dacă-l ocărăşti, dai în altă groapă şi mai rău. Şi ştii ce?

Trebuie să spui aşa : această persoană mă laudă, dar el nu ştie de lupta

mea. Şi până la urmă poţi să faci cum a zis părintele Cleopa: dacă vezi

că te laudă, spui în gând: apoi cum ştie să mă laude, tot aşa ştie să mă şi

ocărască. Iar dacă el mă laudă şi conştiinţa mă mustră, nu mai am nevoie

de lauda lui. El mă vede ca un ou ros şi când îl spargi pe oul ros vezi căi

plin de gunoi şi-l zvârli cu tot cu coajă. Nu-ţi mai trebuie; aista sunt eu.

Şi ca să capăt mila lui Dumnezeu, trebuie să caut ca nu cumva să fi

venit cineva la mine şi eu să-l fi mâhnit, că dacă el pleacă tot cum o

venit, am pierdut, ci trebuie să-i spun, chiar şi puţin, un adevăr. Trebuie

păstrat cuvântul acesta, adică faptul că omul mă laudă, dar conştiinţa mă

mustră şi aşa nu mai ai nevoie de lauda lui, că conştiinţa ştie toate

ascunzişurile mele. Dar eu trebuie să-i arăt adevărul, că este Dumnezeu

şi Dumnezeu este Dumnezeul creştinilor. Şi când te duci într-o biserică,

să-i vezi pe toţi mai buni şi pe mine mai păcătos şi nevrednic. Smerenia

are multe trepte şi la treapta cea mai presus, sufletul ajunge când nu mai

crede acelor gânduri care-i spun că el e mai bun ca altul. Dispar. Atunci

Duhul Sfânt îţi va lumina mintea şi îţi va desăvârşi smerenia; şi, când îţi

va desăvârşi smerenia, sunt aceste semne: când te va lăuda toată lumea,

tu nu mai ai nevoie de lauda lor. Iar al doilea semn acesta este: nu mai

trece prin faţa minţii că eu îs mai bun ca altul.

De aceea creştinii care au smerenie şi dragoste, Duhul Sfânt îi ajută

să poată scăpa de aceste ispite de care sunt înconjuraţi. Pentru că aşa

spune, că celor smeriţi cu inima Duhul Sfânt le descoperă tainele. Dar,

ca să spun aşa , e foarte greu a căpăta aceste două virtuţi. Nu le poate

căpăta cineva rapid (peste noapte). Şi am socotit eu că cel mai mult pot

căpăta aceste două virtuţi cei care sunt în vieţile de obşte şi au duhovnici

buni care doresc mântuirea fraţilor. Şi dacă le capătă, se poate folosi

Biserica întreagă. Iar care spun că-s nevoitori şi n-au ochi să-i vadă pe

ceilalţi, aceia sunt, săracii, de plâns, pentru că - aşa zice un Sfânt

Părinte - trebuie a urî boala, dar nu pe bolnav.

Şi atunci bunul Dumnezeu va rândui ca să putem birui acele duhuri;

dacă eu duc viaţă de pocăinţă, Duhul Sfânt ne dă putere prin semnul

Sfintei Cruci. Prima dată, când începe lupta duhovnicească, Duhul Sfânt

îi dă putere să-i scoată din inimă şi, cu timpul, dacă nu dă înapoi, poate

şi din trupul lui să depărteze acele duhuri. Dar, de multe ori, se poate ca

Duhul Sfânt să ne lase descoperiţi când vin acele duhuri asupra noastră

şi, pe măsură ce face semnul sfintei cruci, pe acea măsură ne ajută şi-i

biciuieşte pe duhuri. Dar cât timp eu visez ca să ajung ceva mare, sunt

înşelat de diavol. Căci, dacă din ascultarea unor părinţi o să ajungi ori

Prea Sfinţit, ori duhovnic, ori econom, atunci trebuie a dubla smerenia şi

pui aşa în minte: „Doamne, întăreşte-mă să pot face această ascultare“.

