miercuri, 26 iunie 2013

DESPRE EUTANASIE

CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI
DESPRE
EUTANASIE
Preot Ioan

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...
c
Motto: „Adevărat grăiesc vouă că toate vor fi iertate fiilor oamenilor, păcatele şi hulele cậte vor fi hulit. Dar cine va huli împotriva Duhului Sfậnt (EUTANASIA = SINUCIDEREA) NU ARE IERTARE ÎN VEAC“ (Marcu 3:28-29 ).
 „Prin legiferarea eutanasiei  se pune în aplicare dreptul de a fi ucis de către medic şi nicidecum dreptul de a muri, care de fapt este doar un fals slogan“.
Democraţia occidentală a învins!
(Cei mai europeni vor să se sinucidă conform legii)
Eutanasia tinde să devină una dintre temele majore ale acestui început de mileniu. Fiecare are dreptul la opinie, dar este esenţial ca ea să fie exprimată în „cunoştinţă de cauză“. Şi cu toţii ar trebui să ne gândim la urmările în veşnicie ale unui asemenea  gest fatal. La 10.04.2000, Senatul olandez a adoptat legea privind eutanasia. Deci, olandezii pot cere să fie ucişi cu acte în regulă sau se pot sinucide liniştiţi că nu încalcă legea. Libertatea este garantată şi pentru medic şi pentru pacient. Proiectul de lege belgian pentru eutanasiere diferă în câteva puncte faţă de cel olandez. Proiectul belgian face distincţie între bolnavi în fazele terminale şi ceilalţi pacienţi, pentru care procedura va fi mult mai lungă. În Belgia, cererea de eutanasie trebuie să fie „repetată şi voluntară“, în timp ce textele olandeze se mulţumesc cu certitudinea medicală a unei „cereri voluntare şi bine gândite“. De asemenea, textul belgian spune că este obligatoriu să se scurgă o lună între cererea oficială şi actul eutanasiei, în timp ce textul olandez nu face nici-o precizare. Cel belgian nu prevede nimic pentru minori, în timp ce textul adoptat de Parlamentul olandez prevede că aceştia pot opta pentru eutanasie începând cu vârsta de 16 ani, fără acordul părinţilor; de la 12 la 16 ani, ei trebuie să aibă consimţământul părinţilor. Şi atunci urmează întrebarea: POATE FUNCŢIONA OLANDA CA UN EXEMPLU? NOUA LEGE  OLANDEZĂ ESTE UN MODEL DE URMAT SAU O OROARE? În Germania, eutanasia este un subiect delicat în mod special. Politicienii, bisericile, medicii aduc în discuţie crimele ce s-au făcut în acest context. Eutanasia - care la origine semnifică moartea dulce şi fără suferinţă - a fost utilizată sub regimul nazist pentru a desemna, prin eufemism, „aneantizarea vieţilor fără valoare“ (Vernichtung  lebensunwerten Lebens), exterminarea handicapaţilor fizic şi mintal. Astăzi, cei care sunt favorabili unei dezbateri fără patimă asupra eutanasiei, preferă să utilizeze termenul Sterbehilfe (ajutor pentru moarte). Adversarii acestui curent folosesc, în schimb, termenul de eutanasie pentru a insista asupra laturii inumane a acestei practici.
Un calendar al evenimentelor majore
 Datând din jurul anului 400 î.d.Hr., Jurământul hipocratic spune aşa: „Nu voi administra niciodată nimănui medicamente ucigătoare, chiar dacă mi se cer, şi nici nu voi da un astfel de sfat“.
 De peste 700 de ani, dreptul cutumiar anglo-american a pedepsit sau dezaprobat atât sinuciderea cât şi sinuciderea asistată. În anul 1906 a fost redactată în statul Ohio prima propunere pentru o lege privind eutanasia.
În 1938  este fondată Societatea Americană pentru Eutanasie (ESA).
În 1939 în Germania nazistă, Hitler ordona „uciderea din milă“, la scară largă, a bolnavilor şi handicapaţilor. Programul nazist de eutanasiere a celor  „nedemni de viaţă“, având numele de cod Aktion T 4, a vizat la început nou-născuţii şi copiii mici. Mamele şi medicii erau obligaţi să  înregistreze copiii de până la trei ani care prezentau semne de retardare mintală, diformităţi fizice sau alte simptome incluse în chestionarul Ministerului Sănătăţii. Foarte repede, Hitler a extins programul, incluzând atât copii mai mari cât şi adulţi.
 În 1967, avocatul Luis Kutner şi societatea pentru eutanasie (ESA) scriu primul testament de viaţa.
