Cuvânt către creştinii ortodocşi – Spovedania unui monah din Muntele Athos

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

 SPOVEDANIA UNUI MONAH DE LA MUNTELE ATHOS 

 - Părinte, vă rog să îmi spuneţi cum aţi devenit ortodox? 

- Eu m-am născut ortodox, dar nu aveam conştiinţă ortodoxă. Nu ştiam ce înseamnă să fii ortodox
. - Când aţi fost copil, mergeaţi la Biserică? 
- Mergeam numai de Crăciun şi de Paşti. Nici părinţii mei n-au avut legătură cu Biserica. Duceau o viaţă lumească. Lucrau şi după- amiază la un al doilea servici. După amiaza îi ajutam şi noi. Financiar nu stăteam rău, dar o slujbă nu le ajungea. Trebuia să ne plătească şi lecţiile particulare de engleză şi de amiază.
  -Aţi trăit momente în care v-aţi simţit mai aproape de Dumnezeu? - Îmi amintesc că în Săptămâna Mare mergeam la o mănăstire de maici. Îmi plăcea să stau şi să ascult, fără să înţeleg mare lucru, dar simţeam o ne mai întâlnită pace şi seninătate. Simţeam că e ceva nefiresc, nepământesc, simţeam prezenţa lui Dumnezeu, fără să pot preciza ce se întâmpla în interiorul meu. Într-o zi, când am avut 16 ani, au venit la Biserică şi nişte colegi de-ai mei. Când m-au văzut că urmăresc ce se citea din Sfintele Scripturi, încercând să înţeleg ceea ce auzeam, s-au mirat şi mi-au zis: „Ce e cu tine? La Biserică venim doar ca să găsim vreo fată...“ 
Eu m-am mirat, şi ei mi-au răspuns: „Ce, nu ştiai că e aşa?“ „Bine, dacă vreţi să ne uităm după fete, hai“.
Dar mie îmi era dor de sentimentul de pace şi de seninătate. De când eram mic simţeam o dragoste pentru Hristos. Simţeam prezenţa Lui, că stătea lângă mine, Îl simţeam ca un prieten şi totdeauna credeam că El este Dumnezeu, cu toate că viaţa mea nu era cum trebuie, pentru că înjuram, aveam relaţii cu fete, fără să creez probleme familiei mele sau altor oameni. 
Când am terminat liceul trebuia să hotărăsc ce să studiez. Am hotărât să studiez muzica, să devin profesor de muzică. Am hotărât împreună cu părinţii mei să studiez la Atena, pentru că în oraşul meu nu existau profesori potriviţi. Când am văzut că nivelul studiilor este înalt, am simţit o inferioritate şi simţeam că nu voi reuşi. Aşa că am început să învăţ foarte mult. Numai sâmbăta ieşeam cu doi prieteni. Învăţam atât de bine încât am terminat materia mult mai repede. Profesorului meu nu-i venea să creadă cât de talentat eram. Bineînţeles, nu mergeam deloc la biserică. Atunci am cunoscut un prieten cu care încă sunt în contact şi care m-a ajutat în viaţa spirituală. N. era un băiat ca şi mine, cu căutări duhovniceşti. 
 Făcea kung-fu, voia să facă yoga şi să călătorească în India, unde credea că trăiesc oameni care au ajuns la înalte măsuri duhovniceşti. Împreună am început să căutăm oameni duhovniceşti, citeam Bhagavad Gita, căutam ce este yoga şi ce sunt religiile orientale. Am făcut şi tai-chi, dar mai mult m-am ocupat cu yoga şi cu filosofia orientală, citindu-i pe Krishnamurti şi pe Bhag-wan Rajneesh, Osho. 
De când l-am cunoscut pe N., la vârsta de 18 ani, a început aventura mea spirituală. Când am avut 19 ani, am început o relaţie serioasă cu o fată, care şi ea avea căutări spirituale. Dar atunci mă gândeam mai mult la studiile mele. Visam să devin solist de muzică clasică. În trei ani mi-am terminat studiile. În aceşti trei ani căutam oameni cu faimă de sfinţi, ca să discutăm, ca să ne spunem ceva despre viitor, să vorbim despre sfârşitul lumii, dar totul era confuz în mintea noastră.
 N-aveam viaţă spirituală ca să putem pune un bun început. Ne plăcea doar să călătorim, să purtăm discuţii filozofice, să cunoaştem oameni, fără să fim imorali, numai ne plăcea să flirtăm cu fetele. Odată, de Crăciun, am văzut la televizor un material despre un preot care strângea haine vechi, le ducea acasă şi, cu ajutorul fiilor săi duhovniceşti, le împărţea săracilor.
 Când l-am văzut, i-am spus lui N. că trebuie să-l găsim neapărat pe acel preot, pentru că este un om al lui Dumnezeu. „Dar nu ştim unde stă, mi-a răspuns, ştim numai că trăieşte în Pireu“. „Nu contează“, am răspuns, „Vom merge şi îl vom găsi“. „Cum?“- m-a întrebat. „Nu ştiu, dar eu simt că îl vom găsi“.
 Am început să căutăm orbeşte. Am întrebat pe ici, pe colo şi am găsit casa lui destul de uşor. Era seară, dar noi am bătut la uşă. Când ne-a văzut, a zâmbit şi a zis: „Voi doi să nu vă despărţiţi niciodată!“
Şi într-adevăr, cu toate că am devenit monah, am păstrat relaţia spirituală cu el şi ne sprijinim unul pe altul. Altă dată am vizitat un călugăr despre care aflasem de la mama unui prieten că este un om Sfânt - văzător cu duhul. Ne-a primit, am intrat într-o cameră. Nu zicea nimic. La fel şi noi nu ziceam nimic, pentru că aşteptam de la el să ne spună ceva. 
O dată se uita la icoana lui Hristos, o dată la noi. La un moment dat, s-a uitat la noi intens şi a zis că ceea ce vom face în viaţa noastră o să facem bine. Mai târziu, înainte de a deveni monah şi după ce înţelesesem cum trebuie să trăiască un creştin, m-am dus la Atena şi l-am ajutat să intre pe calea Bisericii. Atunci, tatăl lui m-a ameninţat că mă va omorî, dacă nu-l las în pace. Acum N. are o familie cu mulţi copii. Se spovedeşte şi el şi soţia lui şi sunt foarte râvnitori. Au parte de mare război din partea rudelor. Apoi am început să caut prin yoga şi învăţături de acest gen.
 Când am avut 20 de ani, m-am despărţit de fata cu care am avut o relaţie - şi asta m-a durut foarte mult. Cu toate că voiam să mă despart de ea, pentru că vedeam că nu ne potrivim, m-am rugat lui Dumnezeu să-mi ceară ea să ne despărţim - ca să nu simtă ea durere, ci numai eu.
 Cu toate că ea nu voia să ne despărţim, după ce am revenit la Atena, după vacanţa de vară, mi-a cerut să ne despărţim. Am acceptat, dar a fost foarte dureros pentru mine. Atunci m-a sfătuit un coleg ceva duhovnicesc. Mi-a spus că nu trebuie să mă sprijin de oameni, pentru că oamenii sunt ca şi paharele, dacă pui greutate pe ei se sparg şi te taie. Numai de Dumnezeu trebuie să te sprijini şi El nu te va lăsa niciodată. Atunci am început să găsesc mângâiere în rugăciune şi să ascult postul de radio al Bisericii.
 Am început să studiez Noul Testament şi să discut numai despre lucruri duhovniceşti. Îmi amintesc că odată am fost acasă la N. A fost şi sora lui acolo (acum, din păcate, ea este maestră de yoga) şi fumau droguri, haşiş. Când mi-au oferit şi mie, cu toate că pe atunci fumam ţigări obişnuite, am refuzat, pentru că stiam că este ceva periculos. Ei insistau, spunând că este ceva nevinovat. Am refuzat. Au început să mă batjocorească. Au început să mă întrebe dacă cred în preoţi şi râdeau vorbind urât despre preoţi. Atunci le-am răspuns că eu cred în Hristos şi în preoţi, explicând că preoţii sunt slujitori ai lui Hristos şi ai Bisericii. Bineînţeles, ei râdeau de mine în continuare, considerându-mă tâmpit şi întârziat mintal. Dar, când am plecat din casa aceea şi am ieşit în drum, simţeam că zbor. Ma simţeam atât de uşor şi de bucuros, încât îmi venea să ţip de bucurie, dar mi-era frică să nu mă considere oamenii nebun. Acum înţeleg că această bucurie mi-a dat-o Domnul pentru că nu m-am ruşinat să-L mărturisesc în faţa acelor oameni care mă considerau tâmpit. Atunci am avut parte şi de primul atac demonic. Era noapte şi citeam Vechiul Testament. Am adormit ascultând postul de radio al Bisericii. Deodată m-am trezit şi, cu toate că am avut ochii închişi şi era întuneric, eu vedeam totul. Atunci, din partea dreaptă a început sa se apropie zburând, încet, un monstru. Avea chip de om, aripi mari, multe picioare şi mâini şi era mai negru decât întunericul. Avea unghii mari şi o piele urâtă. Atunci mi-a venit în minte cuvântul Lucifer. Acesta a venit şi a stat deasupra mea. Era să mor de frică. Este incredibil cum m-am simţit în momentul acela. Acesta a plecat spre direcţia din care a venit. Eu toată noaptea am stat înlemnit din pricina şocului prin care trecusem. 
Mai târziu, duhovnicul meu mi-a zis că aceasta s-a întâmplat ca să mă sperie pentru că mă apropiam de Biserică. După aceasta am început să mă interesez de yoga. Am început să fac yoga singur după o carte pe care am cumpărat-o. Atunci m-am rugat necunoscând ce este yog să-mi trimită Dumnezeu o învăţătoare (de yoga) frumoasă, ca să mă înveţe secretele yogăi. 
După două săptămâni am cunoscut-o fată, pe S. Era exact cum îmi imaginam, numai că era cu treisprezece ani mai mare decât mine şi avea un copil de doi ani. Nu era căsătorită, şi abia se despărţise de tatăl copilului. Aceasta s-a întâmplat când făceam masterul, înainte ca să plec la armată. Ne-am cunoscut printr-un muzician cu care colaboram.
