vineri, 31 ianuarie 2014

DESPRE LACRIMI

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...


 Una dintre comorile nepreţuite ale vieţii este sănătatea. Duşmanul sănătăţii este boala. De-a lungul secolelor, ştiinţa a luptat continuu împotriva bolii şi suferinţei. Există multă boală şi multă suferinţă în lume. Oamenii suferă şi îndură diverse boli care le afectează atât trupul, cât şi sufletul. Nu există om care, în viaţa pământească, să nu fi fost încercat de vreo boală. Nimeni nu este perfect sănătos. Din aceste motive, unii caută medicul potrivit pentru vindecarea unor boli trupeşti, alţii cercetează preotul spre a-i ajuta împreună cu Hristos-Dumnezeu în vindecarea sufletului cuprins de păcat şi boală. Cu privire la medici şi însănătoşire, citim în Vechiul Testament îndemnurile lui Isus Sirah, care zice: „Cinsteşte pe doctor cu cinstea ce i se cuvine, că şi pe el l-a făcut Domnul (…), că şi el se va ruga Domnului, ca să dea odihnă şi sănătate spre viaţă” (Înţelepciunea lui Sirah 38: 1;14). Biserica Creştin Ortodoxă îl consideră pe Mântuitorul Iisus Hristos „Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre”, Care a venit să-l tămăduiască pe om în întregime, trup şi suflet.
 Însuşi numele Său în evreieşte „Ieşua” (Iisus), înseamnă „Dumnezeu salvează”, altfel spus, „vindecă”. Mântuitorul Hristos este „Cel care vindecă”, „salvează” şi „eliberează” fiinţa umană de boală şi păcat. Doar prin suferinţă ne cunoaştem. Atâta timp cât nu fugim de suferinţă şi o împărţim cu Dumnezeu, ne aduce la cunoaşterea de sine. Şi cunoaşterea de sine duce la smerenie. Şi smerenia duce la iubire. 
 În vremurile trecute, Iov a experimentat boala și suferința. Într-un timp foarte scurt, el și-a pierdut copiii, averea şi sănătatea. Pe cine a învinuit soţia lui Iov pentru aceste tragedii? Iov 2:9: “Blesteamă pe Dumnezeu şi mori! Aşa cum se întâmplă şi azi cu mulţi, soţia sa L-a învinovăţit pe Dumnezeu pentru aceste nenorociri. Cine i-a produs de fapt boala lui? Iov 2:7: „Atunci Satan a plecat dinaintea Domnului. Apoi a lovit pe Iov cu o bubă rea din talpa piciorului până în creştetul capului. Important: Suferinţa nu vine de la Dumnezeu. Ea este lucrarea lui Satana. Satana produce suferinţă nu doar omului. El i-a provocat suferinţă chiar lui Hristos. Unde şi cum? Luca 23:33: “
Când au ajuns la locul ce se cheamă al Căpăţânii, L-au răstignit acolo” pe Iisus. Satana a fost cel care a inspirat cruzimea faţă de Iisus. Zice dreptul Iov: Omul este născut pentru suferinţă (Iov 5:7). Iar Sfântul Pavel zice că toată făptura este în suferinţă (Romani 8:22). Suferinţele din lume sunt urmări ale păcatului (Iov 4:8; Psalm 7:14-16; Pilde 22:8; Ieremia 4:18). Suferinţele sunt pedepse pentru păcate (Levitic 26:24 - 28; II Regi 7:14), dar de vom primi toate suferinţele cu răbdare şi mulţumire, ne vor aduce mare folos duhovnicesc spre mântuirea sufletului. Suferinţa este rânduită de sus spre mântuire, spre ispitire, spre iertarea păcatelor şi spre creştere duhovnicească, numai dacă o primim cu mulţumire, ca din mâna lui Dumnezeu precum spune proorocul David: Toiagul Tău şi varga Ta, acestea m-au mângâiat (Psalm 22:5). Deci, toiagul şi varga suferinţei, pe cei buni şi credincioşi îi mângâie, îi sporeşte în fapte bune, îi curăţeşte de păcate şi-i învredniceşte de mai mare cunună şi răsplată în cer. Iar pentru cei răi, toiagul suferinţei este chemarea la pocăinţă este pedeapsă peste pedeapsă şi frâu în gură, pentru că nu voiesc să se apropie de Domnul (Psalm 31:10).
Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că: darul de a suferi este mai mare decât darul de a învia morţii, pentru că făcând cineva  minuni, Îi rămâne dator lui Dumnezeu, pe când dacă cineva suferă, acestuia Dumnezeu îi rămâne dator.
Boala, nedreptatea, ocara, sărăcia şi orice fel de suferinţe pe pământ trebuie să le răbdăm având credinţa că suferinţa, de orice fel ar fi ea, ne este rânduită de Dumnezeu, Tatăl Nostru Cel Ceresc, spre mântuire, iar nu spre osândă veşnică.
 Apoi trebuie să primim suferinţa cu răbdare şi cu mulţumire. Iar răbdarea noastră trebuie să fie însoţită de cuvioşie şi de înfrânare (2 Petru 1:2-7); să fie însoţită de bucurie (Coloseni 1:11) şi nădejde. Răbdarea în suferinţă sporeşte în noi prin rugăciune, prin spovedanie, şi prin Sfânta Împărtăşanie; prin citirea cărţilor sfinte, prin cugetarea la patimile Domnului nostru Iisus Hristos şi ale tuturor sfinţilor Lui; prin cercetarea celor ce sunt în suferinţe mai grele decât ale noastre şi prin cugetarea la fericirea veşnică în rai. Pentru că altă cale spre mântuire nu este decât numai prin cruce, prin suferinţă, prin răbdare şi prin jertfă precum spune Mântuitorul: Întru răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre (Luca 21:19). Cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui (Matei 24:13). Bolnavul care rabdă trebuie să rabde până la capăt. Poate că boala a fost trimisă tocmai pentru a ne învăţa să cugetăm la moarte
 Cel Preaînalt aduce fărădelegile părinţilor peste fii şi peste fiii fiilor, până la treilea şi al patrulea neam (Ieşire 34:7). Dumneavoastră, o ştiu, veţi spune ce se spune adesea: „Dar de ce să sufere copiii pentru păcatele părinţilor?” Vă voi întreba şi eu: „Dar cum altfel să-i sperie Domnul Dumnezeu pe oameni ca să nu păcătuiască decât trecând asupra copiilor pedeapsa pentru păcatul lor?”. 
Poporul nostru şi-a format prin experienţă convingerea nestrămutată că pentru păcatul părinţilor suferă şi copiii. De aceea se aude adesea avertismentul dat celor ce vor să jure strâmb ori să facă vreun alt rău: „Ia seama, ai copii!” Omul modern nu suspină după rai, nu aşteaptă raiul. Cuviosul Paisie Aghioritul obişnuia să spună că paşaportul spre rai are neapărată nevoie de viza încercărilor. 
 Însăşi denumirea profană a stării de suferinţă din perspectiva celui ce o trăieşte, aceea de “pacient”, vine din limba latină şi înseamnă “cel ce rabdă”, de la patientia - răbdare, arătând atitudinea sau conduita cu care omul trebuie să înfrunte toate încercările şi suferinţele, trupeşti sau sufleteşti. 
 Odată, cînd am fost la Essex, am avut o discuţie cu arhimandritul Zaharia, una din acele discuţii care te urmăresc toată viaţa. Am ajuns să discutăm despre lacrimi pentru că e o boală a începătorilor să discute despre lucrurile înalte, iar lacrimile sunt un rod al înălţimilor. Atunci părintele Zaharia mi-a zis un lucru pe care nu pot să-l uit. Anume că noi, oamenii, suntem adevăraţi doar atunci când plângem. Nu mai ştiu dacă această vorbă îi aparţinea sau dacă a auzit- o de la duhovnicul său, părintele Sofronie, cert este că acest înţeles al omului nu-l mai auzisem, deşi era atât de evident. Ştiu că se poate face o întreagă filozofie despre lacrimile false, dar nu despre asta este vorba. Plânsul este la fel de firesc ca şi râsul.