Iar dacă simţi că nu poţi duce, dublezi smerenia şi aştepţi până ce bunul

Dumnezeu te va întări ca să poţi duce. Dar am observat: era un părinte

foarte nevoitor şi cam bolnav şi părintele Cleopa a vrut să-l facă preot,

chiar şi duhovnic şi n-o vrut şi o spus că „eu peste un an de zile trebuie

să plec“. Şi o rămas tot călugăr. El aşa m-a învăţat să fiu ca să pot scăpa

de multe curse ale vrăjmaşului, să trăiesc nebăgat în seamă şi de cei mari

şi de cei mici, dar să nu-i urăsc pe cei care mă ponegresc. Şi vei scăpa de

multe curse. Iar după felul cum am înţeles, această lucrare corespunde

numai dacă duc o viaţă de pocăinţă. Dar e foarte greu să trăieşti nebăgat

în seamă, însă Duhul Sfânt va aprinde inima de dorul lui Dumnezeu şi

va dispărea răutatea din suflet şi nu mai vrei altceva decât să fii numai şi

numai cu Dumnezeu. Şi atunci diavolii care-l ispitesc pe om vor căuta să

dea lupta prin patimi trupeşti. Şi când ar să vadă că prin patimi trupeşti

nu-l mai poate dărâma, atuncea schimbă. Dar cât timp eşti biruit de

patimi trupeşti, el îi mulţumit, nu mai luptă ca la început, te are în mână.

Omul care-i luptat de patimi trupeşti se aseamănă cu copiii care prind

păsări şi le leagă de un picior, cu sfoară mai lungă sau mai scurtă şi-i dă

drumul să zboare. Dar el o trage când vrea înapoi la el.

            - La ce vă referiţi când spuneţi patimi trupeşti?

     - Patimi trupeşti sunt tot ce cuprinde trupescul, mânia, răzbunarea,

mâncarea peste măsură sunt tot trupeşti şi toate mărunţişurile. Iar când

nu-l mai poate birui prin patimi trupeşti şi-l vede diavolul că se smereşte

şi nu mai judecă pe nimeni, se vede mai mic şi are cugetarea la moarte şi

caută cât poate ca ce nu-i place altuia nu-i face şi celelalte, atunci e

nevoit să vină chiar el, pierzându-şi răbdarea. Vine prin vedenii, chiar ia

trup de om şi se bagă şi în unele persoane şi vorbeşte diavolul direct cu

omul prin unele persoane. Şi dacă zice Doamne Iisuse, simte că diavolul

vorbeşte prin acea persoană. Adică se bagă în om, chiar dacă are nume

duhovnicesc şi te luptă prin om. Şi dacă nu se poate nici aşa , se poate să

apară chiar el în persoană, dar nu ca diavol. Că dacă ar apărea că diavol

dintr-o dată, îţi iese sufletul. Aşa , cât ai scăpăra din două chibrituri, îl

vezi ca şi prin vis şi atunci faci o gură aproape de urechi. Strigi într-una:

Maica Domnului, nu mă lăsa!

Dar dacă eu mă duc cu mintea când la deal, când la vale, atunci numi

are grija vrăjmaşul. Dar, când văd că dă năvală printr-o ispită, chiar

părintele Cleopa a spus cuvântul acesta: sunt vedenii diavoleşti cu

chipuri bune şi atunci dacă eu caut să nu cuget ce mi-au spus acele

persoane, atunci trebuie spus cât mai des rugăciunea lui Iisus şi cât de

scurtă şi cu multă smerenie. Atunci Duhul Sfânt îţi vine în ajutor, iar

dacă eu caut prin rugăciuni lungi, mă încurcă, mai ales din lipsă de

smerenie. Diavolul dă năvală prin multe feluri, la unii vine asupra lor o

groază de frică, de cutremur şi el simte o părticică din iad. Atunci el

trebuie să zică aşa : Doamne Iisuse cu multă smerenie şi cu mintea cât se

poate adunată şi a cere mila lui Dumnezeu prin această rugăciune. Dacă

faci aşa - în jur de 10-15 minute - simţi ajutorul. Sau se poate şi altfel. Ia

călugărul bătaie mai rea ca cu ciomagul. Şi trebuie a nu cugeta acele

chipuri. Iar după ce Duhul Sfânt a izgonit acele duhuri, pe urmă le pot

cugeta. Dar acestea dau năvală mai mult asupra celor ce caută să zică

Doamne Iisuse. Că au venit la mine nişte maici pe care duhovnicul le-a

învăţat să zică rugăciunea. Şi unele s-au smintit că s-au îndrăcit. Dar ele

n-au înţeles lucrarea asta. La început este aşa : cum e o fântâniţă ori o

baltă de apă şi acolo sunt şerpi şi broaşte şi vietăţi urâcioase. Şi atunci

dacă dai cu o vargă, s-o enervat, sar să te înţepe, să te muşte, să te sperie.