 I-a plăcut cum cântam, stătea şi lângă casa mea, şi am făcut cunoştinţă, ne-am apropiat. Ea se confrunta cu multe probleme psihologice şi sentimentale. Viaţa ei era foarte confuză, cum se întâmplă de obicei cu cei ce se ocupă cu yoga şi toate aceste lucruri satanice, dar eu nu prea cunoşteam atunci lucrurile acestea. Am încercat s-o pun în legătură cu tatăl copilului ei, dar între timp ne-am îndrăgostit unul de altul. 
Cu adevărat voiam s-o ajut şi ea s-a agăţat de mine pentru că a găsit la mine dragoste fără să-i cer nimic. După o prietenie de patru luni, am plecat la armată. Împreună cu ea am început yoga, dar nu ceva important. 
Când aveam 20 de ani m-am spovedit pentru prima oară.
- De ce?
- Pentru că mă simţeam urât pentru un lucru pe care îl făcusem şi voiam să-l scot din interiorul meu.
 - Voiaţi să vă schimbaţi modul de viaţă?
- Nu, numai simţeam mustrări pentru că mă comportasem urât cu o anumită persoană. Când i-am spus preotului că fac yoga (pentru că începusem să fac hatha yoga, singur), atunci preotul a început să ţipe că yoga este satanică şi eretică. Eu mă gândeam: „Ce-mi spune?
 Eu am venit să-i zic păcatele mele şi el ţipă că yoga este satanică. Fac eu chestii satanice?“ 
Nu mi-a plăcut acest lucru şi am plecat nervos şi supărat.
 - Da, dar preotul avea dreptate.
 - Da, bineînţeles că avea dreptate, dar nu mi-a plăcut modul în care mi-a vorbit, n-a adus argumente ca să-mi explice de ce yoga este satanică.
 - Fără explicaţii!
 - Da, fără explicaţii! Numai că „sunt lucruri satanice şi pleacă departe de astea“. 
 Eu am spus că fac doar gimnastică şi că nu fac ceva rău. - Gimnastică, dar aţi făcut hatha yoga, nu? 
- Da, hatha yoga. Dar hatha este o parte a religiei lor. De exemplu, când faci salutul soarelui, care este un exerciţiu de încălzire, de fapt te închini zeului soare. 
- Mulţi au început de la hatha yoga şi după aceea au trecut la alte forme de yoga. - Dar nici hatha yoga nu este nevinovată. Şi ea e ceva demonic. Ca să revin, după aceasta nu m-am mai spovedit. Am plecat la armată şi de atunci relaţia mea cu Hristos a devenit şi mai puternică şi am simţit prezenţa Lui. Când ne-am prezentat la prima zi, am alergat toată ziua ca să ne dea haine potrivite şi papuci şi să ne consulte medicul. Seara ne-am pus în camera unde trebuia să dormim. Simţeam 0 nelinişte pentru că mediul mi-era necunoscut. Toţi ne simţeam aşa. Când m-am culcat, atunci am văzut pe peretele de vizavi o icoană a Mântuitorului. 
Am simţit o bucurie imensă şi o linişte şi am început să mă rog Domnului, să-mi dea pace şi să nu-mi fie frică de mediul acesta necunoscut.
 Simţeam că Îi vorbesc Domnului şi că El mă ascultă, că este lângă mine. N-am uitat niciodată cât de bine m-am simţit. Era ca şi cum îmi spunea Domnul că este totdeauna lângă mine, şi într-adevăr aşa ne spune, dar noi nu-L ascultăm.
 A fost foarte greu pentru că am făcut armata la forţe speciale şi se comportau foarte dur cu noi şi instrucţia era foarte grea. Dar era si avantajos pentru mine pentru că eram plătit şi era şi la 20 de kilometri de casa mea. Aşa că mă întâlneam şi cu fata aceea. La biserică nu mergeam şi îmi făceam planuri pentru viitor să călătoresc în Europa, în India, să-mi termin masterul, să dau concerte. Acest lucru a fost adânc înrădăcinat în mine şi a fost nevoie să-l mărturisesc în faţa altora. Îmi amintesc că într-o zi un soldat mi-a spus că tatăl lui este reprezentantul lui Bhagwan Rajneesh în Grecia şi că el este sannyasi (aşa se numesc adepţii lui Osho).
 Îşi schimbase şi numele şi îl chema Varinti. Atunci i-am spus că şi prietena mea a fost sannyasi şi că eu fac yoga.
 În aceeaşi după-amiază m-am aflat într-o casă împreună cu cinci dintre ei. Prietenul meu de la armată, tatăl lui, prietena mea şi o pereche, care au fost sannyasi şi ei, ea era din Grecia şi el din Olanda. Am început să discutăm chestii filosofice. Când a venit rândul meu să vorbesc, m-au întrebat în cine cred. Eu am răspuns: „Singurul adevăr care există este Iisus Hristos. Restul sunt minciuni“.
Atunci olandezul a început să scoată spume din gură, să ţipe ca un nebun şi sa fie gata să mă atace. La început am vrut să-l bat, pentru că ţipa că creştinii sunt laşi şi fricoşi. Totuşi, am avut o pace şi o linişte nemaipomenită şi foarte calm i-am răspuns: „Poţi să te zbaţi cât vrei. Adevărul nu se schimbă. Hristos este singurul Dumnezeu adevărat şi toate celelalte sunt minciuni şi întuneric“.
El a început să ţipe şi mai tare, până m-au scos afară, pentru că începuse să-şi piardă controlul. Atunci am cunoscut pe cineva care mi-a schimbat viaţa. Se numeşte George Kinousis şi a fost un cântăreţ vestit şi foarte bogat. A avut totul - până ce într-o zi le-a părăsit pe toate şi s-a facut propovăduitor al credinţei ortodoxe. Până astăzi merge prin toata Grecia, prin şcoli, la armată, în biserici şi predică pocăinţa si pe Hristos. Este chemat de multe parohii ca să vorbească şi să strângă bani pentru scopuri filantropice. Deci, când am fost la armată a venit şi ne-a vorbit despre Hristos, despre spovedanie, despre pocăinţă şi totodată ne-a cântat nişte cântece creştine. Am fost entuziasmat pentru că îmi amintea de apostolii lui Hristos şi am vrut să-l caut şi să vorbim. Atunci n-am reuşit. Am vorbit cu preotul militar care l-a adus la noi şi care a şi devenit primul meu duhovnic. M-am spovedit şi am spus că fac yoga şi că sunt cu fata aceea, S., şi el mi-a răspuns: „Bine, o să vedem ce facem“. 
De asemenea mi-a spus că am o problemă duhovnicească şi că cineva ne-a făcut vrăji.
 - Aşa v-a spus preotul?
 - Da, mi-a zis că crucea lui are înăuntru o bucăţică din crucea pe care a fost răstignit Hristos, şi dacă crucea se lipeşte de cineva înseamnă că i s-au făcut vrăji. Când ne-a citit o rugăciune şi ţinea crucea aceasta, erau toţi soldaţii în faţă. La sfârşit a reţinut opt persoane dintre noi. Ne-a spus că cineva ne făcuse vrăji. Cineva lângă mine a spus că e adevărat şi cunoştea că cineva îi făcuse vrăji. Mie nu mi-au făcut vrăji, dar când aveam 12 ani, am început să citesc o carte folosită de vrăjitori. Fără să înţeleg ce făceam. Bineînţeles, după puţină vreme nu puteam să dorm, mă trezeam din somn şi alergam la pat la părinţii mei, plângeam noaptea şi în general mi se întâmplau lucruri demonice, fără să înţeleg de ce Diavolul avea putere asupra mea, pentru că nu spovedisem niciodată faptul că citisem cartea de vrăjitorie.
Şi în armată practicam în continuare yoga, pentru că eram cu S. în continuare. S-a lipit de mine pentru că ii ofeream un sprijin psihologic şi ne-am gândit şi la căsătorie. 
- Cu copilul ei ce s-a întâmplat? 
- La început nu mă simpatiza, mă vedea ca un străin care încerca să-i fure mama. Până la urmă m-a iubit şi îmi spunea chiar şi tată. Aveam probleme cu ai mei, pentru că ea era cu mult mai mare decât mine, dar aşteptau să vadă ce o să hotărăsc. În perioada aceea făceam multă yoga, călătoream cu ea, dădeam concerte şi participam la diverse happenings - singur sau cu alţi muzicieni. Cântam jazz, rock, până şi muzică clasică.
 - Ce vă plăcea mai mult? 
- Îmi plăcea Flamenco. Pentru că voiam să merg în Spania şi să mă ocup cu acest fel de muzică. După armată mi-am continuat studiile de masterat în muzică. Am găsit un profesor foarte bun. Îi plăteam mulţi bani pentru că doream să fac carieră internaţională. Începeam sa mă îngrijorez şi să-mi fac gânduri pentru viitor, dacă să mă căsătoresc, dacă să am familie. Erau fete care îmi cereau să fim împreună şi nu ştiam ce să fac. Văzând S. toate acestea mi-a făcut un fel de vrăji chinezeşti, I Ching, care se practică cu trei de şase (6) şi trei monede. Voiam să mă despart de ea, dar nu puteam.
 - Nu simţeaţi nimic rău? 
- Ba da. Voiam să mă despart de ea, dar nu puteam. Când plecam, ea practica acea magie chinezească. Plecam, şi după trei-patru zile mă simţeam aşa de îndrăgostit încât mă întorceam iar la ea. După două-trei săptămâni iarăşi plecam şi iarăşi mă întorceam. Ştiu că era din cauza magiei, pentru că ea îmi zicea: „Ştiam că te întorci, pentru că aşa scrie aici“ şi îmi arăta cartea I Ching. 
Eu nu înţelegeam atunci ce se întâmplă. Cu toate acestea, eu nu înţelegem ce vreau în viaţa mea, care este scopul vieţii, nu voiam să trăiesc pentru totdeauna cu o singură femeie, voiam să mă cunosc pe mine însumi, să mă apropii de Dumnezeu. Voiam să fiu liber. Într-o duminică - era luna decembrie...