În 1968, este introdus de Dr. Walter Sacket din Florida primul proiect de lege privind testamentul asupra vieţii.
În 1969,  Elizabeth Kubler-Ross publica volumul „On Death and Dying“ (Despre moarte şi a muri), deschizând astfel discuţiile asupra unui subiect până nu de mult tabu 
În 1970: până la această dată ESA a distribuit nu mai puţin de
60 000 de testamente de viaţa.
În 1973, Asociaţia Medicilor Americani elaborează „Declaraţia Drepturilor Pacientului“ prin care pacientul este informat asupra tratamentului şi i se dă dreptul de a-l refuza.
În 1974: ESA îşi schimbă numele în „Societatea pentru dreptul de a muri“ (The Society for the Right to Die).
În 1975: familia Van Dusen se sinucide. Henry P. Van Dusen, 77 de ani, şi soţia sa, Elizabeth, 80 de ani, aleg să moară în loc să trăiască mai departe într-o stare de dependenţă. În scrisoarea de adio au scris: „Suntem convinşi că acesta este cel mai bun şi cel mai corect drum pe care să-l urmăm“.
În 1976: Curtea Supremă din New Jersey le permite părinţilor lui Karen Ann Quinlan (aflată de un an  în comă) să o deconecteze de la aparatele care o menţin în viaţă, acceptându-le argumentaţia: „Karen însăşi a făcut această alegere“.
În 1978: la Londra şi pe Broadway este pusă în scenă o piesă despre un tânăr artist care devine paraplegic. „Whose Life Is It Anyway?“ (De fapt, a cui e viaţa?) pune câteva întrebări tulburătoare despre dreptul de a muri. O versiune cinematografică a apărut în 1982.  
În 1979: Jo Roman, bolnavă de cancer, înregistrează o casetă video prin care anunţă că se va sinucide. O va face cu o doză de somnifere.
În 1980: este fondată Societatea Hemlock (The Hemlock Society), cu scopul de a susţine schimbul liber de informaţii despre cum să mori (how-to-die). În scurtă vreme va ajunge să aibă 50 000 de membri.  
În 1985: Betty Rollin publica „Ultima dorinţă“ (Last Wish), povestind cum a ajutat-o să moară pe mama sa, bolnavă de cancer la sân, care pierduse lunga şi dureroasa bătălie. Volumul a devine best-seller.
În 1990: „ Asociaţia medicilor americani“ adoptă poziţia oficială privind dreptul pacientului de a fi informat asupra tratamentului, implicând şi situaţia în care medicul poate întrerupe tratamentul unui pacient aflat  în pragul morţii sau poate deconecta de la aparatura de susţinere un pacient aflat în comă. În acelaşi an, dr. Jack Kevorkian asista o bolnavă de Alzheimer, Janet Adkins, o femeie de vârstă mijlocie, să se sinucidă. După aceea, Kevorkian sfidează justiţia din Michigan care încearcă să-l oprească de a asista pacienţi care îşi exprimă voinţa de a muri.
În 1991: încă un best-seller - Derek Humphry publică „Ultima scăpare“, un controversat discurs despre metode de sinucidere. În New England Journal of Medicine, dr. Timothy Quill relatează cazul „Diane“, în care el însuşi i-a asigurat o provizie letală de medicamente unei bolnave de leucemie, care preferase să se sinucidă acasă, decât să urmeze un tratament cu 25% şanse de supravieţuire. Dintr-un sondaj „Gallup“ rezultă că 75% din americani sunt de acord cu testamentul de viaţă.
În 1993: După moartea lui Hugh Rodham, preşedintele Clinton şi Hillary Rodham Clinton încep să susţină public testamentul de viaţă.  Se înfiinţează Oregon Right to Die, asociaţie care va sprijini intrarea în legalitate a morţii cu demnitate - Oregon Death with Dignity.
În 1994: sunt dezvăluite mai multe testamente prezidenţiale de viaţă - după moartea fostului preşedinte Richard Nixon şi a fostei First Lady Jacqueline Kennedy Onassis, a devenit public faptul că amândoi semnaseră instrucţiuni prealabile. Cu numai 51 de procente pentru, în referendumul organizat în statul Oregon, trece la vot „moartea cu demnitate“. Un pachet de iniţiative „Death with Dignity“ care le va permite de-acum înainte bolnavilor incurabil aflaţi în faza terminală ca, sub supravegherea unei persoane în care au deplină încredere, să obţină asistenţă medicală în vederea „încheierii vieţii de o manieră umană şi demnă“. Legea intră în vigoare în 1997.