 Cred că ar trebui să plângem cel puţin la fel de des precum râdem. La un moment dat oamenii au început să considere plânsul ceva ruşinos, o expresie a slăbiciunii. Dar e la fel de adevărat că şi râsul poate trăda o slăbiciune. Mă gândesc că Proorocul David, care era un ostaş neînfricat, plângea de multe ori, mărturisind că până şi aşternutul şi-l uda cu lacrimi. Desigur era o altă lume. Astăzi bărbaţii nu mai poartă războaie, nu mai străbat păduri în căutarea vânatului, nu mai sunt ameninţaţi de animalele sălbatice, de stihii, în schimb nu plâng. Această incapacitate de a plânge pare să fie singura calitate a bărbaţilor de azi. Tata plângea uşor şi acesta era un mare paradox. Era un bărbat zdravăn, ursuz şi care vorbea tare. Dacă te chema să-ţi spună ceva, aveai impresia că vrea să te bată. Chiar şi când te ruga să-i dai o farfurie din celălalt capăt al mesei părea că te ceartă. Şi cu toate acestea, plângea la filmele proletare. Plângea când vedea bătrâni săraci, copii flămânzi şi îndeobşte când vedea vreo nedreptate. Mămica râdea de el. Acesta era singurul moment când mămica îl putea lua peste picior şi el nu se supăra. Aici părintele Zaharia avea dreptate să spună că omul e el însuşi doar atunci când plânge. Nu pot să uit faţa dură a tatei cum se schimba atunci când plângea la filme, ştergându-şi ochii cu mâinile lui late, cu degetele acelea groase pe care nu a purtat niciodată inel. Atunci tata era el însuşi şi era atât de curat şi atât de bun. Restul era viaţa cu mizeriile ei, cu sărăcia şi mândria ei, cu tot ce e străin şi însingurează pe om, ducându-l atât de departe de ceea ce ar trebui să fie el cu adevărat. Sunt oameni care au plânsul în interior. Aceştia sunt cei mai frumoşi oameni de pe pământ. Acest plâns lăuntric nu are în el nimic din tristeţea şi apăsarea oamenilor neîmpliniţi sau loviţi de vreo suferinţă. Acest plâns lăuntric este ca o lumină de dimineaţă care străbate prin ceaţă. Aceştia sunt oamenii pe care îi iubeşti fără să ştii de ce şi revii la ei pentru că amintirea lor nu te părăseşte. Nu este o mai mare bucurie în viaţă decât aceea de a întâlni un astfel de om. Deşi ei pot trece neobservaţi. Pentru a-i recunoaşte trebuie ca şi tu să fi plâns măcar o dată în viaţă, să plângi de-adevăratelea. Sunt atâtea lacrimi în lume care se varsă necontenit. Lacrimile suferinţei curg sub luminile reclamelor, în oraşele mari, în băi, în aşternuturi, în maşini. Răsună atâtea răcnete de durere, atâtea suspine, dincolo de buletinele de ştiri, dincolo de talk-show-urile televizate, dincolo de vacarmul cluburilor de noapte. Întreaga noastră civilizaţie cu noile ei tehnologii care se întrec una pe alta este îndreptată să ascundă acest plâns, să ne facă să credem că plânsul nu există. Dar lacrimile se varsă necontenit şi o grămadă de oameni îşi trăiesc adevărata condiţie, aflându-se în cele mai sincere, cele mai sfâşietoare momente ale vieţii lor, în timp ce noi ne cufundăm în nesimţire. Şi doar atunci când suferinţa dă buzna în viaţa noastră, doar atunci perdeaua indiferenţei cade de pe faţa lumii. Lumea apare aşa cum e ea, cu răul şi cu binele ei. Iar deasupra ei, abia atunci, se vede Dumnezeu. Lumina iubirii lui Dumnezeu nu poate fi văzută decât prin lacrimi, altfel ea ne-ar orbi. 