 - În ce an? 
- În 1996. Era duminica. Eu încă nu mergeam la biserică, dar mă rugam şi ceream de la Dumnezeu să-mi trimită un om care să-mi spună ce să fac, care este misiunea mea în această viaţă. După-amiază am sunat la părinţii mei, ca să văd dacă sunt bine. Mi-au spus că sunt într-o excursie într-un sat, la nişte prieteni foarte credincioşi, şi că la ei stătea domnul Iorgos pentru că venise să-l ajute pe duhovnic. El organiza o seară filantropică, pentru că voia să strângă bani ca să facă un azil pentru oameni săraci. I-au vorbit despre mine şi despre căutările mele şi el a cerut să ne întâlnim. A simţit că trebuie să ne întâlnim. Într-adevăr, în următoarea zi ne-am întâlnit la biserică şi am vorbit despre Hristos, despre spovedanie, despre scopul vieţii. După ce am discutat mult, l-am dus la casa părintească ca să vorbească cu părinţii mei. De atunci, tatăl meu şi-a schimbat modul de viaţă. 
Mama mea deja făcea asta - şi acum înţeleg că datorită rugăciunilor ei m-am apropiat de Hristos.
Seara ne-am dus la manifestarea filantropică, ca să ascultăm predica şi să ajutăm cum puteam. Ţin minte că tatăl meu îmi spune că se simţea acolo ca la biserică. A avut loc atunci şi un fel de tombolă. Cadoul cel mai important a fost o copie mare a icoanei Axion estin. Din cauza mulţimii nu puteam să cumpăr şi eu nişte bileţele, aşa că am plecat. Dar ceva mă împingea să cumpăr şi până la urmă m-am întors şi am reuşit să cumpăr ultimele patru bileţele. Când le-am deschis am constatat ca câştigasem icoana. . Domnul Giorgos mi-a spus că acesta este un semn. În următorul week-end am hotărât să-l caut pe domnul Giorgos la Lagonisi. Am pornit cu prietenul meu N. şi, întrebând, l-am găsit. Acolo era şi un preot foarte înduhovnicit, părintele S. După ce am mâncat, mi-a venit dorinţa să mă spovedesc. Ne-am dus cu părintele S. într-o Bisericuţă ridicată în curtea casei. 
Am făcut o spovedanie generală. M-am simţit uşurat şi curat. Părintele mi-a cerut să stau în genunchi în mijlocul bisericii şi, după ce mi-a citit ceva ce nu înţelegeam, m-a întrebat cu voce tare: „Vrei să devii ostaş al lui Hristos?“
Eu m-am pierdut. Am simţit greutatea spirituală a întrebării şi responsabilitatea ce izvorăşte din ea şi, fără să am o viaţă spirituală, am răspuns: „Da“.
 După aceea mi-a orânduit câte şiraguri de metanii să fac, câte mătănii şi alte lucruri total necunoscute mie. Eu nu ştiam să fac mătănii, nici rugăciunea lui Iisus, şi îmi era ruşine să întreb. După ceva timp am înţeles că este canonul unui călugăr cu schimă mare. Bineînţeles, a treia zi am încetat să-mi fac canonul pentru că oboseam şi pierdeam numărarea la metanii. Ceea ce am înţeles eu era că acum, fiind un ostaş al lui Hristos, trebuie să duc oameni la biserică să se spovedească şi să devină credincioşi.
 Când am povestit aceasta la următorul meu duhovnic, mi-a zis: „Băiete, ostaşul lui Hristos este călugărul!“ 
Aşa am început să îndemn pe oricine cunoşteam să se ducă la biserică, la spovedit.
Atunci am făcut o excursie la Meteora cu prietenul meu N. Când ne-am întors, tatăl lui N. m-a ameninţat că mă va omorî, dacă nu-l las pe N. în pace. Atunci i-am spus că dacă familia mea şi rudele mele află de ameninţările lui, o să-l omoare ei. După aceasta nu m-a mai ameninţat, dar tot insista să-l las pe N. în pace. Când eram student auzisem de unul Tulatos, care venera zeităţile antice. De la el auzisem prima dată că spovedania închide uşa demonilor şi îţi curăţă sufletul. Dar nu spu-nea în faţă tot ce credea, ci vorbea despre maretia civilizaţiei greceşti. Într-o zi eram la Atena şi mi-am amintit de el şi m-am hotărât să-l vizitez. Mi-am amintit că vorbea despre Antihrist, despre 666 şi despre sfârşitul lumii şi, pentru că tema era în actualitate, am vrut să mă duc la el. Mi-am luat şi un prieten muzician cu mine (acum este preot pe stil vechi) şi ne-am dus. Am început să credem ceea ce spune.
 Din fericire pentru mine, în perioada aceea îl cunoscusem pe părintele S., duhovnicul meu, şi, când i-am povestit ce învaţă Tulatos, mi-a zis că este eretic şi să fug de el. Prietenul meu s-a lăsat greu convins, dar până la urmă a scăpat din capcana lui. Bine a fost că am aflat argumentele lor şi modul cum gândesc, ca să putem contrazice argumentele lor. Am simţit că misiunea mea era să vorbesc oamenilor despre spovedanie, despre împărtăşanie, despre cum să ne pregătim de venirea Antihristului. Dar nu înţelesesem că întâi trebuia să lucrez cu mine însumi şi abia după aceia cu ceilalţi. 
Problema mea era că aveam o neînţelegere cu duhovnicul meu în privinţa buletinelor cu cip. Voiam un răspuns ferm. „Să le luăm sau nu?” Părintele L. nu-mi răspundea, ci spunea să aşteptăm să vedem ce poziţie va lua Biserica şi că sunt fanatic.
 Şi cine este Biserica? Biserica este Hristos, Sfinţii Apostoli, Sfinţii Părinţi şi Sinoadele Ecumenice şi nu nişte pseudo-păstori care nu cunosc Evanghelia şi vor să facem ce spun ei. „Şi dacă chiar un înger vă învaţă altceva, spune Sfântul Apostol Pavel - să fie anatema”. 
Eu aşteptam un răspuns şi nu-l primeam. Aşa că am început să caut un duhovnic. Ceva îmi spunea foarte intens că acest om este undeva lângă mine.
 - Era în mintea dumneavoastră sau simţeaţi?
- O simţeam, n-o auzeam. Lângă casa mea, la 3 km, era metocul unei mănăstiri din Sfântul Munte Athos. Într-o duminică, cineva mi-a vorbit despre ieromonahul de acolo că este un om foarte înduhovnicit.
 În acea zi, după Sfânta Liturghie, plecând, am auzit de la megafoane că nu trebuie să luăm buletinele cu 666 şi că trăim în epoca Antihristului şi trebuie să ajungem martiri.
 Când am auzit, m-am entuziasmat pentru că niciun preot nu vorbea despre aceasta, cu atât mai mult la megafon. M-am dus cu un prieten (cel al cărui tată mă ameninţa că mă omoară pentru că îl duceam la Biserică şi îi era frică să nu devină călugăr) ca să-l căutăm.
 Când ne-a văzut, într-o după-amiază (aceasta ne-a spus-o după mulţi ani) s-a gândit: „Iată doi băieţi buni de călugări!“ Eu nu ştiam că mama mea se spovedea la el. Şi a ajutat-o foarte mult la nişte probleme, cum a ajutat mulţi oameni. Ne-a primit şi am vorbit cu el mult. I-au plăcut căutările noastre duhovniceşti şi atunci i-am cerut să mă spovedesc. Nimeni nu s-a comportat cu atâta dragoste şi înţelegere ca gheronda acesta. Am cerut să devină duhovnicul meu. - Atunci gheronda trăia în Muntele Athos? 
- Nu, trăia la metoc. Împreună cu el m-am dus prima dată la Muntele Athos. Era pe 19 noiembrie pe calendarul vechi. Atunci am primit primul atac demonic în Muntele Athos. Prima zi, totul era bine. A doua zi nu puteam să stau, voiam să mă întorc acasă. Simţeam o depresie şi voiam să mă întorc la fata aceea, S., care făcea yoga. Ea, de departe, făcea vrăji şi eu nu ştiam ce se întâmpla.
 - Nu aţi întrerupt legătura cu fata aceea?
- Nu, cu toate că încercam, nu reuşisem să mă rup de tot şi ea încerca şi mai mult să mă tragă la ea. Am uitat să spun că ea era catolică şi că atunci când eram la armată am dat un concert la o catolici. Acolo am cunoscut un călugăr franciscan, un băiat foarte bun, cu care am devenit prieten. Îl plăceam foarte mult şi îmi dăduse voie să merg la biserică ca să fac repetiţii, pentru că biserica avea acustică foarte bună. Într-o zi mi-a cerut să-l ajut la o liturghie catolică la o închisoare.
 Nu ştiam atunci că e interzis să te rogi împreună cu ereticii şi că aceasta este erezia ecumenismului, ceea ce înseamnă că eşti afara de Biserică şi că îţi pierzi mântuirea. El voia în timpul missei să acopăr câteva momente de linişte cu muzica mea. El mă auzise când improvizam muzică şi i-aplăcut. Voiasă faca celaşi lucru n momentele care se acopereau de obicei prin orga lor. Am făcut acest lucru de mai multe ori, fără să ştiu că nu-i bine. Până într-o zi m-a invitat să mănânc ostia.
 - Şi nu ştiaţi că asta nu este bine?
- Nu, nu cunoşteam că este foarte rău pentru un ortodox. Credeam că n-avem diferenţe şi că diferenţele sunt cauzate din egoism şi mă gândeam că e aceeaşi cu Sfânta Împărtăşanie a noastră. Într-un moment dat l-am întrebat de ce nu se unesc cu ortodocşii şi mi-a răspuns: 
„Ştii, avem ceva diferenţe pe care de mult încearcă să le rezolve, dar nu e prea uşor“
Şi atunci i-am răspuns: „De ce nu este uşor? Să stea la o masă cu sinceritate şi dragoste ca să vadă cine are dreptatea de partea sa, să-şi accepte greşelile şi să se facă unirea...