În 1995: Teritoriile de Nord ale Australiei aprobă eutanasia. Rezoluţia intră în vigoare în 1996, dar Parlamentul australian o abrogă in 1997.
În 1996: un juriu din Michigan îl achită pe dr. Kevorkian, acuzat de violarea legilor acestui stat privind sinuciderea asistată. 1998: pe 24 martie, în statul Oregon este pentru prima dată recunoscută public o sinucidere asistată. Pe 3 noiembrie, pachetul de măsuri care ar fi legalizat în Michigan sinuciderea asistată medical este respins cu 71% din voturi.  Pe 22 noiembrie, în faimoasa emisiune 60 Minutes a CBS este difuzată o secvenţă video care îl prezintă pe dr. Jack Kevorkian injectând o doză letală de clorură de potasiu unui pacient, Thomas Youk, aflat în stadiu terminal al bolii.
În 1999: pe 26 martie, Kevorkian este acuzat de omor în cazul morţii lui Thomas Youk. 2000: pe 10 aprilie, Olanda devine prima ţară din lume în care este legalizată eutanasia voluntară sau suicidul.
În 2001 - Oregons Death with Dignity Act: sinuciderea asistată medical funcţionează de trei ani în deplină legalitate. Timp de aproape un deceniu (1990-1998), în regiunea Oakland din statul american Michigan, dr. Jack Kevorkian a asistat moartea voluntară a peste 130 de persoane. În anul 1999, condamnat pentru omor, dr. Kevorkian fost trimis la închisoare.
Părerile pro şi contra
ale unor americanii despre Jack Kevorkian
(Sondaj pe Internet, mai, 2001)
          ◙ Da, el îi ajuta pe oameni să îşi îndeplinească ultima dorinţă - aceea de a muri. Este un erou! Dr. Kevorkian ar trebui pus imediat în libertate. Toţi fanaticii religioşi ar trebui să-şi vadă de treburile lor. Viaţa de după moarte este doar o proiecţie a dorinţelor noastre.
        El se află acolo unde merită să se afle. După gratii.
        Cred că a făcut doar ceea ce pacienţii lui i-au cerut să facă. Trebuie să fie eliberat!  A  făcut ceea ce a crezut că este bine să facă. De ce l-am judeca? Eu cred că dr. Kevorkian a acţionat pentru o cauză bună: aceea de a le oferi oamenilor posibilitatea de a se elibera prin moarte.
        Este acolo unde îi este locul. Iar dacă suferă acolo în închisoare, de ce nu s-a gândit la asta atunci când a făcut ceea ce a făcut? Oamenii nu ar trebui să se ucidă unii pe alţii. Ce naiba face asta? Omoară oameni că să trăiască el?
        Consider că toţi cei care se opun eliberării dr. Kevorkian nu au trecut niciodată printr-o suferinţă adevărată. Dr. Kevorkian a curmat durerea şi suferinţa multor oameni. Nu este acelaşi lucru cu a-i fi omorât; el doar a ţinut locul naturii. De ce n-ar avea voie omul să-şi aleagă momentul în care să plece?
        Este acolo unde se cuvine să fie. În puşcărie. Şi acolo şi trebuie să rămână. Kevorkian este un criminal.
        Ar trebui eliberat pentru că el doar a respectat dorinţele altor oameni. N-a făcut-o nici că să-i omoare şi nici fără consimţământul lor.  Kevorkian este un criminal.
       N-are nici o importanţă în ce fel o faci: a omorî înseamnă a omorî, nu te poţi pune în locul naturii. Ceea ce a făcut el se cheamă omucidere.
        El i-a eliberat dintr-o viaţă plină de durere. Z Dr. Kevorkian este un înger căzut în dizgraţie. Ar trebui eliberat, iar practica sa legalizată. Dumnezeu îi dă omului o viaţa, iar omul ar trebui să aibă dreptul de a face tot ceea ce doreşte cu viaţa lui.
        A primit ceea ce merita. Este un criminal! Eutanasia este cel mai rău lucru din lume. Sinucidere.
        Kevorkian a primit ceea ce merita şi se află în locul pe care îl merita. Big Big Loser! Cred că nu este decât un nemernic.
        Jack se află acolo unde îi este locul, pentru că a fost atât de idiot încât să-i omoare pe toţi acei oameni nevinovaţi.  Cred că este o adevărată nebunie, profund periculos şi extrem de rău pentru oameni să creadă că este normal să-i ajuţi pe alţii să-şi ia viaţa.
       Hei, Kevorkian! Asistă-te pe tine, omoară-te, criminalule!