                              BOALA ŞI SUFERINŢA

De câte ori citim în Sfintele Evanghelii despre vindecările minunate pe care le săvârşeşte Mântuitorul, ne întrebăm de ce omul trebuie să sufere, de ce asupra unor oameni apasă povara bolii. Oare 5 nu l-a făcut Dumnezeu pe om să fie fericit? Oare firea, pe care Dumnezeu a creat-o, nu a fost desăvârşită? Fiindcă toate cele ieşite din mâinile lui Dumnezeu au fost „bune foarte” (Facerea 1:31), boala apare ca o contradicţie, un fenomen deconcertant, iar moartea ca inexplicabilă. De aici, uneori, reacţii nefericite de îndepărtare de Dumnezeu a celor bolnavi, în loc să se apropie mai mult, interpretări greşite ale întâmplărilor care au condus la situaţii grave, ajungându-se chiar la apostazie. „M-am supărat pe Dumnezeu…”, pare a spune bolnavul căruia îi vorbeşti degeaba despre bunătatea lui Dumnezeu care a îngăduit o asemenea încercare în viaţa lui, din raţiuni pe care mintea noastră nu le poate pătrunde. Iar atunci când vine vindecarea, deşi a bombănit continuu, nu s-a rugat, nu a căutat ajutorul lui Dumnezeu, crede că vindecarea a făcut-o doctorul cutare sau cutare, cel mai priceput dintre toţi pe câţi i-a cunoscut până atunci. „Dumnezeu nu este pricinuitorul relelor”, spune Sfântul Vasile cel Mare, într-o omilie cu acelaşi titlu, adăugând: „Este o nebunie să crezi că Dumnezeu este autorul relelor noastre (…) Boala nu este o lucrare a mâinii lui Dumnezeu (…) Dumnezeu, Care a făcut trupul, n-a făcut şi boala, tot astfel cum El, deşi a făcut sufletul, nu a făcut păcatul. Dumnezeu n-a făcut nicidecum moartea”. Sfântul Grigorie Palama afirmă, de asemenea, că „Dumnezeu n-a creat moartea, nici infirmităţile, n-a creat moartea sufletului, nici moartea trupului” (150 capete despre cunoştinţa naturală, despre cunoaşterea lui Dumnezeu, despre viaţa moralpă şi despre făptuire). Omul a fost creat pentru viaţa veşnică, trupul său nu cunoştea stricăciunea până la căderea în păcat. Sfinţii Părinţi mărturisesc despre darul nemuririi care a însoţit crearea omului: Sfântul Ioan Gură de Aur (Omilii despre statui: trupul, în rai, „nu era supus morţii”), Sfântul Grigorie de Nyssa (Despre feciorie: „Omul nu avea prin el însuşi ca proprietate esenţială unită cu natura sa capacitatea de a muri”) ş.a. Harul lui Dumnezeu l-a îmbrăcat pe Adam în nestricăciune, în nemurire. „Suflarea de viaţă” care l-a creat pe om ca „fiinţă vie” însemna nu numai sufletul, ci şi Duhul dumnezeiesc sălăşluit în om şi pe care, prin neascultare, l-a pierdut. În ce măsură omul este responsabil de bolile care vin asupra lui? Între păcat şi boală există o 6 legătură, dar nu aceea că boala este o consecinţă a unei pedepse divine pentru păcat, ci pentru că omul alege, în chip conştient sau inconştient, o altă cale decât aceea care ar favoriza o evoluţie benefică a fiinţei sale, potenţând rătăcirea protopărinţilor. Adam a transmis întregii umanităţi stricăciunea, boala, suferinţa, astfel încât „prin greşeala unuia a venit osânda pentru toţi oamenii” (Romani 5:18). 
Dar Hristos, noul Adam, „doctorul sufletelor şi al trupurilor”, a restaurat firea umană eliberând-o de păcatul strămoşesc şi pregătind-o pentru moştenirea Împărăţiei Cerurilor. Tocmai boala şi suferinţele care o însoţesc sunt crucea pe care omul trebuie să o ducă PENTRU A DOBÂNDI VIAŢA VEŞNICĂ, pentru a-şi însuşi în chip deplin harul primit la botez. Sfântul Ciprian (Despre moarte) arată că pentru creştin boala nu este decât un prilej de a-şi întări credinţa, de a spori în virtutea răbdării, care duce la viaţa veşnică: „Ceea ce ne deosebeşte de cei ce nu-L cunosc pe Dumnezeu este faptul că aceştia din urmă se plâng şi cârtesc la necaz, în timp ce, pentru noi, nenorocirea, departe de a ne abate de la adevăratul curaj şi de la adevărata credinţă, ne întăreşte prin durere.
Astfel, fie că suntem slăbiţi de o profundă durere lăuntrică, fie că un foc foarte puternic ne consumă interior până la gât, fie că puterile ne sunt în mod constant zdruncinate de vărsături sau că ochii ne sunt injectaţi de sânge, fie că suntem, în sfârşit, infectaţi de cangrenă şi constrânşi la amputarea unuia dintre membrele trupului sau vreo infirmitate oarecare ne lipseşte deodată de folosirea picioarelor, a văzului sau a auzului – toate aceste necazuri sunt tot atâtea prilejuri de întărire a credinţei noastre”. Amin! Teama de boală şi suferinţă l-a împins la moarte pe un bătrân internat la secţia de Neurologie a Spitalului Judeţean Timişoara. Deşi nu era grav bolnav, omul a preferat să se arunce de la etajul 9, luni, după amiază. 
Trimiteți un comentariu

Lista mea de bloguri

Arhivă blog

DACA VREI SA ASCULTI...PORNESTE...

Ruga catre Dumnezeu

Previzualizaţi

Doamne, Da-le tuturor celor care mi-au vrut raul, atata fericire pe masura raului pe care ei mi l-au dorit.
Doamne, Da-la celor care nu ma plac, atata placere pe masura neplacerilor pe care ei mi le doresc.
Doamne, Da-le celor care m-au crezut prost, atata intelepciune functie de cata prostie au crezut ca am eu.
Doamne, Fie-ti mila de cei care nu mi-au aratat ce e mila.
Doamne, Da-le celor care mi-au refuzat dragostea, toata dragostea pe care eu nu am putut sa le-o ofer.
Doamne, Te mai rog ca tuturor celor pe care eu i-am intristat sa le dai numai lucruri vesele de care sa se bucure cat mai mult.
Doamne, tuturor celor care m-au lovit, mangaie-i si iarta-i, pentru ca eu i-am iertat demult, si nu lasa sa fie loviti de nimeni.
Doamne, celor care ma urasc, da-le numai iubire pentru ca ura ii duce la pierzanie.
Doamne, nu ma lasa sa urasc pe nimeni, indiferent de cat de mult ma displace celalalt.
Doamne, daca nu te superi, te mai rog ceva, desi stiu ca sunt doar un biet pacatos care de multe ori uita de Tine. Te mai rog ca toti cei cu care ma voi intalni in acest an sa aibe parte numai de noroc, fericire, iubire si sanatate si sa fie mereu plini de energie si iubiti de toti.