Dar nu! Trebuie aşa : a nu te lăsa de nevoinţă până ce ies din apa aceea

toate fiarele acelea. Dar dacă te temi, atunci se îndelungă ispitele.

Duhul Sfânt atâta ne ajută, dacă ne smerim şi cât putem a nu da

vina pe altul. Şi dacă se întâmplă să-mi dea cineva o “cafea”, adică

ocară, trebuie să mă lupt aşa cu mine şi să-i spui la gând: “uite, această

persoană mi-a dat ‘cafeaua’ asta, dar felul cum se află e aşa : că această

persoană mi-a dat ‘cafeaua’, dar mi-a dat puţin, pentru păcatele mele

trebuia mai mult“. Adică spunea cineva aşa : „Bate şaua şi-l va durea pe

cal“, adică pe diavol îl doare, când îi spui aşa .

Când te pui la rugăciune, să n-ai nimic asupra cuiva. Dacă are altul

asupra mea, treaba lui, nu-i treaba mea. Şi eu am datoria să mă rog şi

pentru el şi să-i doresc binele. Sunt multe încercări pentru smerenie, de

aceea e foarte greu să o dobândeşti. Ştie diavolul că dacă o căpătat

aceste două virtuţi - smerenia şi dragostea - Duhul Sfânt nu-i lasă în

părăsire.

          - Părinte, dar cum să facem, că sunt unii care nu mai

                     luptă văzând atâtea greutăţi?

- N-ai voie să dai înapoi. Să meargă înainte, chiar de s-ar îndrăci, şi

Dumnezeu îi va veni în ajutor, dar în cinstea smereniei, dacă dă vina

numai pe el. Şi mai este ceva. Părintele Cleopa sfătuia şi el aşa : când

văd că sunt încolţit de atâtea gânduri şi patimi trupeşti, orice, atunci

trebuie să caut să adorm din Doamne Iisuse. Pe măsură ce zic Doamne

Iisuse în timpul zilei, pe acea măsură mă ajută Duhul Sfânt în timpul

nopţii. Şi dacă eu caut să adun mintea mereu în această rugăciune şi să

mă păzesc de pomenirea de rău, pentru că din pomenirea de rău Duhul

Sfânt se retrage şi nu mă mai ajută.

Era un părinte, când eram eu frate, şi-mi zice să mă duc şi să aduc o

găleată de apă. Şi am venit degrabă. Şi m-a întrebat aşa : „Când te-ai

dus la apă, câte rugăciuni ai zis?” Dar eu ca să vin repede cu apa, n-am

zis nimic. Să mai întrebăm conştiinţa: Conştiinţă, spune drept, dacă mor

acum, mă mântuiesc? Îi place lui Dumnezeu cum trăiesc? Şi de atunci

mă silesc cât pot să-mi adun mintea ca să adorm din Doamne Iisuse. Dar

nu dintr-o dată, ci pe parcurs. Şi mi-a zis părintele acela: „Ştiu de ce nu

adormi din Doamne Iisuse, pentru că mintea, când eşti la ascultare, se

duce la deal, la vale“. Şi când mă sileam să adorm din Doamne Iisuse,

repede mă lua somnul şi atunci repede făceam metanii. Şi apoi citeam la

psaltire. Şi-ntr-o noapte mi s-a întâmplat, pe când ziceam Doamne

Iisuse am adormit, dar cu mintea trează. Că aşa face Duhul Sfânt când

te ajută la rugăciunea asta, mintea e trează. Şi, când mă bucuram că am

adormit, dar mintea îmi era trează, dintr-o dată un diavol mi-a arătat

nişte jucării de-ale lui ca să mă duc cu mintea la ele. Dar eu m-am ţinut

tare. Atunci diavolul imediat s-a făcut mai urât decât era şi s-a repezit

asupra mea. Şi atunci m-am trezit şi rapid mi-o adus somn greu. Şi i-am

spus părintelui Cleopa, care m-a sfătuit aşa : „Are mare însemnătate

dacă mintea adoarme din Doamne Iisuse. Eşti ca un cioban care bagă

oile în staul, dar nu închide uşa şi dacă nu închide uşa, lupul le sfâşie.”