În Codul penal românesc (art. 174): eutanasia=omor
Există alte forme de umanitarism decât aceea de a distruge viaţa
(Prof. dr. Maricel Uluitu, directorul Institutului de Fiziologie Normală şi Patologică „D. Danielopolu“)
Lăsând la o parte crimele dictatorilor şi având în vedere numai aspectul medical, problema eutanasiei pleacă de la un punct de vedere foarte mult discutat. Medicina are ca sarcină principală reducerea suferinţei. Putem reduce suferinţa umană printr-un diagnostic corect şi o terapie adecvată, dar se întâmplă uneori ca bolnavul să sufere foarte mult. S-a discutat, se discută şi se va mai discuta. Unele ţări au luat deja o hotărâre în sensul acesta, să se accepte dreptul medicului de a ridica viaţa semenului pentru care nu se mai poate face nimic. Implicaţiile unui asemenea gest depăşesc tema strictă a reducerii suferinţei unui individ pe care l-a condamnat la moarte  boala.
Părerea mea este că aprecierea exactă a momentului morţii este încă practic imposibilă. Vorbind despre incurabili: medicul trebuie să încerce până în ultima clipă să facă tot ce poate pentru bolnavul lui, pentru a-i prelungi viaţa şi a-i calma durerea. Prelungirea vieţii este uneori deosebit de importantă: un om, înainte de a muri, trebuie să lase în urmă o mulţime de lucruri aranjate. (Medicul trebuie să vadă în fiecare din cei pe care îi avortează sau îi eutanasiază pe aproapele lui, în care este chipul şi asemănarea Mântuitorului. Cu fiecare persoană avortată sau eutanasiată îl ucide iarăşi pe Hristos şi atunci, medicul respectiv nu este nimic altceva decât un criminal în halat alb, fiindcă el trebuie să salveze vieţi, nu să ucidă - obligat fiind atât de Jurământul lui Hipocrat şi mai ales de porunca a şasea din decalog: „Să nu ucizi!“).
Dar de ce să alegi soluţia eutanasiei? Noi, în momentul de faţă, putem stăpâni foarte bine durerea. Suferinţa provocată de durere poate fi stăvilită. Atunci, de ce trebuie să-i iau viaţa? Dar dacă pacientul a decis că nu mai poate suporta viaţa şi cere eutanasia, lucrurile se schimbă. Suportabilitatea vieţii nu ţine numai de durere, ci şi de posibilitatea de a te ajuta singur. Şi în acest caz, medicul este obligat să estimeze cu maximă responsabilitate starea biologică a bolnavului.
Din punctul meu de vedere, tema eutanasiei nu poate fi abordată fără a adăuga preceptul moral: credinţa bolnavului şi educaţia lui religioasă îi permit să-şi ridice zilele? Aceeaşi întrebare se pune şi medicului. Sfânta Biserică Ortodoxă dezaprobă suicidul şi poate merge până la a nu-l însoţi pe sinucigaş la mormânt. Este un păcat ímpotriva Duhului Sfânt si Dumnezeu nu-l iartă in vecii vecilor (Marcu 3:28-29).
Două păcate nu iartă Dumnezeu niciodată: SINUCIDERA SI ATEISMUL. Iar evoluţia moralei nu are în vedere numai individul, ci şi societatea. Societatea trebuie să ştie să se ferească de abuzuri. O temă atât de gravă nu exclude şi posibilitatea unor abuzuri.
L-am întrebat pe profesorul Uluitu dacă ar accepta să facă parte dintr-un conclav de medici chemat să hotărască eutanasierea unui pacient care a cerut-o. Sau dintr-o comisie care să elaboreze un proiect de lege privind eutanasia. Pentru nimic în lume, a spus profesorul. Există şi alte forme de umanitarism decât aceea de a distruge viaţa. Istoria a consemnat morţi colective, crime colective induse de psihopaţi... Nu uitaţi însă că există principii mai vechi şi mai noi care vor să elimine războiul. Mă pot referi la Biserică, la toate cultele religioase.  Oameni trebuie să fie între ei fraţi, să se ajute unii pe alţii, nu să se distrugă unii pe alţii. Umanitatea îşi caută drumul spre bine, nu spre rău. Este dreptul lui Dumnezeu să-şi strângă fiinţele de pe pământ.

Eutanasia un gest împotriva firii
Discuţia despre eutanasie este, din punctul de vedere al Bisericii, un lucru nu atât de nou cum ni se pare multora dintre noi. Dacă analizăm termenul, putem spune că înseamnă o moarte bună, dulce, - dorinţa specifică omului din secolul nostru, din vremurile pe care le trăim.
