Iertarea aproapelui, cea mai grea poruncă?

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

Cutremurător! Nu primim iertare dacă ne dovedim incapabili s-o dăm. În măsura în care ne place să avem vrăjmași, Îi cerem lui Dumnezeu să ni Se arate dușman.

În mod deosebit ni se atrage atenția asupra unei virtuți speciale: iertarea: „de nu veți ierta oamenilor greșelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta vouă greșelile voastre” (Matei 6, 14-15). Pare complicat! Din ce cauză ni reaminteşte cu atâta stăruință să iertăm, îndeosebi acum, la început de post? Mergem la biserică, dăm milostenie, deschidem adeseori cartea de rugăciuni, nu e suficient? „De ce ar trebui să mă umilesc cerând iertare?” s-ar întreba unii. Oare a cere iertare este chiar umilință? Se pare că, pentru cei care gândesc astfel, este o piatră de poticneală. Se pune întrebarea: din ce pricină uneori ne vine atât de greu să iertăm? Și atunci când o facem, mai mult de gura duhovnicului, nu izbutim să îndepărtăm toate urmele răutății din suflet. Iertăm, dar nu uităm! Or, dacă nu uităm, înseamnă că nu am iertat din inimă, că nu am extirpat rădăcina răului din interiorul nostru, care în scurt timp va zămisli iarăși în noi resentimente, ură ori dispreț.

Cu toții rostim rugăciunea „Tatăl nostru” zicând: „și ne iartă nouă greșelile noastre precum și noi iertăm greșiților noștri.” (Matei 6, 12). Adesea ne spunem mecanic rugăciunile, fără atenție la conținutul lor. Îmi amintesc de o memorabilă întâmplare petrecută la Sihăstria. Părintele Cleopa, ieșit în fața smeritei sale chilii, a început să ne vorbească. Dintre pelerini, o credincioasă își ridică glasul, rugându-l pe luminatul călugăr să o învețe cum să procedeze, căci, având un litigiu din pricina unui petic de pământ, nu reușea să se împace cu megieșii săi, iertându-i. Cu vorba ca de tunet, înțeleptul duhovnic îi răspunse: „să nu îndrăznești să mai spui Tatăl nostru până nu te împaci!”. „De ce?” întrebă nedumerită pelerina. „Atunci când glăsuiești și ne iartă nouă greșelile noastre precum și noi iertăm greșiților noștri, de fapt, Îi ceri lui Dumnezeu să te ierte numai când și tu poți ierta. Iar dacă tu nu poți ierta îți ceri singură osânda.” Spășită, femeia puse capul în pământ, gândindu-se, probabil, că de câte ori rostise „Tatăl nostru” își ceruse, de fapt, pedeapsa pentru neputința de a se fi împăcat cu hotarnicii.

Cutremurător! Nu primim iertare dacă ne dovedim incapabili s-o dăm. În măsura în care ne place să avem vrăjmași, Îi cerem lui Dumnezeu să ni Se arate dușman. Sunt cuvinte grele, dar veridice căci Mântuitorul Hristos nu glumea, nici nu arunca vorbe în vânt. De am reflecta în fiecare zi la posibilitatea ca Dumnezeu să ne devină adversar, prin propria noastră rugă, cred că am ezita să mai rostim Rugăciunea Domnească, iar dacă am face-o, am sări cu siguranță cererea a cincea. Oare din ce pricină Domnul a condiționat iertarea Lui de cea acordată de noi celor care ne-au făcut vreun rău voit sau inconștient? Răspunsul ni-l oferă Sfântul Maxim Mărturisitorul: „Mila lui Dumnezeu se ascunde în milostivirea noastră față de aproapele”. Așa stând lucrurile, vom fi tentați să rostim mai ușor: „Iartă-mă!”

Ce simplu ar fi să spui: „Iartă-mă!” Însă Domnul cunoaşte superficialitatea omului, tendința de a înșela. Câți nu mărturisesc duhovnicului: „Părinte, nu am dușmani. I-am iertat”, dar în realitate continuă războiul cu semenii deveniți inamici, alimentând răutatea, invidia, răzbunarea. Omeneşte vorbind, ne vin multe necazuri, supărări, jigniri din partea apropiaților. În deplină sinceritate cu noi înşine, fiecare trebuie s-o recunoaştem răspicat: „suntem oameni, iar nimic ce este omenesc nu ne este străin", căci și noi, la rândul nostru, poate am zavistuit, am osândit sau am urât. Cu toate acestea, la Taina Pocăinței, unii mărturisesc, cu o inconștiență vecină cu sinuciderea duhovnicească, faptul că nu dușmănesc pe nimeni. Tăgăduind adevărul la spovedanie, aparenţa se vădește favorabilă celui ce a încercat să-L înșele pe Tatăl Ceresc: duhovnicul îi dă dezlegare pentru împărtășanie. Cu orgoliu, va păși țanțoș către dumnezeiescul potir, iar slujitorul altarului îi va da cereasca hrană, Sfântul Trup şi Sfântul Sânge al Domnului. Cunoscuții îl vor aprecia: „Uite un bun creștin! S-a spovedit, s-a împărtășit!” Amară înșelare! Hristos nu Se lasă „răpit”, nici păcălit. De aceea a rostit: „de nu veți ierta din inimă fratelui, nu veți fi iertați” (Matei 18, 35). Ce presupune iertarea din inimă? Părinții duhovnicești ne învață că ea nu trebuie să fie o simplă declarație, formală ori conjuncturală. „Iartă-mă și Dumnezeu să te ierte!” implică o participare totală a ființei omenești în a șterge răul sau supărarea din toată ființa. Iertarea adevărată trebuie să coboare în suflet iubirea și puterea de a ne ruga pentru cei ce ne-au săvârșit sau ne-au dorit răul.Ca să putem uita definitiv vătămătoarele fapte sau vorbe ce ne-au lezat, trebuie să ne asumăm o luptă lăuntrică, o răstignire a poftei filistine de răzbunare, a ispitei de a riposta la răutate cu răutate. Ce-i drept, nu-ţi vine ușor să-i ierți pe cei care, poate, ți-au distrus viața. Dar, dacă Domnul a cerut aceasta, cu siguranță că se poate împlini, căci El nu a împovărat ființa umană cu imperative utopice. Iar dacă, la început, nu reușim să îndeplinim porunca, să-L rugăm pe Hristos să ne ajute. La ceea ce noi nu izbutim, să-L chemăm pe El să pună umărul, ca să trecem peste piatra de poticneală. Numai așa vom simţi cum sufletul nostru înviază din legăturile păcatelor, ale egoismului şi mândriei, căci, iertarea sinceră a greşelilor altora întrezărește o șlefuire a sufletului nostru după iubirea milostivă a Domnului nostru Iisus Hristos. Să-I cerem Lui să ne dăruiască puterea sau virtutea de a ierta pe alţii aşa cum Dumnezeu ne iartă pe noi.

Așadar, când ne simţim tentați să nu iertăm, să ținem mânie, să ne răzbunăm, bine ar fi să ne amintim de cuvintele Mântuitorului Hristos: „Slugă vicleană, toată datoria ţi-am iertat-o pentru că M-ai rugat. Nu se cădea, oare, ca și tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum și Eu am avut milă de tine?”(Matei 18, 32-33). Să ne cutremurăm de sentința rostită în aceeași pildă evanghelică, gândindu-ne că ar putea fi pronunțată pentru noi: „Și mâniindu-se stăpânul lui, l-a dat pe mana chinuitorilor, până ce-i va plăti toata datoria. Tot așa și Tatăl Meu cel ceresc vă va face vouă, daca nu veți ierta - fiecare fratelui său - din inimile voastre” (Matei 18, 34-35).

Iertarea nu are nimic de a face cu meritul cuiva de a fi iertat – este un act de dragoste, nu de dreptate.

Daca alegem sa nu-i iertam pe cei ce ne-au ranit, ne punem sub controlul lor.

Iertarea celorlalti reprezinta primul pas urias, ducand la eliberarea noastra completa din lanturile care inconjoara o inima indurerata. Daca reactionam cu amaraciune in inima fata de cei ce ni se opun si chiar ne fac rau, am fi sclavii acelor oameni pentru tot restul vietii iar reactia noastra fata de ceea ce ne-au facut altii ar putea sa dauneze la fel de mult ca si ofensa initiala.

De cate ori trebuie sa ierti? De fiecare data.

http://ro.netlog.com/artasireligie/blog/&page=3

ZĂMISLIREA MAICII DOMNULUI DE CĂTRE SFÂNTA ANA

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...
 
O,minunată pereche binecuvântată de Dumnezeu, astăzi s-a dezlegat nerodirea voastră căci Porumbiţa Cea cuvântătoare în pântecele Anei începe să se arate purtând mlădiţa vestitoare a încetării potopului întristării. Bucuraţi-vă, Sfinţilor Ioachim şi Ana, căci în lume veţi aduce Pământul binecuvântat din Care va răsări Spicul mântuirii, Cel Ce hrăneşte sufletele noastre. O, Sfinţilor, rugaţi-vă să se dezlege astăzi şi blestemul nerodirii minţii noastre, ca să se zămislească şi în inimile noastre gândul cel luminat al pocăinţei.
O, Maica Cuvântului, Ceea Ce ai izvorât ca o binecuvântare din pântecele sterp mai înainte al maicii Tale, pe noi, cei învechiţi în păcate ne înnoieşte cu lacrimile pocăinţei şi aşează în inimile noastre gândul îndreptării, ca să moştenim binecuvântarea dumnezeiască. Zugrăveşte şi în inimile noastre bucuria minunii zămislirii Tale şi ajută-ne a ne face şi noi născători ai pruncilor înţelegători ai virtuţilor spre mântuirea sufletelor noastre, ca să Te lăudăm neîncetat.