“ Parcă vorbea un ecumenist fanatic! El mi-a zis că nu este uşor şi am răspuns: „Părinte, este simplu. Dacă sunt oameni buni şi vor adevărul, să-l caute, să-l găsească şi să se facă unirea!“ Bineînţeles, când l-am cunoscut pe gheronda, mi-a explicat ce este ecumenismul, că papistaşii sunt eretici şi că ei trebuie să se pocăiască şi să se întoarcă la Biserica lui Hristos, la Biserica Ortodoxă...
 - Rămăsesem la vizita la Muntele Athos.
 - Da, a doua zi voiam să plec, nu puteam să stau, mă simţeam ca într-o închisoare şi o depresie îmi apăsa sufletul. Am avut dorinţa să telefonez la fata aceea, cum am şi făcut şi, cu toate că înainte îi spusesem că vreau să ne despărţim, eu am cerut-o în căsătorie! Până la urmă gheronda (părintele stareţ) m-a ajutat să termin relaţia cu ea. În afară de faptul că era o mare diferenţă de vârstă între noi şi făcea yoga, era şi papistaşă şi nu este posibilă o căsătorie între un ortodox şi o papistaşă. I-am propus să devină ortodoxă, dar n-a acceptat. Numai când a văzut că mă pierde, mi-a spus: „Dacă devin ortodoxă, te căsătoreşti cu mine?”. 
Atunci i-am răspuns: „Ortodoxă trebuie să devii ca să-ţi mântuieşti sufletul, nu pentru mine“. 
 Bineînţeles, gheronda mi-a explicat că yoga este ceva satanic, că face parte dintr-o religie satanică. Mai târziu şi eu însumi mi-am dat seama că nu este o simplă şi nevinovată metodă de relaxare, nu e un mod ca să alungi stresul, nu e o metodă de îmbunătăţire a sănătăţii, ci doar un studiu premergător al gândirii hinduiste, care este legată de învăţătura anticreştină a reîncarnării. Cuvântul yoga provine de la sanscritul yug ce înseamnă „unire” şi absorbirea omului în Absolutul impersonal panteist al hinduismului si al religiilor orientale. La diferite şcoli yoga constatăm dependenţa directă a discipolilor de guru, care-i conduce şi le schimbă numele lor ortodox. 
Acesta nu este un refuz al lui Hristos?
În viaţa spirituală totul este pătruns de un duh. Acest duh este sau Duhul Sfânt sau duhul înşelării diavolului. Şi, bineînţeles, în yoga există duhul demonic. Diferitele tehnici ale yogăi nu au legătură cu ştiinţa, ci cu unele forme de magie. Practica yoga ascunde pericole trupeşti şi sufleteşti. New Age- ul, care urăşte şi luptă împotriva Bisericii cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, ne vorbeşte despre yoga, ca să înşele oamenii, cum că toate religiile sunt la fel. Biserica trebuie să-i înveţe pe tineri cum să se opună ideilor New Age-ului, să participe la viaţa liturgică din parohie şi să aibă strânse legături cu mănăstirile ortodoxe, care sunt plămânii spirituali ai ortodoxiei, şi să cunoască spiritualitatea şi asceza ortodoxă.
 - Yoga, în afară de faptul că e incompatibilă cu învăţătura şi cu dogmele credinţei noastre, este refuzul credinţei ortodoxe şi o blasfemie împotriva Sfântului Duh.
 - Motivul pentru care m-a ţinut şi nu m-a lăsat Dumnezeu să mă pierd în cărările periculoase pe care umblam a fost faptul că, cu toate că am fost un spirit neliniştit, aveam un principiu: să-L mărturisesc ca singur Dumnezeu adevărat pe Domnul nostru Iisus Hristos. Pur şi simplu m-am entuziasmat atunci de reclama ce se făcea despre yoga, că poţi să-ţi deschizi centrii energetici şi să devii un om iluminat. Eu nu înţelegeam că toate astea conţineau un egoism diavolesc şi că era ceva cu totul opus smereniei lui Hristos. - Aţi avut prin yoga anumite experienţe deosebite?
 - Singurul lucru pe care-l reuşisem a fost că învăţasem pe de rost toate filosofiile orientale şi teozofice, ca să pot închide gura celor ce nu lucrau duhovniceşte, şi să obţin un mare egoism, cum de obicei se întâmplă cu cei ce se ocupă cu asemenea lucruri. Am avut cunoştinţele potrivite ca să pot spune cuiva cum să facă călătorii astrale, şi unii făceau. Eu, din fericire, n-am reuşit să fac, cu toate că eram foarte aproape. Fratele meu, care a făcut astfel de lucruri, mi-a zis că a simţit foarte mare frică. Când am oprit de tot yoga şi am început să mă spovedesc la gheronda S., au început atacurile demonice, nu numai când dormeam, ci şi când eram treaz. Îi vedeam pe demoni cum veneau spre mine, dar nu puteau să-mi facă nimic.
 - Vă însemnaţi în momentele respective cu semnul crucii sau făceaţi altceva? 
- Nu puteam să mă mişc, spuneam rugăciunea lui Iisus şi mă rugam. Asta se întâmpla des. Odată m-am trezit speriat şi pe lângă capul meu se afla un cap negru şi plin de cucuie care mugea foarte urât. Gheronda îmi citea rugăciuni şi îmi citea exorcismele, ca să plece lucrurile astea urâte. După ce l-am cunoscut pe gheronda şi ne-am întors de la Muntele Athos, mergeam în fiecare zi la mănăstire şi am început să citesc cu gheronda Everghetinosul, Patericul şi pe Sfinţii Părinţi ai Bisericii noastre. Ne vorbea despre monahism, despre asceza spirituală, ce trebuie să facă un creştin ortodox, despre ecumenism, despre eretici şi discutam despre acestea împreună cu alţi creştini. Aşa am început să înţeleg ce luptă spirituală are un creştin de purtat şi mai ales monahul, şi cum să se protejeze de erezii şi diversele rătăciri. La patru luni după ce l-am cunoscut pe gheronda, mi-a spus că nu pot să am viaţă spirituală şi s-o văd şi pe fata aceea, sau una sau alta. Cu greu şi cu ajutorul lui am încetat de a o mai vedea. După trei luni m-au făcut rasofor. 
 Gheronda voia să mă trimită la Muntele Athos, dar vedea că fără ajutorul lui nu pot rezista nicio zi. Din partea cealaltă, să stau în lume era greu pentru mine pentru că trecutul meu mă urmărea. Şi atunci s-a întâmplat următorul lucru minunat.
 Gheronda se ruga de mult timp să se întoarcă în Sfântul Munte, pentru că obosise afară în lume. După patru luni de când eram rasofor, l-au chemat să se întoarcă înapoi la Sfântul Munte. Aşa că am plecat împreună cu gheronda la Muntele Athos, un an după ce l-am cunoscut, fără să am idee ce este monahismul (aproape nu ştiam Crezul).
 - Aţi mers ca să vedeţi cum este sau aţi mers hotărât ca să rămâneţi?
- Am venit hotărât (după putinţa omenească) ca să stau pentru toată viaţa. Bineînţeles că aici era mâna lui Dumnezeu şi nu puterile mele. Înainte ca să-l cunosc pe gheronda am cunoscut un inginer cu mult mai mare în vârstă ca mine care a fost adept al lui Carlos Castanedas. Purtam cu el discuţii filosofice şi ne-am împrietenit. Mergeam acasă la el şi eram ca un membru al familiei lui.
 Odată mi-a cerut să neg că Hristos este Dumnezeu şi să spun că a devenit Dumnezeu. Eu, fără să ştiu multă teologie, totuşi nu acceptam aşa ceva. Odată insista, cu amabilitate, să neg că Hristos este Dumnezeu. Atunci i-am spus că nu vreau să mai discut despre aceasta. În noaptea aceea, când m-am culcat, am avut un vis: eram într-o livadă, despărţită în două de un râu. Într-o parte eram eu şi în partea cealaltă era un om înalt, slab, cu barba scurtă. Uitându-mă la el, ceva nu-mi plăcea în chipul lui, nu ştiu de ce. Deodată, fără să vreau, am început să strig, arătându-l cu degetul: „Eşti iubirea!”. Spuneam asta tare şi în mod continuu. El mi-a răspuns că „şi tu ai harisma aceasta”. 
Când m-am trezit, eram aşa de bucuros că am început să alerg în jurul casei mele! 
Bine că nu m-a văzut nimeni pentru că ar fi crezut că am înnebunit. Bucuria aceasta a ţinut patru zile. Când, după mulţi ani i-am spus lui gheronda acest vis, mi-a răspuns: „Dacă îţi zic ceva despre asta, te vei mândri că eşti ceva fără să fii!” Atunci m-am asigurat că era Hristos. 
Ştiu că nu trebuie să credem în vise, dar dacă este ceva special, putem să ne sfătuim cu un duhovnic experimentat, ca să poată distinge ce este de la Hristos şi ce de la diavol. Gheronda m-a ajutat să scap şi de rătăcirea venerării celor doisprezece zei ai Olimpului. Eu urmăream cuvântările lui Tulatos, care mă influenţase.
 Credeam că Vechiul Testament nu este inspirat de Dumnezeu - pentru că este scris de evrei. Gheronda m-a ajutat să înţeleg rătăcirile lor şi să scap de capcana aceasta. Măcar acum, cunoscând din interior yoga şi păgânismul venerării celor doisprezece zei, pot să îi conving pe oameni, cu ajutorul lui Dumnezeu, ce mari rătăciri se ascund acolo.
 - Cu muzica ce aţi făcut?