Neocolind adevărul grav şi dureros, eutanasia este o sinucidere voită cu concursul altcuiva, în principiu al unui medic. În ceea ce-l priveşte pe omul credincios, se pune întrebarea: Cine face acest lucru şi îşi încarcă conştiinţa? Cineva îşi „ajută“ semenul să treacă în lumea cealaltă. Dar ce se întâmplă cu acela care ar face acest lucru? Indiscutabil, vinovăţia celui care ajuta pe cineva să moară  este alta decât a celui care cere acest lucru. Şi chiar până să intrăm în domeniul religiosului, eutanasia este un gest împotriva firii, împotriva naturii umane. Este o situaţie pe care un creştin, o respinge din capul locului. E un mare păcat deoarece a renunţa la viaţa înseamnă a-ţi pierde nădejdea. De aici vine gravitatea acestui păcat. De la a dispera, a nu mai crede că Dumnezeu te întăreşte, a nu-L mai ruga să te întărească să poţi depăşi suferinţa, atunci când o faci pentru că nu mai poţi suporta durerea. Dacă în alte mentalităţi, în alte sisteme filosofice sau chiar în alte religii - dacă ar fi să ne gândim doar la japonezi - se poate vorbi de sinucidere asistată, pentru Europa şi mai ales pentru Europa creştină, aşa ceva este cu totul străin. Străin  dintotdeauna  de spiritul creştin, de Biserică, un lucru care ne provoacă o mare suferinţă. Mi-aduc aminte, spunea părintele Iustin Marchiş, că o singură dată în viaţa mea am înmormântat un om care a renunţat la viaţă, s-a sinucis. Fără clopote, cu o slujbă scurtă, undeva în  marginea cimitirului. Am slujit cu gândul că nu dorim noi, oamenii Bisericii, să sporim suferinţa, ci avem misiunea să diminuăm suferinţa fiecărui român. Este problema noastră, a fiecăruia în parte, şi nu se cântăreşte. Eu le doresc tuturor oamenilor care sunt cu adevărat credincioşi să ceară de la Dumnezeu ajutor să poată depăşi chiar suferinţele cele mai atroce. În asta constă marea problemă pe care o avem de învins, chiar dacă uneori cei din jur sunt obosiţi şi nu mai pot răbda ei înşişi suferinţa. Şi am fost adesea lângă astfel de oameni care au suferit enorm, dar care nici o clipă nu s-au gândit să renunţe cu bună ştiinţă la viaţă. Eu le doresc oamenilor de ştiinţă adevăraţi să mediteze foarte serios şi să nu-şi asume un păcat care, în orice religie, mai ales la creştini, este dintre cele mai mari. Oamenii trebuie să trăiască pregătiţi cu gândul la moarte. Aceasta este învăţătura profundă, adevărată, a Bisericii: să pregătim oamenii să răspundă la Judecată, să se prezinte în faţa Judecăţii lui Dumnezeu cu conştiinţa curată de păcat. Deci nu spaima de moarte şi de suferinţă este problema noastră, ci acel răspuns creştinesc la înfricoşătoarea Judecată a lui Hristos care este pentru toţi, fie doctor, fie om aflat în suferinţă, fie creştin, fie necreştin.