Astăzi,să privim înţelegător cu ochii minţii spre patul ce se aşterne în pântecele fericitei Ana, în aşteptarea Împăratului tuturor. Astăzi să încununăm cu laude minunata zămislire a Celei Ce fără ispită bărbătească va purta în pântece pe Cel de pe scaunul heruvimilor. Astăzi, toată făptura se bucură de minunata prăznuire a zămislirii drepţilor. Astăzi, Scara Vieţii se zideşte în pântecele mai înainte pustiit de nerodire. Astăzi, Turnul Adevărului se arată pe pământ, ca să ridice înălţimea vederii noastre la tainele dumnezeieşti. Astăzi, Cortul slavei vesteşte bucurie la toată lumea, pregătindu-Se spre a odihni pe Cel Neîncăput în cer şi pe pământ. Astăzi, Chivotul tuturor darurilor este aşezat în cămara pântecelui, aşteptând a fi dăruit celor sărăciţi de patimi. Astăzi, Oglinda desăvârşirii se închipuie spre a purta frumuseţea Chipului dumnezeiesc. Astăzi, Ioachim saltă întru strigăt de bucurie, căci din el a răsărit cea Binecuvântată, Care a ridicat blestemul nerodirii maicii sale. Ana se veseleşte, purtând ca pe o comoară în pântecele ei Rodul lacrimilor şi al rugăciunilor stăruitoare. Cu gând umilit să ne apropiem şi noi de masa bucuriei duhovniceşti întinsă de drepţii părinţi, strigându-le cu veselie: Bucuraţi-vă, Sfinţilor Ioachim şi Ana, cei dintâi între părinţi, căci v-aţi învrednicit astăzi, după vestirea îngerului, a lua Cununa nădejdii voastre ! PREASFÂNTA NĂSCĂTOARE DE DUMNEZEU, Cea Care s-a făcut Palat înfrumuseţat al Preasfintei Treimi, vine astăzi să fie primită în cămara smerită a pântecelui femeiesc, chemată fiind de rugăciunile drepţilor, cărora le va răspunde cu glasul său copilăresc, mărturisind darul mântuirii adus neamului omenesc. Pe Aceasta cu bucurie să o întâmpinăm la poarta inimii, pentru a binevoi a intra şi în cămara inimii noastre, spre a fi ospătată cu cântări de laudă şi adăpată din pahaul plin de nectarul iubirii curate.

TROPAR

Legăturile nerodirii fost-au sfărâmate de puterea rugăciunii,
Căci drepţii au biruit prin credinţă toată neputinţa firii,
Să săltăm şi noi cu bucurie, văzând Palatul Cuvântului zidindu-se,
Să fericim pe dumnezeieştii părinţi care au văzut Darul iubirii zămislindu-se.

CONDAC

Astăzi toată lumea prăznuieşte zămislirea cea minunată,
Căci Rodul rugăciunii S-a arătat spre bucurie binecuvântată,
Scara Cuvântului în pântecele Anei se zideşte spre mântuire,
Şi gândul nostru se înalţă la Ceea Ce a zămislit mai presus de fire.

ICOS

Astăzi s-a dezlegat blestemul nerodirii prin rugăciunea drepţilor părinţi,
Astăzi în pântecele Anei se zămisleşte Cununa cetelor de Sfinţi,
Astăzi vedem cu ochii credinţei Nădejdea mântuirii noastre,
Astăzi să ne veselim cu îngerii de Sălaşul darurilor luminoase.

Bucură-te, Sfântă Ana, pământul mântuirii,
Vasul cel purtător al mirului iubirii,
Pecete nestricată a binecuvântării Treimii,
Leagăn al Duhului purtând Rodul iubirii,
Întărire pe temelia credinţei stăruitoare,
Pom al Raiului odihnind Rod de luminare,
Mare în care pluteşte Corabia mântuirii,
 Fântână adâncă ce tăinuieşte Apa înţelepciunii,
 Palatul întru care S-a odihnit Palatul Vieţii,
Sălăşluirea Celei Ce a dezlegat blestemul morţii.

                      ZĂMISLIREA COMORII MÂNTUIRII NOASTRE ÎN   PÂNTECELE                  NEAMULUI   OMENESC

Astăzi răsăritul mântuirii noastre se aşează în cerul pântecelui,
Astăzi nerodirea celei îndurerate s-a dezlegat prin cuvântul îngerului,
Astăzi cetele creştinilor saltă văzând raza iubirii dumnezeieşti venind pe pământ,
Astăzi Ioachim şi Ana se veselesc căci au văzut plinirea cerescului legământ.

Lacrimile Sfintei Ana s-au şters şi în locul lor a răsărit roua bucuriei,
Mâhnirea lui Ioachim s-a risipit, căci vede zămislit rodul vredniciei,
O nouă minune a înfricoşat chipul pământului ce avea să poartă o cerească taină,
Cea mai presus de îngeri se naşte în mijlocul oamenilor dintr-o credincioasă maică.

Suspinul Evei a fost răpit de plinirea nădejdii bucuriei celei mântuitoare,
Fecioara se naşte pe pământ ca să răsplătească celui ce a adus lumii întunecare.
Adam saltă privind din pântecele iadului cum odrăsleşte pântecele sterp al Anei,
Din care se va înălţa Floarea cea tainică a mântuirii ce va purta pe Împăratul slavei.

 David se bucură văzând plinirea cuvintelor încredinţate de Duhul Sfânt,
Şi îngerii se veselesc şi vor vedea pe Cel neapropiat că ia omenesc trup.
Astăzi Cartea tainelor dumnezeieşti este aşezată în pântecele Anei ca pe o masă
Şi sub mângâierea Duhului îşi va umple filele cu cuvinte din taina cerească.

Astăzi într-un pântece omenesc se aşează Cerul însufleţit pe care va răsări Soarele dreptăţii,
Şi pe care stelele Sfinţilor îl împodobesc, ca pe o cunună iubitoare dăruită Maicii Vieţii.
Calea Sfinţilor a deschis această Fecioară, făcându-se pod al Cuvântului,
Căci pe acesta S-a pogorât la noi Cel Ce se aşează în corabia gândului.

Ca în Sfânta Sfintelor a vieţuit Rodul cel dulce în pântecele mai înainte sterp,
Căci încă de atunci razele Duhului o mângâiau, ca să crească precum o floare în chip înţelept.
Cum Cea Care a încăput pe Cel Necuprins a vieţuit într-un pântece femeiesc ?
Cum Maica Împăratului Cerului a răsărit dintr-un loc smerit şi omenesc ?

Pântecele Anei, ce era ca un pământ neroditor, a odrăslit acum pe Floarea fecioriei,
Care în chip minunat va purta în pântecele Ei pe Stăpânitorul veşniciei.
Începutul bucuriei astăzi lumii se vesteşte prin zămislirea Preacuratei Stăpâne,
Blestemul lui Adam se risipeşte, căci în lume s-a arătat Raza veşnicei cunune.

Ca Ceea Ce ai fost zămislită în pântece mai înainte neroditor,
Zămisleşte şi rodul credinţei în inima mea prin gândul luminător.
Rugăciunea drepţilor a străbătut cerurile şi a făcut să picure Rodul mântuirii în pământul pântecelui,
Fă să plouuă şi în inima mea plină de spinii patimilor roadele înţelegătoare ale înţelepciunii Cuvântului.

Chipul Anei s-a luminat şi pântecele ce era sterp a săltat,
Căci s-a învrednicit să adăpostească pe Maica Marelui Împărat.
Chipul meu cel întunecat de norul ispitelor îl luminează,
 Dezlegând nerodirea inimii mele în care furtuna răutăţii se aşează.

Porţile pântecelui Anei se deschid ca să primească pe Cea Care ne-a deschis porţile mântuirii,
Pe Cea Care a păstrat încuiate porţile fecioriei şi prin care a trecut în chip neştiut Împăratul iubirii.
Deschide şi porţile inimii mele încuiate cu cheia păcatelor, celor ce închid uşa înţelegerii minţii,
Şi din ocara patimilor mă slobozeşte, ca ceea ce ai descuiat cămara neştiinţei, eliberând pe toţi Sfinţii.

Astăzi rădăcina mântuirii noastre a răsărit dintr-un pământ neroditor,
 Dar care adăpat cu ploaia rugăciunii, a odrsălit rodul mântuitor.
În cămara pântecelui Anei s-a zămislit Fecioara, sfinţită drept Cămară a Cuvântului,
Începătura mântuirii noastre se arată pe pământ şi aduce bucurie gândului.

În leagănul pântecelui Anei este aşezată Cea Care a urcat toate înălţimile cereşti
Şi încă în loc smerit afându-se este legănată de Duhul cu mişcări îngereşti.
În pântecele Anei saltă Rodul mângâiat de cântările cele dumnezeieşti,
Vestind muzica mântuirii ce va trâmbiţa în toate laturile pământeşti.

În peştera smerită a pântecelui vine Cea Care se va face prealuminat Palat împărătesc,
În loc de lapte cu Duhul Sfânt este hrănită Cea Care a hrănit pe Hrănitorul neamului omenesc,
Toată rânduiala alcătuirii trupului omenesc urmează Cea Care a născut pe Ziditorul făpturii,
 Şi Cea mai presus de îngeri cu fecioria se supune legilor cu care a fost legată zămislirea omenirii.

Cea Care a purtat pe Cel Necreat urmează rânduiala smerită a naşterii neamului omenesc,
Şi suflarea dumnezeiască o acoperă pe Cea îmbrăcată în veşmântul trupesc.
Raza Treimii O ocroteşte aşezându-se deasupra peşterii pântecelui femeiesc,
Cu somn dulce se încununează Cea Care va trezi pe Adam din somnul păcatului trupesc.

Ca într-o casă omenească stă în pântecele Anei Cea Care s-a făcut Casă a Cuvântului sfinţită de Duhul Sfânt,
Cea mai cuprinzătoare decât cerurile este încăpută într-un sălaş pământesc şi smerit,
Floarea ce a purtat nectarul Cuvântului răsare din pământul adăpat cu lacrimile umilinţei,
Prin aceste lacrimi s-a şters zapisul greşelilor noastre şi a răsărit Rodul credinţei.
Pământul roditor din care S-a înălţat Spicul vieţii a răsărit din pântece neroditor,
Casa cea însufleţită a Cuvântului a fost întemeiată spre a fi tuturor lăcaş mântuitor.

Toţi află scăpare la Tine, bătând la poarta rugăciunii cu suspinuri smerite,
Şi află odihnă, fiind hrăniţi din vasul milostivirii Tale celei nemărginite.
Cea Care a lucrat ogorul mântuirii noastre răsare din pământ ce era neroditor,
Dar care udat cu lacrimile rugăciunii se face de multă roadă primitor.
Cea Care s-a suit mai presus de ceruri se înalţă din adâncul pântecelui smerit,
Urcând toate treptele scării rugăciunii, continuând lucrarea părinţilor în chip mărit.

Maica Rugăciunii a fost zămislită în pământul rugăciunii lucrat de ai săi părinţi,
Urmând să primească Spicul darurilor, care împărtăşeşte slavă celor smeriţi.
Tulpina cea înaltă răsare din pământul rugăciunii ca să nască Floarea darurilor,
Pe Hristos, Cel Care a sfinţit-o cu mireasma cea tainică a tuturor harurilor.

Ioachim şi Ana pregătesc ospăţi îngeresc şi saltă de veselie,
Căci ochii lor înlăcrimaţi au văzut Darul dat spre veşncie.
Ocara lui Ioachim s-a ridicat, privind spre rodul mântuirii,
Şi Ana îşi odihneşte gândul simţind în pântece darul iubirii.

Îngerii se veselesc, văzând cum sămânţa cea curată s-a sădit spre veşnică creştere,
Ajungând pe scara darurilor şi nevoinţelor mai presus de a îngerilor mergere.
Şi neîncetat se împodobeşte cu noi învăluiri de lumină,
Cea Care de pe pământ a răsărit, dobândind a cerurilor cunună.