- Am continuat lecţiile şi studiile de masterat. Dar, încet-încet nu mă mai interesa. Îmi spuneau că-mi dau o funcţie la bugetari. Eu am respins-o. Atunci era vorba despre buletinele electronice şi eu nu voiam să iau. Când l-am cunoscut pe gheronda, totul a decurs foarte repede. Fără ajutorul lui gheronda nici nu m-aş fi gândit prima dată. Gheronda îmi spunea că, dacă i-aş fi văzut cu ochii sufletului pe demonii care mă atacau, m-aş fi speriat. M-au atacat demonii pentru mulţi ani. Mai ales în primul an tot voiam să plec şi să mă căsătoresc cu fata care îmi făcea vrăji. Dacă nu-l aveam pe gheronda, nu cred că aş fi stat la mănăstire. Ţin minte că cerusem de la Domnul ca atunci când vin în mănăstire să fiu ispitit cât El permitea şi să mă sprijine ca să nu mă întorc în lume. Am avut atunci o stare de depresie. Tot voiam să mă întorc acasă. Mă spovedeam la gheronda de două ori pe zi. Îmi citea rugăciuni şi exorcisme. Simţeam cum capul meu arde. Când termina rugăciunile, se oprea şi arderea. Cel mai rău era că nu credeam, nu puteam să cred că era la mijloc ceva demonic, ci credeam că îmi lipseşte viaţa de dinainte. Dar gheronda îmi arăta că demonul nu voia să rămân la mănăstire. Îi dădusem şi eu drepturi prin practicarea yogăi, prin citirea cărţii tibetane a morţilor şi prin cărările periculoase pe care mergeam şi din care m-a scăpat Dumnezeu ca să nu-mi pierd minţile. Acum toată energia demonică absorbită ieşea - dar m-a ţinut, în această perioadă grea, gheronda. Această încercare m-a ajutat să văd că toate, în afara ortodoxiei noastre, sunt rătăciri ale diavolului şi duc oamenii spre pierzanie. Toate rătăcirile sunt bine camuflate, ca să-şi facă diavolul treaba mai uşor. De pildă, dacă spui cuiva că yoga este satanică, îţi răspunde că este pur şi simplu gimnastică. Când mulţi oameni vin să discutăm despre aceste teme, ştiu ce să le zic şi ei acceptă pentru că eu am trăit aceste lucruri. îmbunătăţea. După aceşti cinci ani nici nu voiam să discut şi să-mi amintesc de situaţia în care fusesem mai înainte. Încă şi acum nici nu vreau să mă gândesc. Oamenii care fac yoga trebuie să înţeleagă că fără un duhovnic este greu şi îţi pierzi minţile. Dacă cineva opreşte yoga şi vrea să se întoarcă la ortodoxie trebuie neapărat să fie sub conducerea unui duhovnic iscusit. Trebuie tot timpul să-ţi spovedeşti gândurile ca să poţi închide uşile pe care i le-ai deschis diavolului. Şi trebuie să asculţi de duhovnic, pentru că diavolul va vrea neapărat să te întorci la el. Bineînţeles, şi duhovnicul trebuie să fie iscusit, ca să te poţi apăra de atacurile diavolului şi să fii cât e posibil pe lângă el. Când spunem „duhovnic” se înţelege nu numai un om la care să te spovedeşti, dar un om care-L iubeşte pe Hristos şi pe semenul lui. Bineînţeles, meşteşugul celui rău este să nu poţi înţelege că războiul provine de la el, să te convingă că n-ai făcut ceva rău. Dar ce nu este rău nu înseamnă că este neapărat bun. Poate ceva pare nevinovat, dar să fie plin de venin. Şi precum într-un pahar de apă dacă pui o picătură de otravă nu poţi să o bei, aşa se întâmplă şi cu viaţa spirituală. Crezi că nu faci ceva rău prin yoga, dar tu de fapt te închini satanei.
Noi ca şi creştini avem responsabilitatea să înţelegem care sunt rătăcirile şi capcanele iadului şi să ne protejăm sufletul de ele. Faptul că nu cunoşteai nu înseamnă că nu eşti responsabil. În Pateric vedem cazuri când monahii s-au demonizat pentru că s-au închinat diavolului transformat în înger de lumină sau în sfânt sau au luat chiar chipul Domnului. Hristos, în Evanghelie, spune că „alt păstor în afară de Mine, oamenii nu urmează”. În altă parte ne atenţionează să nu ne înşelăm. Să distingem duhurile. După Sfântul Apostol Pavel, războiul este duhovnicesc. În război nu există amabilităţi. Vrăjmaşul încearcă prin orice mijloc să omoare sufletele noastre. Sau va învinge sau va fi învins. Când faci yoga sau orice altceva, devii parte a acestei filosofii sau religii sau a orice altceva.
 Aşa că devii străin de Hristos pentru că, cum am spus şi înainte, numai în Ortodoxie există harul Sfântului Duh care îl sfinţeşte pe om. 
Şi aceasta duhovnicul trebuie tot timpul s-o amintească credincioşilor şi să-i întărească şi să-i înveţe să scape de rătăciri. Fiecare creştin trebuie să cunoască aceasta.
 O altă temă la care m-a ajutat gheronda era zelotismul. Pe lângă casa mea stătea un unchi de-al meu care ţinea calendarul vechi. Când a văzut că am început să merg la biserică încerca să mă atragă la ei. Discutând, începuse să mă convingă că la calendarul nou tainele nu sunt valabile şi numai la calendarul vechi există mântuire. I-am spus lui gheronda. Gheronda ştia bine tema. El, înainte fusese zelot, ţinea calendarul vechi. Făcea parte din gruparea mateită, dar s-a întors la calendarul nou pentru că credea că şi acolo există mântuire. Mi-a cerut să vorbească cu unchiul meu şi eu să stau să ascult ce spune. Într-ade- văr am mers la mănăstire împreună cu unchiul meu şi am discutat. Până la urmă unchiul meu cu familia lui s-au întors la calendarul nou.
 - Ce i-a zis gheronda?
- Multe, dar cele mai importante lucruri sunt că în 1924 toţi episcopii din Grecia au trecut pe calendarul nou şi în 1933 câţiva dintre ei s-au întors la calendarul vechi. 
„Deci cum spuneţi că aveţi taine valabile?” Şi că niciun episcop n-a condamnat concret calendarul nou. Noi, ca aghioriţi, cunoaştem că cel vechi este calendarul corect, şi că trebuie corectate unele lucruri la un moment dat, pentru că nu poate un patriarh, în cazul nostru Meletie Metaxakis, să schimbe calendarul pentru că cineva l-a impus, dar nu putem să facem o Biserică nouă. Mulţi creştini de stil vechi spun că pe calendarul nou tainele sunt valabile... I-a mai spus şi multe alte lucruri amănunţit, aşa că în loc să merg eu la vechiul calendar, a mers unchiul meu la calendarul nou. Înainte de a-l duce pe unchiul meu la mănăstire m-am întâlnit cu un preot care avea nevoie să-l duc undeva cu maşina pentru o treabă personală. În drum m-am rugat lui Dumnezeu să-mi arate care este calea corectă, pentru că nu voiam să-mi pierd sufletul. Adevărul este că începusem să am îndoieli dacă sunt valabile tainele pe calendarul nou. Când ne-am întors la biserica lui, mi-a cerut să mergem înăuntru în biserică, pentru că voia să mă răsplătească pentru ajutorul oferit. Eu am refuzat să primesc orice, dar el insista să-mi ofere ceva spiritual. Aşa că am intrat în Sfântul Altar şi-mi arăta diferitele sfinte vase. Când am ajuns la Sfânta Masă, mi-a arătat chivotul şi pâinea sfinţită care se scoate Joia Mare pentru cazurile urgente. Când a scos pâinea sfinţită m-a şocat, pentru că strălucea ca aurul. L-am întrebat de cât timp o are acolo şi mi-a răspuns din Joia Mare(de aproape un an). Atunci m-am convins că şi calendarul nou are taine şi că nu putea o bucată de pâine să nu mucegăiască şi să strălucească ca aurul fără harul Sfântului Duh. Imediat i-am spus această întâmplare unchiului meu şi nu ştia ce să răspundă. După asta ne-am dus la gheronda.
 - Părinţii dumneavoastră cum au reacţionat când aţi plecat la mănăstire?
- Mama mea, cu toate că era supărată, n-a reacţionat, pentru că îi explicasem că cine nu-şi lasă copilul să devină monah este împotriva lui Hristos. Aceasta a speriat-o, pentru că era o femeie evlavioasă. Cu tata era mai greu, pentru că îl mai ajutam la treburi, eram sprijinul lui. A avut o cădere în depresie, dar l-a ajutat un monah care venise din Peloponez şi se instalase într-o mică mănăstire lângă casa mea. Au început părinţii mei să meargă la el şi mult i-a ajutat să înţeleagă ce este monahismul. Aşa de mult i-a ajutat că după trei ani mi-au spus că ar dori să se facă şi sora mea maică! De atunci au început să trăiască duhovniceşte.
 - Cum aţi devenit monah?
- De obicei, când cineva devine monah are o bucurie imensă, pentru că se afieroseşte lui Dumnezeu; de fapt este o „nuntă” între Hristos şi sufletul monahului. Pentru că taina monahismului este imensă. La mine era exact invers. În timpul tunderii în monahism simţeam în interiorul meu o voce care îmi spunea: „Nu te voi lăsa în pace, vei avea război, nu vei reuşi nimic” - şi nu era ceva care izvora din imaginaţia mea. După tundere, acest lucru continua neîncetat, aşa că am prins curaj şi am întrebat un bătrân monah: „Părinte, diavolul mă ispiteşte şi-mi dă gânduri că nu voi reuşi nimic, că voi pleca de la mănăstire...”. 
Atunci, foarte calm, mi-a răspuns: „Nu te îngrijora. El încearcă să te sperie, nu poate să-ţi facă nimic. Nu ne lasă Hristos. Diavolul îşi face treaba lui şi tu vezi de treaba ta!”. Asta a fost. Când mi-a zis aceste cuvinte, vocea a încetat şi m-am calmat. 
Prima carte pe care mi-a dat-o gheronda s- o citesc a fost „Pelerinul rus”, în care se vorbeşte despre rugăciunea lui Iisus, şi mă învăţa încet-încet cum să mă rog şi care este importanţa rugăciunii în viaţa noastră. 