Bogăţia multă perverteşte mintea şi sufletul
Eutanasia este o problemă de ordin teologic şi moral. Negativă. Este împotriva poruncii lui Dumnezeu: Să nu ucizi!. Un păcat. În orice împrejurare, cu orice motivaţie, eutanasia este inadmisibilă. Este o crimă. Biserica, fie ortodoxă, fie catolică sau orice fel de biserică protestantă, se va împotrivi întotdeauna. Şi cred că va trebui să intervină la nivel legislativ, susţinând acele partide politice care au în program lupta împotriva legiferării eutanasiei. Din nefericire, în multe ţări care se pretind creştine, în numele democraţiei se votează pentru eutanasie. Aceasta poate fi explicaţia în cazul Olandei, unde catolici şi protestanţi au votat legalizarea sinuciderii şi a crimei. Deşi este o ţară creştină şi, mai mult, monarhie. Să nu uităm însă că tot aici, înaintea eutanasiei, s-au legalizat alte lucruri grave. Nu mai vorbim de divorţ, de avort, dar s-au liberalizat şi drogurile aşa-zis uşoare. Totul este împotriva Bisericii şi împotriva bunului-simţ. Pentru că poruncile lui Dumnezeu, cele zece, nu sunt numai ale Bisericii, de respectarea lor depinde buna funcţionare a trupului, a sufletului şi a societăţii omeneşti. Deci toată lumea, chiar şi necreştinii, ar trebui să se pună de acord în respectarea lor. Culmea culmilor, eutanasia s-a legalizat într-o ţară atât de bogată ca Olanda, iar discuţia este în plină actualitate şi în alte ţări occidentale, care au posibilităţi materiale prin care să se asigure un sistem de îngrijire foarte bun, oricui are nevoie, până la o stingere naturală. Şi mai ciudat este că problema eutanasiei se pune tocmai în ţările în care persoanelor cu handicap le sunt oferite cele mai eficiente soluţii de integrare socială, perspectiva unei vieţi normale şi sunt numite „persoane cu nevoi speciale“. Atunci de ce, exact în aceste ţări, susţinătorii şi legiuitorii eutanasiei spun că este nedemn să fii dependent, să nu ai autonomie? Eu cred că bogăţia multă perverteşte mintea şi sufletul. Există şi alte explicaţii. S-ar putea ca legea în favoarea eutanasiei să fie o scuză pentru că în viitor - sau poate chiar în prezent - să fie folosită de oricine are chef să se sinucidă. Chiar din capriciu. Se trezeşte într-o zi că zice: „Am decis să mă omor asistat!“ Prin lege, sinuciderea va deveni o faptă onorabilă. Va însemna implicarea şi responsabilizarea societăţii în actul meu. Medicii asistenţi nu mai pot fi socotiţi criminali. Deşi nu sunt decât nişte criminali: „Eu te ajut pe dumneata să te omori pentru că aşa te-ai hotărât astăzi, să mori într-o manieră sportivă“. Manieră sportivă, aşa se zice acum. O astfel de gândire nu există în ţările mai sărace, unde oamenii au cu adevărat probleme. Absurdul este că, prin lege, campionii democraţiei transformă în acte de onoare tocmai acele fapte pentru care îi acuză - pe bună dreptate - pe nazişti, fapte declarate crime împotriva umanităţii.
Dr. Saunders - paşi pe drumul vieţii
Într-o pagină de web, medicul Peter Saunders, autor a numeroase articole de etică medicală, merge cu argumentele omului de ştiinţă, pe drumul speranţei, pe drumul vieţii.
Câteva motive pentru care eutanasia nu trebuie legalizată:
Eutanasia voluntară nu este necesară, fiindcă există tratamente alternative. Este, în mare măsură, încetăţenită opinia conform căreia două sunt opţiunile la care bolnavii în faza terminală pot recurge: fie că se sting încet, într-o suferinţă cu implicaţii severe, fie aleg eutanasia. Dar, trebuie să se ştie, există şi o a treia cale, un drum de mijloc: acela al unei îngrijiri pline de compasiune în plan afectiv şi cu efecte de ameliorare a stării fizice.
Eutanasierea este cerută rareori voluntar şi în deplină stare de discernământ
Un pacient într-un stadiu terminal este, se ştie, vulnerabil. Discernământul său este alterat de teama pentru viitor. Nu rareori s-a întâmplat ca pacienţi care au strigat de nenumărate ori „Lăsaţi-mă să mor!“, după consumarea crizei să le fie recunoscători celor care nu le-au dus la îndeplinire „dorinţa“.
Eutanasia voluntară le anulează pacienţilor ultima treaptă de evoluţie spirituală
În ultima fază a unei boli incurabile, oamenii au ocazia unică de a reflecta asupra propriei vieţi: ei pot  măcar acum în ceasul al 11-lea să se împace cu Dumnezeu prin  spovedanie (mărturisirea păcatelor făcute în viaţă) şi împărtăşanie (primirea Trupului şi a Sângelui lui Iisus Hristos), chemând un preot la căpătâiul lor, împăcându-se astfel şi cu cel mai aspru judecător al nostru - CONŞTIINŢA. Nu toţi însă ştiu să profite de această ocazie, din lipsă de educaţie religioasă. În Hristos ne stă puterea să ne asumăm moartea, ea poate deveni cea mai de sus treaptă a evoluţiei noastre spirituale. A opta pentru eutanasie, a ne sinucide asistat, înseamnă osândă veşnică în iad,  ratând această supremă ocazie de mântuire.