Drepţii se bucură şi încununarea vieţii lor curate se arată la apusul vieţii,
Mergând curând în lăcaşurile odihnei să-şi ia răsplata la răsăritul dimineţii,
Şi toţi într-un gând iubitor laudă pe Cea Care S-a făcut poartă a mântuirii tuturor,
Slăvind zămilirea Ei, prin care în lume s-a adus darul cel nemuritor.

Bucură-Te, Sămânţă a Cuvântului aruncată în pământul pântecelui Anei,
Bucuria cea tainică a îngerilor, încununată cu florile veşnice ale laudei,
Casă a slavei dumnezeieşti, zidită pe temelia casei omeneşti,
 Făclia Cuvântului care nu a vătămat pântecele prin străluciri cereşti,
Rugul cel nears ce a ieşit din cuptorul pântecelui femeiesc,
Pomul mântuirii noastre cu rădăcinile înfipte în pământul neamului omenesc,
Scara cea dumnezeiască care s-a sprijinit mai întâi pe casa pântecelui,
Cheia mântuirii răsărită din adâncul binecuvântat al trupului,
Munte înălţat de pe piatra trupului omenesc spre cerurile slăvite,
Cununa cântărilor îngereşti, întâmpinată cu gânduri smerite,
Porfiră ţesută de Duhul în pântecele dezlegat de nerodire,
Poartă a Cuvântului zidită pe pământ spre a oamenilor mântuire,
Comoara cea ascunsă sub acoperământul curat al pântecelui,
Sălaş al Dumnezeirii ce a binevoit să răsară casa trupului,
Vas al sfinţeniei care a umplut pântecele Anei de binecuvântare,
Mirul Cuvântului ce aduce minţilor cerească luminare,
Odihnă sub cerul pântecelui împodobit de cântări îngereşti,
Dezlegarea blestemului omenirii prin arătarea celor dumnezeieşti,
Vieţuire în pântecele legănat de adierile Duhului Sfânt,
Aşteptarea cea dorită ce ne împreunează cu Cerescul Cuvânt.

 

O Biblie scrisă cu litere de aur acum 1500 de ani

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

O Biblie scrisă cu litere de aur acum 1500 de ani a fost descoperită în Turcia, în arhiva Palatului de Justiţie.

Biblia este scrisă în limba siriacă. Experţii de la Muzeul de Etnografie din Ankara, capitala Turciei, au declarat că va fi lansată o cercetare extinsă pentru a determina vârsta exactă a manuscrisului. Se intenţionează restaurarea lui, în vederea expunerii sale publicului larg, a spus Ministrul Culturii şi Turismului din Turcia, Ertugrul Gunay.
Această Biblie a făcut parte dintr-o serie de artefacte istorice confiscate de la contrabandişti în anul 2000, în sudul Antalyei, şi a fost uitată în depozitul Curţii Supreme Turceşti.

Biblia este o descoperire uimitoare, fiind scrisă în limba siriacă, un dialect al limbii aramaice, care a fost vorbită de Mântuitorul Iisus Hristos. Ea este scrisă pe piele de animal şi conţine ilustraţii fascinante cu Cina cea de Taină şi cu cei 12 Apostoli.
Pergamentul are 52 de pagini şi unii specialişti spun că ar fi similară cu Biblia Barnahass, conţinând unele cărţi necanonice.



Vaticanul a trimis o cerere în Turcia pentru a investiga textul, deşi propria sa ambasadă la Ankara neagă cererea. Valoarea acestei scrisori este estimată la 25 milioane de euro.

Bine ,va veti intreba,pe buna dreptate,ce i-a gasit pe turci,musulmani fiind,sa dea publicitatii o asemenea descoperire???
Mai ales ca sunt prezentate scena ca Cina cea de Taina,Apostolii,ba chiar multe din minunile facute de Hristos.
Pai am sa va spun eu care de 20 ani ma invart in lumea araba si turca.Am multe cunostinte printre oamenii de cultura turci,in paranteza fie spus am vazut vreo 30 sabii ale lui Stefan cel Mare,nu una,si stiam de mult de acest manuscris.
Turcii cauta sa traduca nici mai mult sau mai putin decat ideea ca Iisus ar fi spus prin aceasta Biblie ca va veni un urmas al Sau ce va schimba totul-Mahhomed.
Ei cauta intelesuri noi,compileaza cuvinte,fraze,de unde sa se deduca aceasta blasfemie pentru noi crestini.Nu mai e cazul sa amintesc ca noi crestinii nu vom putea vreodata sa cercetam aceasta Biblie.



Oricum ar sta lucrurile, in Biblia descoperita si tradusa din Etiopia,circa anii 400,Abu Garima,am scris despre ea,nici pomeneala sa se scrie despre o asemenea blasfemie.
Sursa de unde am preluat stirea:
http://actualidad.noticiascristianas.me/biblia...

Troiţa românească, biserică în miniatură şi emblemă a identităţii noastre

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

TROIŢA – comoară a culturii arhaice româneşti



În vreme ce termenul uzual de troiță este acceptat în limbajul cotidian ca denumire a unor lucrări de artă realizate, în principal, din lemn, lucrări ce sunt clasificate de către specialiști, în mai multe tipuri, în funcție de formă, material și conținut, monumentul troiță își are originea dintr-un cumul de conjuncturi ce țin de un trecut pe cât de îndepărtat, pe atât de complex. Orice referire la trecutul monumentului troiță converge spre un simbol primordial în care s-au concentrat multe concepții mitologice ale omenirii.
Coloana cerului, termen ce trădează un sens ancestral, vine din tradiția multimilenară a autohtonilor spațiului Daciei și constituie un produs specific agropastoral de foarte puțin timp studiat.



Procesul de reconstituire a acestui termen important al mitologiei românești a fost și este un lung și sinuos drum de investigații, sondaje, interpretări și comparații ale celor care și-au dedicat întreaga viață studiului creației artistice a poporului român.
Unii au studiat în mod științific, alții au aplicat cu talent influențe ale tiparului genetic moștenit, așa cum a făcut Constantin Brâncuși atât în operele cât și în căutările fără finalizare din crochiurile sale.
A supune unui studiu amănunțit un element atât de complex ar însemna să fie desfășurată o vastă culegere de repere (cum este termenul de coloana a cerului) și o și mai vastă munca de interpretare și corelare a problemelor întâlnite, rezultând o retrospectivă, pe cât de bogată, pe atât de controversată datorită demersului în sine.
Un punct de plecare ar fi latura mitologiei populare delimitată sub denumirea de mitologia botanică, ea însăși derivată din mitologia cosmogonică.



Astfel, am putea trasa traiectoria termenului de coloană a cerului, ca fiind o transformare a termenului de arbore cosmic, arbore sacru, stâlp ce susține lumea într-un mod tainic, transcedental, cu atribute ce au favorizat perpetuarea tradițiilor străvechi în cadrul creștinismului primordial.
Nu facem o disecare a complexului de credințe populare, deoarece ne vom afunda într-o zonă foarte vastă prin complexitatea ei, îndelung studiată de Wilhelm Mannhardt, continuator al lui Angelo de Gubernatis, de James Frazer autorul unei sinteze monumentale de mitologie ancestrală.
Unul dintre cei mai prolifici etnologi români este Romulus Vulcănescu, cel care în repetate ediții a redat studiile sale despre etnografia românească. Lucrarea cea mai completă despre simbolul coloanei cerești este cartea editată de Academia Română în 1972, lucrare în care este cuprinsă esența studiilor autorului asupra celui mai vechi simbol ce s-a păstrat, prin metamorfoză, pe teritoriul României.



Iată de ce voi apela, în mod constant, la această lucrare și voi reda succint, o prezentare a monumentului troiță, ca urmaș al coloanei cerului și ca un produs autohton ce ne definește ca popor.
Dacă ar fi să facem o cronologiei a reprezentărilor coloanei cerului, putem apela la o redare succintă și lămuritoare a lui R.Vulcănescu, tabel în care schițează tranziția figurării, în funcție de materialul utilizat și epocă.



Studiul a confirmat ca s-a plecat de la ideea de pădure sacră în cadrul căreia se află, o zonă privilegiată, un luminiș în care se adună o colectivitate cu ocazia ritualurilor tradiționale.



Aici se află un arbore sacru, un intermediar între divinitate și om, în jurul căruia, cu timpul s-au creat incinte, altare sau temple.

De aceea s-au descoperit două laturi ale cultului arborelui sacru, ulterior denumit stâlp al cerului, două laturi ale credinței ancestrale privind ciclurile în care se desfășoară cronologia și viața.
În primul rând, sunt stâlpii ciclului calendaristic, categorie din care fac parte: stâlpul de sec, stâlpul de arminden sau maialul, stâlpul de sânedru și stâlpul de plugușor, elemente ce fac parte din tradiția populară românească până în zilele noastre.
În al doilea rând sunt stâlpii ciclului vieții din care fac parte: stâlpul de naștere, stâlpul de nuntă, stâlpul de judecată și stâlpul funerar.
Acest stâlp funerar este cel mai răspândit și sunt mai multe denumiri ce se referă la ceremonialul înmormântării: bradul mortului, sulița sau stâlpul mortului. Se observă deja, prin denumirea de sulița sau stâlp, ca forma simbolului tinde spre stilul stilimorf.



Dacă încercăm să formăm o tipologie cronologică, pornim de la două tipuri de coloane: cele din piatră și cele din lemn. Este figurat pe Columna lui Traian, palusul dac ce a rămas până în zilele noastre sub forma colonetei funerare, mai ales la sate, în mediul rural, în paralel cu reprezentările în piatră sub formă de stea utilizate în mediul urban. Dealtfel, cippușii romani s-au adaptat imediat la tradiția anteromană.
Imaginea stâlpilor dacici a stârnit controverse, unii le-au atribuit funcțiuni structurale, de susținere a palisadelor de fortificare, alții negând, au tras concluzia și așa a rămas, că sunt elemente separate structurilor de apărare, mult mai finisate și cu diverse însemne ce le atribuie, pe bună dreptate un sens mitic special. În plus, aceste colonete aveau partea superioară acoperită de un astragal, un element nefolosit în fortificațiile dacice.



Deoarece exprimarea artistică este un element definitoriu al unei opere, se cuvine să remarcăm, în continuare, tipologia artistică a stâlpilor cerești.
Prima categorie este a coloanelor suplicatorii, în forma de Y, forma cea mai veche descoperită la români. Este forma ce derivă în mod direct din trunchiul copacului sacru și este datată încă din perioada premergătoare epocii bronzului, prezenta apoi, în epoca fierului și în cea romană, figurată pe monumentele de piatră.