Acestea sunt trepte. Dar pentru a ajunge la treapta asta sunt mai întâi

altele. Dacă treci de una, ajungi la alta… Prima este rugăciunea gurii, pe

urmă a minţii şi pe urmă a inimii. În unele dăţi te ajuta Duhul Sfânt să o

simţi direct a inimii şi nu ia mult timp; altă dat zic numai cu gura şi

mintea nu-i acasă. Dar când Duhul Sfânt vrea să te umbrească, atunci te

ajută să o poţi căpăta chiar în inimă. Cineva mi-a zis aşa : cum stătea şi a

adormit cu Doamne Iisuse, a simţit cum i-o dus mintea în inimă cu tot cu

rugăciune, fără prea multă luptă. Era ajutat de o putere sfântă. Iar dacă

această putere sfântă te ajută în continuare, poţi ajunge şi la răpirea

minţii, când nu mai simţi trupul. Apoi iar vii în trup şi Duhul Sfânt îţi

dă înapoi rugăciunea. Sunt răpiri în timpul somnului şi când eşti treaz.

Adică se întâmplă în timpul somnului, zicând Doamne Iisuse... După

multe ispite de la diavoli, îl întăreşte Duhul Sfânt că uşor le poate birui

ca să poată scăpa. Cu adunarea minţii şi cu pocăinţă… Duhul Sfânt îi

aprinde inima de dorul lui Dumnezeu şi începe a spune rugăciunea cât

de scurt, cât de des şi cu multă smerenie. Oboseşte mintea şi atunci poate

ajunge şi la răpire. Şi iar îl aduce înapoi. Dar nu le poate spune cuiva. Se

simte ca în faţa lui Dumnezeu şi în timpul acela, numai se bucură. Dar

după aceea îl dă înapoi din rugăciunea din care a fost luat. Aiestea sunt

un fel de bucurii duhovniceşti, dar trebuie să fii cu frică. Pentru că

diavolul nu se teme de început, ci de sfârşit. Acestea sunt pentru

întărirea credinţei, dar nu sunt ele baza. Acestea sunt bucuriile nevoinţei.

Totul e cum te prinde moartea.

A venit cineva la mine să-mi scrie viaţa. Doamne fereşte! Cine v-a

trimis? Viaţa mea-i de la început şi până la sfârşit rea. Ce să spun,

minciuni? Dar i-am spus aşa : viaţa mea este aşa : un dâmb şi o vale.

Dacă mă prinde moartea pe vale, mă ia diavolul la el şi atunci am

pierdut. Şi dacă bunul Dumnezeu mă judecă după fapte bune sau rele,

iadul tot e al meu, ceilalţi poate să steie pe iarbă verde, nu mai las pe

niciunul. Dar dacă bunul Dumnezeu mă va judeca cu milă, nu după

faptele mele, atunci nădăjduiesc că voi căpăta mântuire, dar nu din

faptele mele.

Şi, ca să pot căpăta mila lui Dumnezeu am datoria, câte zile oi mai

avea, să caut a nu jigni. Şi, chiar dacă se jigneşte, să am în minte ca toţi

să se bucure de slava lui Dumnezeu. Unora le mai spun şi glume: toţi

care au ajuns în rai au scăpat de norme, dar dacă sunt în afară, eu nu ştiu

ce să le spun. Ori de câte ori am încercat să mă ascund - asta este ispita

mea - tot de mine am dat, şi nu ştiu unde să mai fug.

           - Există o stare în care să simţi o libertate a sufletului

       eliberat de patimi, în care să nu mai simţi povara, să nu te

                    mai încurce în timpul zilei…?

- Am observat, are mare importanţă dacă mă pot păzi şi de judecată,

de a osândi pe alţii. Mi s-a întâmplat o dată ca nişte părinţi să mă

indemne ca să ocărăsc pe nişte fraţi care i s-o părut că nu pot păşi cum

trebuie. Şi am zis: ‘Da’ de ce nu-i ocărăşti Sfinţia Ta, că eu am venit aici

pentru asta… Eu am venit să-mi plâng păcatele mele’. Şi, fără să vreau,

[altădată] cred că o intrat diavolul în mine, am zis o vorbă, cea mai mare

prostie, vai, Doamne fereşte! Am zis vorba asta: „Da’ eu cum pot şi

dumneata nu poţi?” M-am dus la chilie şi am zis: „Doamne, dă să fie

vis!” Că numai prin vis păţeam ispite din astea. Şi mi-am zis aşa : pot săi

vad pe toţi ducându-se de-a dura, eu trebuie să-mi vad de mortul meu.

Dacă o venit cineva la mine să-i dau un sfat, eu de la mine n-am ce zice;

eu am scos din traista altora şi am dat la alţii, nu-i de la mine. Au fost

părinţi sporiţi datorită părintelui Cleopa, care a fost un părinte special.