Aşa că, citind diverse cărţi şi discutând cu gheronda - şi cu ajutorul lui Dumnezeu - mi-a venit dorinţa să mă afierosesc lui Dumnezeu, să plec din lume, pentru că toate mi se păreau zadarnice şi sufletul meu nu era satisfăcut de nimic. Mă gândeam că numai sufletul şi faptelenoastre şi Dumnezeu, bineînţeles, sunt veşnice. Când am mers la mănăstire am înfruntat multe greutăţi. Dar am primit şi ajutorul dumnezeiesc
. Îmi amintesc odată, când eram rasofor, un părinte mi-a dat două găleţi pline de apă ca să le duc la o distanţă mare. Când le-am ridicat, mi-am dat seama că sunt foarte grele şi era greu să le car. La jumătatea drumului am început să le simt mai uşoare până ce, ajungând la capătul drumului, nici nu le mai simţeam greutatea. Aceasta m-a ajutat să înţeleg că la început voi avea greutăţi - pentru că orice început este greu –, dar, cu ajutorul lui Dumnezeu lupta va deveni mai uşoară. Dar totdeauna, cu ajutorul lui Dumnezeu. Lupta monahului este o luptă interioară cu patimile. Bineînţeles, aşa trebuie să se întâmple cu fiecare creştin, dar acesta este şi motivul pentru care monahul pleacă din lume şi I se dăruieşte lui Dum-nezeu.
 Dacă citim la Sfinţii Părinţi, vedem că în fiecare zi puneau un nou început ca să se lupte cu patimile lor – ei, care ajunseseră la desăvârşire. Ce să zicem noi, care la niciun gând bun de-al lor nu putem ajunge? Chiar dacă trăim în epoca Antihristu-lui şi nu putem ajunge la măsura Sfinţilor Părinţi, trebuie totdeauna să ne luptăm, aducându-I mulţumire lui Dumnezeu, cu smerenie, recunoscându-ne slăbiciunile noastre şi înţelegând că mântuirea nu este vreo ispravă de- a noastră, ci un dar al Preabunului Dumnezeu. Eu mă simt dator în faţa lui Dumnezeu pentru că mi-a trimis un bun povăţuitor duhovnicesc, care mă ajută să înţeleg cum stau lucrurile. Monahul trebuie să se lupte pe trei fronturi.
 Primul este lupta noastră personală cu patimile şi slăbiciunile noastre. 
Al doilea este aproapele nostru - pentru că cei care vizitează mănăstirile vor ajutor de la monahi, vor să ia putere, să ia exemplul bun şi răspunsuri la problemele lor personale şi nu numai. 
Al treilea este credinţa. Credinţa este în pericol pentru că trăim zilele Antihristului şi se pregăteşte venirea lui mai ales prin erezii - dintre care cea mai periculoasă este ecumenismul, care cu toate că este un copac în pădurea numită Antihrist, totuşi este cea mai mare erezie care a apărut în Biserică vreodată. Între celelalte rătăciri fiind illuminaţi, masoneria, religiile orientale, ereziile aşa-zis creştine cum este papismul, protestantismul, iehovismul, sau satanismul,diferitele grupări parareligioase, yoga, cristaloterapia, ayurveda, Reiki, Shiatsu, Feng Shui. Antihristul se va folosi de ecumenism ca să facă o religie mondială. Noi, monahii, avându-i în frunte pe episcopii care şi ei provin din monahism, trebuie să ne opunem atât ecumeniştilor, cât şi ortodocşilor care au opinii eretice. Şi asta pentru că cele trei fronturi de care am vorbit mai înainte au caracter soteriologic.
 Primul pentru că este în legătură cu noi, al doilea pentru că îi ajutăm pe semenii noştri şi îndeplinim porunca Domnului care spune: „Iubeşte-l pe semenul tău ca pe tine însuţi” şi al treilea pentru că, rămânând în Biserică şi mărturisind credinţa adevărată, ne apropiem de mântuire. În afara Bisericii nu există mântuire. Ecumeniştii nu numai că n-o să intre în împărăţia cerurilor, dar prin învăţătura lor îi exclud şi pe cei care urmează învăţăturile lor. Singura cale de mântuire a oamenilor este credinţa în Sfânta Treime, în învăţătura Mântuitorului şi în Sfânta Biserică. Toate celelalte credinţe care nu-L mărturisesc pe Hristos sunt opere ale diavolului şi făcături omeneşti care îi înşeală pe oameni şi îi duc la pierzanie. De aceea, Sfântul Cosma Etolul ne spune că toate credinţele sunt mincinoase, sunt ale diavolului. Numai credinţa ortodocşilor este sfântă şi adevărată. De aceea Biserica întemeiată de Hristos acum două mii de ani şi condusă de Sfântul Duh a rămas neclintită în adevărul propovăduit de Hristos, predanisit de apostoli şi păstrat de Sfinţii Părinţi. Suntem în siguranţă numai când îi urmăm pe Sfinţii Părinţi şi nu mutăm hotarele puse de ei. De aceea primim ceea ce ei au primit şi condamnăm ceea ce ei condamnă şi trebuie să nu avem comuniune cu cei ce aduc inovaţii în credinţă. Cei ce vorbesc despre dragoste ar trebui să arate că singura cale de mântuire este ortodoxia. 
Bineînţeles, ca şi creştini ortodocşi trebuie ca viaţa noastră să fie corectă şi să luptăm pentru mântuirea noastră - pentru că dintre noi se vor mântui doar cei ce se luptă cu râvnă. 
Aceasta este valabil pentru toţi, şi pentru monahi şi pentru mireni şi pentru episcopi şi pentru preoţi, pentru că Evanghelia este comună pentru toţi. Episcopii trebuie să ştie că poziţia lor este una de slujire. Sunt slujitorii lui Hristos şi ai poporului.
 Ei slujesc poporului. Gesturile prin care se arată ca fiind autoritari sunt greşite. Hristos în Evanghelie nu îi interzice cuiva să fie primul. Dar cine vrea să fie primul trebuie să fie slujitorul celorlalţi.
 Dacă tot spun episcopii că ei sunt chip al lui Hristos (cum şi sunt) trebuie să-L imite pe Hristos şi pe Sfinţii Apostoli şi să spele picioarele credincioşilor, adică să slujească poporul şi să se jertfească pentru el, dacă va fi nevoie, precum a făcut Hristos, Sfinţii Apostoli şi toţi sfinţii episcopi. Să imite viaţa lor şi nu numai să zică că sunt urmaşii apostolilor, ci să şi urmeze viaţa lor. 
Pe Sfinţii Apostoli i-au batjocorit, i-au bătut, i-au lovit cu pietre, precum şi pe Sfinţii Ioan Gură de Aur, Vasile, Grigorie, Fotie, Marcu, Palama, Atanasie.
 Toţi sunt mari stâlpi ai Ortodoxiei. Cine pătimeşte astăzi aşa ceva pentru credinţă? Care episcop, care preot, care monah, care mirean? Trăim un creştinism nepericulos. Dar să nu vrem să fim noi creştini privilegiaţi în faţa milioanelor fraţi de-ai noştri care au primit mucenicia. Întâi de toate episcopii trebuie să-i alunge pe lupi din turma lor, adică pe ereticii care duc turma lui Hristos la pierzanie. Pentru acest motiv protestăm nu numai în faţa patriarhului Bartolomeu, dar şi în faţa oricui urmează ecumenismul - şi nu pentru că nu îi simpatizăm. Fii ai Bisericii suntem şi noi. Dar pentru că noi vrem să fim fii credincioşi şi să rămânem în Biserică dând mărturia cea bună (numai în Biserică există mântuire) cerem de la ei cuvântul adevărului şi dacă nu vor pot să se ducă să se facă papistaşi sau protestanţi sau să se ducă unde vor şi să-i lase pe ortodocşi să mărturisească cuvântul adevărului. Dar dacă vrei să fii episcop, sau simplu creştin ortodox, trebuie să aperi dogmele Bisericii.
 Şi dacă va fi cazul, atunci ierarhul să primească mucenicia şi să sufere - şi nu numai să-i pupe credincioşii mâinile şi să facă metanii. Acestea sunt înşelări papistăşeşti. Dar şi poporul este responsabil, pentru că trebuie să-i atenţioneze pe episcopi. Poporul trebuie să fie slujit de episcopi, nu să i se slujească. Deci, când episcopii nu îşi fac datoria, poporul trebuie să-i atenţioneze.
 Vedem în societatea noastră (Grecia) că se dau jos icoanele din şcoli şi clădirile publice şi nimeni nu vorbeşte. Dacă ne aflam în perioada iconoclaştilor, primii dintre toţi, episcopii şi-ar fi vărsat sângele ca să rămână icoanele la locul lor. Nimeni nu reacţionează. Vor să scoată crucea din steagul nostru şi nimeni nu vorbeşte. Vor să pună 666 în buletinele noastre şi ne spun că nu contează. Ne vom implanta cipul în mână şi ne vor spune: „Nu contează, faceţi ascultare Bisericii. E de ajuns să vă spovediţi, să vă împărtăşiţi şi (cel mai important) să ne ascultaţi pe noi”. 
Şi pe noi, cei care reacţionăm, ne caracterizează ca fiind fanatici, nebuni şi ta libani. Şi asta ne-o spun nu numai politicienii, stareţii, episcopii, ci şi unii monahi.
 Şi ce se înţelege prin ascultarea în Biserică pe care o cer? Ce este Biserica?