A doua categorie este cea a coloanelor comisurale, în forma de T, cea mai răspândită formă și cea care a fost asemănată cu irminsulul popoarelor germane, asemănare care a fost pusă pe seama izvoarelor comune ce le dețin aceste forme simbolice. Din această categorie a derivat troița comună, cu forma cea mai des întâlnită în zilele noastre, troița maramureșană fiind bine reprezentată, datorită păstrării tradiției populare din nordul României.
Categoria comisurală este și ea împarțită în două: vială și funerară, în funcție de destinație. Monumentele viale erau amplasate la răspântii de drumuri și limite de hotar și constituiau, pe lângă menirea sacră și repere facile de orientare, foarte des utilizate, chiar și în actele oficiale.



A treia categorie este cea a coloanelor discofore, cu o multitudine de forme , în functie de cultul pentru care au fost făurite. Astfel sunt coloanele solare, lunare, stelare și coloanele iconale. Din categoria coloanelor solare, fiind cele mai răspândite, au rezultat crucea inscrisă în cerc și roata valahă cu brațele crucii depășind limita cercului.

Mai trebuie amintite și formele de troițe ce sunt denumite monumente ediculare, asemanatoare celor romane denumite “aedes compilates”.

Ele au generat forme diferite în provinciile istorice ale țării. Astfel în Transilvania sunt sub formă de baldachin, în Oltenia sub forma de pridvor iar în Muntenia în formă de capelă.
În funcție de conținutul simbolic transmis, există două categorii de coloane :
succedanee: își schimbă forma, păstrând conținutul simbolic vechi.
simulacre: în forma concretă veche sau disimulat-veche, care transmite un nou conținut simbolic.
Continuînd această enumerare destul de sumară și expeditivă, merită prezentată și derivarea din tipurile de bază, un alt mod de studiu și de clasificare a coloanelor cerești.

Dacă privim din punct de vedere artistic, avem, deasemenea, sintetizată o paralelă a evoluției acestor monumente, ce sunt denumite, într-un mod generic troițe.

Perioada feudală este marcată de existența succedaneelor și simulacrelor în paralel cu coloana cerului. Construirea lor era marcată de reguli stricte de desfășurare a lucrărilor, presupunea un adevărat rit ce prevedea ca toate etapele să fie realizate într-un anume mod și nu se permiteau abateri de la forma creațiilor anterioare. Pe măsură ce ne apropiem de începutul secolului XX, creațiile de stâlpi ai cerului, de succedanee și simulacre, nu mai poartă interesul mitologic de a influența pe om. Ele sunt cel puțin niște izvoare de inspirație artistică, purtătoare de elemente ornamentale și aspecte stilistice.
Este un drum lung de aici inspre înapoi, când coloana cerului în Y simboliza ascensiunea forței telurice spre infinit, când colana cerului în T simboliza suportul terestru al universului.

Iată că am derulat, destul de grăbit, clasificări realizate după mai multe criterii și din unghiuri de vedere diferite, genealogic, cronologic, teritorial, tipologic, simbolistic, toate formând o imagine aproape completă despre fenomenul ce a generat monumentul troiță, aceste date fiind necesare unor categorii distincte de cercetători, fie ei arheologi, etnologi sau istorici de artă și de ce nu, entuziaști neprofesioniști, iubitori de istorie sau de folclor.
Este un mod de clasificare destul de complex dar foarte util pentru înțelegerea răspândirii unor elemente de artă populară, în special, și cunoașterea istoriei naționale, chiar și la modul schematic, în general.

Oricare ar fi modul de abordare al problemelor legate de coloana cerească, avem de-a face cu un simbol specific românesc, ce se poate suprapune, prin formele evoluate, cu unul din elementele de reper ale României, un veritabil brand de țară, pe lângă alte câteva, exclusiv acea frunză atât de mediatizată și pe drept cuvânt, contestată.
Iată de ce, putem așeza troița românească, alături de poarta maramureșană, de arhitectura religioasă și populară. Si pornind din alta ordine de idei putem considera un Brâncuși atât un veritabil punct de atracție pentru străinii căutători de frumos, cât și un redutabil ambasador al culturii românești.



„Pe timpurile mai vechi decât domniile noastre, până şi bisericile de lemn erau foarte rare. Atunci, în jurul unei astfel de cruci [troiţa] se făcea toată slujba. Ea înlocuia biserica, o rezuma în ce avea mai caracteristic.” (Nicolae Iorga)
Numărul foarte mare de cruci şi troiţe care umplu drumurile satelor noastre vădesc cinstirea deosebită pe care a acordat-o mereu ţăranul român principalului semn creştin. În vremurile vitrege care s-au abătut peste el de-a lungul istoriei, poporul român, format, în măsură covârşitoare, din ţărani, ar fi fost sortit dispariţiei dacă nu ar fi rămas tare în credinţa sa. Ţăranul român, făuritor şi păstrător al fondului nostru spiritual şi identitar, este cel care ni i-a dat pe marii noştri intelectuali şi sfinţi, dar şi pe marii noştri ostaşi eroi, cel care a îndurat jertfelnic vitregiile istoriei purtându-şi cu demnitate crucea, până la sacrificiul total, pentru a duce neamul mai departe. Suntem, astfel, datori să ne întoarcem către ţăran, având întipărit în inimi îndemnul lui Horia Bernea: „Iubiţi ţăranul român, care este purtătorul crucii!” şi avertismentul unui mare înţelept al poporului român, care spunea: „Vai lumii aceleia care şi-a pierdut ţăranii! ”.



In tineretile mele aveam o vorba.Cum musulmanii trebuie macar odata in viata trebuie sa faca un pelerinaj la Mecca,tot la fel crestinii ar trebui ca macar odata in viata sa ridice o troita.Costurile sun minime iar efectele maxime.E de preferat locuri izolate de lume,unde oamenii nu isi permit,sau chiar pe carari de munte la intersectia potecilor.
Dumnezeu sa ne ajute!

http://ro.netlog.com/piosmarian/photo/setid=419...- 

INDOIALA

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

      Îndoiala Se zice că la o mânăstire era un călugăr Pafnutie care de mulţi ani se chinuia să înţeleagă un verset din Scriptură, anume acela că: „Că o mie de ani înaintea ochilor Tăi sunt ca ziua de ieri, care a trecut şi ca straja nopţii“ (Psalm 89: 4).
            În simplitatea lui, călugărul se îndoia: cum o să fie o mie de ani ca o zi? Aşa ceva e imposibil. Psalmistul a greşit. Într-o zi, după vecernie, fiind el paracliser la Biserică, a rămas să facă curăţenie. Toţi călugării plecaseră. Deodată a văzut în Biserică, o pasăre măiastră. O pasăre mare şi frumoasă. El tocmai stingea candelele. Pasărea, spre mirarea călugărului care s-a oprit locului privind-o, a început să cânte o melodie copleşitor de frumoasă, ca un cântec de vrajă. Şi cântând a ieşit afară.
        Călugărul a ieşit după ea cucerit de melodie. Pasărea a ieşit pe poarta şi îndreptând-se spre livada mânăstirii s-a aşezat pe vârful unui pom, continuându-şi cântecul. Călugărul, înmărmurit, o asculta în extaz. Abia spre căderea nopţii pasărea şi-a înecat cântarea şi, zburând, a dispărut în înaltul cerului.
            Se făcuse noapte când călugărul se întoarse la mânăstire. Poarta era închisă. Bătu şi strigă: „Dă-mi drumul, părinte portar, sunt Pafnutie, paraclisierul“. Acela deschise poarta, se uita la el, si zise: - „Nu te cunosc părinte!“ - „Cum nu mă cunoşti? Sunt paraclisierul Pafnutie. Am plecat acum un ceas din biserică“. - „Nu te cunosc şi nu-ţi dau drumul. Trebuie să mă duc să-l întreb pe stareţ“. S-a dus la stareţ şi i-a spus că a venit un călugăr străin la poartă, care pretinde că e paraclisierul mânăstirii acesteia dar, zise portarul, eu nu l-am văzut niciodată.
     A spus stareţul: - „Adu-l la mine“. Şi l-a adus la el. Călugărul a început să-i povestească stareţului: „Eu sunt Pafnutie paraclisierul.  Nu înţeleg ce s-a întâmplat aici! Prea Cuvioşia Ta de unde ai venit? Cine eşti?“ - „N-am venit de nicăieri. Eu sunt stareţul. Şi sunt stareţ aici de 30 de ani“. Mai erau la stareţ câţiva călugări. „Şi acesta cine-i?“ întreba el. - „Acesta e economul, celălalt e eclesiarhul“... Nu cunoştea pe nimeni şi nimeni nu-l cunostea pe el. Şi atunci stareţul, care era un om al lui Dumnezeu, înţelept şi cu har, după ce s-a convins că monahul era în toate minţile şi că mirarea lui era adevărată, şi-a dat seama că trebuie să fie ceva la mijloc cu părintele acesta care se pretinde paraclisierul mânăstirii. A ascultat şi povestea cu pasărea şi cântarea ei. - „Aduceţi-mi catagrafiile mânăstirii“, a poruncit el, adică registrele în care erau înscrişi călugării de la începutul existenţei mânăstirii. I-au adus registrele.
           L-au întrebat pe paracliser cum îl cheamă, cine era stareţ când a ieşit el după pasăre, cine era econom, cine era bucătar, şi omul a spus toate numele cu uşurinţa şi cu precizie. Numai că, în catagrafiile vechi, toţi aceştia, inclusiv el, cu numele lui figurau cu 300 de ani înainte. În dreptul numelui său nu scria ca la ceilalţi, ziua şi anul trecerii la Domnul, ci era doar o însemnare scurtă, cum că într-o seară dispăruse din mânăstire, întors în lume sau plecat undeva într-o pustie.
              Stareţul a înţeles. Paraclisierul ascultase în chip minunat, în extaz, un cântec din lumea de dincolo, trei sute de ani! L-a întrebat stareţul: „Spune părinte Pafnutie, ce vrednicie deosebită ai avut cât ai stat în mânăstirea aceasta, de ai avut parte de o asemenea întâmplare?“ - „N-am făcut nimic deosebit, a răspuns el. Am fost cu ascultare către stareţ şi cu dragoste către toţi. Dar n-am fost vrednic de nimic. Dimpotrivă, am fost un mare păcătos, pentru că judecam că nu e drept ce scrie în Biblie, că "O mie de ani înaintea lui Dumnezeu e ca o zi“. Înţelegând stareţul taina, i-a spus: „Iată, acum te-a lămurit Dumnezeu că e posibil ca o mie de ani înaintea Lui să fie ca o zi. Du-te şi te spovedeşte, împărtăşeşte-te şi Domnul să fie cu tine“. A făcut aşa şi, în aceeaşi noapte, îmbătrânit dintr-o dată peste măsură, a trecut în lumea de dincolo. Au trecut în catagrafie, în dreptul lui, ziua şi anul morţii şi, pentru ca nu cumva cineva să creadă că a fost o greşeala, au adăugat o filă pe care au însemnat întâmplarea spre neuitare...