Oameni sfinţi, cum a fost şi părintele Paisie, pentru că Duhul Sfânt i-a

pus la multe încercări. Şi ei au înţeles foarte bine smerenia.

             - Poţi învăţa smerenia fără căderi şi încercări?

     - Fără încercări, fără ispite, n-o capeţi. Şi smerenia nu o capeţi din

fapte bune. Pe măsură ce omul e lovit şi de diavol şi de oameni şi din

toate părţile, atunci el cade într-o deznădejde, că nu mai are încredere în

el, nici în oameni şi are încredere numai în Dumnezeu. Atuncea vede că

adevărul e numai la Dumnezeu. Dar întâi nu mai are încredere în el şi

vede atunci că şi oamenii sunt ca şi el. Trebuie să am milă pentru

oameni, dar să nu am încredere că m-ar putea ajuta. Dar eu trebuie să

plâng mortul meu“.

          Trage tare diavolul de noi când ne aşezăm la rugăciune,

                             nu-i aşa , Părinte?

              -Trage, trage...Să ştii tu, frate, diavolul este cel mai tulburat atunci

când vede că-ţi păzeşti mintea. Cum vede diavolul că încerci să-ţi aduni

mintea în rugăciune, cum se tulbură, cum îl arde.

10

Deci, nu fac nimic dacă eu fac rugăciune şi mintea mi se duce ba la

deal, ba la vale...

Dar e greu, Părinte, să-ţi rămână mintea la rugăciune, că-ţi vin în din împrăştiere, cu gândurile aiurea. Să adormi din rugăciune. Doar

atunci rugăciunile Bisericii şi Sfântul Maslu vor avea efect. Deci să nu

adormiţi decât din rugăciune şi să nu ai pomenire de rău faţă de nimeni".

Căci dacă nu voi avea timp să vad că cine ştie cine m-a vrăjit ,

rugăciunea o să aibă valoare. Duhul Sfânt ne va ajuta atât timp cât noi

nu vom avea răutate pe nimeni.

Iată că, prima dată, gândurile vin din împrăştierea minţii la rugăciune.

Şi apar aşa, mici-mici, ca nişte firimituri, ca nişte furnicuţe... Noi,

când vedem fărâmele astea de gânduri, furnicuţle astea ce umblă prin

noi, nu trebuie sub nicio formă să vorbim cu ele. Dacă, Doamne

fereşte, le băgăm în seamă şi vorbim cu ele, iată că auzim cum bate

cineva la uşă. Şi, când te uiţi în jur, furnicile astea nu mai sunt

furnici, au crescut, iar la uşă bate vrăjmaşul în persoana.Aşa că

rugăciune ne trebuie." (Interviu acordat revistei "Glasul monahilor" nr. 9

din 2005).

minte problemele ce le ai, tot felul de gânduri, ispitele...

- E greu, ştiu că e greu. Cu cât încerci să faci rugăciuni mai multe,

cu cât apar mai mulţi diavoli...

- Şi sunt mulţi, Părinte...Mulţi. Nu-i de ajuns că-i plin iadul de ei, îi

mai aducem şi aici la noi, pe pământ. Nu vezi şi frăţia ta că diavolii sunt

acum aici, că i-am adus vecini, pe pământ?

Bunul Dumnezeu, de-ar vedea cum creşte pe pământ dragostea,

pacea şi liniştea, ar pregăti aici pe pământ Raiul. Dar uite, cum dragostea

şi buna înţelegere se sting aici încet-încet pe pământ, Dumnezeu ne lasă

să facem aici al doilea iad.

Te uiţi în jur şi găseşti doar avorturi, crime, mascări, fel de fel de

blestemăţii. S-a umplut văzduhul de răutăţi, de invidie şi mânie.

Nu vedeţi ce vremuri trăim, câtă duşmănie este? Numai răutate, nu

mai suportăm să ne vedem om cu om. Dacă suntem vii, nu ne putem

suporta, dacă suntem morţi - nici atât; dacă ai, eşti invidiat că de ce ai,

dacă nu ai, eşti judecat că eşti leneş...

            - Şi atunci cum să scăpăm de gândurile ce ne vin în

                      timpul rugăciunii?

