Cei curaţi cu inima

„Cei desăvârşiţi nu simt numai spinul păcatelor lor, ci găsesc întrînşii murmurând toate păcatele oamenilor. Căci prin cei desăvârşiţi se răsfrânge sfinţenia lui Dumnezeu, ca printr-o oglindăşi într-înşii iarăşi toată firea omenească-şi simte Dumnezeu să bată război cu stricătorul firii omeneşti şi cu sabia Duhului neîntrerupt să-l ardă. Dar nu spre el le e privirea, ci având toată făptura lor absorbită de dar, s-au făcut ca un pârjol într-un rug nearzător şi, strămutaţi de dragostea lui Dumnezeu, chiar şi numai cu atâta, că sunt în lumea aceasta, ard pe „stăpânitorul” ei în inimă, ca o sabie de văpaie. Această nebănuită simţire a neputinţelor, întru care se desăvârşeşte darul lui Hristos, ne face înţeleasă mutarea din cele de aici a unui cuvios părinte: Venind el la vremea mutării din viaţa aceasta, şi în jurul lui şezând Părinţii, a strălucit faţa lui ca soarele. Şi le-a zis lor: „Iată Ava Antonie a venit”. Şi după puţin a zis: „Iată ceata Proorocilor a venit”. Şi iarăşi faţa lui mai mult a strălucit. Şi a zis: „Iată ceata Apostolilor a venit”. Şi s-a îndoit faţa lui în strălucire. Şi se părea ca şi cum ar vorbi cu cineva, şi i s-au rugat lui bătrânii zicând: „Cu cine vorbeşti, Părinte?”
- Iată îngerii au venit să mă ia, şi mă rog ca să fiu lăsat să mă mai pocăiesc puţin”. Şi i-au zis lui bătrânii: „Nu ai trebuinţă să te pocăieşti, Părinte!” Şi le-a zis lor bătrânul: 
„Cu adevărat nu mă ştiu pe mine să fi pus început (pocăinţei) ”. Şi au cunoscut Părinţii că a ajuns desăvârşirea. Şi iarăşi de năpraznă s-a făcut faţa lui ca soarele, şi s-au temut toţi. Şi le-a zis lor: „Vedeţi, Domnul a venit, şi zice: „Aduceţi-Mi pe vasul pustiului!” Şi îndată şi-a dat duhul, şi s-a făcut ca un fulger şi s-a umplut tot locul de bună mireasmă”. Cu aceste graiuri trece pragul dincolo, în adâncul smereniei, nevoitorul ce a ajuns desăvârşirea (Patericul, ed. III, Râmnicul Vâlcea, 1930, p. 211-212). .
0