Cizmarul şi bogatul

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...



A fost odată un cizmar sărac care era mereu vesel. Părea aşa de fericit, încât de dimineaţă până seara cânta de bucurie. Mereu se adunau mulţi copii la fereastra casei sale şi-l ascultau cu atenţie. Uneori se adunau şi păsărelele ca să-l asculte. Lângă el locuia un bogat. Acesta nu dormea toată noaptea, căci mereu îşi număra galbenii. Abia dimineaţa se ducea la culcare. Ziua însă nu putea să doarmă pentru că-l auzea pe cizmar cântând.

Într-o zi îi veni o idee, un gând îi şopti la ureche cum să-l facă pe cizmar să nu mai cânte. Îl invită la el şi, spre marea sa surprindere, îi dărui săracului o pungă cu galbeni. Când cizmarul ajunse acasă, deschise punga. Niciodată nu văzuse atâţia galbeni. Începu să-i numere cu grijă, iar copiii priveau cu atenţie la el. Erau aşa de mulţi încât cizmarului îi era frică acum să-i nu-i fure cineva. De aceea, noaptea îi lua cu sine în pat. Dar şi acolo se gândea la ei şi nu putea să adoarmă. Atunci duse punga cu galbeni în pod, dar nu era sigur nici de acest loc. Dis-de-dimineaţă se sculă şi luă galbenii şi-i duse în coteţul cu găini. Dar nici cu acest loc nu era prea mulţumit şi, după un anumit timp, săpă o groapă şi îngropă punga cu galbeni în pământ. Ştiindu-se bogat, nu mai dormea, nu mai muncea şi nici nu mai cânta, ci era tot timpul cu gândul la comoara sa. Din această cauză era neliniştit, palid şi frământat de gânduri. Nici păsărelele şi nici copiii nu mai veneau să-l viziteze. Aşadar, cizmarul ajunsese tare nefericit. Ce să facă?

Într-una din zile, cizmarul luă punga cu galbeni şi-i duse înapoi bogatului. "Ia, te rog, galbenii înapoi, spuse el. Grijile pentru ei m-au îmbolnăvit şi nici prietenii mei nu mai vor să ştie nimic despre mine. Vreau să fiu din nou un cizmar sărac, cum am fost odinioară".

De atunci fericirea intră din nou în casa cizmarului.

Epistola a doua catre Efeseni a Sfantului Apostol Pavel

                    EPISTOLA CĂTRE EFESENI A SF. APOSTOL PAVEL CU FLORIN BARAN

    MANGAIE-NE, DOAMNE!

Mangaie-ne, Doamne, tu, cununa vietii,
Sfinte, miluieste-ne pe noi,
Vino si ne unge zorii diminetii
Cu Lumina vietii de apoi –
…
Iarta-ne tot raul, da-ne bunatate,
Bunule de suflete Pastor,
Tu esti Viata care viata ne imparte,
Vindeca-ne ranile ce dor –
….
Bunule Parinte, Fiu al celor Sfinte,
Reazama-ne crucea capatai,
Mila da-ne noua, suflet de Parinte,
Si credinta-n Tine, mai intai –
…
Uite, Doamne, cina ce-a jertfit Lumina
Pentru lacomia de arginti,
Mielule pe cruce, n-ai stiut ce-i vina,
Iarta-ne parintii de parinti –
…
Leaga-ne, Prea Sfinte, lacrima de minte,
Inima trezeste-ne-o din somn,
Sa iti fim copiii, tu ne fi Parinte,
Si iubirii, Blandul Nostru Domn –
…
Doamne, o minune, da-ne, rugaciunea
Si rabdarea-n numele Tau Sfant,
Inima cea franta sa iti bea minunea
Fapta sa-ti aduca la Cuvant –
…
Doamne Prea Puternic, suflete cucernic,
Tine-ne ispitele in frau,
Pasii de Lumina sa-ti urmam, si Sfetnic
Vesnic fi in fiii tai de grau –
…
Doamne, ne invata, sa-ti urmam povata,
Scalda-ne in sfantul tau Botez,
Dragostea si mila, Calea Ta si Viata
Sa ne fie dragoste si crez
…
Iti cantam Lumina ce ne spala vina,
Bunule si Sfant Mantuitor,
Mangaie-ne, Doamne, cand ne doare tina,
Si ne e de Tine-atat de dor
…
Suflete, slaveste, Domnul se gateste
Sa iti vina-acum in ajutor,
Suflete mareste si pe romaneste,
Sfintii care vin din viitor
…
Suflete, primeste Domnul Tau, cereste,
Bea din cupa lacrimilor lui,
Rugaciunea-ti fie paine, vin si creste
Slava Tatalui si Fiului
…
Fratilor, din Tata, noi venim in tata,
Si plecam la Domnul intr-un gand,
Sa –si infese turma, pe Lumina, roata
Sa-i mangaie sufletul plapand
…
Fratilor, sa plangem, lacrima cantare
Fie Dumnezeului de Sus,
Slabi de suntem, Doamne, lacrima-nchinare
Fie-Ti, Dumnezeule Iisus

(Liviu-Florian JIANU)

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI ! ASA CUM AM NĂDĂJDUIT INTRU” TINE ! NU TE MÂNIA PE NOI DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PĂCATELE NOASTRE ....

Grija fata de suflet(Sfantul Ioan Gura de Aur)

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...



Cei care se mândresc cu faptele lor bune şi nu au credinţă în Dumnezeu se aseamănă cu oasele morţilor îmbrăcate în haine frumoase, dar care nu îşi dau seama de frumuseţea lor. La ce-i foloseşte sufletului să fie îmbrăcat în fapte bune, dacă el este mort? Faptele trebuie făcute pentru Dumnezeu, cu nădejdea dobândirii Împărăţiei cereşti. Pentru cine te nevoieşti, dacă nu pentru Cel care are să-ţi dea toate darurile?

Pentru ca omul să poată mânca, el trebuie să fie viu. Dacă omul este mort, el nu mai poate primi mâncare. Tot aşa, pentru a trăi veşnic, omul are nevoie de credinţă în Hristos, credinţă care se hrăneşte şi cu fapte bune. Cine nu crede în Hristos, chiar de ar avea fapte bune, nu poate dobândi Împărăţia cerurilor. Pe când fără fapte, omul poate dobândi viaţa veşnică, dacă are credinţă vie. O să vă dovedesc lucrul acesta în continuare.

Tâlharul care a fost răstignit împreună cu Hristos a câştigat raiul numai prin credinţa lui.

Sutaşul Corneliu a făcut multă milostenie şi s-a rugat mult, dar nu L-a cunoscut pe Hristos. Şi pentru că faptele fără credinţă sunt goale, preabunul şi dreptul Dumnezeu i-a trimis aceluia un înger, care i-a spus: Rugăciunile tale şi milosteniile tale s-au suit, spre pomenire, înaintea lui Dumnezeu (Fapte 10, 4). Poate că sutaşul Corneliu s-a întrebat: „Dacă rugăciunile şi milosteniile mele au fost primite de Dumnezeu, de ce anume mai am nevoie acum ca să fiu drept?” Iar îngerul l-a lămurit: Trimite bărbaţi la Iope şi cheamă să vină un oarecare Simon, care se numeşte şi Petru. El este găzduit la un om oarecare Simon, tăbăcar, a cărui casă este lângă mare. Acesta îţi va spune ce să faci (Fapte 11, 13-14). Dacă sutaşul Corneliu s-a mântuit prin cele ce i-a spus Petru, înseamnă că nu i-au fost de ajuns faptele sale bune pentru mântuire. Mai avea nevoie şi de credinţă.

Se spune despre un filosof închinător la idoli că intrând în casele unui mare dregător şi văzând pereţii îmbrăcaţi în marmură strălucitoare, tavanul poleit cu aur şi podeaua acoperită cu covoare scumpe, s-a întors spre stăpânul casei şi l-a scuipat în ochi. Când a fost întrebat de ce a făcut asta, el a răspuns că nu era cu putinţă să scuipe în altă parte, deoarece casa era împodobită atât de strălucit, aşa că a fost nevoit să-l scuipe pe stăpân în ochi.

Vezi, dar, că ajung de râsul lumii cei care se îngrijesc numai de lucrurile materiale şi stricăcioase şi că sunt dispreţuiţi pentru aceasta de semenii lor. Şi pe bună dreptate, pentru că atunci când împodobeşti pereţii şi podeaua, nu te mai îngrijeşti de sufletul nemuritor şi îl laşi îmbrăcat în zdrenţe, flămând şi rănit, pradă fiarelor celor înţelegătoare. În acest caz, nu eşti tu vrednic să fii osândit? Nu eşti vrednic de râs şi de plâns?

Dacă pierzi bani, poţi să-i faci înapoi. La fel se întâmplă dacă îţi pierzi casa sau orice alt lucru pe care îl ai. Dar dacă îţi pierzi sufletul, un alt suflet nu vei putea dobândi. Şi dacă toată lumea ar fi a ta, dacă ai fi stăpân peste tot pământul, chiar şi dând tot ce ai, nu ai putea cumpăra un suflet.

Chiar de ai purta nu una, ci o mie de coroane împărăteşti şi ai fi stăpân peste multe trupuri sănătoase, atunci când trupul tău este lovit de o boală ce nu cunoaşte vindecare, poţi să dai întreaga ta împărăţie, şi nu vei căpăta din nou sănătatea. Dacă nu poţi face asta pentru trup, o să poţi pentru suflet?

Dumnezeu ne-a dat două mâini, două picioare, doi ochi, două urechi, astfel încât dacă una păţeşte ceva, să ne slujim de cealaltă. Dar dacă pierdem sufletul, de unde mai găsim altul?

Sufletul stăpânit cu totul de o patimă poate cu uşurinţă să spună şi să facă cele care pricinuiesc mânia lui Dumnezeu, pentru că el a devenit sclavul unui alt stăpân, care îl obligă să facă cele potrivnice Domnului său.

Sufletul cuprins de deznădejde în privinţa mântuirii nu este departe de nebunie. După ce dă frâiele mântuirii în mâinile poftelor iraţionale, aleargă fără reţinere peste tot unde se află păcatul, până când se scufundă în adâncurile pierzaniei veşnice.

Când sufletul se obişnuieşte cu păcatul, care este nemilos, boala sa iese la suprafaţă şi este văzută de toţi. Dar aşa cum porcul, atunci când se tăvăleşte în noroi, este mulţumit şi nu mai simte mirosul murdăriei, la fel şi omul, când este robit de obiceiul cel rău, nu-şi mai dă seama de mirosul greu al păcatelor sale, pentru că se obişnuieşte cu ele. Şi aşa cum pământul peste care aruncăm seminţe este cu neputinţă să dea roade dacă nu este udat, la fel se întâmplă şi cu sufletul, care nimic bun nu rodeşte, oricâte cuvinte i-am spune noi, dacă el nu a fost mai întâi udat cu apa vie ce izvorăşte din Sfintele Scripturi. Ce creşte pe pământul care nu este cultivat? Spini şi buruieni. Ce creşte în sufletul care nu este cultivat duhovniceşte? Fapte necurate şi viclene. Cu cât un pământ este mai puţin cultivat, cu atât cresc buruieni mai multe şi mai sălbatice. Cu cât sufletul este mai puţin cultivat, cu atât este cuprins de patimi mai sălbatice, înmulţindu-se păcatele sale, care îl duc la moarte.