Nu cumva aceia dintre episcopi care nu mărturisesc cuvântul adevărului? Biserica este însuşi Hristos, trupul sunt credincioşii, mirenii, monahii şi clerul - dar cei ce nu schimbă adevărurile credinţei. Cel ce spune ceva diferit este în afara Bisericii, chiar dacă este patriarh. Înaintea tuturor monahul are datoria să păstreze credinţa curată şi neîntinată. Pentru aceasta am alcătuit şi un text („Mărturisirea de credinţă împotriva ecumenismului”) care a ajuns şi în România. Nu mai putem tăcea. Astăzi credinţa noastră este persecutată şi cine tace îşi refuză credinţa. Astăzi credinţa noastră este persecutată de unii episcopi ecumenişti. Bineînţeles, îndatorirea de a atenţiona clerul o are poporul. Ar fi bine să nu existe această problemă şi să ne ocupăm numai de sinele nostru şi cum să-l corectăm. Oricât porţi tu o luptă duhovnicească, dacă n-ai credinţă corectă nu te mântuieşti. Când lupţi duhovniceşte trebuie să fii atent şi la credinţa ta, să fie ortodoxă. Când nu lupţi duhovniceşte şi eşti căldicel, atunci nu te interesează nici credinţa. Acestea două merg împreună. Monahul se interesează şi se roagă în mod special pentru semeni. În afară de lupta personală şi antieretică trebuie să vorbească cu cei care îi cer ajutorul şi să-i ajute prin rugăciune. De multe ori trebuie să afierosim ore întregi discutând cu oamenii care ne cer ajutorul. Şi, cu toată că monahul încearcă să-şi dezrădăcineze patimile, de multe ori se află în situaţia de a se ocupa mai mult de ceilalţi. De câte ori nu vin oameni cu probleme, care caută o îmbrăţişare spirituală, ca să se odihnească, ca să găsească rezolvare la problemele lor, să ia putere ca să-şi continue viaţa. Monahul trebuie să fie gata să dea totul acestor oameni, ca să îndeplinească Evanghelia Dragostei. Cel mai important este să nu încercăm să ieşim noi (monahii) la iveală, ci să ne îndreptăm spre oameni şi să-i conducem spre Hristos, care este doctorul sufletelor şi trupurilor. Mulţi oameni au venit lângă Hristos şi şi-au schimbat viaţa. Îmi spunea un monah că odată a venit la el un tată care avea o fetiţă de nouă ani cu cancer. L-a obligat (pe monah) să vorbească la telefon cu soţia bărbatului care era la spital cu copilul. El nu voia să vorbească. Ce să îi zică unei femei îndurerate? Când au vorbit, mama a zis: „Părinte, în acest spital L-am găsit pe Dumnezeu. Acum ştiu că copilul meu este în mâinile lui Dumnezeu. Numai vă rog să vă rugaţi pentru mine ca să-mi dea Dumnezeu putere ca să pot primi voia Domnului.” Monahul s-a mirat. Îmi spunea că până la urmă el era cel care a luat putere de la femeia aceea.
 Până la urmă, fetiţa, în mod minunat, s-a însănătoşit şi acum trăieşte normal. Întâmplări ca aceasta poţi să auzi în toate schiturile şi mănăstirile, numai că lumea nu le cunoaşte.
 Mulţi oameni îşi schimbă viaţa când vin la Muntele Athos. - Cunoaşteţi şi alte cazuri?
 - Da, cu ajutorul lui Dumnezeu. Odată, când încă eram frate la mănăstire, ne-au vizitat trei persoane din Serres. Unul dintre ei avea duhovnic la noi la mănăstire. L-a adus cu el şi pe fratele lui, care n- avea nicio legătură cu biserica, trăia în păcat şi îşi înşela soţia. Avea aduse cu el droguri. În general era în lumea lui. Fratele lui mi-a cerut să-l conving să se spovedească. Într-adevăr, am discutat cu el timp îndelungat. La urmă, după ce s-a spovedit, mi-a spus: „Eu de astăzi îmi schimb viaţa” - şi mi-a dat drogurile pe care le adusese cu el. I-am spus să le arunce el însuşi, cum a şi făcut. 
De atunci într-adevăr viaţa lui s-a schimbat. A devenit un familist corect, şi-a adus băiatul la mănăstire şi îi încuraja pe prietenii lui să se spovedească şi să-L cunoască pe Hristos. Aceştia credeau că a înnebunit şi de multe ori îl batjocoreau. Astfel de cazuri sunt multe la Muntele A-thos. Sunt multe. Nu le ţin minte pe toate. Dar fiecare monah, la fiecare mănăstire sau schit, întâlneşte oameni şi îi ajută duhovniceşte. Oamenii vin la Muntele Athos ca să ceară ajutorul Maicii Domnului. Monahii sunt totdeauna pregătiţi să dea sfaturi, dar mai ales să se roage pentru ei. A venit cu puţin timp în urmă un soldat şi m-a întrebat dacă îl ţin minte. Am încercat să-mi amintesc, dar nu puteam. Atunci mi-a zis că, cu unsprezece ani în ur-mă, discutaserăm şi i-am spus atunci să citească Acatistul Maicii Domnului în fiecare zi şi aşa casa şi familia lui vor fi binecuvântate. Într-adevăr, de atunci citea o dată sau de două ori pe zi Acatistul şi totdeauna se gândea la ce discutaserăm. Toate acestea mi le-a zis plângând. A fost foarte emoţionant. Eu nu făcusem nimic. Maica Domnului ne dă binecuvântarea şi ajutorul ei. Noi îi spunem omului cum şi de unde să ceară ajutor. Noi nu ne putem ajuta pe noi înşine, cum să-i ajutăm pe ceilalţi? Harul lui Hristos ne ţine şi ne ajută. La fel s-a întâmplat şi cu un alt pelerin.
 A venit şi el după mult timp la mănăstire şi l-am auzit când citeam Pavecerniţa Mică că ştia Acatistul Maicii Domnului - care i-a fost de mare folos. 
Într-adevăr, citind Acatistul Maicii Domnului mult har se revarsă asupra noastră. Aşa se întâmplă şi cu mulţi alţii.
 - Spuneţi-mi şi alte lucruri minunate sau despre părinţi cu viaţă sfântă. 
- În Muntele Athos am avut fericirea să cunosc bătrâni din altă mănăstiri sau din pustie. Cu răbdare ne sfătuiau şi ne vorbeau despre viaţa duhovnicească. Ceea ce mi-a rămas de la ei este că nu trebuie să- i tratăm preferenţial pe ceilalţi, dacă e monah, sau mirean, sau episcop, pentru că asta nu contează în faţa lui Dumnezeu. Hristos S-a întrupat şi S-a făcut om ca să mântuiască omul. N-a venit ca episcop sau ca rege pământesc, de aceea Evanghelia ne învaţă că cine e primul este ultimul şi sluga tuturor. De aceea, dacă cineva crede că este ceva important pentru că este episcop sau monah, atunci se împotriveşte Sfintei Evanghelii. Un părinte care acum trăieşte în pustiu s-a întâlnit cu un mare ascet şi i-a zis: „Hristos ne iubeşte pe toţi la fel, şi pe cei păcătoşi şi pe sfinţi. Distanţa între un păcătos şi un sfânt este zero pentru Dumnezeu”. Altfel judecă Dumnezeu şi altfel noi. Ceea ce spun toţi este că trebuie să ne pregătim ca să trăim zilele Antihristului. 
Mulţi gheronda - precum părintele Paisie şi părintele Dionisie din Colciu, dar şi alţii din Muntele Athos dar şi din afara lui au zis că generaţia noastră îl va vedea. Îmi amintesc că un prieten de-al meu care acum este monah studia în Serbia. Odată a vrut să viziteze un gheronda vestit, care era nebun pentru Hristos. A încercat să-l găsească, dar el era plecat în pădure în perioada aceea. După o lună, în camera lui, fiind împreună cu prietenii lui l-a vizitat acest gheronda. A dat tuturora câteva sfaturi şi prietenii lui au întrebat dacă Nicolae (numele studentului) va deveni monah şi a răspuns că nu. Cu puţin înainte de a pleca, i-a alungat pe toţi şi a rămas singur cu Nicolae. I-a zis: „Tu o să devii monah în Muntele Athos şi o să trăieşti ca să vezi îndeplinite profeţiile Sfântului Nil!”
 După ce a devenit monah, l-a vizitat pe părintele Dionisie de la Calciu şi, fără să-l cunoască, acela i-a zis: „Tu o să trăieşti şi o să-l vezi pe Antihrist!”.
Mulţi zic că nu trebuie să vorbim despre Antihrist şi despre când va veni, pen tru că atunci Îl uităm pe Hristos şi speriem lumea. Dar nu sunt aşa lucrurile. 
- Ce părere aveţi despre actele electronice? Dar despre actele despre care se spune că vor conţine numărul 666, numărul fiarei?
- Cardul cetăţeanului este la fel cu cardul electronic pe care poporul grec a refuzat să-l ia în anii ′80 din motive de credinţă şi de conştiinţă religioasă. În cardul respectiv vor fi încorporate AM (număr personal pentru impozite), AMKD (număr personal pentru sănătate), numărul de paşaport, carnetul de conducere şi orice îi trebuie unui cetăţean. Microcipul încorporat în acest card prin noile tehnologii va da posibilitatea de urmărire a cetăţenilor-posesori şi toate datele vor fi trimise la BEAST, adică la supercalculatorul din Bruxelles, unde se strâng datele a milioane de oameni din toată planeta. Microcipul cu numărul 666 va fi semnul că toţi cei ce primesc acest card vor fi subordonaţi Antihristului. Etapa următoare va fi implantarea cipului în mână sau pe frunte, cum a profeţit şi Sfântul Ioan Teologul în Apocalipsă. Bineînţeles că diferenţa între a fi 666 implantat şi de a ţine numărul în mână este mică. Diferenţa constă în faptul că în al doilea caz poţi să te pocăieşti. 
Bunul Dumnezeu, din dragoste pentru om, ne-a descoperit tot ce se va întâmpla în ultimele zile, ca nu cumva să ne înşelăm şi să luăm pecetea Antihristului pe noi.
 Este aşa de clară menţiunea Apocalipsei despre pecetea Antihristului pe care o va primi omenirea necredincioasă, încât nu încape nicio îndoială. De aceea la metodele folosite de înaintemergătorii Antihristului reacţionează nu numai ortodocşii, ci şi catolicii şi protestanţii. 
Sfântul Ioan Teologul spune în Apocalipsă (cap. 13): „Fiara care se ridică din mare defăimează pe Dumnezeu şi dă război sfinţilor. O altă fiară, proorocul mincinos, se ridică din pământ. Numele celei dintâi: 666”. 