- Păi e simplu...Le trimiţi în exil, la plimbare. Adică, nu le bagi înseamă, le dai cât mai departe de tine. Astea sunt încercări de lavrăjmaşul. Dar, dacă ţin gândurile la distanţă, dacă le trimit la plimbare,am mai puţine răni.Cu gândurile astea de la rugăciune uite cum e... Sunt mulţi care vinla mine şi-mi spun că îi necăjesc duhurile. Şi mă întreabă ce să facă. Eu,moşneag fără carte, le spun doar aşa : să se mărturisească, să facăSfântul Maslu şi, mai ales, să nu năpăstuiască pe nimeni.Mai vin câte unii la mine şi-mi spun: "Părinte, cutare m-a vrăjit. Ştiueu asta. A intrat diavolul în mine şi mă chinuieşte. Ce să fac? Am fost laSfântul Maslu, am fost la biserică, dar n-am rezolvat nimic".Le spun atunci: "Uite ce e... Toate rugăciunile astea pe care le-aţipomenit vă ajută foarte mult. Însă mai trebuie ceva pe lângă ele, unsupliment. Uite cum să faci: când vine timpul să te culci, să nu adormidin împrăştiere, cu gândurile aiurea. Să adormi din rugăciune. Doaratunci rugăciunile Bisericii şi Sfântul Maslu vor avea efect. Deci să nuadormiţi decât din rugăciune şi să nu ai pomenire de rău faţă de nimeni".Căci dacă nu voi avea timp să vad că cine ştie cine m-a vrăjit ,rugăciunea o să aibă valoare. Duhul Sfânt ne va ajuta atât timp cât noinu vom avea răutate pe nimeni.Iată că, prima dată, gândurile vin din împrăştierea minţii la rugăciune.Şi apar aşa, mici-mici, ca nişte firimituri, ca nişte furnicuţe... Noi,când vedem fărâmele astea de gânduri, furnicuţle astea ce umblă prinnoi, nu trebuie sub nicio formă să vorbim cu ele. Dacă, Doamnefereşte, le băgăm în seamă şi vorbim cu ele, iată că auzim cum batecineva la uşă. Şi, când te uiţi în jur, furnicile astea nu mai suntfurnici, au crescut, iar la uşă bate vrăjmaşul în persoana.Aşa cărugăciune ne trebuie." (Interviu acordat revistei "Glasul monahilor" nr. 9din 2005).

Bunătatea, semnul superiorităţii

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

    Ce-ar fi ca astăzi să fim precum soarele? Să strălucim pentru oameni cu bunătate şi cu bucurie încălzind pe fiecare?

 După orice experienţă de viaţă fiecare alege ce vrea să fie. Poate fi victimă sau poate  fi un om puternic, fericit şi bun. Tu nu mai eşti cel ce ai fost ieri sau cel de alaltăieri, tu eşti cel ce eşti acum. Mâine nu vei mai fi ce ai fost astăzi. Dar nu uita, mereu alege să fi un om bun pentru că oamenii buni mereu vor străluci şi vor lumina. Cu câte raze de bunătate ai încălzit pământul? De câte ori ai luminat feţele triste cu bunătatea ta? Nu şti acum să răspunzi…dar undeva în adâncul inimii tale vei găsi răspunsul.

Când inima şi mintea învaţă limbajul bunătăţii, atunci bucuria şi frumuseţea îşi află locul. În inimă este pace, în lume este pace. În  zilele noastre sunt multe arme care produc tristeţe şi care rănesc mult. Uneori vorbele dor cel mai tare şi lasă cicatrici adânci. Setea pentru putere o vezi la aproape la tot pasul. Ghimpele cel otrăvitor al invidiei te înţeapă de cele mai multe ori. Sârma ghimpată a urii te face uneori să te împiedici şi să te răneşti. Unii luptă în zadar din diferite cauze lipsite de adevăr şi  rămân nefericiţi.

De ce atâta zbucium şi atâta suferinţă?