Ce lucru curios! Cu toţii urmăresc cu sufletul la gură evenimentele trecătoare ale acestei vieţi scurte, dar la viaţa ce va să fie nici nu le trece prin cap să se gândească. La ospeţe şi prilejuri de îndulcire a trupului mereu sunt primii, dar sufletele lor le lasă să se usuce de foame duhovnicească. Se îngrijesc de trup şi îl înfrumuseţează, însă sufletul le este indiferent. Când se îmbolnăveşte trupul, cheamă doctorul, cumpără medicamente şi cheltuiesc o grămadă de bani, până când se vindecă. Însă atunci când sufletul lor se îmbolnăveşte de boala aducătoare de moarte a păcatului, nu fac nimic. Şi cel mai trist este faptul că, deşi îl îngrijesc cum nu se poate mai bine, trupul lor moare, iar sufletul este osândit la iadul veşnic.

Şi pentru că îmi pare atât de rău de întunecimea gândului oamenilor şi de nebunia lor, aş vrea să am o voce atât de puternică, încât să ajungă până la marginile pământului, şi după ce m-aş urca pe cel mai înalt multe de pe pământ, să strig la toate popoarele şi neamurile, la fel ca proorocul David: Fiii oamenilor, până când grei la inimă? (Ps. 4, 2). Mă doare şi sufăr pentru ce-aţi ajuns. Da, plâng, pentru că ştiţi prea bine că Dumnezeu este îndelung răbdător şi vă aşteaptă să vă îndreptaţi, în loc să vă pedepsească după dreptate, şi cu toate acestea, nu vă îndreptaţi.

Nu trebuie să plângem pentru cel care se zvârcoleşte de durere, atunci când doctorul îi cauterizează rănile, pentru că după durerea pricinuită de ardere va urma vindecarea rănilor sale. Să plângem pentru cel care zace în pat, fără nici o îngrijire din partea vreunui medic, pentru că rănile sale se vor infecta, ceea ce îi va aduce moartea. La fel, în cazul unui suflet rănit de păcat, nu trebuie să ne pară rău atunci când Dumnezeu îi trimite pedepse, pentru că prin acestea, el dobândeşte vindecare. Să plângem şi să jelim acele suflete care păcătuiesc fără să primească nici o pedeapsă, pentru că le aşteaptă pedeapsa veşnică.

Cel care îşi curăţă sufletul de păcat şi îl împodobeşte cu virtuţi se face pe sine casă pentru Hristos. Şi cine este mai fericit decât acela care Îl are în el pe Hristos, Care este Izvorul vieţii, al bucuriei şi al nemuririi?

Omul care este închis pentru ucidere este cuprins de supărare, mai ales în ziua când este luat din închisoare şi dus la judecată. Iar la sfârşitul procesului, când se ridică pentru ca să audă hotărârea de condamnare, el împietreşte de frică şi se aseamănă unui mort. La fel este şi cu sufletul: atunci când săvârşeşte păcate în această lume suferă şi se mâhneşte. Şi cu atât mai mult va suferi şi se va teme atunci când va fi luat din această lume şi dus dinaintea înfricoşătorului tron de judecată al Domnului, unde va da socoteală pentru faptele sale. Din această pricină se teme şi tremură atunci când vede că se apropie ceasul să plece din trupul său. În cealaltă viaţă, fiecare păcat pe care l-a săvârşit va ieşi la iveală şi îl va osândi fără milă.

Să ne îngrijim, aşadar, de sufletul nostru nemuritor, să căutăm mai degrabă cele cereşti, decât cele pământeşti, cele nestricăcioase, decât cele stricăcioase, de care să dea Domnul nostru Iisus Hristos să ne învrednicim cu toţii.

Cine e mai tare?

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

                        Un om trufaş se lăuda mereu că toată puterea e la el şi că lui nu-i trebuie Dumnezeu.
Într-o zi, se îmbolnăvi greu.
Veni la el un prieten credincios, care-i zise:
- "Prietene, de ce nu-ţi laşi sufletul înmuiat de credinţă? Vei vedea ce putere mare vei căpăta.? Cu toate că în duh vedea că prietenul său are dreptate, trufaşul nu voia să se dea biruit. Atunci prietenul său, căzu în genunchi la patul bolnavului şi începu să se roage cu putere pentru cel ce pătimea. Cu cât se ruga, cu atât asupra bolnavului se lăsa o dulce pace. Odată cu această pace, simţea cum îl părăseşte răul ele care suferea.
Când prietenul se sculă, avea faţa scăldată în lacrimi. Bolnavul fu atât de zguduit din pricina aceasta, încât îl podidiră şi pe el lacrimile, şi zise prietenului:
- "Tu, prietene, eşti mai bun şi mai tare decât mine!?
Şi de-atunci, părăsind trufia, omul acela a crezut că toate puterile ne vin de la Dumnezeu.

Un preot la "Filmul blestemat" 20 mai 2006

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

• 
  Un teolog, un reporter, un blocnotes si doua ore si jumatate petrecute in sala de cinema.
  
  Am urmarit cum Tom Hanks sparge "Codul lui Da Vinci" si am inteles de ce filmul nu ii "sparge" pe critici.
  
  Vineri, ora 20.00, Movieplex, Bucuresti. Sala este plina ochi cu oameni care mananca floricele si beau Cola din pahare uriase. Este premiera filmului "Codul lui Da Vinci". Tom Hanks si Audrey Tautou intruchipeaza personajele principale ale filmului: Robert Langdon si Sophie Neveu. Urmariti cu zeci de masini de catre politia franceza, ei scapa de fiecare data cu un pic de ajutor si reusesc sa afle secretul geniului Renasterii.
  
  Printre spectatori se afla si parintele Gheorghe Istodor, lector universitar la Facultatea de Teologie din Constanta si preot misionar la Spitalul "Filantropia". Acesta isi noteaza constiincios, la lumina ecranului, parerile personale despre filmul "Codul lui Da Vinci". E probabil singurul preot prezent la premiera.
  
  "Cu bocancii in sufletele crestinilor"
  
  In opinia parintelui, filmul ataca in primul rand Biserica Catolica: "Este o manipulare a omului postmodern cu privire la raportul dintre Biserica si umanitate. Biserica nu ar fi decat un factor de distrugere a libertatii si a adevarului, implicand prin toate mijloacele - crima, santaj, bani - un mit mincinos despre Dumnezeu si mantuire. Este vizata, in mod evident, Biserica Catolica".
  
  Un alt aspect evidentiat de Gheorghe Istodor este "denaturarea adevarului istoric".
  Sfantul Constantin, sarbatorit astazi de crestini, este prezentat in filmul regizat de Ron Howard ca un necredincios botezat pe patul de moarte.
  
  "Valorile sunt inversate: Sfantul Constantin este un pagan, iar primul sinod ecumenic este o negociere intre diversele secte ce credeau in Iisus", spune preotul Istodor. In timp ce imaginile se succed rapid pe ecran, preotul continua sa scrie: "Eliberarea vine de la un batran neputincios, handicapat si de la o tanara atee, "urmasa" biologica a lui Iisus si a Mariei Magdalena. Registrul acestei fantasme este pur ocult cu exacerbarea misterelor de sorginte pagana".
  
  Va avea succes acest film in Romania, tara unde populatia majoritara se declara ortodoxa? Preotul Istodor: "Succesul unor astfel de productii este garantat datorita desacralizarii si superficialitatii omului postmodern, datorita apetentei acestuia pentru barfa, precum si predispozitia acestuia pentru circ si scandal mediatic."
  
  Pe scurt, parintele spune ce efect are filmul asupra credinciosilor: "Este o intrare brutala a "valorilor" artistice postmoderne in sufletele crestinilor contemporani".
  
  Urmasa lui Iisus
  
  Ora 22.30. Dupa doua ore si jumatate in care au urmarit cu sufletul la gura cum a fost spart codul lui Da Vinci, spectatorii ies din sala.
  Preotul Istodor se asaza la o masa"cu carnetelul in fata. Isi noteaza ultimele impresii despre film. "O idee venita din imaginatia bolnava a autorului, sclav al teoriei conspiratiei" este principala concluzie a parintelui.
  
  "Este intr-adevar o blasfemie. Nu pot crede ca Iisus s-a casatorit cu o fosta prostituata. E absurd sa crezi ca a existat si fiica Fiului lui Dumnezeu", spune Maria Preda, studenta la Drept.
  
  Opinia Bisericii Ortodoxe
  
  In ultima perioada, Biserica Ortodoxa Romana a fost provocata de multe manifestari artistice, considerate sacrilegii.
  "Cutia Pandorei a fost deschisa de ceva vreme prin rastalmaciri blasfemiatorii la adresa lui Iisus: "Ultima ispita al lui Iisus", "Evanghelistii" Alinei Mungiu si acum "Codul lui Da Vinci". Este o diferenta de abordare a umanitatii Mantuitorului. Pana in secolul trecut, Mantuitorul, chiar daca a fost prezentat ca un om, nu era unul ca noi. Iisus era un geniu, profet, intemeietor de religie, cu o moralitate ireprosabila. Iata ca in acest secol, Iisus este vazut ca un om neputincios, biruit de instinctele patimase carnale.
  
  Un om la fel de slab ca majoritatea dintre noi. Acest fapt pune in pericol Biserica Ortodoxa care condamna filmul lui Ron Howard. "Ortodoxia nu a incurajat reprezentarea cinematografica a Mantuitorului Iisus Hristos. Nu s-au realizat filme privind viata lui Iisus, deoarece Ortodoxia nu poate concepe ca un om, chiar daca este un actor consacrat, sa joace rolul lui Dumnezeu. Filmele ce au ca subiect pe Mantuitorul sunt reactii ale unor framantari occidentale despre Iisus."
  NE VORBESTE PARINTELE ISTODOR, URMEAZA LINCUL..
  
  Ora de ştiri: Pelerinaj la moaştele Sfintei Parascheva
  
  Rândul credincioşilor care aşteaptau să ajungă la moaştele Sfintei Cuvioase Parascheva şi ale Sfântului Maxim Mărturisitorul depăşea, la orele prânzului, un kilometru.
  
  În cele cinci zile de pelerinaj, au trecut pe la Mitropolia din Iaşi peste o sută şaptezeci de mii de credincioşi.
  