Eutanasia voluntară subminează cercetarea medicală
Unul dintre vectorii cercetării medicale îl constituie, fără îndoială, dorinţa de a găsi tratamente noi care să le vină de hac bolilor incurabile. Cercetarea medicală trebuie să avanseze. Scopul este de a curma suferinţa, de a învinge boala. Dar în momentul în care, în loc să caute leacul, doctorii înşişi omoară pacienţii, procesul se alterează. Dacă eutanasia se va legaliza, în următoarele decenii vom asista la expansiunea unui domeniu cu totul neaşteptat: ştiinţa de a ucide.
  Cazurile grele fac legi proaste
De obicei, legalizarea eutanasiei este susţinută de persoane care au fost martore la moartea unei persoane dragi, petrecută în condiţii cu totul dezagreabile, de cele mai multe ori în lipsa unei minime îngrijiri de specialitate. Este un motiv care poate conduce la invocarea „dreptului de a muri“. În realitate, acest slogan este fals. Ceea ce se pune în aplicare nu este, în nici un caz, dreptul de a muri, ci dreptul de a fi ucis de către un doctor. Şi, pentru a fi mai specifici, trebuie să spunem că le-am da astfel doctorilor dreptul legal de a ucide. Acesta este un pericol pe care nu avem voie să îl neglijăm.
  Autonomia este importantă, dar niciodată absolută
Noi, cu toţii, evaluăm ocaziile de a trăi într-o societate liberă, dar este obligatoriu să recunoaştem că autonomia fiecăruia în parte are propriile sale limite. Nu putem fi liberi dacă facem lucruri care limitează sau violează libertatea rezonabilă a celorlalţi. Nici un om nu are dreptul să se considere o insulă. Nici o persoană nu are dreptul să ia decizia de a-şi sfârşi viaţa în izolare. Pentru că vor fi afectaţi, în acest caz, o mulţime de oameni: rude, prieteni, chiar şi personalul medical implicat în îngrijirea respectivului pacient şi, astfel, implicat în decizia finală. Societatea occidentală a încetat să mai recunoască sinuciderea drept o crimă. Dar şi-a păstrat măcar părerea că decizia unei persoane de a-şi lua viaţa poate avea repercusiuni profunde şi pe termen lung asupra vieţii celor din anturajul lor. Aşadar, trebuie avute în vedere efectele asupra celor rămaşi în urmă. Autonomia personală nu este niciodată absolută.
Eutanasia voluntară conduce la turismul eutanasic
O dată ce eutanasia este legalizată, fie şi doar într-o singură ţară, cei din apropiere nu vor rata ocazia unor avantaje ce decurg de aici. În acest sens, nici un teritoriu nu funcţionează ca o insulă izolată. Orice decizie poate avea implicaţii şi pentru alte naţiuni. Un stat care legalizează eutanasia trebuie să aibă în vedere că îşi asumă o responsabilitate care nu se limitează la propriii cetăţeni, ci priveşte, cu adevărat, comunitatea internaţională.
Eutanasia voluntară schimbă conştiinţa publică
Legea este un foarte puternic factor de educare a conştiinţei publice. În momentul în care o practică devine legală, acceptată şi folosită pe scară largă în societate, oamenii încetează să se mai implice.
Aceasta s-a demonstrat în mod dramatic în Germania nazistă. Mulţi dintre cei care au derulat programele de eutanasiere erau medici, motivaţi iniţial de compasiunea faţă de victimele lor. Conştiinţele lor - şi conştiinţele membrilor acelei societăţi care le-a îngăduit să facă ceea ce au făcut - au început să devină indiferente. Au amorţit. Depoziţia pe care Karl Brandt, medicul responsabil pentru coordonarea programului de eutanasiere, a făcut-o la Nürnberg este un memento cutremurător al modului în care o conştiinţă se poate modifica treptat-treptat: „Motivul esenţial pentru care am făcut-o  l-a constituit dorinţa de a-i ajuta pe aceia care nu se puteau ajuta singuri, iar aceste consideraţii ale mele nu trebuie privite ca inumane. Eu nu mă simt în nici un fel vinovat de a fi întreprins ceva imoral sau în afara eticii. Sunt convins că Hipocrat, dacă ar fi trăit astăzi, şi-ar fi schimbat cu siguranţă termenii de formulare a jurământului (...) în care doctorului îi este interzis să administreze otravă unui suferind, chiar şi în situaţia în care acesta i-o cere. Sunt pe deplin conştient de rolul pe care l-am jucat în această afacere. Sunt pe deplin conştient că, atunci când am spus DA eutanasiei, am făcut-o cu cea mai mare convingere, aşa cum şi astăzi am convingerea că eutanasia este îndreptăţită“. El vorbea cu sinceritate şi credea că este cu adevărat nevinovat. Aceasta demonstrează că, o dată ce medicul începe să ucidă, este foarte posibil să continue fără să aibă vreun sentiment de vină (cum se întâmplă şi în cazul criminalilor sau al medicilor care provoacă avorturi).