Degeaba murim dacă murim cu inima goală. Dacă oamenii nu se schimă în inimile lor şi nu caută bunătatea şi pacea, inimile lor se vor pustii iar un văl înnegurat ca noaptea le va acoperi chipul.
Există printre noi oameni care salvează oameni printr-un cuvânt, printr-o privire, printr-o strângere de mână sau printr-o îmbrăţişare. Solomon spunea cu înţelepciune în scrierile sale ”Bunătatea  poartă veşnică cunună ,veşnic biruitoare, ieşind fără pată în lupte câştigate” Bunătatea faţă de oameni este calitatea celor care îl urmează pe Hristos. Ei sunt prietenii Domnului.
Bunătatea înfrumuseţează chipul omului dar şi viaţa. Ea împacă pe toţi şi pe toate,  transformă neînţelegerile în înţelegeri. Ea limpezeşte apele şi dezleagă toate legăturile. Ea uşurează ceea ce este greu şi înveseleşte ceea ce este trist. Ea transformă inimile atacate de putregaiul amărăciunii şi al răutăţii în inimi curate şi împăciuitoare. Bunătatea este apa limpede care spală şi adapă sufletele murdarite şi însetate. Bunătatea  îşi găseşte izvorul în inima curată şi rodeşte fericire şi binecuvântare
.
Cât este de superior cel care ştie să se folosească de acestă imensă putere. Acestă sabie îngerească dacă este mânuită cu pricepere şi cu inteligenţă poate transforma o lume întreagă. Cel care o poartă şi o foloseşte cu pricepere se aseamănă cu îngerii şi cu arhanghelii. Oferind bunătate te vei simţi ocrotit şi încălzit de aripi de îngeri care vin să-ţi şoptească tainic că de asta au fost trimişi de Dumnezeu pe pământ, ca să ofere şi ei bunătate oamenilor. Ea este limbajul înţeles de oameni şi de îngeri pentru că este elemental fundamental care stă la temelia lumii văzute şi nevăzute. Prin bunătate eşti mereu ocrotit de puterile cereşti şi simţi picurând în inimă şi minte picături de viaţă ale Harului Duhului Sfânt.

         Oferind bunătate celui de lângă tine devii ca o oglindă în care acel suflet vede în ea o parte din Hristos. Atragi ca un magnet pe toţi şi pe toate…În jurul tău se formează un curcubeu iar în interiorul inimii tale se formează seva de iubire şi de fericire. Pe chip porţi cercuri de zâmbete curate iar ochii sclipesc cu multă prietenie. Eşti din ce în ce mai frumos şi multă lume te priveşte de cele mai multe ori fără să ţi-o spună cât eşti de frumos.

Omul cu sufletul bun este întotdeauna un om îmbunătăţit sufleteşte  care purifică spaţiul pe unde trece. El este ca ploaia de vară care înviorează totul şi aduce viaţă fără să ştie. El luminează şi dezpovarează. În jurul omului bun timpul trece altfel , lumina devine mai puternică şi poposeşte mai mult. Omul bun este “oxigenul” cu care se hrănesc toate părţile bune ale bune ale sufletului .In jurul omului bun devii tu insuti mai bun.

               Lumea aşteaptă să vadă şi să simtă în noi bunătatea , nu să audă vorbe goale că suntem buni. Bunătatea nu trebuie văzută pentru că ea se face simţită de cele mai fine simţiri ale sufletului. Cu toţii avem nevoie de un gând bun sau de un gest bun din partea cuiva măcar din când în când. Cu toţii avem nevoie de oameni buni în jurul nostru. Încă de când ne naştem , pe drumul vieţii apar fel de fel de persoane care ne rămân în suflet prin bunătatea pe care ne-o inspiră. Suntem datori să oferim mai departe bunătatea pentru că” nici un gest de bunătate indiferent de cât de mic , nu e în zadar”.

Omul superior sufleteşte nu a devenit aşa pentru că şi-a dorit să devină mai mare, iar ceilalţi din jur să devină mai mici pe lângă el. Omul superior sufleteşte îşi doreşte de cele mai multe ori mai puţin pentru el şi mai mult pentru ceilalţi. El mulţumeşte în fiecare zi Domnului că s-a născut pe acest pământ şi nu uită să ofere o părticică din bunătatea cu care într-o zi şi el a fost făcut.
Bunătatea oferită prin lucrurile sau gesturile mărunte vor sta mai târziu la temelia lucrurilor mari şi desăvârşite. Este singurul lucru care ca şi iubirea pot fi împărţite la infinit fără să se micşoreze niciodată. Ea îl îmbogăţeşte pe omul bun pentru că dăruieşte şi va primi înapoi la fel sau chiar mai mult. Bunătatea este apa cea limpede care curge din izvorul nesecat al inimii şi care curaţă tot ce găseşte în cale sau şlefuieşte în cursul ei tot ce apare împietrit. Cât de importantă este pâinea pentru trup tot aşa este de importantă şi bunătatea pentru suflet. Întrucât omul nu este al lui ci al lui Dumnezeu, întru atât are în sine şi bunătatea. Ea nu este dincolo de noi ci în fiinţă noastră. Omul poate cunoaşte această stare doar dacă merge pe căile curăţite ale adevărului. La temelia bunătăţii stă dragostea. Nu poate fi cineva bun fără dragoste, pentru că ea este piatra de temelie care stă la baza tuturor creaţiilor şi puterea întregii existenţe.