  Invitat la Ora de Ştiri: părintele George Istodor.
  http://www.tvr.ro/articol.php?id=90671

Dovada de la IERUSALIM pe care CRESTINISMUL o astepta de 2000 de ani!

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

Pentru atei

Dovada aparuta la Ierusalim da “castig de cauza” crestinilor care cauta dovezi palpabile de mai bine de 2000 de ani, ca sa lege istoriile biblice de existenta lui Iisus si a familiei sale.

http://en.wikipedia.org/wiki/James_Ossuary

O descoperire facuta in Ierusalim ar putea schimba radical balanta. Arheologii au gasit o cutie funerara pe care ar fi inscriptionat urmatorul mesaj:

“Iacob, fiul lui Iosif, fratele lui Iisus”.



Aceasta ar fi prima referinta despre Mesia, care arata ce a fost el pe acest Pamant pentru cei apropiati – frate si fiu.

Iacob cel Drept a fost primul lider al crestinilor din Ierusalim si a fost executat pentru erezie, scrie The Guardian.

Va rog sa intelegem un lucru,pe care unii sectarii il interpreteaza,

Zona aceea ,mai larga in fapt,cultural a fost demult cucerita ,prin asimilare,de greci.Toti oamenii importanti gandeau in stil grecesc,cultura era greaca,scrierea la fel.Deci majoritatea inscriptiilor erau in greaca veche,sau daca era in aramaica,limba vorba de evreii de atunci,pastra aceleasi semnificatii cu limba greaca.
Si aici este toata cheia inscriptiei.Orice dictionar ne va arata ca "frate" in greaca veche,ba chiar cea actuala,inseamna om cu aceleasi afinitati ca si mine.frate in ceva,nu de sange.
Chiar si acum arabii isi spun unul altuia "frate",in cazul acesta referindu-se la islam.
Prietenii turci deja imi spun tot frate,"abe",facand parte din aceeasi breasla a afacerilor.
Deci "frate",nu insemna de sange,ci cu aceleasi afinitati,cu aceleasi preocupari.
In cazul articolului"frate" definiste afinitatea catre crestinism.

Sursa: http://www.theguardian.com/world/2013/dec/25/b...
http://io9.com/this-ancient-burial-box-contain...



O traducere,aproximativa,dar usor de inteles,ce o ofera google translate,a articolului din The Guardian,o ofer mai jos.

Iacov cel Drept a fost primul lider al creștinilor din Ierusalim, după crucificare. El a fost executat pentru apostazie de către instanța de judecată rabinic locale.

La acea vreme, evreii nu au fost îngropate, dar pus într-o peșteră. Oasele au fost colectate după un an și plasat într-un osuar. Mii au fost descoperite, unele dintre ele inscripționate cu nume de identificare a cărui oase care le conțin. Un alt osuar menționează un frate.

"Aceasta este cea mai veche dovada că menționează numele lui Isus Hristos", a declarat Golan, care a cumpărat caseta în anii 1970, dar nu a dat seama semnificația ei până profesor de la Sorbona Andre Lemaire observat în colecția lui Golan. Lemaire a publicat descoperirile sale în 2002 și osuarul a fost afișat pentru scurt timp la un muzeu din Toronto, provocând o senzație la nivel mondial.

Dar scepticii pus la îndoială autenticitatea acestuia. În 2003, Autoritatea de Antichități Israel confiscate osuarului și a numit un comitet de experți care numit-o un fals. Golan a fost arestat și acuzat de forjare menționarea Isus.

După o investigație de 10 ani și proces penal, Golan a fost găsit nevinovat de fals în 2012. În ciuda verdictul, există dubii.

"Din cauza diferențelor în profunzimea și claritatea și kerning [distanța] între prima jumătate a inscripție care menționează Iacov, fiul lui Iosif, și a doua jumătate, aș fi dispus să parieze că a doua jumătate a fost adăugat în timpurile moderne ", a declarat profesorul Christopher Rollston al Institutului Albright de Cercetări Arheologice din Ierusalim.

Dar alți experți sunt de acord.

"Inscripția este scris în script-ul evreiesc, a fost făcut cu un instrument ascuțit și cred că a fost făcut de aceeași mână. Este o inscripție autentic," Prof Gabriel Barkay de la Universitatea Bar-Ilan explicat.

Golan citează dovezi expert de la proces arată patina - o crustă biologic format pe obiecte antice - în interiorul canelurilor inscripției.

"Nu există nici o îndoială că e vechi, iar probabilitatea este că a aparținut fratele lui Isus Hristos", a spus Golan.

Deși proces Golan sa încheiat anul trecut, osuarul a fost returnat în urmă cu doar câteva săptămâni de către autoritățile Israel.

Golan intenționează să-l pună pe afișaj public, împreună cu expertizele din proces, astfel încât oamenii de știință și publicul poate decide pentru ei înșiși dacă această casetă a conținut cu adevărat oasele fratele lui Hristos - o piesa unica de dovezi concrete ale Familia lui Isus.
Am pastrat grafia cu un singur -I- pentru numele lui Iisus,asa cum apare in The Guardian

http://ro.netlog.com/piosmarian/blog/&page=2

"Fiţi înţelepţi ca şerpii... "

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

Un soldat credincios, îşi puse în gând să facă cunoscut camarazilor săi pe Domnul Hristos. Cum ei nu erau în stare a primi deodată lumina adevărului, soldatul se rugă lui Dumnezeu să-i arate calea ce avea de urmat. Şi primi luminată poruncă.
Luă aşadar o carte de poveşti şi, seara, după ce toate se sfârşeau în cazarmă, el începea să cetească celorlalţi, din această carte. Toţi ascultau cu mare plăcere.
Pe nesimţite, după o bucată de vreme, soldatul începu să le cetească nişte cărţi cu povestiri religioase, în care se vorbea despre Domnul Hristos, ca despre cel mai bun prieten al oamenilor necăjiţi. Soldaţii, fără să-şi dea seama, fură prinşi de dulceaţa povestirilor şi ascultau fermecaţi. Şi mai trecu o vreme, după care soldatul cel credincios aduse o Biblie, din care începu să cetească povestirea cea minunată si dumnezeiască.
Soldaţii nu numai că nu se împotriviră, dar cerură camaradului lor să le cetească din ce în ce mai mult din această carte.
Pe urmă, acei soldaţi deveniră cei mai buni din întregul regiment, iar când comandantul întrebă pe căpitan cui se datoreşte aceasta, acesta îi arătă o Biblie şi-i spuse: - "Această carte i-a făcut aşa ...

Completare la cateheza despre Lumânare, candelă şi mântuire

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

                                                                                                       PREOT IOAN
    În cadrul cultului lumânările se aprind şi se ţin în mână sau se pun în sfeşnice. La evrei, candela avea forma unui sfeşnic cu şapte braţe aşezate pe o ţeavă, pentru untdelemn, cu orificii pentru fiecare braţ. Creştinii proveniţi din evrei au adus cu ei deprinderea de a folosi lumânări şi candele în cultul creştin. „Împărăţia cerurilor se va asemăna cu zece fecioare, care luând candelele lor, au ieşit în întâmpinarea mirelui“ (Matei 25:1). „Făclie picioarelor mele este legea Ta şi lumină cărărilor mele“ (Psalm 118:105).
Când se arde candela, în faţa Sfintelor icoane, îngerul candelei, înger păzitor care stă mereu în casă cât arde candela, stă aici în casa ta şi dincolo te va întâmpina când sufletul pleacă din această lume materială. Stă deci atâtea zile cât ai ars candela în casa ta, pe care o păzeşte şi o ocroteşte de orice rău, iar când sufletul tău va pleca dincolo, tot atâtea zile te plimbi prin Rai şi ai să te îndulceşti de acele bunătăţi, chiar dacă tu nu ai reuşit să te mântuieşti cât ai trăit pe pământ, şi numai după ce s-au scurs zilele în care tu ai ţinut candela aprinsă la icoanele din casa ta pe pământ, numai atunci te duci la locul rânduit de Dumnezeu după faptele tale din viaţă. Când ai aprins şi ai ars mereu candela la icoane, 24 de ore în şir, îngerul candelei îţi aduce şi sădeşte în grădina ta care o face în Rai, ca răsplată pentru mica ta jertfă pe care ai făcut-o cu atenţie şi cu credinţă, îţi aduce o floare din care s-a făcut uleiul sau un pom dacă era ulei de măslin. Iată cum ţi-ai pregătit grădina ta în ceruri încă fiind tu în viaţă şi pe pământ. Dacă ai aprins candela şi ai plecat de acasă şi între timp candela s-a stins, primul lucru pe care îl faci, spălându-te mai întâi pe mâini, este s-o aprinzi. Îngerul nu mai pleacă, iar dacă te  iei cu alte treburi şi neglijezi aprinderea candelei, îngerul pleacă mâhnit şi revine numai după ce tu o aprinzi din nou. Dacă tu ai aprins permanent candela şi ai plecat de acasă lăsând-o aprinsă, chiar dacă ţi s-a rânduit sfârşitul în alte împrejurări, adică se întâmplă, cu voia lui Dumnezeu, să mori pe drumuri sau în altă parte decât în casa ta şi nu are cine să-ţi aprindă o lumânare, cu lumina candelei te însoţeşte îngerul pe drumul de dincolo, se socoteşte deci că ai lumânare aprinsă şi nu mori în întuneric.
 Când aprinzi candela sau adaugi ulei, adu-ţi aminte de turcul acela care aprinde în fiecare zi candela la icoana Sfântului Nicolae (icoana o luase dintr-o Biserică creştină pe care o jufuiseră semenii săi după căderea Constantinopolului) şi de minunea ce i s-a făcut cu prinderea hoţului ce îi prădase casa în lipsa sa. Este bine să dai de pomană, pentru mântuirea sufletului tău candele. Dumnezeu şi Maicuţa Domnului să vă aibă sub Sfântul Acoperământ. (Din sfaturile părintelui Nicolas, Mănăstirea Marea Meteora, Grecia).