Eutanasia voluntară violează deontologia medicală
Codurile tradiţionale de etică medicală nu au aprobat niciodată eutanasia, chiar dacă aceasta ar fi fost cerută din motive de compasiune. În Declaraţia de la Marbella din 1992, Asociaţia Mondială a Medicilor a reconfirmat că sinuciderea asistată, aşa cum este eutanasia, nu este etică, iar profesia de medic trebuie să o condamne: Când un doctor ajută, în mod deliberat, un individ să-si încheie viaţa, acest act medical nu este etic.
Marginea răbdării omeneşti
«În vremea când Mântuitorul şi Sfântul Apostol Petru mergeau dintr-o cetate în alta, învăţând pe oameni despre răbdare şi cum pot ajunge în Împărăţia lui Dumnezeu, s-a întâmplat o dată, într-o iarnă, pe un  viscol şi un ger mare, că Mântuitorul, luând pe Sfântul Petru, au pornit pe un drum ce urca în sus pe o coastă, înspre munte. Sfântul Apostol Petru abia se mai ţinea pe picioare din cauza ostenelii şi a foamei ce-l chinuia. Dar Mântuitorul mereu îl încuraja, zicându-i: „Hai Sfinte Petre, hai că am să-ţi arăt zidul marginii răbdării omeneşti“. Şi mergeau mereu înainte pe această vreme grea. Şi, deodată, se opresc ei în faţa unui zid gros de piatră şi aşa de înalt că nu i se vedea vârful. Aici, neputând merge mai departe s-au oprit. Sfântul Petru aşa de tare era chinuit de foame încât, văzând jos la picioarele lui o vrăbiuţă moartă şi îngheţată, şi-a pus în gând să o mănânce pentru a-şi potoli foamea. Atunci Mântuitorul care cunoştea gândurile oamenilor, s-a apropiat de Sfântul Petru şi luându-i vrăbiuţa din mână, a lovit cu ea zidul acela gros şi s-a întâmplat o minune mare. Îndată s-a făcut o spărtură în zid ca o fereastră, iar vrăbiuţa a zburat prin acea fereastră, intrând în lumea de dincolo de acest zid, unde era soare strălucitor, primăvară, ciripit de păsărele şi o mireasmă de nedescris venea de acolo. Şi atunci Mântuitorul a zis: „Vezi Sfinte Petre? Acesta este ZIDUL MARGINII RĂBDĂRII OMENEŞTI, până aici poate răbda omul, iar de va trece şi prin acest zid, care este moartea, va intra acolo, în Împărăţia lui Dumnezeu ».


Bibliografie: Biblia E.I.B.M., Bucureşti, 1994; Mariana Roman Boiangiu, C:/Clonarea umană/Eutanasia şi Clonarea.htm.
Trimiteți un comentariu

Lista mea de bloguri

Arhivă blog

DACA VREI SA ASCULTI...PORNESTE...

Ruga catre Dumnezeu

Previzualizaţi

Doamne, Da-le tuturor celor care mi-au vrut raul, atata fericire pe masura raului pe care ei mi l-au dorit.
Doamne, Da-la celor care nu ma plac, atata placere pe masura neplacerilor pe care ei mi le doresc.
Doamne, Da-le celor care m-au crezut prost, atata intelepciune functie de cata prostie au crezut ca am eu.
Doamne, Fie-ti mila de cei care nu mi-au aratat ce e mila.
Doamne, Da-le celor care mi-au refuzat dragostea, toata dragostea pe care eu nu am putut sa le-o ofer.
Doamne, Te mai rog ca tuturor celor pe care eu i-am intristat sa le dai numai lucruri vesele de care sa se bucure cat mai mult.
Doamne, tuturor celor care m-au lovit, mangaie-i si iarta-i, pentru ca eu i-am iertat demult, si nu lasa sa fie loviti de nimeni.
Doamne, celor care ma urasc, da-le numai iubire pentru ca ura ii duce la pierzanie.
Doamne, nu ma lasa sa urasc pe nimeni, indiferent de cat de mult ma displace celalalt.
Doamne, daca nu te superi, te mai rog ceva, desi stiu ca sunt doar un biet pacatos care de multe ori uita de Tine. Te mai rog ca toti cei cu care ma voi intalni in acest an sa aibe parte numai de noroc, fericire, iubire si sanatate si sa fie mereu plini de energie si iubiti de toti.