Această profeţie ne avertizează şi ne explică pecetluirea Antihristului, numele Antihristului şi numărul 666 sunt acelaşi lucru (Apocalipsa 13:17), de ce sunt la fel de păcat şi interzise pentru creştini. Mulţi creştini şi-au îndreptat toată atenţia la pecetluirea finală prin implantarea cipului la mână sau pe frunte şi n-au înţeles şi n-au luat în serios avertizarea Sfintei Scripturi că numărul 666 este echivalentă cu implantarea cipului. De asemenea n-au luat în serios faptul că lupta noastră în acest moment este îndreptată împotriva numărul numelui Antihristului 666 - şi că vom fi biruitori, cu harul lui Dumnezeu, pentru că cei biruitori din această luptă vor fi încununaţi de Dumnezeu (Apocalipsa 15:1-5). 
Bineînţeles, Antihristul în sine n-a venit încă, dar se acţionează prin scârbosul număr 666 şi instrumentele lui: iluminaţi, masoni, şefi de stat ale guvernelor în toată lumea până şi înalţi prelaţi bisericeşti şi vor înainta din partea lui în pecetluirea mai întâi prin card şi apoi prin cip. Pentru faptul că puterile întunericului pregătesc calea pentru venirea Antihristului încercând să impună numărul 666 şi să facă lumea să se obişnuiască cu el, nu există nicio îndoială. La început au pecetluit produsele, apoi animalele şi acum cu mare îndrăzneală şi forţat încearcă să facă aceasta la oameni, aşa încât să fie clar că aparţin Antihristului în trup şi în suflet. Puteau în sistemele de informatică (de cal-culatoare) să folosească un oarecare număr cu trei cifre, totuşi oamenii New-Age-ului au ales numărul interzis pentru creştini: 666. Celor care reacţionăm la 666 ni se spune ironic „oameni stranii”, „obsedaţi”, „talibani”. Din păcate, există şi creştini care din cauză că umblă împreună cu ecumeniştiicare şi ei pregătesc calea Antihristului necaracterizează ca„fanatici”,„minţi înguste”, „rătăciţi”. Există şi creştini care nu vor să-şi piardă confortul, care nu vor să jertfească ceva şi sunt căldicei. Avem totuşi şi noi dreptul să-i întrebăm pe toţi aceştia: Cine sunt cei bizari şi obsedaţi, noi care refuzăm un număr concret (666) interzis prin Apocalipsă, sau new-age-iştii care resping 899 de numere cu trei cifre şi ne impun numărul 666 călcând astfel conştiinţa noastră religioasă? Noi, ca oameni liberi şi cetăţeni încercăm prin strângerea de semnături şi prin proteste legale să amintim statului să respecte dreptul nostru de a avea viaţă personală, libertate şi să nu încalce conştiinţa noastră religioasă. Ca şi creştini ortodocşi, refuzăm să primim cardul electronic cu 666, pentru că conţine numărul cu nume rău al Antihristului. Acceptarea numărului 666 şi a numelui Antihristului înseamnă trădarea lui Hristos.Pentru că 666 este simbolul puterilor întunericului, al organelor antihristice, al sataniştilor şi este purtătorul întregii filosofii antihriste care exprimă apostazia de la Hristos. Cum pot eu să-L am pe Hristos pe umeri şi pe diavolul sub braţe? Apocalipsa avertizează că cei ce vor primi pecetluireaşi numărul numelui Antihristului vor fi pedepsiţi cu chinuri veşnice. De aceea, Sfinţii Părinţi ne avertizează şi ne explică că oamenii vor ţine pecetea Antihristului înainte ca el să apară (Sfântul Chiril al Ierusalimului şi Sfântul Efrem Sirul). Sfântul Andrei şi Sfântul Aretha al Cezareei, vorbind despre anii apocaliptici, proorocesc lucruri cutremurătoare despre cardurile electronice satanice cu numărul 666 şi mai ales despre cele ce vor fi primite în mod obligatoriu şi care va purta şi fotografia posesorului. Mai ales pecetluirea o numesc aceşti Sfinţi Părinţi psifon endrivi (P.G. 106, 340), adică avertizează că satana va da oamenilor ceva ca o mică plăcuţă (ca o carte de joc) prin care votau oamenii în acea perioadă, scriind pe ea (plăcuţă) numele dorit. Cuvântul endrivi înseamnă plăcuţa ca o carte de joc, exact cum arată astăzi cardul electronic satanic cu 666, care peste puţin timp va deveni cardul electronic al cetăţeanului. La Evanghelia după Ioan, la 10, 3-5 spune: „Şi a strigat cu glas puternic, precum răcneşte leul. Iar când a strigat, cele şapte tunete au slobozit glasurile lor. Şi când au vorbit cele şapte tunete, voiam să scriu, dar am auzit o voce care zicea din cer: Pecetluieşte cele ce au spus cele şapte tunete, şi nu le scrie. Iar îngerul pe care l-am văzut stând pe mare şi pe pământ şi-a ridicat mâna dreaptă către cer...” Cel mai mare dar al lui Dumnezeu pentru om este liberul arbitru. Acum Antihristul vrea să-i predăm acest liber arbitru de bună voie, constrângându-ne prin bunurile materiale, dacă nu luăm cardul cu 666 care ne preface într-un număr impersonal, pierzând chipul lui Dumnezeu, neputând să ajungem la asemănare. Hristos îl cheamă pe fiecare după numele lui, după numele pe care l-am primit la botez, unde ne-am unit cu Hristos şi l-am lepădat pe satana. Acum Antihristul vrea să ne dea un număr etern prin care ne lepădăm pe Hristos şi ne unim cu satana şi, până la urmă, după moarte, cu iadul veşnic. Din aceste argumente aghiografice şi de la Sfinţii Părinţi se clarifică faptul că numărul 666 al Antihristului este de neîmpăcat cu identitatea noastră de creştini şi este un refuz al lui Hristos dacă iei cardul electronic cu 666. A ajuns momentul să fie încercată credinţa noastră. Perioada creştinismului nepericulos a trecut. Nu este permis ca un creştin ortodox să ţină într-o mână crucea Mântuitorului Hristos şi în mâna cealaltă groaznicul număr 666. Nu poţi sluji la doi domni. Să ne rugăm Domnului Iisus Hristos să ne întărească să rămânem credincioşi cu harul Său şi cu Evanghelia Sfântă. Şi să nu ne supunem (primind cardul cu 666) din cauza fricii, puţinei credinţe şi iubirii de sine şi lipsei de bunuri materiale. Trebuie să vorbim oamenilor despre cele ce vor veni şi cum să le înfruntăm, pentru că dacă vorbim numai despre cele rele sigur că lumea va intra în panică. Trebuie să existe o bază duhovnicească la ceea ce spunem. Şi aceasta (n.n. adică baza duhovnicească) este că o dată sigur o să murim. Înainte sau după venirea Antihristului o să murim. Dacă omul înţelege acest lucru şi se pregăteşte prin spovedanie, viaţă tainică şi viaţă spirituală, nu se va speria de venirea Antihristului. Deci baza este provizoriul şi zădărnicia acestei vieţi. Când omul înţelege asta nu îi este frică să vorbească despre orice. Despre aceasta nu putem vorbi însă oricui. Dacă depăşeşti ideea morţii, ce te poate speria? Să mori pentru Hristos este cel mai binecuvântat lucru care se poate întâmpla în viaţa noastră. Pregătirea noastră pentru plecarea din această lume trebuie să fie ceva zilnic şi nu pentru „când” va veni Antihristul. Ce e bine e că atunci când ne gândim că evenimentele acestea se apropie, amintirea morţii vine de la sine- pentru că dacă aceşti ani care vin este epoca Antihristului înseamnă că A Doua Venire a Mântuitorului nu va întârzia. Deci atunci va avea loc şi judecata noastră personală. De aceea, duhovnicii ar trebui să ne sfătuiască corect în privinţa acestor teme şi să nu ne spună că nu trebuie să ne ocupăm de ele. Şi despre Apocalipsă să vorbeşti - altfel de ce s-a scris? - şi despre episcopii răi să vorbeşti şi de ce trebuie să-i evităm şi despre ecumenism şi despre toate. Când eşti soldat nu-ţi părăseşti armele vorbind despre pace. Vorbeşti despre război, despre vrăjmaşi, despre tactica care pe trebuie să o urmezi ca să câştigi. Altfel e pericol să ne omoare nu trupeşte, ci spiritual. Dacă nu trebuie să vorbim de Antihrist, atunci n-ar trebui să vorbim nici despre premergătorii lui, adică masoneria, ecumenismul şi ereziile şi în general despre nimic. Trebuie să ne pregătim pe noi şi să pregătim şi copiii noştri cum să evite capcanele New-Age-ului, Antihristului.
 Notă * Acest interviu a fost luat unui părinte grec, vieţuitor într-o mănăstire de la Muntele Athos. Duhovnicul părintelui respectiv a dat binecuvântare pentru publicarea interviului în traducerea românească, dar a pus condiţia de a nu se menţiona nici numele părintelui, şi nici numele mănăstirii în care vieţuieşte. Cuviosul Paisie Aghioritul şi alţi părinţi de la Muntele Athos au atras atenţia asupra faptului că luarea actelor de identitate care au numărul 666 este o formă de lepădare de Hristos. Deocamdată, actele electronice nu conţin numărul 666. Dar poziţia exprimată de părintele aghiorit în acest interviu vrea să fie un semnal de alarmă şi o încurajare pentru creştini, ca să respingă orice act a cărui primire implică lepădarea credinţei în Hristos (aşa cum primirea carnetului de partid, pe vremea comuniştilor, era o formă de apostazie - deşi era uşor trecută cu vederea de majoritatea duhovnicilor; şi doar carnetul de partid nu avea pecetea antihristului, ci doar a unor înaintemergători ai săi...). Să nu se creadă cumva că părintele se ascunde sub masca anonimatului atunci când abordează astfel de subiecte. Este unul dintre cei mai activi călugări aghioriţi care vorbesc deschis despre semnele vremurilor. Anonimatul este legat strict de mărturia de faţă, şi se datorează tocmai ascultării faţă de părintele său duhovnicesc. Iar ascultarea nu se discută. Fie ca Bunul Dumnezeu să picure în inimile cititorilor harul Duhului Sfânt, pentru a şti să se folosească aşa cum trebuie de cele citite aici..