                             De ce aprindem candela înaintea icoanelor

 În primul rând – deoarece credinţa noastră este lumină. Hristos a spus: „Eu sunt lumina lumii“ (Ioan 8: 12). Candela ne aminteşte de lumina cu care Hristos luminează sufletele noastre.
În al doilea rând – pentru a ne reaminti de virtuţile strălucitoare întrupate de Sfântul înaintea icoanei căruia aprindem candela, întrucât Sfinţii sunt numiţi „fii ai luminii“ (Ioan 12: 36; Luca 16: 8).
 În al treilea rând – pentru a ne mustra pentru faptele noastre întunecate, pentru dorinţele şi gândurile noastre viclene, pentru a ne chema pe calea luminii Evangheliei, şi astfel să fim mai râvnitori în a împlini poruncile Mântuitorului: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre cele bune“ (Matei 5:16).
 În al patrulea rând – deoarece candela reprezintă mărunta noastră jertfă adusă Domnului, Care pe deplin S-a dat pe Sine Însuşi ca jertfă pentru noi, şi ca semn de recunoştinţă şi de iubire arzândă faţă de El, de la Care cerem în rugăciune viaţa şi sănătatea, mântuirea şi tot ceea doar nemărginita iubire cerească poate dărui.
În al cincilea rând – pentru ca îngrozirea să cuprindă duhurile cele rele care uneori se năpustesc asupra noastră chiar şi la vremea rugăciunii, răspândindu-ne gândurile de la Ziditorul nostru. Puterile cele viclene îndrăgesc întunericul şi se cutremură la vederea oricărei lumini, mai ales înaintea celei ce vine de la Dumnezeu şi de la cei bineplăcuţii ai Săi.
În al şaselea rând – pentru ca lumina să ne dezrobească din chingile iubirii de sine şi să ne înalţe către uitarea de sine. Aşa precum untdelemnul şi fitilul ard în interiorul candelei, supuse voii noastre, tot astfel şi noi să avem întotdeauna sufletele înflăcărate de iubire în toate suferinţele noastre, de-a pururi plecându-ne voii dumnezeieşti.
 În al şaptelea rând – pentru a ne învăţa că aşa precum candela nu se poate aprinde singură, fără ajutorul nostru, tot astfel, inima noastră - candela noastră lăuntrică - nu se poate aprinde fără focul harului dumnezeiesc, chiar de s-ar împodobi cu toate virtuţile. Cu adevărat, toate aceste virtuţi ale noastre se aseamănă materiei combustibile, iar focul care le aprinde vine de la Dumnezeu. În al optulea rând – pentru a ne aminti că, mai întâi de toate, Ziditorul lumii a creat lumina, şi abia după aceea toate celelalte: „Şi a zis Dumnezeu, să fie lumină: şi a fost lumină“ (Facere 1:3).
Aidoma trebuie să se petreacă şi în viaţa noastră duhovnicească, adică înainte de orice altceva lumina adevărului lui Hristos să lumineze înlăuntrul nostru. Căci de la această lumină a adevărului lui Hristos orice faptă bună a noastră răsare, se înfiripează şi creşte înăuntrul nostru (Sfântul Nicolae Velimirovici).
Fie ca Lumina lui Hristos să strălucească şi în sufletele noastre! Nu există suficient întuneric în tot universul ca să biruiască lumina unei singure candele!!!

DESPRE IUBIRE,

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

       Într-o zi, căutând mâncare pe stradă, o vrăbiuţă a fost lovită de o maşină. Nu se mai putea mişca. Privea speriată împrejur, parcă cerând ajutorul partenerului de viaţă. Şi într- adevăr acesta a înţeles că s-a întâmplat ceva rău şi că partenera sa nu mai poate zbura. A încercat să o ajute.... dar zadarnic. Apoi, deodată aceasta a lăsat capul în jos şi a murit datorită loviturii primite.

         De valoarea unei persoane ne dăm cel mai bine seama atunci când nu o mai avem prin preajmă. În acele momente, am fi în stare de orice sacrificiu pentru ea, numai să o ştim lângă noi. Când ne întâlnim cu o persoană, dar mai ales cu persoanele care ne sunt apropiate şi dragi - şi tocmai pentru că ne sunt apropiate ne purtăm fără a le acorda prea multă atenţie - ar trebui să ne gândim că acea întâlnire ar putea fi ultima.

             Se întâmplă că nu ştim să ne comportăm aşa cum ar trebui cu persoanele de lângă noi. Dar Dumnezeu, care este Iubire (1 Ioan 4:8), ne-a învăţat să ne iubim unii pe alţii (Ioan 13:34) şi nu putem să împlinim porunca iubirii dacă nu alergăm des la Izvorul Iubirii, care este Hristos Dumnezeu.
         Să-L rugăm pe Dumnezeu să ne dea iubire pentru toţi oamenii aşa cum vrea El să-i iubim, pentru că nemincinos este Cel ce a zis: „Tot ce veţi cere în rugăciune cu credinţă veţi primi“. Amin. Micile detalii sunt cele care cu adevărat contează într-o relaţie. Nu casa, maşina, proprietăţile sau banii din bancă. Astea crează un fals sentiment de fericire, care nu este totul. Mai bine fă-ţi timp să fii prieten soţului sau soţiei şi ia-ţi tot timpul necesar cu aceste mici detalii care fac diferenţa.

Treptele rugăciunii

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

                         Despre rugăciune

Rugăciunea are mai multe trepte:

1) – Rugăciunea orală este cea dintâi treaptă a rugăciunii. Când ne rugăm cu limba, cu gura si cu buzele, suntem în treapta cea mai de jos a rugăciunii. Despre acest fel de rugăciune, Duhul Sfânt ne zice: „Cu glasul meu către Domnul am strigat (Psalm 141,1) si aduceti Domnului roada buzelor voastre” (Romani 10, 13; 8, 15). Dacă am fi multumiti să rămânem numai în această treaptă a rugăciunii, atunci avem pomenirea lui Dumnezeu numai în gura si pe limba noastră, iar cu mintea si cu inima ne aflăm departe de El (Isaia 29, 13). Totusi, si acest fel de rugăciune este necesar, pentru că astfel începem a ne învăta să ne rugăm. Acest fel de rugăciune, pe care Sfintii Părinti o numesc „plugăria sufletului”, este slavoslovie si rugăciune către Dumnezeu, care se face prin cântarea de psalmi de tropare, de canoane sau alte rugăciuni care se află în Ceaslov, Acatistier si alte cărti de slujbă.
Sufletul omenesc are două părti dominatoare – mintea si inima. Mintea izvorăste permanent gânduri (Creierul uman este unealta ratiunii), iar inima este unealta sentimentelor si a simtirilor.
2) – A doua treaptă a rugăciunii este Rugăciunea mintii. În această treaptă a rugăciunii spunem rugăciunea cu mintea si întreaga noastră atentie este concentrată la cuvintele rugăciunii, dar în minte. Când mintea oboseste, o lăsăm să se odihnească si începem din nou să rostim rugăciunea cu buzele. După ce mintea s-a odihnit, reîncepem rugăciunea, concentrându-ne din nou toată atentia înlăuntrul mintii. Sfântul Nil ne sfătuieste: „Aminteste-ti întotdeauna de Dumnezeu si mintea îti va deveni Rai”.
3) – A treia treaptă a rugăciunii este Rugăciunea inimii. În această treaptă a rugăciunii, „Rugăciunea lui Iisus” coboară în inimă, mintea si inima fiind acum unite. Atentia este acum adunată în inimă si este cufundată din nou în cuvintele „Rugăciunii lui Iisus”, dar mai înainte de toate, înlăuntrul numelui lui Iisus, care are o adâncime nepercepută.
Rugăciunea pe care o zicem cu gura si o întelegem cu mintea si o simtim cu inima, devine sferică (ciclică) în miscarea sufletului nostru. Aceasta este rugăciunea inimii.
4) – A patra treaptă a rugăciunii este Rugăciunea de sine miscătoare. Când se întăreste în inimă, rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu miluieste-mă pe mine păcătosul”, de la o vreme inima se roagă fără a mai zice cuvintele rugăciunii. În timp ce atletul rugăciunii mănâncă, lucrează, vorbeste sau doarme, inima se roagă. Este ceea ce se spune în Cântarea Cântărilor (15, 2) „Eu dorm, dar inima-mi veghează”.
Cel aflat în această treaptă a rugăciunii ajunge la ceea ce spune Sfântul Apostol Pavel: „Neîncetat vă rugati” (Tesaloniceni 5, 17) Crestinul care a ajuns la rugăciunea de sine miscătoare, oriunde ar fi si orice ar face, inima lui se roagă neîncetat. Rugăciunea, când ajunge să fie de sine miscătoare, toată viata omului este o rugăciune.
Când vorbeste cu oamenii, are în taină o altă gură de foc a Duhului Sfânt din inima lui. Cu această gură el vorbeste cu Dumnezeu Aceasta este gura Duhului Sfânt, după cum o numeste Sfântul Vasile cel Mare. Un astfel de om, care a ajuns la rugăciunea de sine miscătoare, orice ar face el, inima lui se roagă. Pentru că Duhul Sfânt, când se va sălăslui în om, nu încetează din rugăciune: „Însusi Duhul se roagă pentru noi, cu suspine negrăite” (Romani 7, 28).
Petrecerea celor curati este rugăciunea neîncetată, fiindcă gândurile lor, întotdeauna sunt miscări dumnezeiesti.
5) – A cincea treaptă a rugăciunii este Rugăciunea cea văzătoare. Cel care are această rugăciune ajunge să fie înalt văzător de Dumnezeu. Cu mintea lui, el poate să vadă gândurile oamenilor, duhurile rele si îngerii.
6) – A sasea treaptă a rugăciunii este Rugăciunea în extaz sau în uimire. În timpul acestei rugăciuni, omul se răpeste cu mintea la Cer. Fata lui se face ca soarele si mâinile lui si degetele lui ca făcliile de foc si nu se mai află pe pământ cu mintea, ci în Cer.
7) – A saptea treaptă a rugăciunii este Rugăciunea cea duhovnicească. Dumnezeiestii Părinti numesc această rugăciune vedere duhovnicească si Împărătie a cerului.
Rugăciunea duhovnicească este mai presus de hotarele rugăciunii Ea este o fire cu Dumnezeu. Despre această rugăciune spune Sfântul Apostol Pavel: „Stiu un om oarecare care acum paisprezece ani s-a răpit până la al treilea Cer si a auzit cuvinte care nu este cu putintă omului a le grăi. În trup sau în afară de trup, nu stiu. Dumnezeu stie”. În această treaptă a rugăciunii, mintea omului nu mai lucrează după a sa putere, ci este luată de puterea Duhului Sfânt si dusă în slăvile ceresti si nu mai poate cugeta ce vrea ea. Atunci mintea omului este dusă la descoperiri mari în Cer sau în Iad, unde vrea Duhul Sfânt să o ducă. Astfel, omul ajunge la mari descoperiri dumnezeiesti. Si când revine iar la starea lui cea dintâi, nu mai stie dacă a fost în trup sau în afară de trup, ca Sfântul Apostol Pavel. Aceasta este cea mai înaltă rugăciune, despre care spune dumnezeiescul Părinte Isaac Sirul că de abia se învredniceste unul din neam în neam.
Un rugător desăvârsit trece prin toate aceste trepte de rugăciune, cu darul lui Dumnezeu. Dar a urca omul singur pe aceste trepte, nu este în puterea lui. A omului este numai vointa. Să voiască să se roage lui Dumnezeu cum poate, iar a se învrednici de o înaltă lucrare dumnezeiască depinde de darul lui Dumnezeu  – Ne vorbeste părintele Cleopa, vol.I. 1995 -