   Adevărata bunătate ajunge la noi prin rodirea Duhului lui Dumnezeu în noi, prin lucrarea faptelor bune, prin urmarea poruncilor dătătoare de viaţă, prin comunicarea şi împărtăşirea caracterului lui Iisus Hristos în noi. Apostolul Petru spune “să vă faceţi părtaşi firii dumnezeieşti”( A doua epistola  Sobornicească a Sfântului Apostol Petru 1.4). Tot ce este bun nu ne este propriu ci este primit de sus. “Orice dar este primit de sus, coborât fiind de la Tatăl luminilor.”( Iacov 1.17). Pentru ca să ajungem părtaşi  la firea dumnezeiască  trebuie să ne folosim în primul rând  de sârguinţă şi de credinţă. La credinţă să adăugăm fapta bună, la fapta bună cunoştinţă; la cunoştinţă înfrânarea; la înfrânare răbdarea; la răbdare evlavia; la evlavie iubirea frăţească; iar la iubirea frăţească dragostea. Căci dacă aceste lucruri sunt în noi, cu timpul sporesc şi aduc roade de sfinţenie şi ne ajută să-l cunoaştem pe Domnul nostru Iisus Hristos.

 Bunătatea nu depinde nici de timp nu depinde nici de loc. Ea se poate desfăşura oriunde este nevoie de ea. Când faptele bune se aştern una câte una pe colile albe ale conştiinţei, trebuie să ştim că bulgarile de bunătate creşte, se măreşte în taină în adâncurile din noi. O inimă caldă cu ferestrele deschise ştie mereu să deschidă alte inimi. Pe poteca dintre două inimi plouă cu picături ale Harului. Jos sub fereasta inimii, flori de gânduri zâmbesc şoptind parcă una câte una că ai mai făcut încă un bine…Viaţa este scurtă şi timpul trece repede lăsând în urmă paşii pe care tu i-ai ales să-i faci cândva. Timpul trece dar ştie să păstreze tot ce ai făcut la trecut. Vrem nu vrem ,viaţa merge înainte iar tu vei culege mai târziu roadele bunătăţii doar dacă ai investit cu bunătate. În toată acestă călătorie pe acest pământ trebuie să ne inventăm o lume a iubirii în care binele să învingă răul. De vrei să te ridici sau să zbori acum spre o lume mai bună nu ai cum.Nu ai aripi. Ca sa te ridici trebuie să te urci pe trepte , dar nu uită că scara stă ascunsă în interiorul tău. Mai intai coboară dupa ea şi apoi urcă treaptă cu treaptă să ajungi sus. De sus lucrurile ţi se vor părea mărunte. Doar puterea bunătăţii şi a iubirii ne ajută să ne ridicăm. Să ascultăm şi să aplicam cuvintele apostolului Pavel care ne povăţuieşte:”Ca nişte aleşi a lui Dumnezeu, sfinţi şi preaiubiţi, îmbrăcaţi-vă cu o inimă plină de bunătate” (Coloseni 3.12)

SINGUR ÎN BARCĂ

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

foto.: net

Nu poezia e tristă precum ai vrea să crezi
Căci masca fericirii nu te lasă să vezi.
Să nu gândeşti că aceasta se vrea a fi vreo artă,
E doar o mână întinsă ca să te urce în barcă.

Te rog să ieşi acum din apa asta lină!
Doar luciul apei ştie furtuna ce o să vină.
De când tot îţi explic mi-a răguşit şi mâna
Căci scrie, scrie întruna, îţi scrie ca nebuna.

Gânduri ca la dictare îmi vin acum în minte,
Tot ele îi vor scoate pe oameni din mominte.
Cuvântul e aici ca să preia controlul,
Nu-i trebuie portavoce, nu-i trebuie microfonul,

Vrea să îţi arate drumul şi să vezi capcana,
Deci leapădă momeala să ţi se ofere hrana!
Apa e numai bună, călduţă şi plăcută,
Dar un înger căzut chiar acum te sărută.

Şi toţi intră în apă, le place atât de tare,
Nu înţeleg tristeţea din a lor relaxare.
Îmi plâng de milă mie, îmi oferă ajutor.
Îi chem singur din barcă, ei se afundă, mor.

Te rog Doamne schimbă versul!
Şi învaţă-i pe ei mersul!